din „Predicile despre statui”
Predica a XIX-a
Ţinută în Dumineca „Mântuitei”, în faţa celor veniţi de la ţară; şi despre aceea că nu trebuie să jurăm
Despre data acestei predici e îndoială. Unii cred că a fost ţinută în Dumineca a 5-a a postului celui mare, alţii că ar fi fost ţinută în a 5-a Duminecă după Paşti, sau prima Duminică înainte de înălţare, Duminica ce s-ar fi numit a „Mântuitei”
1. V-aţi înfruptat din ospăţul Sfinţilor Mucenici în aceste zile trecute; v-aţi săturat din praznicul cel duhovnicesc; aţi săltat săltările cele cinstite; aţi văzut coastele deschise, măruntaiele spintecate, sângele curgând de pretutindeni şi tot felul de cazne; aţi văzut firea omenească dovedindu-se mai presus de fire, şi cununi împletite din sânge; aţi cântat într-un cor măreţ,.fiind conduşi prin toate părţile oraşului de către acest măreţ conducător*; însă pe noi boala ne-a silit, împotriva voinţei noastre, să rămânem acasă.
* Este vorba aici de episcopul Fiavian, care a slujit şi a ţinut şi o predică la această sărbătoare a Sfinţilor Mucenici, cu care prilej s-a făcut şi o procesiune în oraş.
Dar, măcar că n-am luat parte la serbare, am luat parte la desfătarea voastră; deşi n-am fost de faţă la acea cuvântare, dar am gustat din bucuria voastră. Căci puterea iubirii e atât de mare, încât face pe cei ce nu gustă ceea ce au gustat alţii, să se veselească deopotrivă cu cei ce au gustat, învăţându-ne să socotim bunurile aproapelui ca fiind îndeobtşte ale noastre. De aceea, măcar că am rămas acasă, mă bucuram împreună cu voi, şi, netrecându-mi boala pe deplin, m-am sculat şi am alergat la voi, ca să văd mult doritele voastre feţe şi să iau parte la sărbătoarea de azi. Căci socot că ziua de azi e o sărbătoare foarte mare, din pricină că sunt de faţă fraţii noştri care astăzi ne-au cinstit oraşul şi ne-au împodobit, prin aflarea lor aci, biserica. E un norod care după limbă ne e străin(1), după credinţă însă, la fel cu noi, un popor aşezat, care duce a viaţă cuminte şi vrednică.
1). Ţăranii din jurul Antiohiei vorbeau siriaca.
La aceşti oameni n-ai să vezi priveliştea nelegiuirii, nici întreceri de cai sau femei stricate, nici cealaltă zarvă din oraş; la ei orice fel de destrăbălare e alungată, şi peste tot înfloreşte cumintea bunăcuviinţă. Pricina acestui lucru e că traiul lor e plin de trudă şi au ca dascăl de virtute şi cumpătare lucrarea pământului, un meşteşug pe care cel dintâi l-a adus în viaţa noastră Dumnezeu. Căci, înainte de păcat, când Adam se bucura de multă libertate, i s-a poruncit să se îndeletnicească cu oarecare lucrare a pământului, nu prea grea — ce-i drept — nici cerând multă trudă, dar aducând cu sine multă înţelepciune. „L-a pus pe dânsul ca să lucreze şi să păzească raiul” (Facerea 2, 15).
Pe fiecare din aceşti ţărani îi poţi vedea, când înjugând boii, mânând plugul şi trăgând brazdă adâncă, când suindu-se în amvonul cel sfânt şi arând sufletul ascultătorilor(1); când tăind cu coasa spinii din ogor, când stârpind, prin cuvântarea lui, păcatele din suflete- Căci lor <nu le e ruşine de lucru, ci le e ruşine de trândăvie, fiindcă ştiu că aceea e mama tuturor relelor şi că de la început a învăţat păcatul pe cei ce au îndrăgit-o. Aceştia se îndeletnicesc cu cea mai bună filosofie, dovedindu-şi virtutea lor, nu prin haina ce-o poartă, ci prin felul lor de a gândi. Filosofii păgâni nu se arată întru nimic mai buni ca mimii(2) sau ca acei ce se îndeletnicesc cu jocul de teatru, care nu pot să se laude decât cu mantia, barba şi cu toiagul lor; aceştia (ţăranii) dimpotrivă, nesinchisindu-se de toiag, de barbă şi de celelalte straie, şi-au împodobit sufletul cu adevăratele învăţături ale filosofiei, şi nu numai cu vorba, dar şi aievea, prin fapte.
