din „Predicile despre statui”
Predica a XXI-a
Pentru întoarcerea episcopului Flavian şi pentru împăcarea împăratului cu oraşul Antiohiei şi către cei ce s-au făcut vinovaţi de răsturrnarea statuilor
Ţinută cu puţine zile înainte de Paşti, probabil chiar în săptămâna Patimilor
1. Cu zicerea cu care întotdeauna obicinuiam să încep în vremea primejdiilor, vorbind frăţiilor voastre, cu aceeaşi îmi voi începe şi azi vorbirea către voi, şi voi zice împreună cu voi: Binecuvântat să fie Dumnezeu care ne-a învrednicit să prăznuim azi sărbătoarea aceasta sfântă cu bucurie şi voie bună; binecuvântat să fie Dumnezeu care a dat iar trupului capul său, pe păstor oilor, pe învăţător ucenicilor, pe căpitan ostaşilor, pe arhiereu preoţilor săi: binecuvântat să fie Dumnezeu care împlineşte pe deplin ceea ce îi cerem sau îl rugăm. Căci nouă ne părea deajuns să scăpăm de relele ce ne ameninţau şi întru aceasta era îndreptată toată rugăciunea noastră; dar iubitorul de oameni Dumnezeu, care totdeauna prin darul Lui dăruieşte mai mult decât cerem noi, ne-a dat înapoi şi pe părintele nostru mai grabnic decât s-ar fi aşteptat oricine. Cine ar fi crezut că în atât de puţine zile şi va pleca şi va vorbi cu împăratul şi va alunga toate nenorocirile şi se va întoarce atât de repede printre noi, ca să poată ajunge aci înainte de Sfintele Paşti şi să-l serbeze cu noi împreună? Ci iată, s-a împlinit minunea neaşteptată, am căpătat din nou pe părintele nostru şi avem şi o bucurie încă şi mai mare prin aceea că, împotriva aşteptărilor, avem iar noroc de el. Pentru toate acestea să-i mulţumim lui Dumnezeu cel îndurător, să ne minunăm de puterea şi de îndurarea Lui, de înţelepciunea şi de grija ce o are pentru acest oraş. Căci diavolul prin îndrăzneţele lui uneltiri, a căutat s-o năruiască, ci Dumnezeu, prin această nenorocire, a împodobit şi oraşul, şi pe episcop şi pe împărat şi i-a făcut pe toţi mai străluciţi ca înainte. Cetatea şi-a câştigat slavă pentru că, cuprinsă fiind de această primejdie, a ocolit pe toţi cei cu ranguri mari, pe cei împresuraţi de multă bogăţie, pe cei care aveau marea trecere în faţa împăratului, şi a cătat sprijin şi ajutor la biserică şi la preotul lui Dumnezeu, şi cu multă credinţă s-a aninat de nădejdea cea de sus. Măcar că mulţi, după plecarea părintelui obştesc (a episcopului Flavian) îi speriau pe cei din temniţe, spunând: „împăratul n-o să-şi uite mânia, căci se va întărâta şi mai mult şi se gândeşte să dărâme tot oraşul” şi băsnind şi alte multe zvonuri încă mai grozave ca acestea, cei închişi nu se descurajau auzind această veste, ci, pe când noi le spuneam: „Astea sunt minciuni şi înşelătorii de-ale diavolului ce vrea ca să fie abătute cugetele voastre”, ei răspundeau: „N’avem nevoie de mângâiere prin cuvinte; ştim noi la cine am căutat ocrotire şi de ce nădejde ne-am agăţat; am agăţat mântuirea noastră de o ancoră sfântă; n-am încredinţat-o unui om ci atotputernicului Dumnezeu. De aceea ne şi bizuim că sfârşitul va fi cu totul bun; căci nu se poate, nu se poate ca această nădejde a noastră să ne dea de ruşine”. De câte cununi, de câte laude va ţine loc pentru oraş această izbândă a noastră? Câtă bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu nu ne va aduce şi în celelalte treburi? Nu este, nu este însuşirea unui suflet de rând, ca în năvala grelelor încercări să-ţi ţii cugetul treaz, să câţi spre Dumnezeu şi, râzându-ţi de toate cele omeneşti, să cauţi ocrotirea aceea de sus.
