OMILIA IX – 2Timotei

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun. (II Timotei 3, 16-17)

Făcând multe îndemnuri şi aducând multă mângâiere prin toate, la urmă aduce vorba despre mângâierea cea mai desăvârşită, a Sfintelor Scripturi. Şi cu dreptate face o astfel de mângâiere, deoarece urma a spune mai departe ceva mare şi trist. Că dacă Elisei, vieţuind până la cea de pe urmă răsuflare cu dascălul său, şi totuşi văzându-l că se duce de aici, ca după moarte, i-a rupt cojocul lui, atunci ce crezi că a suferit Timotei, cel atât de mult iubit, auzind că dascălul său va muri şi că s-a apropiat de el timpul morţii, ceea ce întristează pe cineva cel mai mult?

De aceea, după ce, zic, i-a făcut îndemnuri, la urmă vorbeşte despre sfârşitul lui, şi nu oricum, ci chiar întrebuinţând cuvinte potrivite pentru a-l mângâia şi a-i aduce mulţumire, ca să vadă faptul acesta mai degrabă ca pe o jertfă, decât ca pe o încetare din viaţă; mai mult ca o călătorie — precum şi este — şi o trecere la mai bine. „Că eu iată mă jertfesc”, zice. De aceea scria mai sus că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate”.

Dar ce? Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu? Care Scriptură? „Cea de care am vorbit, zice, toată este insuflată de Dumnezeu”, cea despre care zicea că: „de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi”. Toată deci de acest fel, este „insuflată de Dumnezeu; de aceasta să nu te îndoieşti”, zice. „Şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun.”

„Spre învăţătură.” Dacă trebuie a şti ceva, sau a nu şti, de acolo putem afla. De trebuie a certa minciuna, tot de-acolo. De trebuie a îndrepta ceva sau a înţelepţi, de lipseşte ceva, sau de trebuie a adăuga, spre mângâiere, de acolo putem afla. „Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit.” De aceea, zice, s-a dat mângâierea Scripturilor, „ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit”.

Aşadar, nu se poate ca omul să fie deplin fără mângâierea, fără cunoştinţa Scripturilor. „În locul meu, zice, ai Scripturile; de voieşti a şti ceva, acolo vei putea afla.” Dar dacă apostolul scria acestea lui Timotei, cel plin de Duhul, cu cât mai mult nu ni s-ar putea spune nouă? „Bine pregătit pentru orice lucru bun.” Nu numai împărtăşindu-se de lucrul bun, ci fiind desăvârşit.

Eu te îndemn deci stăruitor în faţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii şi morţii (4, 1), adică pe cei păcătoşi şi pe cei drepţi, adică pe cei duşi de la noi şi pe cei ce sunt acum, că mulţi vor fi prinşi fără de veste încă fiind vii. În întâia epistolă l-a înfricoşat, zicând: „Îţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel ce aduce toate la viaţă” (I Timotei 6, 13), aici însă a spus ceva mai înfricoşător, zicând: „Care va să judece viii şi morţii”, şi anume, Care va cere răspuns la arătarea Lui şi în împărăţia Lui. „Care va judeca.” Când anume? Întru arătarea Sa cea întru slavă, cea împreună cu împărăţia, că nu va veni aşa, precum a venit acum.

Sau că poate zice: „Mărturisesc ţie arătarea şi împărăţia Lui. Iau de martor pe Dumnezeu şi pe Domnul Iisus Hristos”. Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura. (4, 2) Dar oare ce vrea să zică: „cu timp şi fără de timp”? Adică „să nu ai un timp hotărât, ci pururea să ai timp; nu în timp de pace numai, nu în timp de linişte, nici numai când în Biserică, iar în timp de primejdii ascunzându-te.

Chiar de vei fi în închisoare, chiar de vei fi legat cu lanţuri, chiar de ar fi să mergi la moarte, tu ceartă şi în acel timp, să nu te ascunzi certând. Că atunci îşi are timp epitimia sau pedeapsa, când mustrarea va înainta fără preget, când se va dovedi fapt. „Îndeamnă”, zice. Precum fac şi doctorii, căci după ce arată cineva durerea, dau şi ei doctoria, iar de va lipsi una pin aceste două, cealaltă devine nefolositoare, tot aşa şi aici. Dacă vei pedepsi fără să cerţi, vei părea de nesuferit şi nimeni nu va putea răbda, iar după ce ai dovedit abaterea, atunci va primi şi certarea sau pedeapsa, pe când la început păreai prea îndrăzneţ.

