din “Omilii si cuvantari”
CUVÂNT
DESPRE PROOROCUL IONA, DANIEL ŞI DESPRE
CEI TREI TINERI, ŞI PENTRU POCĂINŢĂ.
OMILIA S-A ZIS LA ÎNCEPUTUL SFÂNTULUI POST.
Vesel ne este nouă astăzi praznicul şi adunarea mai luminată decât cea obişnuită. Oare care este pricina ? A postului este isprava aceasta. Ştiu şi eu că a postului şi încă nefiind de faţă, ci îl aşteptăm. Postul ne-a adunat aici în casa cea părintească. Acela şi pe cei ce mai înainte erau trândavi, astăzi i-a întors în braţele cele de maică. Şi dacă numai aşteptându-l a făcut întru noi atâta osârdie, oare când se va arăta şi va veni, câtă evlavie va lucra în noi ? Aşa şi o cetate, când un stăpânilor înfricoşat va intra în ea, leapădă toată lenevirea şi se ridică la mare osârdie. Şi nu vă speriaţi când auziţi de post că e stăpânitor înfricoşat, că nu vă este vouă înfricoşat postul ci neamului diavolesc.
De este cineva lunatec spune-i de post şi va rămâne îngheţat de frică şi mai nemişcat decât pietrele, ca şi cum ar fi ţinut cu legături. Dar mai ales când împreună cu postul va fi înjugată rugăciunea, sora şi prietena lui. De aceea şi Hristos zice: „Acest neam de demoni nu iese fără numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 21). Deci dacă pe pizmaşii mântuirii noastre şi pe vrăşmaşii vieţii noastre îi alungă şi le este atât de înfricoşat, trebuie să-l iubim şi să-l îmbrăţişăm, iar nu să ne temem.
Însă de se cade să ne temem de ceva, de beţie şi de îmbuibare să ne fie teamă, iar nu de post. Că aceea, legându-ne mâinile, ca o stăpână, ne face slugi şi robi ai tiraniei patimilor. Iar postul, aflându-ne robind şi legaţi, ne slobozeşte din legăturile ei, ne izbăveşte de tiranie şi ne întoarce la fericirea cea dintâi. Deci dacă şi pe vrăşmaşi îi alungă şi de robie ne izbăveşte şi la libertate ne întoarce, ce dovadă mai mare a dragostei lui pentru neamul omenesc cauţi
Voieşti să înveţi ce podoabă este postul? Câtă păzire şi întărire arată ? Gândeşte-te la cinul cel fericit şi minunat al monahilor. Că aceştia fugind de tulburările cele din lume, şi alergând la vârfurile munţilor şi zidind colibele lor în liniştea pustiului ca într-un liman duhovnicesc, pe acesta l-au luat de călător în toată viaţa lor. De aceea şi îngeri din oameni a făcut, şi nu numai pe ei, ei şi în cetăţi, pe câţi va afla că îl primesc, îi suie la aceiaşi înălţime a filosofiei.
Şi Moise şi Ilie, vârfurile proorocilor din Legea veche, cu toate că erau străluciţi şi din alte fapte bune şi aveau mare îndrăzneală în toate, dar când voiau să se apropie de Dumnezeu şi să vorbească cu El, la post alergau şi prin mâinile acestuia se urcau la Dumnezeu. Pentru aceasta şi Dumnezeu îndată, după ce a adus pe om din nefiinţă l-a dat în mâinile postului ca întru ale unei maici şi a unui dascăl bun, încredinţându-i mântuirea prin el. „Din tot pomul care este în rai, zice Scriptura, să mâncaţi; iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi” (Fac. 2, 16 – 17). Dacă în rai a fost necesar postul, cu mult mai mult afară de rai. Şi dacă mai înainte de rană a fost de folos doctoria, cu mult mai mult după rană. Dacă era trebuincioasă arma înainte de războiul poftelor, cu atât mai mult de mare nevoie ne este ajutorul postului după ridicarea poftelor şi a războiului de la diavoli.
