OMILIA I – Tit

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Pavel, robul lui Dumnezeu şi apostol al lui Iisus Hristos, după credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi după cunoştinţa adevărului cel întocmai cu dreapta credinţă, — întru nădejdea vieţii veşnice, pe care a făgăduit-o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu minte şi Care, la timpul cuvenit, Şi-a făcut cunoscut cuvântul Său, prin propovăduirea încredinţată mie, după porunca Mântuitorului nostru Dumnezeu — lui Tit, adevăratul fiu după credinţa cea de obşte: Har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. (Tit 1, 1-4)

Acesta a fost unul dintre tovarăşii cei încercaţi ai lui Pavel, căci nici nu i-ar fi încredinţat o insulă întreagă şi nici nu i-ar fi poruncit ca să le împlinească pe cele ce lipseau, după cum şi zice mai departe: Ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc (1, 5), după cum şi judecata atâtor episcopi nu i-ar fi încredinţat-o, dacă nu ar fi avut o mare încredere într-însul. Zic unii că şi tânăr era, deoarece îi scria: „preaiubitului fiu”, deşi până acum încă nu este atât de învederat. Mi se pare că şi în Faptele Apostolilor se race pomenire de el .

Poate că era şi corintean, dacă nu cumva era şi vreun altul cu aceiaşi nume. Şi pe Zenas îl cheamă la dânsul, ba voieşte a i se trimite şi Apollo, pe când pe acela nu se vede că-l cheamă, dacă într-adevăr ar fi rost din Corint, căci şi înaintea împăratului o mai mare bărbăţie şi virtute a mărturisit, decât aceştia. Mi se pare că şi un oarecare timp s-a scurs de atunci, şi că Pavel, găsindu-se în linişte, a scris această epistolă, fiindcă nu spune nimic despre ispite, şi că într-una întoarce vorba la harul lui Dumnezeu, ca fiind o mângâiere suficientă spre virtute pentru cei ce cred.  Căci pentru a afla ei de ce bunuri erau vrednici, pentru ce şi de cine s-au apropiat, de ce bunuri se vor învrednici — şi acestea toate prin har — desigur că nu era o mică încurajare.

Se adresează apoi şi iudeilor prin această epistolă. Iar dacă batjocoreşte neamul întreg, tu să nu te minunezi, căci şi cu galatenii face aceasta, zicând: „O, galateni fără de minte” (Galateni 3, 1), ceea ce nu porneşte dintr-un simţământ batjocoritor, ci dintr-un simţământ de dragoste părintească. Dacă apostolul ar fi făcut acestea pentru persoana sa, pe drept cuvânt l-ar fi putut cineva ţine de rău (învinui), dar când el era aprins şi înfierbântat pentru propovăduirea Evangheliei, apoi aceasta nu o tăcea în mod batjocoritor. Şi Hristos încă, de mii de ori era batjocorit de cărturari şi farisei, însă nu doar din cauza Sa, ci pentru că pierdeau în fiecare zi din supuşii lor.

Epistola de faţă este scurtă şi cu drept cuvânt, căci şi acest fapt este o dovadă a virtuţii lui Tit, anume că n-a avut nevoie de vorbe multe, ci numai de o amintire a celor învăţate de el. Mi se pare că epistola aceasta este scrisă mai înainte de epistola a doua către Timotei, fiindcă pe aceea a scris-o pe când se găsea la sfârşitul vieţii, iar pe cea de faţă a scris-o fiind liber şi neîmpiedicat de nimeni, căci expresia: „pentru că la Nicopole m-am hotărât să iernez” (Tit 3, 12), este o dovadă că atunci nu era în legături, în timp ce, atunci când era în legături, el întruna se numea pe sine „cel pus în lanţuri pentru Hristos”.