1) Cu plugul cuvântării sale — o expresiune figurată obişnuită fn vechea poezie greacă.
2) Actori care joacă numai cu gestul, fără cuvinte, ca la cinematograful mut.
Şi dacă ai întreba pe unul din aceştia, care trăiesc din plugărie şi-şi petrec vremea numai cu sapa şi plugul, despre dogmele despre care filosofii, după ce au colindat atâta şi şi-au irosit atâtea cuvântări, nu pot să-ţi dea un răspuns sănătos. Îţi va răspunde la toate cu deamăruntul şi cu mult tâlc. Şi de mirare e nu numai aceasta, dar şi aceea că şi prin fapte întăresc credinţa în dogme. Şi anume, cum că sufletul nostru e nemuritor şi că vom da socoteală de faptele noastre de aici, şi că ne vom înfăţişa la judeţul cel groaznic, de acestea toate cugetul lor e pe deplin convis şi toată viaţa şi-au întocmit-o potrivit cu aceste nădejdi; ei se ridică mai presus de orice paradă lumească, învăţaţi de Sfânta Scriptură că: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” şi nu cască gura la lucrurile ce numai la înfăţişare par strălucitoare. Aceştia ştiu să cugete adânc despre Dumnezeu, aşa cum a poruncit Dumnezeu. Şi dacă, luând pe unul din aceştia (ţărani), l-ai pune de faţă cu un filosof păgân (dar acum nu se găseşte nici unul(3); dacă, zic, după ce ai aduce unul din aceşti ţărani şi totodată ai răsfoi cărţile vechilor filosofi şi ai pune laolaltă răspunsul acestor oameni cu părerile acelor filosofi de atunci, ai vedea ce mare e sminteala acelora şi cât de mare e înţelepciunea acestor plugari întradevăr unii din filosofi spun că nu e nici o Pronie pe lume, că lumea nu e făcută de Dumnezeu, că virtutea nu îşi este sieşi de ajuns, ci că (pentru întregirea virtuţii) avem nevoie de bani, de neam mare şi de strălucirea din afară şi de altele încă mai de râs decât acestea; aceşti plugari însă şi despre pronie, şi despre judecata ce va să vie, şi despre facerea lumii de către Dumnezeu, care din nimic a făcut totul, judecă foarte adânc, măcar că n-au avut nicicând prilejul de a veni în atingere cu această ştiinţă din afară (ce se învaţă în şcolile păgâneşti).
3). Pentru că de frica pedepselor fugiseră din oraş.
De aici oricine poate să vadă puterea lui Hristos, care pe nişte oameni simpli şi fără carte îi face să fie cu atât mai presus în înţelepciune decât cei ce se fălesc cu filosofia, cu cât vedem că oamenii maturi sunt mai cuminţi decât copiii mici. Căci ce pagubă poate să-i ajungă pe astfel de oameni de pe urma stângăciei felului lor de a vorbi, dacă cugetele li-s pline de înţelepciune? Şi cu ce folos se aleg păgânii de pe urma studiului vorbirii frumoase, dacă cugetul Ior e gol de gânduri? Asta e ca şi cum cineva ar purta o sabie cu mânerul de aur, însă cu o lamă mai proastă decât orice plumb. Tot astfel şi limba acestor (vorbitori cu meşteşug) e împodobită cu vorbe şi cu nume, mintea însă le e plină de multă slăbiciune şi la nimic trebuinciosă; la aceşti (ţărani) filosofi e tocmai dimpotrivă; mintea le e plină de multă înţelepciune duhovnicească şi viaţa le e potrivită cu credinţele (pe care le mărturisesc), La ei nu sunt muieri desfrânate, nici veşminte împodobite, nici boieli şi sulimanuri, ci orice stricăciune de acest fel e alungată de la ei. în felul acesta mai uşor aduc la ascultare norodul care li-i supus şi cu multă râvnă păzesc legea lui Pavel, care ne porunceşte să avem veşminte (4) şi mâncare şi să nu umblăm după mai mult.
