OMILIA V – 2Timotei

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Vrednic de crezare este cuvântul: căci dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El. Dacă rămânem întru El, vom şi împăraţi împreună cu El; de-L vom tăgădui, şi El ne va tăgădui pe noi. Dacă nu-I suntem credincioşi, El rămâne credincios, căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuşi. Aminteşte-le acestea şi îndeamnă stăruitor înaintea lui Dumnezeu să nu se certe pe cuvinte, ceea ce la nimic nu foloseşte, decât la pierzarea ascultătorilor. (2, 11-14)

Mulţi dintre oamenii cei mai slabi nu rezistă în faţa tăriei credinţei şi nici nu suferă întârzierea speranţei lor; ei caută numai la cele prezente şi prin acestea le caracterizează pe cele viitoare. „Dacă cele de aici, zic ei, sunt moarte, munci şi legături, iar Hristos zice că acestea duc la viaţa cea veşnică, nu ar crede cineva, ci ar putea zice: Adică cum? Când trăiesc, mor, şi când mor, trăiesc? Ce vrea să însemne aceasta? Cât sunt pe pământ, nimic nu-mi făgăduieşti, iar în ceruri îmi dai? Cele mici nu le dai, iar acolo acorzi lucruri mari?”

Aşadar, ca nimeni să nu cugete acestea, iată că îşi face cuvântul fără nici o îndoială, preîntâmpinând asemenea îndoieli şi dând dovezi, căci expresia: „Adu-ţi aminte de Domnul Iisus Hristos” aceasta înseamnă, că după moarte a înviat. Aici iarăşi învederează acest lucru, zicând: „Vrednic de crezare este cuvântul: căci dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El”. Cum este vrednic de crezare? „Dacă am murit împreună cu Hristos, împreună cu El vom şi învia”, zice. Căci spune-mi: Când noi ne împărtăşim cu El în cele triste şi în cele ce poartă cu sine osteneală, apoi în cele nune nu ne vom împărtăşi? Iar aceasta nu ar face-o nici chiar omul, ca pe cel ales de a muri şi a fi muncit împreună cu el, să nu-l prefere de a fi părtaş cu el, când s-ar găsi vreodată în linişte.

Cum am murit împreună cu Hristos? Vorbeşte de moartea cea prin botez şi de cea prin patimi (suferinţe), căci zice: „Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus” (II Corinteni 4, 10), şi: „Ne-am îngropat împreună cu El, în moarte, prin botez”, şi: „omul nostru cel vecni a fost răstignit împreună cu El”, şi: „am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui”. (Romani 6, 4-6) Aici însă spune mai multe despre moartea cea prin ispită şi necazuri. Deci, dacă pentru El murim, apoi oare nu vom învia pentru EI? Aceasta este fără nici o îndoială. „Dacă rămânem întru El, zice, vom şi împăraţi împreună cu El”. Nu e de-ajuns însă a muri o dată numai pentru El, căci fericitul Pavel în fiecare zi murea, ci este nevoie de multă răbdare, de care mai ales avea nevoie Timotei. Să nu-mi spui de cele de la început, ci dacă acele suferinţe vor fi continue.

În continuare, apostolul îndeamnă şi din altă parte, adică nu numai de la cele nune, ci şi de la cele rele. Căci dacă ar urma ca şi cei răi să se împărtăşească de aceleaşi bunuri cu cei nuni, nu ar fi nici o mângâiere. Iar dacă ar fi ca aceia care rabdă rele să împărătească împreună cu El, şi nerăndând numai aceasta să pătimească — să nu împărătească împreună cu El — desigur că e rău şi aceasta, afară numai că nu este în stare de a-i întărâta pe cei m ulti. De aceea spune ceea ce este mai îngrozitor, zicând: „De-L vom tăgădui, şi El ne va tăgădui pe noi”.