Deci, ce spune el? „Pavel, robul lui Dumnezeu şi apostol al lui Iisus  Hristos, după credinţa aleşilor lui Dumnezeu.” Ai văzut cât de indiferent pune aceste denumiri, câteodată numindu-se sluga sau robul lui Dumnezeu, iar altădată sluga lui Iisus Hristos, ca de pildă aici? Aşa că, prin aceasta el nu face nici o deosebire între Tatăl şi Fiul. „După credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi după cunoştinţa adevărului cel întocmai cu dreapta credinţă”, zice: „După credinţa aleşilor lui Dumnezeu”. Că ai crezut sau ai fost crezut? Eu cred că aici el spune că a fost crezut de aleşii lui Dumnezeu, adică nu din faptele sale, nici din ostenelile sau din sudorile sale au luat ei această demnitate, ci totul S-a petrecut prin harul celui ce a crezut.

După aceea, ca nu cumva harul să fie fără vreo cauză binecuvântată — căci nici nu atârnă totul de el, altfel, de ce n-ar fi fost dat şi altora? – a adăugat imediat: „după cunoştinţa adevărului cel întocmai cu dreapta credinţă”. „Din această cunoştinţă a adevărului eu m-am încredinţat, zice sau, mai bine zis, chiar şi aceasta am aflat-o din harul Său, fiindcă tot El este cauza şi a acestui fapt.” Pentru aceea şi însuşi Hristos zice: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (Ioan 15, 16), şi chiar fericitul Pavel, scriind în altă parte, zice: „atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu” (Corinteni 13, 12), şi iarăşi: „dar o urmăresc (îndreptarea) ca doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus”. (Filip 3, 12) Mai întâi am fost cunoscuţi, şi după aceea am cunoscut. Mai întâi am fost prinşi sau cuceriţi, şi după aceea am prins sau am cucerit. Mai întâi am fost chemaţi, şi după aceea am ascultat sau ne-am supus.

Prin expresia: „după credinţa”, el totul atribuie lor, „căci pentru ei, zice, sunt apostol, nu doar că aş fi vrednic, ci pentru cei aleşi”, după cum zice şi în alt loc: „Toate sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apollo, fie Chefa”. (I Corinteni 3, 21-22) „După cunoştinţa adevărului cel întocmai cu dreapta credinţă.” Căci există şi un adevăr al lucrurilor, însă nu după dreapta credinţă, precum, de exemplu, a şti sau a cunoaşte cele ale agriculturii, a şti cele ale meseriilor, ceea ce constituie a cunoaşte cu adevărat, însă adevărul, în cazul ce ne preocupă, este după evlavie sau după dreapta credinţă. Sau că expresia aceasta, „după credinţă”, înseamnă că au crezut ca şi ceilalţi aleşi, care au şi cunoscut adevărul. Prin urmare, cunoştinţa este din credinţă, iar nu din raţionamente omeneşti.

„Întru nădejdea vieţii veşnice.” A vorbit de cea de acum, de cea prin barul lui Dumnezeu, iar aici spune de cea viitoare şi pune şi premiul pentru care luptându-ne, ni-l va acorda. Fiindcă am crezut şi ne-am izbăvit de înşelăciune, El voieşte a ne încununa. Ai văzut cum începutul acestei epistole este plin, încărcat de binefacerile lui Dumnezeu? Şi întreaga epistolă, cum s-ar zice, este mai ales bazată pe acest adevăr, stârnindu-i atât pe Tit cât şi pe ucenicii lui, la lupte şi osteneli, fiindcă nimic nu ne poate folosi atât de mult, ca a ne aduce aminte întruna de binefacerile lui Dumnezeu, atât obşteşti cât şi individuale. Căci dacă noi, istorisind binefacerile unui prieten, sau auzindu-i vreun cuvânt înţelept, sau văzându-i vreo faptă însemnată, ne aprindem, aşa zicând, apoi cu atât mai mult vom fi mai cu bunăvoinţă în a asculta, când vedem în câte primejdii eram căzuţi şi din toate ne-a izbăvit Dumnezeu.

„Şi după cunoştinţa adevărului”, zice. Numeşte aici adevăr, spre deosebire de tip sau umbră a adevărului, căci, deşi chiar şi aceea era cunoştinţă şi dreaptă credinţă, totuşi nu a adevărului — desigur că nici a minciunii —, ci era numai o preînchipuire, o icoană, aşa-zicând, a adevărului.