4) 1 Tim. 6, 8.
La ei nu e obiceiul „dresurilor” care amăgesc mintea, ci, pământul, dând naştere la felurite plante, le pregăteşte mirosul florilor cu mai mult meşteşug decât orice negustor de parfumuri. De aceea la ei trupurile împreună cu sufletele se bucură de o sănătate deplină, pentru că au alungat orice lux de prisos, sunt scutiţi de vătămările aduse de beţie şi mănâncă atât cât le trebuie să-şi ducă viaţa. Aşadar, uitându-ne la haina lor, să nu-i dispreţuim, ci să ne minunăm de mintea lor. Ce folos aduce veşmântul din afară, când sufletul e îmbrăcat mai prost ca orice cerşetor? Pe un om trebuie să-l lauzi şi să-l admiri, nu după haine, nici chiar după trup, ci după sufletul lui.
2. Să le fie deci ruşine păgânilor cu filosofii lor şi cu înţelepciunea lor mai păcătoasă decât orice nebunie; să se dea la o parte şi să se ascundă. La ei, filosofii, în tot timpul vieţei lor, abia câtorva ucenici au putut să le împărtăşească ideile lor şi la cea mai mică primejdie i-au pierdut şi pe aceştia; dar ucenicii lui Hristos, pescari, vameşi şi lucrători de corturi, în puţini ani au adus toată lumea la credinţa lor, şi, cu toate că se iveau primejdii nenumărate, propovăduirea lor nu numai că nu s-a stins, dar înfloreşte şi sporeşte mereu, şi ei au învăţat înţelepciunea pe nişte oameni simpli, plugari sau ciobani. Aceştia, pe lângă celelalte toate, având înrădăcinate în sufletul lor şi bunătatea, pricina tuturor bunurilor, s-au grăbit să vină la noi, alergând atâta drum, ca să vină aci şi să ne îmbrăţişeze.
Haide, aşadar, şi noi pentru aceste daruri, adică pentru dragostea şi iubirea lor, dându-le merinde de drum, să-i trimitem acasă şi iarăşi să vorbim despre jurăminte, pentru ca să se smulgă din rădăcina, din inima fiecăruia, acest păcătos nărav. Mai întâi însă vreau să vă aduc aminte de câteva din cele spuse mai înainte. După ce, anume, Iudeii au scăpat din acea robie asiriană şi s-au întors acasă, „am văzut—zice prorocul — o coasă zburând, lungă de douăzeci de coţi, şi lată de zece coţi” şi ei au auzit pe prorocul ce-i învăţa zicând: „Acesta este blestemul ieşit pe faţa pământului, şi intrând în casa celui ce jură strâmb, va mistui toate lemnele şi pieirile ei” (Zah. 5, 2. 4). Şi după ce am citit atunci acestea, ne întrebam de ce coasa prăpădeşte, nu numai pe cel ce a jurat, dar şi casa lui? Şi am spus că pricina e că Dumnezeu vrea ca urmele pedepsei date pentru păcate foarte grele să rămână neşterse, ca să poată după aceea cuminţi pe toţi. Deoarece, prin urmare, cel ce-a jurat strâmb, după ce moare, trebuie îngropat şi dat îndărăt sânului pământului, de aceea pentru ca odată cu trupul să nu dispară şi răutatea săvârşită, blestemul a făcut din casa lui o dărâmătură, pentru