Oraşul nostru astfel şi-a sporit faima, iar episcopul nu a rămas mai prejos ca oraşul. Căci el şi-a jertfit sufletul său pentru toţi şi cu toate că erau multe piedici: vremea rea, vârsta, sărbătoarea şi—nu cea mai mică piedică— sora lui care trăgea să moară, el s-a ridicat mai presus de toate piedicile. Nu şi-a zis: „Ce înseamnă asta? Singura soră ce ne-a rămas, care a dus împreună cu mine jugul lui Hristos, care a vieţuit laolaltă cu mine atâta vreme, şi care e cu sufletul pe buze, s-o las şi să plec, fără s-o văd dându-şi duhul şi să-i ascult cele din urmă cuvinte? Dar ea ne ruga în fiece zi să-i închidem ochii, să-i strângem şi să-i tocmim buzele laolaltă, şi să avem grijă de toate cele trebuincioase pentru înmormântare. Iar acum, oarecum văduvită şi lipsită de orice sprijin, nu va avea parte de nici una din aceste îngrijiri de la fratele său, de la care îndeosebi ţinea să le aibă, ci, când îşi va da sufletul, nu va vedea pe acela care-i e cel mai drag. Dar aceasta nu va fi pentru ea mai greu decât nu ştiu câte morţi? Căci chiar de s-ar fi aflat departe de mine, nu trebuia să alerg şi să încerc nu ştiu ce ca să-i fac acest serviciu? Adică cum? Acuma, când sunt aproape de ea, s-o părăsesc, şi, năpustind-o, să mă duc? Dar cum va răbda ea această singurătate în zilele după plecarea mea?” Episcopul nostru n-a spus nimic din toate acestea şi nici n-a gândit măcar aşa ceva, ci, mai presus decât orice rudenie punând teama de Dumnezeu, a chibzuit cuminte că precum furtunile arată vrednicia cârmaciului, iar primejdiile pe a căpitanului de oşti, tot aşa vrednicia preotului străluceşte mai bine în para ispitelor celor grele. „Toţi, îşi zicea el, sunt cu privirile aţintite asupra noastră: şi iudeii, şi păgânii. Să nu înşelăm aşteptările lor despre noi; să nu nesocotim această atât de mare năpaste, ci, lăsând în seama Domnului toate, să-i încredinţăm şi sufletele noastre”. Uită-te numai la mărimea de suflet a episcopului nostru şi la îndurarea lui Dumnezeu. A dobândit tot ce a nesocotit (pentru Domnul), ca să fie răsplătită râvna sa şi să aibă parte şi de o bucurie mai mare decât cea nădăjduită. s-a hotărît să serbeze praznicul în pământ străin şi departe de ai săi, pentru a-şi mântui cetatea; dar Dumnezeu ni l-a adus îndărăt înainte de Paşti, ca să le prăznuiască laolaltă cu noi, ca să aibă şi răsplata râvnei sale şi să se înfrupte dintr-o mai mare veselie. Nu s-a temut de vremuiala anului, şi în tot timpul călătoriei lui a fost vreme de vară, n-a ţinut seamă de vârsta lui, şi a străbătut această mare depărtare cu atâta uşurinţă de parc-ar fi fost tânăr şi plin de vlagă; nu s-a gândit la moartea sorei sale şi nu s-a înmuiat, şi întorcându-se a găsit-o în viaţă, aşa că a dobândit toate câte le nesocotise.
2. Astfel a câştigat cinste ierarhul nostru şi în faţa lui Dumnezeu, şi în faţa oamenilor, iar pentru împărat fapta aceasta e o podoabă mai strălucită decât orice diademă. Mai întâi pentru că s-a adeverit că ceea ce nu hărăzeşte la nimeni altul, va hărăzi preoţilor; apoi fiindcă a dat iertarea şi a pus capăt mâniei sale cu multă grabă. Dar ca să aflaţi mai desluşit şi mărimea de suflet a împăratului şi înţelepciunea vlădicului, îngăduiţi-mi să vă povestesc câte ceva din vorbirea ce s-a ţinut acolo. Voi spune ceea ce am aflat de la unul din cei care au fost de faţă înăuntru la cele întâmplate, căci părintele nostru (Flavian), făcând la fel cu mărinimosul apostol Pavel, nu mi-a spus nici o vorbă, tăinuindu-şi meritele sale: şi celor care îl întreabă ce-a spus împăratului, cum l-a înduplecat, cum i-a potolit mânia, le răspunde aşa: „Noi n-am ajutat cu nimic la treaba asta, ci împăratul, căruia Dumnezeu i-a îmblânzit înima, chiar înainte ca să deschid eu gura şi-a potolit toată supărarea şi şi-a alinat aţâţarea; şi vorbind de cele întâmplate ca şi cum altul ar fi fost cel jignit, împăratul