Iar de vei mustra şi vei certa fără ca mai întâi să îndemni cu toată îndelunga-răbdare, iarăşi ai răsturnat totul pe dos. Că certarea este prin sine de nesuferit, când mai cu seamă nu vei amesteca îndemnarea cu toată îndelunga-răbdare. Precum se întâmplă şi cu tăierea unui mădular, că, deşi este mântuitoare pentru trup, totuşi dacă nu vor fi multe cuvinte care să mângâie şi să aline durerile, nu va putea cel bolnav suferi tăietura, tot aşa şi aici.

„Cu toată îndelunga-răbdare, zice, şi învăţătura.” Şi cel ce ceartă are nevoie de îndelunga-răbdare, ca nu cumva cel certat să creadă oricum. „Şi cu învăţătura”, zice. Nu mâniindu-se, nici dezgustându-se, nu ca şi cum ar dispreţui, să nu se găsească faţă de el ca duşman, toate acestea să le lase la o parte. Şi ce să facă?! Să se poarte cu el ca şi cum l-ar iubi, ca şi cum l-ar jeli mai mult chiar decât dânsul, ca şi cum s-ar topi de supărare pentru el. „Cu toată îndelunga-răbdare”, zice, iar nu întâmplător.

Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă. (4, 3) „Mai înainte de a ieşi ei din drumul cel drept sau din făgaşul cel bătut, întâmpină-i mai dinainte pe toţi”, zice, pentru care a şi spus: „cu timp şi fără de timp”, adică, pe cât timp îi ai ca ucenici de bunăvoie, fă toate acestea. Ci — dornici să-şi desfăteze auzul — îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, zice.

Nimic nu poate fi mai semnificativ ca expresia aceasta, căci mulţimea cea îndoielnică a dascălilor a învederat-o prin cuvântul „îşi vor grămădi”, şi că acei dascăli se hirotoneau sau se alegeau de către ucenici. „îşi vor grămădi învăţători, zice, dornici fiind să-şi desfăteze auzul”, adică vor grăi cu plăcere, cu har şi vor căuta a încânta urechea auditorilor.

Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme. (4, 4) Acestea le-a prezis apostolul, nu doar că voia a-i aduce în întristare, ci ca atunci când se vor îndeplini, să le şuiere cu bărbăţie, ceea ce de altfel şi Hristos făcea, zicând: „Vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul”. (Matei 10, 17) Dar şi în alt loc fericitul Pavel zice: „Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma”. (Faptele Apostolilor 20, 29) Acestea însă le spunea ca ei să fie treji, ca timpul de faţă să-l întrebuinţeze cum trebuie.

Tu  fii treaz în toate, zice. (4, 5) Ai văzut că pentru aceasta le-a prevăzut? Căci precum şi Hristos zicea spre final: „Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi” (Matei 24, 24), tot aşa a făcut şi Pavel mai înainte de a adormi. „Tu fii treaz în toate, suferă răul”, adică osteneşte-te, preîntâmpină răul mai înainte de a veni acea vătămare, pune oile în siguranţă, până ce nu vor mai fi lupi deloc.

Şuieră răul,  fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin! Aşadar, acesta este lucrul evanghelistului: de a pătimi rău, şi prin sine, şi prin alţii din afară. „Slujba ta fă-o deplin”, adică împlineşte-o. Iată aici şi o altă nevoie de a pătimi răul.

Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. (4, 6) N-a zis: „timpul jertfei mele”, ci ceea ce este mai mult. Căci din jertfă nu totul se dă ca prinos lui Dumnezeu, pe când din libaţiuni totul se dă lui Dumnezeu .

Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit. (4, 7) De multe ori, luându-l în mâini (citindu-l) pe apostolul Pavel şi uitându-mă cu luare-aminte la acest pasaj, am stat în nedormire: de ce oare Pavel se făleşte astfel, zicând: „Lupta cea bună m-am luptat”? Acum însă mi se pare că totuşi, cu harul lui Dumnezeu, am găsit explicaţia. Deci, pentru ce oare a zis el acestea? Voieşte a mângâia tristeţea ucenicului, poruncindu-i a se încuraja, căci el se duce spre a-şi primi cununa, că totul a sfârşit şi că s-a învrednicit de o moarte bună.