„Întru nădejdea vieţii veşnice.” Acea cunoştinţă şi bună-credinţă erau întru nădejdea vieţii prezente, după cum şi zice: „Omul care o va îndeplini va trăi prin ea”. (Romani 10, 5) Ai văzut cum de la început arată importanţa harului? Aceia n-au fost aleşi, ci noi, căci, deşi se numeau aleşi, totuşi n-au fost.

„Pe care a făgăduit-o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu minte”, adică nu acum din pocăinţă, ci de la început le-a hotărât a fi. În multe locuri pune el această idee, ca de pildă acolo unde spune: „rânduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu”, şi iarăşi: „Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât” (Romani 1, 1; 8, 29), arătând prin aceasta nobleţea noastră, căci nu acum numai, ci chiar de la început ne-a iubit pe noi.

„Pe care a făgăduit-o Dumnezeu, Care nu minte”, zice. Deci, dacă e nemincinos, nu mai încape îndoială că vor fi cele ce-a făgăduit; dacă este nemincinos, nu trebuie a ne îndoi că vor fi chiar şi după moarte. „Pe care a făgăduit-o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu minte.” Chiar şi prin expresia: ,,mai înainte de anii vecilor”, el arată că faptul este vrednic de credinţă. „Nu pentru că iudeii n-au venit la credinţa, zice, s-a făcut aşa, ci pentru că de la început a fost hotărât.”

Căci ascultă: „şi Care, la timpul cuvenit, Şi-a făcut cunoscut cuvântul Său”, zice. Deci, de ce atunci atâta întârziere? Din cauza îngrijirii Lui părinteşti şi spre a săvârşi la timpul potrivit. „Vremea este să lucreze Domnul”, zice prorocul (Psalmi 118, 126), căci expresia: „la timpul cuvenit” înseamnă în vremurile cele potrivite, în vremurile cele folositoare, prielnice.

„Care, la timpul cuvenit, zice, Şi-a făcut cunoscut cuvântul Său, prin propovăduirea încredinţată mie”, adică propovăduirea Evangheliei, căci ea (Evanghelia) are în sine totul, şi cele prezente, şi cele viitoare, viaţa, evlavia, credinţa şi toate la un loc. „Prin propovăduirea”, adică pe faţă, cu tot curajul, şi nu pe ascuns. „Că, după cum vestitorul unei porunci a cârmuirii propovăduieşte în adunare, fiind toţi de faţă, tot aşa, zice, propovăduim şi noi, nimic adăugând de la noi, ci spunând numai cele ce am auzit.”

Meritul vestitorului este de a spune întru totul faptul aşa precum este, iar nu de a adăuga sau de a ciunti ceva. Deci, dacă trebuie a propovădui, atunci trebuie a face aceasta cu curaj, căci altfel nu mai înseamnă a propovădui. De aceea şi Hristos n-a zis: „Spuneţi de pe case”, ci „propovăduiţi de pe case” (Matei 10, 27), prezentând astfel faptul şi din locul, şi din modul cum se petrece.

„Încredinţată mie, după porunca Mântuitorului nostru Dumnezeu”, zice. Dar atât expresia: „încredinţată”, cât şi: „după porunca” arată că faptul este demn de crezut, şi deci nimeni să nu se necăjească, nimeni să nu stea pe gânduri, nimeni să nu se neliniştească. Că, dacă este poruncă, atunci nu sunt eu stăpân, ci îndeplinesc porunca, fiindcă din cele ce trebuie a face, unele atârnă de noi, iar altele nu; pe unele le spune poruncind — care nici nu atârnă de noi —, iar pe altele le spune îndemnându-ne şi povăţuindu-ne, care depind de noi.

De pildă, când El spune „cine va zice fratelui său: nebunule, vrednic va fi de gheena locului” (Matei 5, 22), aceasta este poruncă; şi iarăşi: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24), unde iarăşi este poruncă, şi deci cel ce nu o împlineşte, vinovat este de pedeapsă. Dar când El zice „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, (şi) dă-o săracilor”, sau „Cine poate înţelege să înţeleagă” (Matei 19, 21, 12), nu este poruncă, căci îl lasă pe auditor de a fi stăpân celor spuse şi îi dă dreptul de a alege singur ce trebuie să facă.