pomenea, ca un străin, fără mânie, toate aceste întâmplări”. Dar ceea ce ierarhul nostru a tăinuit din smerenie, Dumnezeu a scos la iveală. Anume ce? Să iau povestea ceva mai de sus. După ce a ieşit din oraşul nostru, lăsându-i pe toţi în atâta jale, el suferea mai adânc decât cei care se aflau în mijlocul necazurilor. Mai întâi s-a întâlnit în cale cu cei trimeşi de împărat să cerceteze cele întâmplate şi a aflat de la aceştia pentru ce au fost trimeşi. Gândindu-se la relele ce aveau să năpădească oraşul, la zăpăceala, la turburările, la surghiunul, spaima, groaza şi primejdiile ce ameninţau, vărsa şiroaie de lacrămi de i se sfâşia sufletul; căci durerea părinţilor e şi mai mare, când nici măcar nu pot fi alături de copiii lor în suferinţă. Aşa a păţit şi acest prea iubitor părinte al nostru, care plângea nu numai asupra năpastelor ce aveau să bântuie, dar şi pentru că trebuia să fie aşa de departe de suferinţele noastre. Dar şi aceasta s-a întâmplat pentru mântuirea noastră. Căci, după ce află acesteia de la trimişii împăratului, începu să verse şiroaie şi mai fierbinţi de lacrămi, se apropie de Dumnezeu cu şi mai multe rugăciuni şi îşi petrecu nopţile veghind şi rugând pe Cel de sus să vie în ajutorul oraşului ce sufere aşa de amarnic, şi să îmblânzească cugetul împăratului. Când s-a urcat însă în acea măreaţă cetate a Romei şi a intrat în curţile împărăteşti, se opri el mai întâi departe de împărat, mut, plângând, cu privirea spre pământ, dosindu-se, de parcă el ar fi săvârşit toate acele nelegiuiri, s-a purtat astfel pentru că voia mai întâi cu înfăţişarea, cu privirea, cu lacrămile lui să-l tragă spre milă, şi apoi să-şi înceapă apărarea. Căci o singură îngăduinţă le rămâne celor greşiţi: să tacă şi să nu vorbească nimic despre cele întâmplate. El năzuia să scoată patima aceea din sufletul împăratului, şi s-o bage pe cealaltă: să alunge, adică, mânia şi să vâre, în locul ei, mila, ca astfel să pregătească drum cuvintelor apărării: şi aşa s-a şi întâmplat. Şi precum Moise, când s-a suit la munte, după ce poporul său a greşit, a stat mut până când l-a îmbiat Dumnezeu la vorbă, zicând: „Lasă-mă şi voi prăpădi acest popor” (Exod 32, 10), tot aşa a făcut şi episcopul nostru.
Împăratul, când l-a văzut plângând şi cu capul plecat, s-a apropiat de el şi, prin vorbele cu care l-a agrăit, i-a arătat cât de mişcat a fost de lacrămile preotului. Şi cuvintele acestea nu erau ale unui om supărat sau mâniat, ci ale unui om mai mult mâhnit şi îndurerat. Şi ca să vă încredinţaţi, vă voi spune chiar cuvintele împăratului. n-a zis: „Ce înseamnă, asta? Ce, vii ca sol pentru nişte oameni nelegiuiţi şi răufăcători, care nici nu merită să trăiască, pentru nişte tirani, răzvrătiţi, vrednici de cea mai grea pedeapsă?” Nu, ci lăsând la o parte astfel de vorbe, a alcătuit o apărare plină de greutate şi cinste, în care pomenea de binefacerile cu care a copleşit cetatea noastră în tot timpul domniei sale, şi la pomenirea fiecăreia din acestea, zicea: „Şi în schimbul faptelor mele aşa au trebuit să se poarte ei cu mine? Pentru ce nedreptăţi sau asupriri m-au pedepsit astfel? De ce vină mare sau mică, mă învinovăţesc, de s-au apucat să mă batjocorească nu numai pe mine, dar şi pe cei morţi (ei tîrîseră în noroi şi statuia împărătesei care era moartă)? Nu era deajuns să-şi stâmpere furia cu cei vii? Pe semne că şi-au închipuit că N-au făcut nici o ispravă, dacă N-au batjocorit şi pe cei morţi. După părerea lor, noi am fost nedrepţi: atunci trebuiau aşadar să cruţe pe răposaţi care N-au fost vinovaţi cu nimic, căci n-aveau nici un temeiu să pună şi pe seama lor aceste învinuiri. n-am pus totdeauna cetatea asta în fruntea celorlalte şi n-am socotit-o mai scumpă mie chiar decât pe aceea care mi-a dat viaţa? Şi dorinţa mea neincetată era să văd oraşul acesta, şi o spuneam faţă de toţi întărind-o chiar cu jurământ!”.