„Trebuie a se bucura cineva, zice, iar nu a se întrista.” De ce oare? „Lupta cea bună m-am luptat.” După cum un părinte l-ar încuraja pe copilul ce stă lângă patul său de moarte şi l-ar îndemna să ducă starea lui de orfan cu curaj, zicându-i: „Fiule, nu plânge, am trăit bine, iar acum, ajungând la bătrâneţe, te părăsesc. Viaţa noastră a fost fără ponos, eu mă duc de aici cu slavă. Ai şi tu dreptul de a fi lăudat, din cele ce mi-ai făcut până acum mie, căci Dumnezeu multe daruri ne-a acordat nouă”.

Cum, dacă ar fi zis de pildă: „Trofee am adus aici, pe duşmani i-am învins”, prin aceasta nu s-ar fi fălit, ci l-ar fi aţâţat pe fiul său şi l-ar fi îndemnat cu laude, ca el să sufere cu uşurinţă, să aibă bune speranţe şi să nu creadă grea plecarea sa, tot aş fi aici. Căci de nesuferit este despărţirea, după cum zice: „Iar noi, fraţilor, fiind despărţiţi de voi, o bucată de vreme, cu ochii, nu cu inima”. (I Tesaloniceni 2, 17) Deci, dacă el, despărţit de ucenici pentru un scurt timp, pătimea aşa, ce crezi că pătimea Timotei? Dacă trăind apostolul, şi Timotei a vărsat lacrimi despărţindu-se de el, după cum zice: „pentru că îmi aduc aminte de lacrimi le tale, doresc mult să te văd, ca să mă umplu de bucurie” (II Timotei 1, 4), cu cât mai mult încă murind el?

Deci, toate acestea apostolul le scrie mângâindu-l pe Timotei şi, în rine, întreaga lui epistolă este plină de cuvinte de mângâiere, ca un fel de testament, aşa-zicând: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria, zice, am săvârşit, credinţa am păzit.” Aşadar, fă şi tu astfel. Dar unde este lanţul, unde sunt legături, unde este moartea, acolo este lupta cea bună. Aceasta este lupta cea bună? „Da! zice; căci pentru Hristos se fac; că toate acestea au cu sine cununi mari.

„Lupta cea bună.” Nimic nu poate fi mai bun ca lupta aceasta; această cunună niciodată nu are sfârşit. Cununa aceasta nu este făcută din măslin sălbatic, ea nu are înainte-i un om luptător, nu are oameni privitori, ci priveliştea se compune din îngeri. În luptele cele din ring pe timp de multe zile luptătorii se obosesc şi se trudesc, şi apoi într-un ceas au luat cununa, după care imediat s-a sfârşit cu plăcerea, pe când aici nu este aşa, ci luptătorii veşnic sunt în strălucire, veşnic în slavă, veşnic în cinste.

„Aşadar, trebuie a te bucura, zice, că eu mă duc la linişte, că ies din ring. Ai auzit că „doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos”. (Filipeni 1, 23) „Călătoria am săvârşit.” Prin aceasta arată că totuşi cineva trebuie a se şi lupta, şi a şi alerga; a se lupta cu stăruinţă în necazuri şi a alerga nu oricum, ci spre ceva folositor.

Cu adevărat că bună este lupta, nu însă aceea care-l încântă pe privitor, ci aceea care foloseşte, precum şi călătoria nu aceea este folositoare care sfârşeşte la nimic şi când nici nu este o dovadă de putere sau de ambiţie, ci aceea care-i atrage pe toţi spre cer. Această călătorie, pe care Pavel a făcut-o aici pe pământ, este mai curată decât aceea pe care soarele o face pe cer. Dar cum a săvârşit el călătoria? Întreaga lume a perindat-o, începând din Galileea şi din ţinuturile de primprejur din Arabia, şi ducându-se până la marginile pământului.

„Aşa încât de la Ierusalim, zice, şi până în Iliria, am împlinit propovăduirea Evangheliei lui Hristos” (Romani 15, 19), şi întreaga lume alergând-o, ca şi o pasăre zburătoare sau, mai bine zis, chiar şi decât pasărea mai iute. Căci pasărea trece la întâmplare, pe când el nu oricum, ci având aripa Duhului şi peste mii de piedici trecând, peste mii de morţi, uneltiri şi nenorociri, aşa că mai iute a fost şi decât zburătoarele. Dacă ar fi fost pasăre zburătoare, s-ar fi primejduit poate şi ar fi fost prins; dar fiindcă a fost ridicat în sus de Duhul, trecut pe deasupra tuturor curselor întinse, ca şi o pasăre zburătoare, având aripi de foc.