Dacă ar fi păzit Adam cuvântul acesta, n-ar fi auzit cel de-al doilea Cuvânt, care zice: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (idem 3,19). Şi fiindcă n-a ascultat primul cuvânt a luat moarte şi griji, osteneli şi suferinţe şi viaţă mai grea decât orice moarte; pentru aceasta pământul a rodit spini şi ciulini; dureri şi viaţă cu chinuri.
Ai văzut cum se mânie Domnul când se dispreţuieşte postul. Ascultă şi cum Se bucură când el Se cinsteşte. Şi precum, când Dumnezeu S-a mâniat, a certat pe cel ce a greşit cu moarte, tot aşa când postul a fost cinstit, moartea a fost alungată. Vrând Dumnezeu să-ţi arate puterea Lui, a dat postului stăpânire să hotărască întoarcerea la viaţă nu la doi, la trei sau la douăzeci de oameni, ci a unui popor întreg, care era osândit la moarte şi pe care de la mijlocul căii ce ducea la moarte i-a întors. Că pe cetatea ninivitenilor cea mare şi minunată, care în genunchi stătea şi în prăpastie se primejduia să cadă şi de sus aştepta pedeapsa, postul, ea o putere ce vine de sus, din porţile morţii i-a răpit şi la viaţă i-a întors.
Dar să auzim însăşi istorisirea. ,,Şi a fost cuvântul, Domnul vorbind către Iona; zicând: Scoală şi mergi la Ninive, cetatea cea mare”. Despre mărimea cetăţii Dumnezeu voieşte să-l înduplece să meargă, căci ştia de fuga lui ce va urma. Dar să auzim ce zice: „încă trei zile şi Ninive se va prăpădi…” (Iona 1, 1). Şi pentru care pricină spui mai înainte pe care vrei să le aduci ? Ca să nu fac cele ce am spus. De aceea şi cu gheena a înfricoşat, ca să nu trimită acolo. Să vă înfricoşeze, pe voi cuvintele zice, ca să nu vă mâhnească pedeapsa cu lucrul.
Şi care-i pricina că a strâns sorocul lor la o vreme aşa de scurtă ? Pentru ca să înveţi cât de bună a fost fapta păgânilor niniviteni, care în trei zile au putut să îmblânzească urgia lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi să te minunezi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, care s-a îndestulat numai cu pocăinţa de trei zile pentru atâtea greşale, şi tu să nu cazi în desnădăjde chiar dacă ai păcătuit mult. Cel trândav cu sufletul şi defăimător, chiar dacă va avea multă vreme de pocăinţă, nimic vrednic nu vă săvârşi, nici nu se va împăca cu Dumnezeu din cauza lenevirii, dimpotrivă cel treaz şi care fierbe de osârdie pentru pocăinţă cu multă sârguinţă, în puţină vreme va putea stinge păcate îndelungate.
Oare Petru nu s-a lepădat de trei ori? Oare nu şi cu jurământ a treia oară? Oare nu înfricoşându-se de cuvintele unei slujnice? (Mt. 26, 69-74). Dar oare, de mulţi ani a avut trebuinţă ca să se pocăiască ? Nicidecum. Ci în aceiaşi noapte a alunecat şi s-a sculat; şi rana şi doctoria a primit s-a îmbolnăvit şi întru sănătate s-a întors. Cum şi în ce chip ? Plângând si tânguindu-se. Şi nu simplu plângea, ci cu multă osârdie şi fierbinţeală; De aceea şi evanghelistul a zis: „…a plâns eu amar” (Idem 26, 75).