3. Atunci ierarhul, gemând amarnic şi vărsând lacrimi şi mai fierbinţi, n-a mai păstrat tăcerea; vedea doar că această apărare a împăratului face vina noastră şi mai mare. Ci, suspinând din greu şi amarnic, zise: „Mărturisim, împărate, căci nu o putem tăgădui, această mare dragoste pe care ai arătat-o patriei noastre şi tocmai de aceea plângem şi mai vârtos, pentru că demonii au pizmuit această dragoste atât de mare şi noi ne-am arătat nerecunoscători faţă de binefăcătorul nostru, ba încă, pe cel ce ne iubea, l-am întărâtat foarte. Chiar dacă ai dărâma cetatea noastră, chiar de i-ai da foc, ne-ai omorî şi ai face orice, tot nu ne-ai pedepsi aşa cum se cuvine, căci noi înşine, luând-o înainte, am ajuns într-un hal care e mai rău decât o mie de morţi. Ce poate fi mai amar, decât să dovedeşti că ai întărâtat pe nedrept pe cel ce te iubea şi te umplea de binefaceri, şi să afle acest lucru tot pământul şi să fie toţi încredinţaţi de nerecunoştinţa noastră fără margini? Dacă barbarii năvălind ne-ar fi dărâmat zidurile, ne-ar fi dat foc la case şi ar fi plecat luându-ne cu ei ca robi, nenorocirea n-ar fi fost aşa de mare. Şi de ce anume? Pentru că atâta vreme cât tu erai în viaţă şi ne arătai atâta bunăvoinţă, puteam nădăjdui că toate nenorocirile acestea se vor sfârşi, că noi ne vom întoarce la vechea stare şi că vom dobândi o libertate încă şi mai strălucită. Dar acuma, când bunăvoinţa ta a pierit, şi dragostea ta, care pentru noi preţuia mai mult ca un zid, s-a stins, la cine vom mai căuta ocrotire (în ceasul primejdiei)? Unde ne vom îndrepta privirile, după ce am mâniat pe un stăpân aşa de dulce şi pe un tată. aşa de prietenos? Fapta lor e, de bună seamă, fără pereche, dar au şi pătimit la fel, căci nu cutează să se uite în ochii nici unui om, şi nu îndrăsnesc să se uite nici măcar la soare cu ochii liberi, deoarece ruşinea strânge pleoapele laolaltă şi le sileşte să-i acopere. Curajul pierindu-le, sunt acum în o stare mai rea ca robii de război şi rabdă cea mai mare necinste când se gândesc şi la grozăvia năpastei şi la batjocura la care i-a împins răzvrătirea lor: nici nu pot măcar să răsufle, deoarece, din pricina persoanei care a fost jignită, au făcut din toţi locuitorii pământului cei mai înverşunaţi pârâtori (ai cetăţii noastre). Dar dacă vrei, o împărate, este leac pentru aceste rele şi tămăduire pentru rana aceasta. Adesea s-a întâmplat aceasta şi cu oameni singuratici: poticniri mari şi nesuferite au fost prilej de mare dragoste. Aşa s-a întâmplat şi cu neamul nostru omenesc. Căci, când Dumnezeu l-a făcut pe om şi l-a băgat în paradis şi l-a învrednicit de multă cinste, diavolul, nerăbdând o aşa de mare fericire, l-a pismuit pe om şi l-a scos din locul acela de frunte. Dar Dumnezeu nu l-a părăsit pe om, ci în loc de paradis ne-a deschis nouă cerul, prin aceasta însăşi arătându-Şi propria Lui îndurare şi totodată pedepsind şi pe diavol mai din greu. Fă şi tu la fel. Demonii au făcut tot ce le-a stat prin putinţă ca să îndepărteze bunăvoinţa ta de aceea care ţi-era mai dragă ca toate: ştiind acum aceasta, pedepseşte-ne cum vrei, dar nu ne alunga de la dragostea ta cea de mai înainte. Iar dacă-mi îngăduieşti să spun ceva care ar părea ciudat, apoi arată-ne acum o bunăvoinţă şi mai mare ca înainte şi scrie iar cetatea printre cele mai dragi ale tale, dacă vrei să pedepseşti pe demonii ce au făcut această ispravă. Căci dacă o prăpădeşti, o dărâmi şi o nimiceşti, vei face tocmai ceea ce doresc ei (demonii); dacă însă te lepezi de mânia ta şi mărturiseşti că o iubeşti iar, cum o iubeai mai înainte, le-ai dat o lovitură de moarte şi totodată cea mai mare pedeapsă, dovedind că ei nu numai că nu s-au ales cu nimic din uneltirea lor, dar că totul a ieşit pe dos de cum se aşteptau ei. Drept ar fi să faci aşa şi să te milostiveşti de această cetate pe care, din pricina dragostei tale, atât au pismuit-o demonii; dacă nu i-ai fi arătat o aşa de fierbinte dragoste, nici aceia n-ar fi pismuit-o atâta. Aşa că, măcar că e ciudat ce-am spus, e totuşi adevărat că din pricina dragostei tale a pătimit astfel Cu cât de mult mai dureroase sunt pentru noi vorbele cuprinse în această apărare a ta, decât chiar focul sau năruirea (căreia vreai să meneşti oraşul nostru)?! Acum spui că ai fost jignit şi că ai păţit o ruşine cum n-a păţit nici un alt împărat dinaintea ta, (E adevărat), dar, dacă vrei tu, prea îndurătorule, prea înţeleptule şi plin de multă evlavie Împărat, această batjocură îţi va pune pe cap o cunună mai mare şi mai strălucită decât această diademă, care este semnul virtuţii tale şi dovada dărniciei celui care ţi-a dat-o. Însă cununa aceasta împletită din această dragoste de oameni va fi numai meritul tău şi al înţelepciunii tale; oamenii nu se vor minuna atâta de aceste pietre preţioase cât te vor lăuda că ţi-ai biruit mânia. Ţi-au răsturnat statuile? Dar poţi să ridici altele mai mândre ca acelea. Dacă vei ierta vinovaţilor nelegiuirea lor, şi nu-i vei supune la nici o pedeapsă, nu-ţi vor ridica în târg, un chip de aramă, nici de aur, nici împodobit cu pietre scumpe, ci un chip dintr-un material mai preţios ca orice, pe lume, un chip îmbrăcat cu milă şi îndurare. Aşa te va aşeza fiecare în cugetul lui, şi vei avea atâtea statui câţi oameni sunt pe lume şi câţi vor fi. Căci despre aceasta vom auzi nu numai noi, ci şi cei după noi, şi toţi cei ce vor veni după ei. Şi aceştia te vor iubi şi te vor admira ca şi cum lor le-ai fi făcut acest bine. Şi că spun acestea nu ca să te măgulesc, ci că într-adevăr aşa va fi negreşit, Iţi voi spune o veche întâmplare, ca să afli că pe regi îi fac de obicei vestiţi nu atât taberile, armele şi averile, mulţimea supuşilor şi altele de acest fel, cât înţelepciunea şi blândeţea sufletului lor.