„Credinţa, zice, am păzit.” Multe erau cele ce contribuiau a-l smulge pe el, aşa-zicând, din apostolat; nu numai prieteniile oamenilor, ci şi ameninţările, şi necazurile, şi multe altele. Dar el tuturor s-a împotrivit. Cum? Fiind treaz şi în priveghere. Sunt de-ajuns şi acestea pentru mângâierea ucenicilor, însă el a mai pus de faţă şi premiile. Care sunt acestea?

De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii (4, 8), zice. Sub numele de dreptate de aici, el înţelege virtutea în general. „Nu trebuie deci a te întrista, zice, că mă duc unde voi fi încununat cu acea cunună pe care mi-o i va pune Hristos pe cap. Dar dacă aş fi rămas încă aici, cu adevărat că trebuia a te întrista mai mult, ca nu cumva să cad, ca nu cumva să mă pierd fără cuvânt.”

Pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor, celor ce au iubit arătarea Lui. De aici el l-a stârnit şi pe Timotei, căci, dacă „tuturor” va da cununa, cu atât mai mult lui Timotei. N-a spus: „şi ţie”, ci: „tuturor”, şi deci cu atât mai mult ţie.

„Cum ar putea cineva iubi, zici tu, arătarea lui Hristos?” Dacă se bucură pentru venirea Lui, iar cel ce se bucură pentru venirea Lui, face cele vrednice de bucurie, cele ce are va împărţi, de ar fi nevoie, şi şi-ar da până şi sunetul, numai ca să se învrednicească de bunurile viitoare, să se învrednicească de a vedea a doua Lui venire cu forma cuvenită, cu îndrăzneală, cu slavă şi cu strălucire. Aceasta vrea să însemne a iubi cineva arătarea Lui.

Cel ce iubeşte arătarea Lui, totul va face, ca şi mai înainte de acea arătare generală să se facă şi cea în parte sau parţială. „Doamne, ce este că ai să Te arăţi nouă, şi nu lumii?” (Ioan 14, 22), îl întrebau ucenicii pe Hristos; dar ascultă ce le răspunde El: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, si vom veni la el şi vom face locaş la el”. (Ioan 14, 23) A cum, tu gândeşte-te cât de măreţ lucru este de a-L vedea pe Hristos, Care se va arăta tuturor laolaltă, pe Hristos, Care s-a făgăduit a ni Se arăta şi în particular. „Vom veni, zice, şi vom face locaş la el.” Dacă cineva iubeşte arătarea Lui, totul va face ca să-L cheme la sine şi să-L aibă, ca astfel să strălucească întru el lumina.

Nimic deci nevrednic de epifania sau arătarea Sa să nu fie. Se numeşte epifanie pentru că derivă de la verbul έπιφαίνομαι, iar acesta de la έπανω φαίνεσθαι adică a se arăta de sus sau a răsări de sus. Prin urmare, să căutăm cele de sus, şi atunci imediat vom atrage spre noi acele raze strălucitoare. Nimeni din cei ce caută spre pământ şi se îngroapă pe sine nu va putea să vadă acea lumină strălucitoare. Nimeni din cei ce se murdăresc în faptele cele necurate ale acestei vieţi, nu va putea să vadă pe Soarele dreptăţii, căci El nu Se va arăta nimănui din cei ce se învârtesc şi se tăvălesc în astfel de fapte.

Deşteaptă-te deci puţin, ridică-ţi capul din adâncimea, din vijelia acestei vieţi, de vrei să vezi soarele, de vrei să te învredniceşti de arătarea lui; iar de te vei învrednici de această arătare a Sa, atunci Îl vei vedea cu mult curaj. Filosofează acum: să nu fie la tine duhul trândăviei şi al deznădăjduirii, ca nu cumva să te lovească cu putere şi să te doboare. Să nu-ţi fie inima împietrită şi întuneric în ea, ca nu cumva să izbeşti acolo corabia. Să nu fie nici o cursă, căci stâncile din apă pricinuiesc naufragiile cele mai grozave.