ca trecătorii toţi, văzând-o şi întrebând de pricina acestui lucru, să se ferească de a face la fel. Aşa s-a întâmplat şi cu Sodoma; căci după ce s-au aprins ei între ei unul de dorul celuilalt, fu ars şi pământul lor de către focul trimes de sus, căci Dumnezeu voia ca şi pedeapsa acestui păcat să rămână de-a pururi. Şi ia uită-te la bunătatea lui Dumnezeu: n-a îngăduit ca păcătoşii aceia să fie arşi întruna până în ziua de azi ci, după ce i-a ars, i-a acoperit, dar arzând faţa pământului a pus-o la îndemâna tuturor celor ce vor voi să vadă şi înfăţişarea locului acela care sfătuieşte acum, mai limpede decât orice glas, pe toate leaturile următoare, şi doar că nu strigă, zicând: „Nu cutezaţi ca Sodoma, ca să nu păţiţi ca Sodoma”. Cuvântul singur nu atinge aşa de adânc cugetul, ca priveliştea îngrozitoare ce păstrează în toate vremurile urmele nenorocirii Şi mărturisesc cei care au fost în locurile acelea, oameni care, auzind adesea Scriptura vorbind de aceste lucruri, nu se temeau; dar după ce au sosit acolo şi s-au suit în acel loc şi au văzut faţa acelui loc nimicită, şi au zărit numai pârjol, iar pământul nicăieri, ci numai pulbere şi cenuşă,, au plecat de acolo înspăimântaţi, iar din pricina acelei privelişti sufletul li s-a umplut de învăţătura cumpătării. Căci şi felul pedepsei a fost asemenea cu felul păcatului: După cum aceia născociseră o împreunare nerodnică, ce nu sfârşea cu facerea de copii, tot aşa a făcut şi Dumnezeu pedeapsa, făcând pământul nerodnic cu totul şi lipsit de orice poamă. Tot astfel a ameninţat cu prăpăd casele celor care jură, pentru ca prin pedepsirea acestora să cuminţească şi pe alţii.
3. Voi arăta astăzi, nu una, două sau trei case dărâmate din pricina jurămintelor, ci un oraş întreg şi un popor iubitor de Dumnezeu şi un norod ce totdeauna se folosea de multă prevedere, un neam ce a scăpat din multe primejdii. Într-adevăr, Ierusalimul, oraşul Iui Dumnezeu, cel care avea chivotul cel sfânt şi toată acea închinare, unde erau prorocii şi harul Duhului şi tablele legii şi vasul cel de aur, oraşul unde îngerii se arătau adesea, cetatea aceea care după atâtea războaie şi duşmani ce au năvălit împotriva ei, înconjurată fiind ca un zid de oţel, îşi bătu joc de toţi aceia şi nu suferi nici un rău. Şi nu numai aceasta e de mirare, dar ea adesea după ce a înfrânt pe duşmani, i-a luat la goană şi s-a bucurat de atâta ocrotire din partea Celui de Sus, încât şi Dumnezeu i-a spus: „Am găsit pe Israel ca pe nişte struguri în pustie. Am privit pe părinţii lor ca pe cele dintâi roade ale unui smochin de primăvară” (Osea 9, 10). Şi iarăşi despre aceeaşi cetate: „Ca roadele în vârful unui măslin înalt când se zice: să nu le strici.” (Isaia 65, 8).