Se zice că fericitul Constantin, odată, după ce statuia lui a fost cândva lovită cu pietre, pe când mulţi îl îndemnau să ia măsuri spre a pedepsi pe răzvrătiţi, spunându-i că cei ce au aruncat pietre i-au stricat tot chipul, el pipăindu-şi faţa cu mâna şi surâzând a zis: „Nu văd să fie nici o rană pe fruntea mea, ci capul mi-e teafăr, şi teafăr mi-e tot chipul”, iar aceia, roşind şi ruşinându-se, s-au lăsat de sfatul lor cel hain. Şi vorba aceasta a lui o ştiu toţi acum, şi atâta vreme nu a ofilit, nici n-a izbutit să stingă amintirea înţelepciunii lui. Decât câte trofee de biruinţă nu e mai strălucită fapta aceasta a împăratului?! Multe şi mari cetăţi a ridicat el, mulţi barbari a răpus, şi, totuşi, nu ne aducem aminte de nimic din acelea, dar spusa aceasta se povesteşte până azi şi o vor auzi-o şi cei ce vin după noi, şi cei ce vor veni după aceia. Şi e de mirare nu numai că o vor auzi, dar că şi cei ce spun, o spun cu laude şi blagosloviri, şi cei care o aud, o ascultă la fel şi nu e nimeni care, după ce o aude, să poată rămânea tăcut, ci îndată strigă de bucurie, laudă pe cel ce a spus-o şi îi urează tot binele, măcar că e răposat. Dacă la oameni a avut parte doar pentru vorba asta de atâta slavă, de ce cununi nu va avea parte în faţa milostivului Dumnezeu?
Dar ce e nevoie să pomenim de Constantin şi de pilde străine, când ar trebui să te luăm de aici pe tine şi meritele tale ca mărturie? Adu-ţi aminte de mai înainte, când, cu prilejul acestei sărbători (Paştele), ai trimes în toate părţile pământului o scrisoare prin care porunceai să li se dea la toţi drumul din temniţi şi să li se ierte vina: şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost deajuns să-ţi arăţi îndurarea ta, spuneai în scrisoare: „O, de aş putea să-i chem şi pe cei morţi, să-i înviez şi să-i aduc la viaţa de mai înainte!” De aceste vorbe adu-ţi aminte acum! Iată vremea de a chema îndărăt pe cei morţi, a-i învia şi a-i aduce la viaţa de mai înainte. Căci aceştia (locuitorii Antiohiei) sunt ca şi morţi şi, înainte chiar de a se pronunţa hotărîrea, cetatea a tăbărît la porţile iadului. Înviaz-o, aşadar, pe dânsa, fără bani, fără cheltuială, fără pierdere de timp şi fără vreo osteneală. E destul să deschizi gura, ca să scoli cetatea ce zace acum în întuneric. Acuma fă ca să-şi capete un nume (Episcopul sugerează împăratului ideea ca să schimbe numele Antiohiei şi s-o numească după numele împăratului) de aici încolo, de la îndurarea ta; ea nu va fi atât de recunoscătoare acelui ce a întemeiat-o de la început, cât va fi hotărîrii tale şi cu drept cuvânt. Căci acela, după ce i-a dat un început, a plecat; tu însă, pe ea, care s-a dărâmat după ce ajunsese mare şi se bucurase de atâta tihnă, vei învia-o din nou. N-ar fi fost atât de mirare că ai fi scăpat-o de primejdie după ce ar fi cuprins-o şi pustiit-o barbarii, cât e de mirare că ai cruţat-o acum; fapta aceea au făcut-o adesea mulţi împăraţi; aceasta, însă, o vei face doar tu singur şi cel dintâi împotriva tuturor aşteptărilor. Ca un stăpânitor să-şi apere supuşii nu e deloc un lucru de mirare sau de neaşteptat, ci un fapt, care se întâmplă adeseori; să înnăbuşi, însă, mânia, după ce ai suferit atât şi atâtea, aceasta, întradevăr, întrece orice fire omenească, Gândeşte-te că trebuie să ai în vedere acum nu numai soarta Antiohiei, ci şi slava ta, ba chiar soarta întregului creştinism. Acuma şi jidovii şi elenii şi barbarii de pe toată faţa pământului (căci şi ei au prins de veste) sunt cu ochii pe tine, aşteptând să vadă ce vei hotărî privitor la cele întâmplate în Antiohia. Dacă vei da o hotărîre miloasă şi blândă, toţi o vor lăuda, vor slăvi pe Dumnezeu şi vor zice: Vezi ce mare e