Acestea, zic, atârnă de noi, de a le face sau a nu le face, în timp ce poruncile nu depind de bunăvoia noastră, ci sau că trebuie a le împlini numaidecât, sau că acela care nu le face trebuie a fi pedepsit. Aceasta o şi arată Pavel, când zice: „pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti” (I Corinteni 9, 16) Dar voi spune aceasta mai clar, ca astfel si fie tuturor învederat. De pildă, cel ce are încredinţată în sarcina sa stăpânirea Bisericii şi este cinstit cu demnitatea episcopalii, dacă nu va propovădui poporului cele ce trebuie a face, nu va fi fără răspundere, în timp ce omul din lume nu are nici o răspundere pentru aceasta.

Deci, ce spune Pavel? „După porunca Mântuitorului nostru Dumnezeu” fac aceasta. Dar tu priveşte cum cele mai dinainte se potrivesc cu ceea ce am spus. Mai sus, de pildă, a zis: „nemincinosul Dumnezeu”, iar aici spune „După porunca Mântuitorului Dumnezeu”. Deci, dacă este Mântuitor, apoi desigur că a poruncit acestea din voinţa Lui de a ne mântui. Aşadar, faptul nu vine din iubirea de stăpânire, ci la mijloc este credinţă şi poruncă, şi încă a Mântuitorului nostru Dumnezeu.

„Lui Tit, adevăratul fiu”, zice. Aşadar, sunt şi fii neadevăraţi, Ca de pildă acela despre care zice: „să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor. Cu unul Ca acesta nici să nu şedeţi la masă”. (I Corinteni 5, 11) Iată dar fiu, care nu este adevărat fiu, că, deşi este fiu — deoarece a primit odată harul şi a renăscut prin botez — totuşi nu este adevărat, de vreme ce s-a arătat nevrednic de tată, fiindcă a fugit la un altul tiran.

Când e vorba de fiii adevăraţi sau neadevăraţi ai oamenilor din lume, faptul se hotărăşte de mama care a născut în dureri şi de tată, pe când în cazul de faţă nu este aşa, ci faptul este hotărât de voinţa şi buna intenţie a cuiva. Se poate, de pildă, să fie un fiu adevărat pentru un timp şi apoi să nu rămână întotdeauna adevărat, şi se poate ca la început să nu fie adevărat, iar cu trecerea timpului să devină adevărat, fiindcă acestea nu sunt din necesitate de la natură, ci sunt în puterea liberului arbitru, pentru care şi schimbările sunt necontenite. Onisim era un fiu adevărat si neadevărat — de vreme ce devenise nefolositor -, dar iarăşi a devenit fiu adevărat, încât Pavel îl numeşte „inima” sa.

„Lui Tit, adevăratul fiu după credinţa cea de obşte.” Dar oare ce înseamnă „după credinţa cea de obşte”? Fiindcă a spus fiu, iar el a luat rolul tatălui, apoi chiar şi această cinste priveşte cum o moderează şi o împuţinează, căci zice imediat: „după credinţa cea de obşte”, adică, „după credinţă, eu nimic nu am mai mult tine, căci credinţa este comună şi printr-însa eu te-am născut pe tine”. Deci, cum de-l numeşte pe el fiu? Voieşte adică a arăta iubirea lui cea părintească sau că acest Tit era cel dintâi ucenic al său în propovăduirea Evangheliei, sau că din pricină că a fost luminat de apostol.

De aceea îi numeşte şi fii, şi fraţi; pentru că i-a născut prin aceeaşi credinţă, îi numeşte fraţi, iar pentru că i-a născut prin ostenelile sale, îi numeşte fii. Deci, prin expresia: „după credinţa cea de obşte”, el lasă a se înţelege frăţietatea.  „Har, milă şi pace, de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.” Fiindcă zisese: „fiu”, apoi a adăugat imediat: „de la Dumnezeu-Tatăl”, ca astfel să ridice cugetul lui si să cunoască al cui fiu este el, si că nu numai când zice: „credinţa cea de obşte” a arătat egalitatea lui în cinste cu toţi ceilalţi, ci şi prin expresia ce urmează, „Dumnezeu-Tatăl nostru”.