Aşadar, nu numai în cele bune va fi răsplată, ci şi în cele rele, şi în cele contrare. Iar a fi cineva lepădat de El când va veni întru împărăţia Sa, puteţi pricepe ce va suferi. „Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el”. (Matei 10, 33) Răsplata nu este deopotrivă. De altfel, nici nu-L vătămăm prin lepădarea de EI, căci: „Dacă nu-I suntem credincioşi, El rămâne credincios, căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuşi”, adică, dacă nu credem că El a înviat, din această necredinţă cu nimic nu este El vătămat. El este cu adevărat şi acelaşi rămâne, fie că am crede noi, fie că nu am crede.

Deci, dacă cu nimic nu poate fi vătămat de noi, care Îl tăgăduim, apoi pentru nimic altceva nu cere mărturisirea noastră, decât pentru Linele nostru, căci El acelaşi rămâne şi tăgăduindu-L, şi netăgăduindu-L. „Căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine însuşi”, adică a Se tăgădui că n-ar fi. Noi zicem, de pildă, că nu este, deşi lucrul nu este aşa – şi o zicem, căci nici nu ştim care este esenţa (fiinţa) Lui – cu toate acestea, nu este natural a nu fi, adică nu este cu putinţă de a trece în ceea ce nu este. El pururea rămâne acelaşi, pururea fiinţa Lui rămâne aceeaşi.

Deci, noi nu stăm faţă de El ca şi cum I-am face o graţie dacă nu ne-am lepăda de El sau ca şi cum L-am vătăma dacă L-am tăgădui. Apoi, ca nu cumva cineva să creadă că Timotei tocmai avea nevoie de aceste sfătuiri şi îndemnări, a adăugat imediat: „Aminteşte-le acestea şi îndeamnă stăruitor înaintea lui Dumnezeu să nu se certe pe cuvinte, ceea ce la nimic nu foloseşte, decât la pierzarea ascultătorilor”. Înfricoşat lucru este aceasta, de a le mărturisi înaintea lui Dumnezeu, adică de a-L lua pe Dumnezeu ca martor îndemnărilor sale.

Căci, dacă nu ar cuteza cineva a lepăda mărturia invocată de un om, apoi cu atât mai mult mărturia lui Dumnezeu. De pildă, dacă, făcând un contract sau scriind un testament, cineva ar voi să invoce martori de bună-credinţă, oare ar îndrăzni altcineva a le călca sau a le destăinui cuiva dintre cei din afară? Deloc, căci, chiar de ar voi, totuşi temându-se de buna-credinţă a martorilor, s-ar păzi. Adică, „ia pe Dumnezeu de martor al celor grăite şi al celor făcute”.

„Să nu se certe pe cuvinte, ceea ce la nimic nu foloseşte”, şi nu numai aceasta, ci şi „decât la pierzarea ascultătorilor”, căci nu numai că nu va fi de nici un folos, ci încă o mare pagubă. Şi anume, „chiar dacă ei ar dispreţui îndemnurile tale, totuşi Dumnezeu îi va judeca, şi nu tu. Căci lucrul acesta este iscodire, şi sunetul omenesc pururea voieşte a se război şi a se lupta în cuvinte.

Sileşte-te să te arăţi încercat, înaintea lui Dumnezeu, lucrător cu faţa curată, drept învăţând cuvântul adevărului. (2, 15) Pretutindeni foloseşte expresia: „cu faţa curată” (neruşinat). Şi de ce, oare, face multă vorbă despre ruşinare sau despre ruşine? Fiindcă erau poate mulţi care se ruşinau cu Pavel şi cu predica lui, ca fiind curelar, şi ca dintre dascălii cei pierduţi. Căci şi Hristos a fost răstignit, iar acesta (Pavel) urma a fi. decapitat. Petru mea a fost răstignit cu capul în jos, şi toate acestea le-au suferit de la oameni mişei şi de nimic. Deci, fiindcă aceştia stăpâneau, „nu te ruşina, zice, şi să nu te sfieşti de a face tot ceea ce duce spre evlavie, chiar de ar fi nevoie de a sluji ca rob sau de a pătimi orice”.

