N-aţi primit bunurile ca să le cheltuiţi în desfătări, ci pentru a le hărăzi milosteniei.
Credeţi că sunt ale voastre? Sunt ale săracilor, iar voi sunteţi păstrătorii, chiar atunci când le stăpâniţi de pe urma unei munci cinstite sau prin moştenire. Dumnezeu n-ar fi putut să vi le răpească? El nu face aceasta, tocmai ca să vă dea prilejul de a fi mărinimoşi faţă de cei lipsiţi.
Iar dacă Dumnezeu, în marea lui bunătate, v-a poruncit să daţi ca şi cum ar fi din al vostru, credeţi, oare, că într-adevăr şi daţi din al vostru? Dacă daţi nişte bani cu împrumut cuiva, pentru ca acela, folosindu-i, să tragă un profit, nu veţi zice că banii împrumutaţi sunt ai lui.
Tot aÅŸa, Dumnezeu v-a încredinÅ£at bogăţiile, ca să câştigaÅ£i cerul. Nu întoarceÅ£i, aÅŸadar, această mare bunătate într-o nerecunoÅŸtinÅ£a. GândiÅ£i-vă cât era de dorit să fi putut, după botez, să aflăm mijlocul de a ÅŸterge păcatele; dacă Domnul n-ar fi zis „SăvârÅŸiÅ£i milostenia”, câţi ar fi spus: „Placă cerului, că dând bani, ne scăpăm de relele ce vor veni?” Ci aceasta este cu putinţă ÅŸi noi nu pregetăm să o facem. Dar eu dau! Ce dai? N-aÅ£i dat până acum nici cât a dat femeia văduvă, nici jumătate, nici chiar o parte cât de mică.
Iar cea mai mare parte din averea voastră o risipiÅ£i în cheltuieli zadarnice, în ospeÅ£e la care vă îmbătaÅ£i ÅŸi în care vă lepădaÅ£i cine ÅŸtie căror rele stricăciuni. FaceÅ£i poftiri – ÅŸi sunteÅ£i poftiÅ£i. CheltuiÅ£i, ÅŸi puneÅ£i ÅŸi pe alÅ£ii să cheltuiască, – aÅŸa că o îndoită pedeapsă vă aÅŸteaptă, pentru ce faceÅ£i – ÅŸi pentru ce faceÅ£i pe alÅ£ii să facă!…