puterea creştinismului? El stăpâneşte şi înfrânează pe un om care nu-şi are de potriva lui pe nimeni în lume, care e volnic să strice şi să nimicească orice, învăţându-l o atât de mare stăpânire de sine, de care n-ar fi putut da dovadă nici măcar un om de rând. Cu adevărat mare e Dumnezeul creştinilor, care face din oameni îngeri şi îi ridică mai presus de orice slăbiciune firească. Să nu nutreşti acea teamă zadarnică, şi să nu iei în seamă pe cei ce spun că celelalte cetăţi vor fi mai rele şi, dacă nu vei pedepsi pe aceasta, te vor nesocoti şi mai mult. Căci dacă n-ai fi avut mijlocul să le pedepseşti şi dacă, făcând ei ce au făcut, te-ar fi biruit cu silnicia lor, iar puterea lor ar fi fost deopotrivă cu a ta, cu drept cuvânt ai fi putut nutri asemenea bănuieli; dar când însă, înspăimântaţi, stau ca şi morţi de frică, şi, prin mijlocirea mea, au alergat la picioarele tale, şi nu aşteaptă în fiecare zi altceva decât prăpastia (morţii) şi, cu ochii la cer, fac rugăciuni obşteşti, rugând pe Dumnezeu să vină să ia parte cu mine la această solie, şi ca nişte oameni ce’s la sfârşitul vieţii, fiecare îşi face diata: cum nu ar fi zadarnică această teamă a ta, împărate? Dacă s-ar fi dat porunca să fie junghiaţi, n-ar fi pătimit atâta, cât pătimesc acum, de atâtea zile trăind tot în spaimă şi tremur, şi când vine seara, ei nu se mai aşteaptă să vadă zorile, iar când se face ziuă, nu mai nădăjduesc să ajungă seara. Mulţi, umblând prin deşert, au dat şi peste fiare când se vârau prin desişuri, nu numai bărbaţi, dar şi copii mici şi femei de neam, cuviincioase şi aşezate, ce stăteau ascunse, multe zile şi nopţi, în peşteri, văgăuni şi găuri pustii. Cetatea a dat peste un nou fel de robie; cu toate că zidurile şi clădirile sunt în picioare, locuitorii pătimesc mai rău decât cei din oraşele cuprinse de flăcări; deşi nu-i ameninţă nici un barbar şi nu se iveşte nici un duşman, stau mai prost decât robii şi e de-ajuns să se mişte o foaie ca să fie speriaţi pe o zi întreagă. Lucrul acesta îl ştie toată lumea şi dacă (ceilalţi locuitori ai împărăţiei) ar vedea cetatea noastră dărâmată, nu s-ar cuminţi atât ca acum când le-a fost deajuns să audă nenorocirile ei. Prin urmare nu te gândi că celelalte cetăţi vor fi mai rele. Dacă ai fi năruit celelalte cetăţi, nu le-ai fi mustrat aşa de aspru cum îi pedepseşti acum pe aceştia mai aspru decât cu orice pedeapsă prin aşteptarea viitorului nesigur. Nu le prelungi mai departe suferinţele, ci lasă-i să mai răsufle.
E foarte uşor şi fără multă osteneală să mustrezi pe supuşi şi să-i pedepseşti pentru faptele lor rele; dar să cruţi pe acei ce s-au făcut vinovaţi de o jignire grea şi să ierţi pe acei care au săvârşit fapte ce nu-s vrednice de iertare, aceasta e un lucru pe care rar om îl poate face, mai ales când cel care a suferit jignirea e un împărat. A supune un oraş prin frică e uşor; ca să-i faci însă pe toţi să te iubească, şi să-i îndupleci să fie plini de bunăvoinţă faţă de domnia ta şi să facă rugăciuni, nu numai îndeobtşte, ci fiecare la el acasă, pentru stăpânirea ta, e lucru greu: de-ar cheltui cineva oricât de multe parale şi ar pune în mişcare oricâte oşti, orice ar face, nu-i va fi deloc uşor să tragă spre sine dragostea atâtor oameni; ci tu poţi să faci acum acest lucru foarte uşor, fără nici o osteneală. Căci şi cei cărora Ie faci bine, cât şi acei ce vor auzi despre aceasta, vor avea faţă de tine o dragoste deopotrivă cu a acelora faţă de care te-ai milostivit. Câte grămezi de bani n-ai da, la ce trude nu te-ai supune, ca în scurt timp, să câştigi toată omenirea şi să-i îndupleci pe toţi câţi sunt acum şi vor fi, să se roage pentru tine, tot aşa cum se roagă pentru copiii lor.