Şi care a fost puterea acelor lacrimi ? Nici un cuvânt nu o poate spune, dar o arată luminat cele ce au urmat. Că după cumplita cădere – căci lepădarea este păcatul cel mai rău dintre toate – iarăşi a fost întors la cinstea cea dintâi şi i-a fost încredinţată purtarea de grijă a întregii Biserici. Şi mai mult decât toate ne-a arătat nouă că are dragoste către Stăpânul mai mult decât toţi Apostolii, Că zice; „Simone al lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia ?” (In. 21, 15). Din nou se arată că nici o faptă bună nu este întocmai ca dragostea.
Şi pentru ca să nu. zici că pe bună dreptate i-a iertat pe niniviteni, deoarece erau oameni păgâni şi fără socoteală, ca nişte slugi care nu ştiau voia Domnului şi de aceea n-au făcut-o (Lev. 12, 48), şi ca să nu cugeti că şi tu vei fi mai puţin bătut, îţi aduc de faţă şi pe Petru, tot slugă, dar care ştia voia Domnului, care căzând în păcatul cel mai greu, priveşte la câtă înălţime a fericirii s-a suit. Cel mai cumplit lucru este a petrece în păcat, şi cea mai rea stare a căderii este a rămâne în ea. De aceasta şi Pa vel plânge şi se tânguieşte, zicând: „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe, mulţi care au păcătuit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de spurcăciunea pe care le-au făcut!” (II Cor. 12, 21).
Iar pentru pocăinţă; care vreme poate fi mai îndemânatecă decât vremea postului? Dar să ne întoarcem iarăşi la povestirea noastră. Şi auzind proorocul aceste cuvinte s-a pogorât la Ioppe ca să fugă în Tarsis de la faţa Domnului (Iona 1, 3. 4). Unde fugi, o omule ? Nu ai auzit pe David zicând: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău ? Şi de la faţa Ta unde voi fugi?”. În pământ? Dar „al Domnului este pământul şi plinirea lui” (Ps. 23, 1). În iad ? Dar: „de mă pogoară în iad, de faţă eşti”. În cer? Dar: „de mă voi sui în cer, Tu acolo eşti”. În mare ? „Şi acolo; zice, mă va ţine dreapta Ta” (Ps. 138, 6-9). Şi aceasta şi la Iona s-a făcut.
În acest fel este păcatul. În multă nebunie aruncă sufletul nostru. Şi precum cei stăpâniţi de ameţeală, şi de beţie, nebuneşte se învârtesc şi de voiţi înaintea lor groapă, prăpastie, sau altceva, cad în ele fără nici o pază, aşa şi cei ce alunecă în păcat fiind stăpâniţi de el ca de o beţiei nu ştiu ceea ce fac, din cele ce sunt de faţă şi nici nu văd mai înainte ceva din cele ce vor să fie.
De Stăpânul fugi, spune-mi? Dar aşteaptă puţin şi vei învăţa din întâmplări, că nici din mâinile mării nu vei putea fugi. Îndată ce a păşit Iona în corabie, marea a ridicat valurile sale şi la miare înălţime le-a umflat. Şi precum o slugă credincioasă aflând vreun servitor asemenea cu ea, care a furat ceva din averile stăpânului şi fuge, nu-l lasă ci face nenumărate supărări celor ce l-au găzduit, până când luându-l pe el se va duce, aşa şi marea pe robul cel asemenea eu ea aflându-l şi cunoscându-l, nenumărate supărări şi piedici a făcut corăbierilor, s-a tulburat, a îngrozit cu afundarea corăbiei cu oameni cu tot, dacă nu-i va da pe robul cel asemenea ei.
Dar corăbierii ce fac văzând acestea ? „Aruncau vasele din corabie în mare ca s-o uşureze” (Iona 1, 5). Dar corabia nu se uşura, că sarcina cea grea, adică trupul proorocului, rămăsese încă în ea. Nimic nu este aşa de greu şi cu nevoie de purtat, precum este păcatul şi neascultarea. Pentru aceasta Zaharia a asemănat păcatul cu plumbul (Zah. 5, 7). Iar David scriind despre el, zice: „Că fărădelegile mele au covârşit capul meu; ca o sarcină grea apăsat-au peste mine” Iar Hristos strigă către cei ce vieţuiesc în multe păcate: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 1, 28).