Nu hrăni fiare, patimile adică, căci sunt mai primejdioase decât fiarele. Nu te încuraja în lucruri vremelnice, ca astfel să poţi sta cu tărie. Nimeni nu stă pe apă, pe când pe piatră toţi stau în siguranţă. Apă sunt toate cele pământeşti. „Au intrat ape, zice, până la sufletul meu, afundatu-m-am în noroiul adâncului, care nu are fund” (Psalmi 68, 1-2), pe când piatră sunt toate cele duhovniceşti, după cum zice: „Şi a pus pe piatră picioarele mele”. (Psalmi 39, 3)

Noroi şi mocirlă sunt cele pământeşti. Să ne smucim deci pe noi înşine din acestea, căci numai aşa vom putea să ne învrednicim de arătarea lui Hristos. Tot ce ar veni asupra noastră să suferim, căci este de-ajuns în toate mângâierea că noi pătimim pentru Hristos. Această sfântă vorbă să o zicem totdeauna, şi de-ndată va înceta durerea rănii. „Dar, zici tu, cum pătimim pentru Hristos?” Te-a clevetit poate cineva fără cuvânt, nu pentru Hristos? Apoi, dacă vei răbda cu curaj, dacă vei mulţumi, dacă te vei ruga pentru acela, toate acestea le faci pentru Hristos.

De-l vei blestema sau de vei deznădăjdui de necaz, de vei încerca să te aperi, fie chiar că n-ai putea, nu sunt pentru Hristos, ci încă ai suferit pagubă şi te-ai lipsit de roadă, prin voinţa ta.

În noi se găseşte şi a câştiga ceva din cele rele, şi a ne vătăma, aşa că nu prin firea lucrurilor se întâmplă aceasta, ci prin voinţa noastră. De pildă, iată ce spun: a pătimit atâtea rele Iov, a suferit cu mulţumire, s-a îndreptăţit, nu pentru că a pătimit, ci pentru că pătimind cu mulţumire a răbdat.

Un altul însă pătimind aceleaşi — sau mai bine zis, nu aceleaşi, căci nimeni n-a mai pătimit la fel, ci mult mai mici — a grăit de rău, s-a plâns, a blestemat întreaga lume, s-a nemulţumit contra lui Dumnezeu. Ei bine, acesta s-a judecat şi condamnat singur, nu fiindcă a pătimit, ci fiindcă a adus blasfemii; şi a adus blasfemii nu prin forţa împrejurărilor, fiindcă, dacă nevoia l-ar fi silit a face aceasta, trebuia ca şi Iov să blesteme; şi dacă el a pătimit cu mult mai mari rele decât Iov, după cum poate îşi închipuie, aceasta desigur că vine din slăbiciunea voinţei.

Deci, sufletul nostru trebuie să fie puternic, şi atunci nimic nu ni se va părea greu, după cum şi când el este slab, nimic nu este care să nu pară greu. În puterea noastră deci stă de a fi toate de suferit sau de nesuferit. Pe această putere sau, mai bine zis, pe această dispoziţie să o întărim, şi atunci totul vom suferi cu uşurinţă. Căci şi copacul când îşi înfige mai adânc rădăcina în pământ, nu-l va putea mişca din loc nici furtuna cea mai puternică, iar dacă rădăcina îi este în faţă, de s-ar abate asupra lui chiar cea mai mică suflare de vânt, ameninţă a-l scoate din rădăcină.

Tot aşa şi cu noi, dacă vom împuternici trupul nostru cu frica de Dumnezeu, nimic nu-l va putea urni din loc, iar dacă vom avea-o de mântuială, atunci cea mai mică mişcare îl va nimici. De aceea vă rog a suferi toate cu cea mai mare bunăvoinţă şi a-l imita pe prorocul care zice: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine”. (Psalmi 62, 8, 2) Nu zice simplu: „apropiatu-s-a”, ci: „lipitu-s-a” şi: „însetat-a sufletul meu”, iar nu simplu: „dorit-a sufletul meu , ci: „străpunge cu frica Ta trupul meu”. (Psalmi 118, 120)

Dacă aşa ne găsim faţă de Dumnezeu, dacă ne lipim de El cugetul nostru, dacă însetăm de dorul Lui, totul ne va fi după voinţă şi ne vom învrednici de Lunurile viitoare, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.