Şi cum oare devine cineva lămurit sau încercat? Lucrător fiind neruşinos. Căci, precum lucrătorul nu se ruşinează de nimic, spre a face ceea ce trebuie a face, aşa şi lucrătorul Evangheliei nu trebuie a se ruşina, ci totul a răbda. „Drept învăţând cuvântul adevărului”, căci mulţi smulg din toate părţile acest cuvânt şi-l apleacă spre pământ, şi dintr-însul multe odrasle sunt ieşite. N-a zis: „dregând”, ci: „drept învăţând”, adică: „taie odraslele cele rele, fii cu băgare de seamă la acestea şi taie-le cu multă putere. Precum tai o curea, tot aşa cu cuţitul Dubului taie din toate părţile ceea ce este de prisos şi străin de propovăduirea Evangheliei”.

Iar de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te (2, 16), căci nu se vor opri numai aici, fiindcă odată inovaţia introdusă, pururea naşte inovaţii, şi nemărginită va fi rătăcirea celui ce a ieşit din limanul cel liniştit, aşa că nicăieri nu se va opri, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult, zice, cuvântul lor va roade ca o cangrenă. (2, 16-17) Acesta este un rău neînfrânat, neputând fi oprit prin vreo doctorie, ci totul vatămă. Arată deci că aceasta este o boală, şi încă o boală foarte rea, iar de aici apoi el învederează neîndreptarea lor, fiindcă ei au rătăcit din calea cea dreaptă nu întâmplător, ci cu bună ştiinţă (intenţionat), şi mai cu seamă aceştia sunt nevindecabili.

Dintre ei sunt Imeneu şi Filet, zice, care au rătăcit de la adevăr, zicând că învierea s-a şi petrecut, şi răstoarnă credinţa unora. (2, 17-18) Şi bine a spus: „căci vor spori nelegiuirea”. Căci se pare oarecum că numai acesta este rău (negarea învierii), însă tu priveşte câte rele se nasc de aici. Că, dacă învierea s-a făcut deja, apoi nu numai de aceasta vor fi păgubiţi, anume că vor fi lipsiţi de slava cea mare, ci s-au răsturnat cu totul şi cele ale judecăţii, şi cele ale răsplătirii. Dacă a avut loc învierea, atunci a avut loc şi răsplătirea.

Aşadar, cei buni şi drepţi s-au bucurat de necazuri şi de dureri, iar cei răi, tăvălindu-se în desfătări, nu sunt pedepsiţi. Bine de tot, nu-i aşa? Ar fi mai bine a spune că nu este înviere, decât că s-a petrecut deja. „Şi răstoarnă, zice, credinţa unora.” Nu a tuturor, ci a unora. Dacă nu este înviere, atunci s-au răsturnat şi cele ale credinţei. Dacă înviere nu este, atunci zadarnică este propovăduirea noastră. Nici Hristos n-a înviat, iar dacă n-a înviat, nici nu S-a născut şi nici la ceruri nu S-a înălţat.

Ai văzut cum a se împotrivi cineva învierii, atrage după sine atâtea rele? Dar oare nu trebuie a face nimic pentru cei ce răstoarnă credinţa? Dar temelia cea tare a lui Dumnezeu, zice, stă neclintită, având pecetea aceasta: «Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi»; şi «să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului». (2, 19) Arată deci că şi mai înainte de a rătăci nu erau întăriţi în adevăr, căci de altfel nu ar fi rătăcit de la primul atac, precum nici Adam mai înainte de porunca dată nu era întărit. Căci cei întăriţi nu numai că nu pătimesc nimic din partea celor ce-i amăgesc, ci încă sunt şi admiraţi. Zice că este şi temelie, şi puternică. Aşa se cuvine a avea credinţă.

„Având pecetea aceasta: «Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi»”. Şi ce este aceasta? Aluat-o apostolul din Deuteronom. Adică sufletele cele puternice au stat întărite şi nemişcate. Dar, din ce se învederează că sunt aşa? Din aceea că au pecetea pusă, aşa-zicând, pe faptele lor, că sunt cunoscute de Dumnezeu şi nu se vor pierde fiindcă au stat departe de nedreptate. „Şi să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului.”