Priveşte cum pe cele ce le-a dorit ucenicilor şi celor mulţi, pe acelea le-a dorit şi dascălului, căci şi el are nevoie de astfel de ajutoare de sus, ba încă mai mult decât aceia, de vreme ce are împotrivă-i o mulţime de duşmănii şi o mulţime de împrejurări ce-l pot face a se depărta de Dumnezeu. Cu cât demnitatea este mai înaltă, cu atâta şi primejdiile sunt mai mari pentru cel ce este îmbrăcat cu preoţia. Este de ajuns ca un singur succes să ridice pe cineva de la episcopie la cer, precum şi un singur păcat să-l prăbuşească în gheena.

Dar, lăsând la o parte multe altele ce se pot petrece în fiecare zi, de s-ar întâmpla vreodată cuiva sau pentru prietenie, sau pentru vreo altă cauză, ca să se arate nevrednic de episcopie, având stăpânirea unei mari cetăţi, priveşte de câtă osândă se face vinovat. Căci, dacă el de pildă ar fi necucernic, nu numai de sufletele cele pierdute, ci şi de toate cele făcute va da seamă. Cel ce este necucernic ca mirean, cu atât mai mult va fi necucernic atunci când va avea stăpânire în Biserică; deci, e de dorit ca într-adevăr cel cucernic să rămână astfel, şi când are vreo demnitate în cler. Căci atunci şi slava deşartă îl ispiteşte mai mult, şi dragostea de bani, şi obrăznicia, şi dispreţul, şi batjocurile, şi bârfele, precum şi altele multe pe care i le înlesneşte, aşa-zicând, autoritatea ce o are.

Deci, dacă este necucernic cineva de mai înainte, atunci va fi încă şi mai necucernic după ce va avea vreo stăpânire în cler. Când unul ca acesta va deveni stăpân, se va face răspunzător de toate cele păcătuite de aceia. Dar, dacă acela care-l sminteşte pe un om „mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei 18, 6), apoi cel ce sminteşte atâtea suflete, atâtea cetăţi şi pe atâţia oameni, bărbaţi, femei, copii, cetăţeni, muncitori de pământ, pe toţi cei din acea cetate, ca şi pe cei de prin alte cetăţi, ce nu va suferi?

De ai zice că de trei ori este răspunzător, totuşi n-ai spus nimic, de atâta pedeapsă făcându-se vinovat. Astfel că unul ca acesta mai ales are nevoie de harul şi pacea lui Dumnezeu, iar dacă el nu ocârmuieşte cu acestea pe popor, toate se pierd, toate se nimicesc, neavând cu el cârma cuvenită. Chiar de ar fi destoinic de ocârmuire totuşi dacă nu va avea, zic, aceste cârme — harul şi pacea lui Dumnezeu — va scufunda corabia şi pe cei din ea. Aşa că mie îmi vine a mă mira de cei ce doresc această greutate.

Ticăloşiile şi nenorocitule om! Nu vezi ce doreşti tu? De ai fi tu cel mai prost şi nebăgat în seamă, şi de ai avea mii de păcate, totuşi vei da seamă numai de un suflet şi numai de acesta vei fi răspunzător; dar când te ridici în această demnitate, poţi pricepe de câte capete vei fi răspunzător de pedeapsă.

Ascultă-l pe Pavel, care zice: „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă”. (Evrei 13, 17) Aşadar, iubeşti cinstea şi stăpânirea? Şi care este mulţumirea acestei stăpâniri? Eu nu văd nicăieri aceasta, fiindcă nici nu poate cineva a fi întru totul stăpân. Cum şi de ce? Pentru că stă în puterea celor stăpâniţi, de care trebuie să asculte. Şi dacă ar cerceta cineva lucrul cu amănunţime, apoi ar vedea că unul ca acesta nu este stăpân, ci el însuşi slujeşte la mii de stăpâni, care grăiesc şi doresc cele contrare.