Dar totuşi, oraşul iubit de Dumnezeu, care a căpătat iertare pentru atâtea greşeli şi care, pe când toţi erau duşi în robie, singur a putut scăpa de jug străin, odată, de două ori, şi de multe ori, în cele din urmă, din pricina unui jurământ a ajuns şi el în robie. Cum? Vă voi spune. Era la ei un rege numit Sedechia, care a jurat lui Nabucodonpsor că o să rămână în prieteşug şi tovărăşie cu el, după aceea însă s-a lepădat de el şi a fugit la regele Egiptului bătându-şi joc de jurământul făcut. însă a păţit multe grozăvii, pe care le veţi auzi. Însă mai întâi să vă spun parabola prin care prorocul a întrevăzut toate acestea. „A fost cuvântul lui Dumnezeu—zice prorocul—grăind către mine. Fiu al omului, povesteşte o poveste şi spune o parabolă şi zi: Acestea le spune Adonai Domnul: Pajura cea mare, cu aripi întinse, cea mare în întinderea ei, cea plină de ghiare’* (Ezech. 17, 1—3), Prin pajură a înţeles pe regele Asirienilor; a spus că e mare şi cu aripi întinse, şi de o mare întindere şi cu multe ghiare, din pricina oastei numeroase şi a repeziciunii cu care a făcut năvala; căci după cum pajura are ca arme ghiarele şi aripile, tot aşa regii au pe ostaşi şi caii, Această pajură—zice prorocul mai departe—are năzuinţa să intre în Liban. Ce înseamnă năzuinţa? —Voia, gândul, iar prin Liban a înţeles Iudeia, pentru că aceasta e aşezată lângă acest munte. Apoi voind să vorbească de jurăminte şi legăminte, zice: „A luat din sămânţa ţării şi a pus-o într-un pământ roditor, ca să se înrădăcineze în apă multă. Şi a pus-o ca să fie la vedere. Şl a încolţit şi s-a făcut un butuc de viţă slab şi mic, şi şi-a îndreptat viţele spre ea (pajura) şi rădăcinile îi erau sub aceasta” (1).
1). Ezechia 17, 5. 6.
Prin butucul de viţă a înţeles cetatea Ierusalim; zicând apoi că şi-a întins viţele spre pajură şi că rădăcinile ei erau sub aceea, a vrut să înţeleagă legămintele şi tovărăşia ce o avea cu aceea, şi că s-a avântat spre aceea. Apoi, voind să arate nedreptatea, zice: „Şi a mai fost o pajură — vorbind de regele din Egipt — mare şi cu aripi mari şi multe ghiare; şi iată că din pământul unde era sădită, viţa aceasta şi-a întins cârceii spre ea şi viţele, împletindu-se cu ea, ca să-i aducă mai multă umezeală. De aceea am zis: Acestea Ie spune Domnul Adonai: îi va prii viţei? (se întreabă adică, acum după ce ea, Iudeia, şi-a călcat jurământul şi legămintele) va putea sâ trăiască, să scape şi să nu cadă jos”? Şi voind să arate că nu va fi aşa, ci va pieri oricum din pricina jurământului, vorbeşte despre pedeapsă însăşi şi-i arată pricina: mRădăcinile ei — zice — cele fragede şi rodul ei va putrezi şl se vor usca toate câte încolţesc din ea” (Ezech. 17, 9). Şi voind să arate că nu de omenească putere va fi dărâmată (cetatea), ci pentru că şi-a înduşmănit pe Dumnezeu din pricina acelor jurăminte, a adăugat: „Nu cu un braţ puternic, nici cu mult norod, ca s-o smulgă din rădăcină” (v, 9), Aceasta e pilda, şi tâlcul pe care i-l dă el, e următorul: „lată vine regele Babilonului asupra Ierusalimului” (Tot acolo, v. 12). Apoi după ce a spus mai multe, pomeneşte şi de jurăminte şi legăminte zicând; „Şi va face cu el legământ”. Apoi, pomenind şi de răzvrătire, zice; „Şi se va lepăda de el trimeţând soli în Egipt, ca să se dea cât şi multă oaste”. Şi apoi adaogă, arătând că toată nenorocirea s-a întâmplat din pricina jurământului: „Pe viaţa mea că în ţara regelui ce l-a pus să domnească, al cărui jurământ ha nesocotit şi al cărui legământ l-a călcat, în mijlocul Babilonulut va muri, şi nu cu multă oaste, nici cu mult norod, pentru că a călcat jurământul, nesocotind legământul meu; pentru că şi-a călcat jurământul şi nu s-a ţinut de legământ, voi face să se întoarcă aceasta în capul lui şi voi arunca mreaja mea peste el” (v. 13. 