Deci păcatul îngreuia corabia şi o trăgea s-o afunde. Iar Iona dormea şi sforăia. Greu îi era somnul, dar nu era al firii, ci al mâhnirii, nu al trândăviei, ci al întristării. Slugile cele cu bună conştiinţă îşi simt greşalele îndată, lucru care s-a întâmplat şi cu Iona. După săvârşirea păcatului, el şi-a cunoscut greşeala. Păcatul este, astfel după ce se naşte, aduce, multe chinuri asupra sufletului care l-a născut, lucru diferit de naşterea omului. Noi îndată ce ne naştem, chinurile încetează, pe când păcatul îndată ce se naşte rupe cu chinurile pe cel ce l-a născut.
Ce face dar cârmaciul ? A venit la Iona şi i-a zis: „Scoală şi roagă pe Domnul Dumnezeul tău” (Iona 1, 6). A cunoscut deci că furtuna nu era obişnuită, ci pedeapsa era trimisă de la Dumnezeu. Viforul era mai cumplit decât meşteşugul omenesc, iar mâna cârmaciului nu mai folosea la nimic. A cunoscut că cele ce se întâmplau aveau trebuinţă de mai mare cârmuitor, de Cel ce ocârmuieşte toată lumea. Pentru aceasta lăsând vâslele, pânzele, funiile şi toate celelalte, mâinile de la vâslire şi le-au întins spre cer şi rugau pe Dumnezeu. Şi după ce nici aşa nu au sporit ceva, au aruncat sorţii ca să afle pe cel vinovat. Iar aceia aflând vinovatul, nu l-au înecat, ci, fiind atâta tulburare şi vifor, ei fiind foarte liniştiţi, au făcut judecată în corabie şi întrebându-l l-au învrednicit de răspuns şi toate eu deamănuntul l-au cercetat, ca şi cum ar fi trebuit să dea seamă cuiva de cele ce aveau să hotărască.
Şi ascultă-i cum ca la o judecată toate le cercetează. Ce este lucrul tău ? De unde vii ? Şi unde mergi ? Din ce ţară şi din care popor eşti ? Şi cu toate că marea îl pârâse, iar sorţii îl vădise, ei încă n-au dat hotărârea. Ci precum la judecată cu toate că pârâşi şi martori stau de faţă şi aduc dovezi, totuşi, judecătorii nu hotărăsc nimic până ce însuşi cel osândit nu va mărturisi greşelile sale. Aşa şi corăbierii, fiind oameni păgâni şi fără socoteală, urmau rânduielii celei bune care este la judecăţi, cu toate că era atâta furtună şi tulburare împrejurul lor, iar marea nu-i lăsa nici să răsufle. Deci de unde s-a făcut, o iubiţilor, atâta purtare de grijă faţă de Proorocul ? Din iconomia lui Dumnezeu. Dumnezeu rânduise să se facă acestea, învăţând pe Proorocul să fie iubitor de oameni şi blând. Ca şi cum i-ar fi zis: Urmează corăbierilor care sunt oameni fără socoteală; aceştia nu defăima nici un suflet şi nici faţă de trupul tău nu sunt fără milă. Iar tu ai lăsat o cetate întreagă să pătimească.
Corăbierii aflând pe vinovat din cauza căruia li s-au întâmplat atâtea rele, nu se hotărăsc să-l osândească. Iar tu Iona neavând nici o pâră asupra ninivitenilor i-ai lăsat să se afunde şi să se prăpădească. Şi Eu poruncind ca tu să mergi să-i întorci la mântuire, prin propovăduirea ta, n-ai ascultat. Iar aceştia, nemaiporuncindu-le nimeni, toate le fac şi se silesc ca pe tine cel vinovat să te izbăvească de osândă. Şi după ce l-a pârât marea, după dovedirea prin sorţi şi după ce el însuşi a recunoscut şi a mărturisit greşeala, nici aşa nu s-a hotărât să-l piardă.