Acestea sunt semnele particulare ale temeliei. Un asemenea om este şi se arată ca o temelie tare. Ca şi cum ar scrie cineva pe piatră, ca astfel literele să se imprime şi să fie văzute — iar literele se învederează prin fapte. „Având pecetea aceasta”, zice, imprimată. „Oricine cneamă, zice, numele Domnului”, să se depărteze de nedreptate. Aşa că, dacă cineva este nedrept, nu este temelie. Aşa că şi aceasta înseamnă a avea pecetea: a nu face nedreptate.

Deci, iubiţilor, să nu lepădăm de la noi pecetea şi semnul împărătesc, ca nu cumva să fim despecetluiti, ca nu cumva să ne găsim putrezi, de a nu fi temelii oarecare, ci încă temelii tari, ca să nu ne rătăcim. Acest semn îi arată pe cei ai lui Dumnezeu, pe cei ce se depărtează de nedreptate. Căci, cum e cu putinţă a fi ai Dumnezeului Celui drept cei ce fac nedreptăţi, cei ce se războiesc cu El, cei ce Îl batjocoresc prin faptele lor? Şi iarăşi: noi acuzăm nedreptatea şi pe mulţi îi urâm din această cauză.

Căci patima aceasta (nedreptatea) întocmai ca un tiran a cucerit sufletele tuturor – şi, ceea ce este mai rău, nu cu sila, ci cu voinţa lor —, care par că sunt prea mulţumiţi de această robie. Şi aici tocmai este răul cel mare, că, de ar fi stăpâniţi cu sila şi nu cu litera voinţă, iute s-ar putea depărta de rău. Cum deci lucrul acesta pare a fi dulce şi plăcut, în timp ce este foarte amar? Şi cum dreptatea poate ri amară, în timp ce li se pare foarte dulce? Din cauza organelor noastre de simţ, căci unii de pildă au crezut amarul ca miere şi cu plăcere se ating de cele vătămătoare.

Cauza acestora nu este doar în firea lucrurilor, ci în pervertirea acelor organe bolnave. Este bolnav criteriul sunetului nostru. Fiindcă şi cântarul, când are cumpăna aplecată într-o parte, nu arată drept cele cântărite, clătinându-se în toate părţile. Tot aşa şi sunetul, dacă nu are cumpăna cugetelor sale fixată şi bine întipărită cu frica de Dumnezeu, nu va putea judeca bine lucrurile, şi se clatină şi se apleacă în jos.

Şi, dacă ar cerceta cineva cu amănunţime, ar putea vedea marea  amărăciune a nedreptăţii nu atât la cei ce o pătimesc, ci la cei ce o înfăptuiesc, şi la aceştia mai mult decât la aceia. Să nu vorbim de cele viitoare, ci deocamdată să spunem de cele de aici. Oare nedreptatea nu are cu sine lupte, ură, învinovăţiri, judecăţi şi hulă? Dar ce poate fi mai amar ca acestea?

Oare nu vin de aici nemulţumiri? Nu lupte înverşunate? Nu acuzaţii? Oare nu din această cauză ne mustră cugetul întruna şi ne nelinişteşte? Aş fi voit ca, dacă s-ar putea, să scot sunetul din trupul celui nedrept, şi atunci ai vedea acel sunet galben, tremurând, ruşinat, cu faţa acoperită, găsindu-se ca în agonie şi condamnându-se pe sine singur. Căci, de am cădea noi chiar în adâncul răutăţilor, totuşi criteriul minţii nu se corupe, ci rămâne nepărtinitor, şi nimeni nu zice că nedreptatea ce a făcut-o este un lucru bun, ci doar că plăsmuieşte pretexte şi race totul ca măcar prin vorbe să scape de păcat — dar nu şi de cuget va putea scăpa.