Dacă atât de mare e răsplata ce o capeţi de la oameni, gândeşte-te cât de mare e aceea ce o vei primi de la Dumnezeu, nu numai pentru faptele de acum, dar şi pentru cele ce se vor săvârşi mai târziu „de către alţii, căci dacă s-ar întâmpla vreodată ceva asemănător cu ceea ce s-a întâmplat acum — ferească Dumnezeu! — şi dacă cei jigniţi ar vrea să ia măsuri de pedepsire a celor vinovaţi, îndurarea şi înţelepciunea ta le va sluji drept orice învăţătură şi îndreptare: vor fi cuprinşi de ruşine şi sfială, ca să se lase mai prejos în ochii lumii, când au înainte o astfel de pildă de stăpânire de sine. Astfel vei ajunge învăţătorul tuturor urmaşilor şi le vei smulge cununa biruinţii, chiar dacă ei s-ar înălţa până la cele mai înalte culmi ale filosofiei. Căci nu e tot una ca unul să dea cel dintâi pilda bunătăţii, şi ceilalţi, luându-se după el, să facă la fel. De aceea oricine după tine va da cât de cât dovadă de omenie şi blândeţe, tu vei împărţi răsplata cu acela; căci cine înfige rădăcina unui pom în pământ, acela a şi pus temelia pentru roadele pe care le va da pomul. De aceea acum nimeni nu poate împărţi cu tine răsplata omeniei, căci e numai meritul tău singur: tu însă, dacă în viitor se vor mai ivi unii ca tine, vei putea să împarţi meritul cu toţi urmaşii pe bună dreptate, şi să te alegi cu atâta laudă cu câtă se aleg învăţătorii de pe urma şcolarilor lor; iar dacă nu se va ivi vreunul ca tine, te vor copleşi cu laude şi vorbe bune toate generaţiile viitoare. Închipueşte-ţi ce lucru mare e ca toţi ce vor veni după noi să audă că, în vreme ce un oraş aşa de mare s-a făcut vinovat de pedeapsă şi răzbunare, fiind toţi cuprinşi de frică, şi comandanţii de armate şi guvernatorii şi judecătorii, şi necutezând nici unul să spună măcar o vorbă întru apărarea acelor nefericiţi, venind un singur bătrân, încredinţat ca preoţia lui Dumnezeu, numai prin înfăţişarea lui, apropiindu-se de împărat, l-a făcut pe acesta îndurător, şi ceea ce n-a hărăzit la nici unul din cei ce erau mai prejos ca dânsul, a dăruit, pentru că cinstea legile dumnezeieşti, unui singur bătrân. Căci chiar şi numai prin aceea, împărate, că cetatea m-a trimis pe mine cu această solie, ţi-a făcut nu mică cinste: ei au avut părerea cea mai bună şi mai frumoasă despre tine, (socotind) că, din toate dregătoriile ce sunt îni slujba ta, tu pui mai presus pe preoţii lui Dumnezeu, oricât ar fi ei de neînsemnaţi. Şi vin nu numai în numele acelora, dar mai ales în numele Stăpânului comun al îngerilor ca să spun sufletului tău prea blând şi prea blajin aceste cuvinte: „Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre” (Mat. 6, 14). Aşadar adu-ţi aminte de ziua aceea când toţi vom da socoteală despre faptele noastre; gândeşte-te că chiar dacă ai păcătuit ceva, prin această hotărâre şi părere a ta vei putea să-ţi speli toate greşelile, fără trudă, fără sudoare. Alţii, când sunt trimeşi ca soli, aduc aur, argint şi altele de acest fel; eu vin la împărăţia ta cu legile cele sfinte, şi pe acestea le pun înainte, în loc de orice daruri. Şi te rog la fel cu Stăpânul nostru, care, deşi e zilnic batjocorit de noi, nu încetează de a le hărăzi tuturor darurile Sale. Să nu ne faci de ruşine nădejdile, să nu zădărniceşti făgăduielile. Şi aş dori să ştii şi acest lucru: dacă vrei să te împaci cu cetatea noastră şi să-i întorci iar bunăvoinţa ta şi să te lepezi de această dreaptă mânie, mă voi întoarce acasă cu multă încredere; dacă însă vei îndepărta oraşul de la bunăvoinţa ta, nu numai nu mă voi întoarce şi nu-i voi mai vedea pământul, dar de aci încolo mă voi şi lepăda cu totul de el şi mă voi face cetăţean al altui oraş. Căci să nu-mi ajute Domnul ca să-mi fac vreodată patrie din acea cetate cu care tu, cel mai blând dintre oameni, nu vrei să te învoieşti şi să te împaci”.
4. Cu aceste vorbe şi altele la fel, atât de mult a turburat pe împărat, că s-a întâmplat cu el tocmai ce s-a întâmplat odinioară cu Iosif. Căci precum atunci acestuia, la vederea fraţilor săi, îi venea să plângă, însă îşi ascundea duioşia ca să nu se dea de gol; tot aşa şi împăratul plângea în cugetul lui, dar nu-şi arăta lacrimile din pricina celor de faţă. N-a putut însă să-şi ascundă înduioşarea, ci s-a dat pe faţă chiar fără voie. Căci după această cuvântare (a episcopului), împăratul n-a mai avut nevoie de alte cuvinte, ci de o singură zicere, care îl împodobea cu mult mai mult decât diadema.
Ce anume zicea? „Ce e aşa de mirare că şi noi, oameni fiind, nu vom mai ţine mânie unor oameni, de vreme ce şi Stăpânul lumii venind pe pământ şi făcându-se rob pentru noi, a fost răstignit de cei cărora le făcuse bine, s-a rugat totuşi pentru cei ce l-au răstignit şi a strigat către Tatăl Său, zicând: „Iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Ce e aşadar de mirare că şi noi vom ierta tovarăşilor noştri de robie?”