Ci se opreau, se sileau şi toate le făceau ca nici după atâtea dovezi să nu-l dea noianului mării. Dar marea nu le da voie şi mai ales Dumnezeu îi silea vrând ca prin corăbieri şi prin chit să-l înţelepţească. Şi după ce au auzit de la prooroc : ,,Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare şi se va alina marea împrejurul nostru”, ei se sileau să se întoarcă ia uscat, dar valurile nu-i lăsau. Precum ai văzut pe proorocul fugind, ascultă-l şi cum se mărturiseşte din pântecele fiarei. Fuga a pătimti-o ca un om, dar mărturisirea a făcut-o ca un prooroc.
Deci luându-l marea, l-a pus în pântecele chitului ca într-o temniţă,. păzindu-l, pe fugar pentru Stăpânul. Nici valurile cele sălbatice nu l-au înecat, nici chitul cel mai sălbatec decât valurile, primindu-l în pântece, nu l-a stricat, ci l-a păzit şi l-a întors la cetate. Şi marea şi chitul mai presus de fire au ascultat, ca Proorocul prin toate, acestea să se înţelepţească. Deci venind în cetate a citit hotărârea divină ca pe o epistolă împărătească care vestea pedeapsă; „încă trei zile şi Ninive se va prăpădi” (Iona, 3, 5).
Şi auzind cetăţenii acestea nu s-au arătat necredincioşi, nici au defăimat cele spuse, ci îndată toţi s-au îndreptat spre post şi bărbaţii şi femeile şi slugile şi stăpâni şi dregători şi supuşi şi copii şi bătrâni. Nici dobitoacele nu au fost scutite. Pretutindeni sac, pretutindeni cenuşă, pretutindeni plâns şi vaiete. însuşi cel ce purta coroana, pogorându-se de pe scaunul cel împărătesc, şi-a pus sac, şi-a presărat cenuşă pe cap şi aşa a scăpat cetatea din primejdie. Se vedea atunci un lucru de mirare, porfira era întrecută de sac. Căci ceea ce nu a putut haina împărătească, a putut sacul; ceea ce nu a putut săvârşi coroana, a făcut cenuşa.
Vezi că nu de post trebuie să ne temem, ci de beţie şi de îmbuibare. Că beţia şi îmbuibarea au primejduit cetatea şi era s-o surpe, iar postul pe ceea ce se clătina şi era să cadă. a aşezat-o şi a întărit-o. Cu acesta şi Daniil intrând în groapa leilor, ca cu nişte oi blânde a petrecut, şi a ieşit nevătămat. Fiarele sălbatice fierbând de mânie şi căutând cu o privire aducătoare de moarte, nu s-au atins de masa cea pusă înainte. Atât firea sălbatecă – căci, nimic nu este mai sălbatec decât acele fiare – căci şapte zile nu s-au împărtăşit de hrană – , nu i-a îndemnat să-l sfâşie pe Daniel, ci ca şi cum ar fi stat înlăuntru un păzitor şi ar fi strigat aşa nu s-a atins de trupul cel proorocesc.
Cei trei tineri intrând în cuptorul cel din Babilon şi multă vreme petrecând în foc, au ieşit din cuptor, având trupurile mai strălucite decât focul însuşi. Şi cu toate că era foc adevărat acela, dar n-a făcut cele ale focului. Şi fiind trupurile lor trupuri omeneşti, cum nu pătimeau cele ale materiei? Cum? întreabă postul şi el îţi va răspunde şi-ţi va dezlega nedumerirea ta. Că era cu adevărat nedumerire. Firea trupurilor se lupta cu firea focului şi biruinţa a fost a trupurilor. Ai văzut luptă preaslăvită? Ai văzut biruinţă mai preaslăvită ? Minunează-te de post si cu mâini întinse primeşte-l. Căci el şi în cuptor ajută şi în groapa leilor păzeşte, dracii îi izgoneşte şi hotărârea lui Dumnezeu o întoarce, turbarea patimilor o potoleşte şi la libertate ne povăţuieşte şi multă linişte face în gânduri.