Aici desigur că şi fineţea cuvintelor, şi corupţia stăpâni-torilor, şi mulţimea linguşitorilor vor putea să astupe dreptatea; însă înăuntrul cugetului, nimic din toate acestea nu se poate petrece. Nici linguşitori nu sunt de faţă şi nici bani care să-l corupă pe judecător, căci criteriul acesta de la natură este aşa, pus înăuntrul nostru de Dumnezeu; iar ce este de la Dumnezeu, nimic din acestea nu poate pătimi.

Omul nedrept are şi vise neplăcute, şi păreri, aşa că răul făcut, venindu-i necontenit în minte, îi vatămă liniştea sufletului său. De exemplu: cineva a răpit cu nedreptate casa altuia; dar atunci nu numai cel răpit oftează, ci şi răpitorul, căci, dacă el este încredinţat despre judecată, oftează cu putere şi se tulbură, iar dacă nu crede celor viitoare, chiar şi atunci se roşeşte de ruşine.

Mai mult încă: nu este om, fie el elin, fie iudeu, fie eretic, care să nu se teamă de judecată; căci, dacă poate nu va filosofa pentru cele viitoare, totuşi tremură şi-i este frică de cele de aici, ca nu cumva să şuiere mai mult poate în averea sa sau în copiii săi, sau în neamurile sale, sau în trupul său, căci multe din acestea race Dumnezeu. Deoarece cuvântul învierii nu are putere îndeajuns de a ne cuminţi pe toţi, apoi chiar şi aici ne procură multe dovezi despre dreapta Sa judecată şi ni le pune în faţă. Cutare, de pildă, lăcomindu-se în viaţa sa, nu are copii, cutare a căzut în război, un altul s-a îmbolnăvit, un altul a pierdut copilul. Acestea toate le cugetă, acestea şi le închipuie şi veşnic trăieşte cu frică.

Ce, nu ştiţi câte pătimeşte cel ce nedreptăţeşte? Sau poate nu sunt amare acestea? Sau dacă nimic din acestea nu este, nu oare cu toţii îl dispreţuiesc şi-l hulesc? Nu toţi îl urăsc? Oare nu toţi, până şi înşişi cei ce nedreptăţesc îl numesc mai sălbatic decât fiarele sălbatice? Că, dacă pe dânşii singuri se condamnă, apoi cu atât mai mult pe altul, numindu-l răpitor, lacom şi vătămător. Deci, ce are plăcut şi mulţumitor? Nimic altceva, decât că are o mai mare îngrijire pentru paza averilor sale, pentru că are o mai mare bătaie de cap şi o mai mare nelinişte. Căci, cu cât cineva îşi îngrămădeşte mai multe averi, cu atât mai mult îşi face neliniştea şi nedormirea mai mare şi mai puternică.

Dar apoi, ce să mai spunem de blestemele şi de vorbele celor nedreptăţiţi? Ce să mai spunem când şi vreo boală cade asupra sa? Cniar de ar fi cel mai fără de Dumnezeu dintre toţi oamenii, nu se poate ca, găsindu-se în boală, să nu se îngrijească de acelea, când vede că nimic nu poate face. Întrucât ne găsim aici, sufletul, trăind în desfătări, nu poate suferi cele triste, însă când este în clipa de a se despărţi de trup, atunci îl cuprinde o mare frică, căci vede că a ajuns chiar pe pragul tribunalului dumnezeiesc. Căci şi tâlharii, găsindu-se în temniţă, trăiesc fără teamă, iar când cineva îi duce la locul de osândă, se pierd de frică.

Când frica morţii stă de faţă, pe toate acelea nimicindu-le ca şi un foc puternic, sileşte sufletul de a filosofa şi de a se îngriji de cele de acolo; nu-l mai stăpâneşte atunci nici pofta de bani, nici dragostea de lăcomie şi nici dragostea trupurilor. Toate acestea dispar ca nişte nori, lăsând criteriul (sufletului) curat, intrând înăuntrul lui întristarea la care îi înmoaie, aşa-zicând, învârtoşarea din el. Nimic nu este atât de contrar filosofiei, ca petrecerea în desfătări, după cum iarăşi nimic nu este mai folositor ca întristarea.