Ceea ce unul laudă, altul huleşte, ceea ce acesta batjocoreşte, acela admiră. Deci, pe cine trebuie a asculta? Sclavul cel cumpărat, chiar dacă i-ar porunci stăpânul ceva contrar, el nu se supără, iar tu, dacă ţi-ar porunci atâţia stăpâni cele contrare, te-ar supăra, şi dacă poate l-ai certa pe unul, ai ridica asupră-ţi gurile tuturor. Apoi, aceasta este cinste? Spune-mi: aceasta este stăpânire? Aceasta este putere? Episcopul a poruncit să se strângă bani, şi iată că acela nu voieşte, ba încă nu numai că nu dă nimic, ci, ca să se pară că nu face aceasta din vreo răutate, îl învinovăţeşte pe cel ce a poruncit.

„Fură, zice, răpeşte, mănâncă cele ale săracilor şi neputincioşilor.” Conteneşte cu bârfele, omule! Până când ai să spui unele ca acestea? Nu voieşti să dai? Nimeni nu te sileşte la aceasta. Şi atunci de ce îl bârfeşti pe cel ce te sfătuieşte şi te îndeamnă să faci aşa? Dar poate că a ajuns cineva într-o nevoie mare, iar episcopul n-a deschis mâna ca să-i dea ceva, fie că nu este în stare de a da, fie că este ocupat cu altele. Nici o scuză, ci iarăşi învinovăţiri mai grele poate ca acelea de dinainte.

Aceasta deci este stăpânire? Şi nici nu se poate apăra, căci şi aceia sunt o parte din inima sa. Căci, atunci când inima se umflă şi aduce dureri la cap şi în tot trupul, noi nu îndrăznim a ne apăra şi nici nu o spintecăm cu sabia, tot aşa şi dintre cei mici dacă se găseşte cineva astfel, desigur că prin asemenea acuzaţii ne provoacă dureri şi nemulţumiri, însă nu îndrăznim a ne apăra — departe unele ca acestea de cugetele noastre părinteşti! —, ci suntem siliţi a suferi durerile, până ce acela se va vindeca desăvârşit.

Robul cel cumpărat cu bani are de făcut o treabă ce i s-a poruncit şi, după ce o sfârşeşte, devine la urmă stăpân pe sine, pe când episcopul este încurcat cu multe şi multe i se cer chiar peste puterile sale. Dacă nu-l vede cineva vorbind, mare este murmurul între credincioşi, iar de vorbeşte, iarăşi acuzaţii, că este iubitor de slavă deşartă. Dacă nu învie morţii, „nu este bun de nimic, zice; cutare este evlavios, pe când acesta nu este”.

Dacă se bucură de o hrană cumpătată, iarăşi acuzaţii. „Ar trebui ca el să-şi înăbuşe poftele”, zice. De cumva îl vede cineva spălându-se sau îmbăindu-se, iarăşi multe acuzaţii, ba unii zic că el nu trebuie să vadă nici soarele. „Apoi, zice, dacă el face ceea ce fac eu, dacă se îmbăiază, dacă mănâncă şi bea ca mine, dacă se îmbracă, dacă se îngrijeşte de casă şi de cei de pe lângă el, de ce să mai stea în fruntea altora?” Are slugi, zice, şi din cei care îngrijesc de el, este purtat de cai; de ce atunci să stea înaintea altora?”

Dar ce? Spune-mi: oare nu trebuie a avea pe cineva care să-l slujească, ci el să-şi facă focul, să aducă apă, să taie lemne şi să se ducă în piaţă? Şi oare aceasta n-ar fi spre necinstea ta? Acei sfinţi bărbaţi — apostolii — nu voiau să-l împiedice pe cel ce stăruia în propovăduirea Evangheliei, nici chiar cu slujba văduvelor, ci credeau că lucrul este nevrednic de dânsul, iar tu voieşti ca să-l atragi până şi în treburile slugilor? De ce, când ţi se poruncesc acestea, tu nu le împlineşti, spune-mi? Oare nu-ţi aduce el mai mari slujbe, decât cele trupeşti, pe care i le-ai aduce tu? De ce nu trimiţi sluga ta ca să-l slujească pe el? Hristos a spălat picioarele ucenicilor, şi tu dacă ai face oarecare slujbă dascălului tău, ar fi mare lucru? Dar nici tu nu voieşti a-1 sluji, ba îl împiedici şi pe el.