Cât de nebun trebuie să fie acela ce fuge şi se teme de cel cedare în mâini atâtea bunătăţi. Dar, vei zice, ne topeşte trupul şi ne îmbolnăveşte. Ascultă ! „Chiar dacă omul nostru cel din afară se strică, cel dinlăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (2 Cor. 4, 1). Iar mai ales de vei voi ca cu deamănuntul să cercetezi, îl vei afla că este maică a sănătăţii. Şi de nu crezi cuvintele mele, întreabă pe doctori despre aceasta şi ei mai lămurit îţi vor spune, că abţinerea o numesc maică a sănătăţii. Durerile de picioare, ameţelile de cap, apoplexiile, oftica, idropica, umflăturile şi relele celorlalte boli zic că ies şi se pricinuiesc din desfătare şi îmbuibare, ieşind ea dintr-un izvor rău, care strică sănătatea trupului şi înfrânarea sufletului.
Deci să nu ne temem de post care ne izbăveşte de atâtea rele. Nu vă sfătuiesc fără rost despre acestea, ci fiindcă văd pe mulţi din oamenii care pregetă şi se trag înapoi, ca şi cum s-ar feri de o fiară sălbatecă, şi cu beţia şi îmbuibarea se strică pe ei înşişi. Pentru aceasta folosul cel din post îl surpă şi-l strică cu îmbuibarea şi cu beţia. Oamenii cei stricaţi cu îmbuibarea, când vor trebui să bea doctorii amare, se vor mânca pe săturate şi vor lua doctoriile, vor suferi numai amărăciunea, dar de folos se vor păgubi, fiindcă doctoria trebuie să lupte mai întâi împotriva sucurilor stricate ale stomacului. Pentru aceasta doctorii poruncesc să doarmă nemâncaţi, ca îndată toată puterea doctoriilor să meargă la sucurile pricinuitoare de boală.
Aşa şi cu postul, dacă astăzi te vei umplea de multă beţie şi mâine vei primi doctoria lui, netrebnică şi nefolositoare ai făcut-o, căci numai osteneală ai suferit, iar folosul nu l-ai dobândit; toată puterea postului a cheltuit-o răutatea din beţie. Iar de vei găti postului un trup uşor şi cu gând treaz vei primi doctoria şi vei curaţi multe din păcatele tale. Deci să nu mergem la post prin beţie, ca să nu pătimim ca lucrul cel vechii şi uzat, căruia de i se dă o lovitură mai mult se, strică. La fel şi cu sufletul nostru se întâmplă, norul beţiei întunecă curăţia minţii care se lucrează în noi prin neânfrânare.
Căci precum cei ce voiesc să se lupte cu fiarele se îngrădesc cu multe arme şi cu paveze îşi acoperă părţile trupului cele mai vulnerabile şi aşa se luptă cu ele, aşa şi noi cu postul ne înarmăm, ferindu-ne de lăcomia pântecului şi de beţie. Şi de voi întreba: Pentru care pricină ei aleargă astăzi la baie? Ca să primesc postul cu trupul curat, vei răspunde. Iar de, voi întreba: de ce te îmbeţi ? Fiindcă voiesc să intru în post, vei zice. Cum este oare cu cuviinţă ca cu trup curat, iar cu sufletul necurat şi beat să primeşti această prea frumoasă faptă bună?
Ar fi fost de trebuinţă să fi spus mai multe decât acestea despre post, dar pentru cei înţelepţi le sunt de ajuns şi acestea spre îndreptare. De aceea vom înceta cuvântul, că iubesc să aud glasul Părintelui, de al cărui har şi noi să ne învrednicim;, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine slava acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.