Şi cum că vorbele acestea nu erau o prefăcătorie, ne-au dovedit toate faptele întâmplate şi mai ales acesta, pe care vi-l voi spune acum: chiar pe ierarhul acesta al nostru, care voia să rămână acolo să prăznuiască serbarea împreună cu el, l-a silit, să se grăbească cu mare zor şi să vină la concetăţenii săi. „Ştiu, spunea el (împăratul), că sufletele lor sunt acum cuprinse de spaimă şi că au mai rămas multe dureri de pe urma acestei nenorociri: du-te, mângâie-i. Dacă vor vedea cârmaciul, nu-şi vor mai aduce aminte de furtuna trecută, ci vor şterge şi aducerea aminte despre toate aceste necazuri”. Şi pentru că episcopul nostru îl ruga cu stăruinţă, ca să trimeată înainte pe feciorul său, vrând împăratul să dovedească cu tot dinadinsul, că a şters din cugetul lui orice mânie, a zis: „Rugaţi-vă să fie înlăturate piedicile astea, să se sfârşească aceste războaie, şi de bună seamă voi veni eu însumi”. Se poate mai mare blândeţe ca la acest suflet? Ruşineze-se păgânii de acum sau, mai de grabă, nu numai să se ruşineze, ci să se şi cuminţească şi, lepădându-se de rătăcirea lor, să vină la creştinismul cel măreţ, după ce au învăţat de la împărat şi de la ierarh rânduiala vieţii noastre.
Şi prea iubitorul de Dumnezeu împărat nu s-a oprit aici, ci, după ce episcopul plecase din oraş şi trecuse marea, a trimis şi acolo câţiva, ca să-l caute şi să-i dea zor, iscodind ca nu cumva să-şi piardă vremea şi să facă cetăţii bucurie numai pe jumătate, prăznuind serbarea (Paştilor) în altă parte (decât Antiohia). Ce părinte a fost vreodată aşa de blajin ca să-şi împingă pană într-acolo grija sa pentru cei ce l-au jignit?
Să vă spun şi altă faptă spre lauda acestui om drept (Flavian). Ducând bine la capăt această însărcinare, nu s-a grăbit, cum ar fi făcut în locul său altul, iubitor de slavă, să aducă el însuşi scrisoarea ce ne scăpa de mâhnirea aceea a noastră; ci, deoarece el purcedea mai domol, a trimis înainte pe unul din cei ce ştiu să călărească bine, spre a aduce cetăţii vestea cea bună, ca să nu prelungească suferinţa prin zăbava întoarcerii sale.
Graba lui cea mare era, nu ca să aducă el scrisoarea cea fericită şi plină de atâta bucurie ci ca patria noastră să poată răsufla cât mai repede în linişte.
Aşadar, ce aţi făcut acum de curând, când aţi încununat cu verdeaţă târgul, aţi aprins felinare şi aţi presărat flori în faţa prăvăliilor, într-un cuvânt, pregătind un praznic de parcă atunci s-ar fi întemeiat cetatea, aceasta s-o faceţi totdeauna şi de aci încolo, dar altfel: încununându-vă cu virtute, nu cu flori, aprinzând o lumină în suflete prin faptele voastre, bucurându-vă cu o bucurie duhovnicească şi neîncetând de a-I mulţumi lui Dumnezeu întruna pentru toate acestea; nu numai pentru că a pus capăt relelor, dar şi pentru că a îngăduit să se întâmple, şi să-i fim foarte mulţumitori, căci şi prin una, şi prin cealaltă a împodobit cetatea noastră.
„Povestiţi toate acestea copiilor voştri” după vorba prorocului (Ioil 1, 3), „şi aceia iarăşi copiilor lor, iar aceştia, leatului următor”, pentru ca toţi care vor fi de aci înainte până la sfârşitul veacurilor să afle de îndurarea şi milostivirea arătată de Dumnezeu acestui oraş, să ne fericească pe noi cei ce am avut parte de atâta bunăvoinţă, să se minuneze de împăratul nostru care a ridicat un oraş aşa de căzut şi să se aleagă şi ei cu un câştig, fiind mânaţi de toate aceste întâmplări spre mai multă cucernicie. Amintirea veşnică a acestor lucruri nu ne va ajuta numai pe noi, ci povestirea păţaniilor noastre va putea fi de folos foarte mare şi celor ce vor veni după noi. Socotind toate acestea, să mulţumim totdeauna iubitorului de oameni Dumnezeu, şi când ne scoate din primejdii şi când ne trimite nenorociri, căci noi ştim atât din Sfintele Scripturi, cât şi din cele întâmplate nouă, că El chiverniseşte toate spre folosul nostru cu harul Său cel întotdeauna ocrotitor, de care fie ca şi noi necurmat să ne bucurăm şi să avem parte şi de împărăţia cerurilor, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, căruia se cuvine slavă şi laudă în vecii vecilor. Amin.