Dar ce? Oare el trebuie să trăiască şi să se hrănească din cer? Aceasta n-o voieşte Dumnezeu. „Apoi apostolii, zici tu, aveau dintre cei liberi care-i slujeau?” Voieşti a auzi cum trăiau apostolii? Ei făceau călătorii, în care timp bărbaţii liberi şi femei de bun neam îşi puneau, în slujba şi repausul lor, sufletele şi trupurile lor. Ascultă-l pe fericitul acesta ce spune, îndemnându-i şi sfătuindu-i: „Pe unii ca aceştia întru cinste să-i aveţi, fiindcă pentru lucrul lui Hristos au mers până aproape de moarte, punându-şi viaţa în primejdie, ca să împlinească lipsa voastră în slujirea mea”. (Filipeni 2, 29-30)

Ai văzut ce zice? Iar tu nici un cuvânt nu scoţi pentru părintele tău, nicidecum să-ţi iei asupră-ţi astfel de primejdii. „Dar, zici tu, nu trebuie a se îmbăia.” Pentru ce? Spune-mi: unde este împiedicat de a face aceasta? Fiindcă nici murdăria şi necurăţenia de pe dânsul nu sunt vreun lucru bun. Nicăieri nu găsim că acest lucru ar fi de condamnat sau de admirat, ci găsim din acelea pe care le-a poruncit episcopului să le aibă: „fără de prihană (…), veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, nebeţiv”. (I Timotei 3, 2)

Acestea le pretinde apostolul, acestea pretinde-le şi tu stăpânului tău, iar mai departe nimic. Nu eşti tu doar mai exact decât Pavel; sau, mai bine zis, mai exact decât Duhul Sfânt. Dacă este bătăuş sau beţiv, sau crud şi nemilostiv, acuză-l, fiindcă acestea sunt nedemne de episcop; de se desfătează, şi atunci acuză-l. Iar când el îşi îngrijeşte trupul său, ca să poată a te sluji, când se sârguieşte ca să-ţi poată fi folositor, apoi trebuie a-1 acuza pentru acestea? Nu ştii că neputinţele trupeşti ne vatămă şi pe noi, şi Biserica în acelaşi timp, nu mai puţin ca acelea sufleteşti?

Pentru ce, oare, îi scrie lui Timotei: „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău”? (I Timotei 5, 23) Oare, dacă noi izbutim a face binele numai cu sufletul, nu trebuie a ne mai îngriji de trup? Ce ne-am mai face atunci? Dar dacă mare este şi rolul trupului, cum să nu fie cea mai de pe urmă prostie a-l neglija? Fie, de pildă, un bărbat cinstit cu episcopia, căruia i s-a încredinţat protecţia obştească a Bisericii, să fie virtuos întru toate celelalte şi să aibă toate cele ce se cuvin unui doctor sfinţit, însă este silit de boală ca să stea veşnic la pat. Ei bine, ce folos va putea aduce acesta? Ce călătorie ar putea face? Ce vizite canonice ar putea săvârşi? Pe cine ar putea înfrunta? Sau pe cine ar putea sfătui?

Acestea le-am spus ca să cunoaşteţi că nu trebuie a învinovăţi orice, ca să ştiţi că încă mai mult trebuie a aproba, ca să cunoaşteţi că, dacă ar dori cineva această stăpânire, apoi văzând norul acela de acuzaţii, i se va stinge o asemenea poftă de mărire. Mare primejdie este cu adevărat o asemenea demnitate, care are nevoie de harul lui Dumnezeu şi de pacea pe care voi o doriţi nouă, precum şi noi o dorim vouă. Să ne rugăm, dar, ca noi cu toţii dobândind această virtute, să ne învrednicim şi de bunurile făgăduite, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.