Gândeşte-te cine ar mai putea fi lacom atunci, căci „vremea de restrişte aduce uitarea desfătărilor” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 11, 29), zice înţeleptul. Cine s-ar mai  gândi  atunci  la  cei  răpiţi, la  cei nedreptăţiţi, la cei lacomi? Cine ar putea să nu se mâhnească, văzându-i pe alţii bucurându-se, iar pe sine ameninţat a fi pedepsit? Căci nu este cu putinţă ca, un om căzând în rele, să nu se gândească la acestea. De multe ori însuşi sufletul se pierde cu desăvârşire, fiind înfricoşat.

Dar aceasta câtă amărăciune nu aduce cuiva? În fiecare zi îi aduce boală. Dar, mai mult, dacă i-ar mai vedea şi pe cei osândiţi, şi pe cei munciţi, cum nu s-ar îmblânzi? Acestea se petrec aici, iar cele de acolo nici nu se pot descrie. Câtă osândă, ce pedepse, câte munci, câte cazne, nu este cu putinţă a le înşira.

Acestea le spunem noi, iar „cine are urechi de auzit să audă . (Luca 8, 8) Nu aş voi a spune acestea întruna, dar mă văd silit. Aş fi voit ca nici măcar să nu fac începutul unor asemenea cuvinte, dar dacă nu se poate, cel puţin printr-un mic medicament, izbăvindu-vă de boală, să vă pot reîntoarce la sănătate. Iar rămânând în boală, ar fi din parte-mi o abatere de la datoria medicinii, ar fi fapta unui suflet barbar, moleşit, crud şi fără nici o milă.

Căci, dacă fiind vorba de trupuri, noi îi rugăm pe doctori, zicând: „să nu neglijaţi până la suflarea voastră cea mai de pe urmă a face ceea ce se cade a face”, apoi, oare, nu cu atât mai mult ne vom îndemna pe noi înşine? Cine ştie? Poate că, şi de ar fi ajuns cineva la porţile iadului şi la marginea răului, se va putea totuşi ridica, se va putea reculege şi însănătoşi, se va putea bucura de viaţa veşnică. Câţi, chiar după zeci de auziri ale cuvântului lui Dumnezeu, nici măcar n-au simţit despre ce a fost vorba, şi mai pe urmă numai dintr-o simplă auzire s-au întors la calea cea dreaptă?

Sau, mai bine zis: nu dintr-o simplă auzire, ci după toate cele de mai înainte, căci, dacă în cele zece se găseau fără simţire, totuşi au câştigat ceva şi la urmă au arătat fără de veste rodul. Precum se petrece şi cu un copac, care, deşi a primit zece lovituri cu toporul, totuşi n-a căzut, iar mai pe urmă dintr-o singură lovitură a căzut jos la pământ, aşa că tăietura nu deodată s-a făcut, adică printr-o simplă lovitură, ci lovitura cea de pe urmă este rezultatul celor zece dinainte; de unde urmează că acela care se uită la rădăcină ştie cine că acesta va fi rezultatul, pe când cel ce se uită în sus spre ramurile copacului nu poate şti cu siguranţă, tot aşa şi în cazul de faţă.

Ba, încă de multe ori chiar si o sumedenie de doctori l-au îndopat pe bolnav cu fel de fel de doctorii, fără nici un folos, şi tocmai la urmă venind un altul, l-a vindecat pe bolnav; dar vindecarea nu este rezultatul sau lucrul numai al acestuia de pe urmă, ci şi al celor mai dinainte, care au combătut boala. Aşa că, şi dacă pentru moment n-am putea arăta roadele auzirii propovăduirii noastre, mai pe urmă totuşi le vom arăta.

Cum că vom arăta, sunt foarte convins, căci nu se poate ca, după atâta dragoste de a asculta şi după atâta zel, să iasă cineva fără nici un folos — ceea ce să nu fie! —, ci toţi, făcându-ne vrednici de sfaturile şi îndemnurile lui Hristos, să ne silim a ne învrednici de veşnicele bunătăţi întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.