15-20). Vezi cum a spus, nu o dată, nu de două ori, ci de mai multe ori că acela a păţit toate astea din pricina jurământului? Dumnezeu e fără milă când e vorba de călcarea jurămintelor. Şi nu numai din pedeapsa trimeasă acelei cetăţi din pricina jurământului, ci şi din zăbava şi întârzierea aceea poţi să înţelegi, cât de mult ţine Dumnezeu ca jurămintele să nu fie călcate. Căci zice Scriptura; „În al nouălea an al domniei Iui Sedechia, în a zecea zi a lunii a doua, Nabucodonosor, împăratul Babilonulul, a venit cu toată oştirea lui împotriva Ierusalimului, a tăbărît înaintea lui şi a ridicat întărituri de jur împrejur. Cetatea a fost împresurată până la al unsprezecelea an al domniei regelui Sedechia. În ziua a noua a lunii a patra era mare foamete în cetate şi nu era pâine pentru popor sâ mănânce. Atunci s-a făcut o spărtură în cetate” (IV Regi 25, j-4). Putea să-i dea pe ei din prima zi pe mâna duşmanului, şi să-i facă supuşi acestuia, dar a îngăduit ca să se piardă vremea şi ei să fie urgisiţi de o împresurare foarte grea, pentru ca norodul, fiind pedepsit şi din afară prin spaima oştilor şi dinăuntru prin foametea ce bântuia oraşul, să fie silit a da pe rege în mâna barbarilor, ca să aducă ceva leac păcatului; şi ca să ştii că acesta e adevărul, şi nu vreo presupunere de a mea, auzi ce-i spune Dumnezeu prin prorocul Său, şi ce-i zice : „Dacă te vei duce (ca să te supui) spre căpeteniile împăratului din Babilon, va trăi sufletul tău şi cetatea aceasta nu va fi dată focului, şi vei trăi atât tu cât şi casa ta. Dacă însă nu te duci la căpeteniile Babilonului, va fi dată cetatea pe mâna Haldeilor şi o vor arde cu foc şi nu vei scăpa din mâinile lor. Şi a zis regele (Sedechia) către Ieremia: Mă tem de Iudeii care au trecut la Haldei, sâ nu mă dea în mâinile lor şi să-şi râdă de mine. I-a răspuns lui Ieremia zicând: Nu te vor da. Ascultă de glasul Domnului, prin care ei vorbesc ţie, şi îţi va fi mai bine şi sufletul Meu va trăi. Iar dacă nu vrei să ieşi din cetate (spre a te duce Ia căpeteniile Babilonului), iată ce mi-a destăinuit Domnul: Iată, toate femeile care au rămas în casa regelui Iuda vor fi duse la căpeteniile oastei împăratului Babilonului şi vor zice: Oamenii tăi cei împăciuitori te-au înşelat şi te-au înduplecat, dar când ai ajuns în noroiul alunecător, au fugit de tine. Toate femeile şi copiii tăi vor fi duşi la Haldei şi nici tu nu vei scăpa din mâna lor, pentru că vei fi prins de mâna împăratului Babilonului şi cetatea aceasta va fi arsă cu foc” (Ieremia 38, 18—23). Regele nu a ascultat de spusele lui Ieremia ci a stăruit în păcat şi nedreptate, iar după trei ani Dumnezeu a dat cetatea în mâinile duşmanilor, dovedind îndurarea Sa şi sufletul nerecunoscător al aceluia. Şi întrând cu mare uşurinţă duşmanii au dat foc la casa lui Dumnezeu, la a regelui şi la casele din Ierusalim, iar la orice casă mai mare a pus foc mai marele bucătarilor, şi tot el a dărâmat zidul Ierusalimului. Peste tot pârjolea focul barbar, mânat de jurământul cel strâmb, care ducea flacăra de jur împrejur. Pe poporul rămas în cetate şi pe cei ce trecuseră de partea regelui i-a luat de aci mai marele bucătarilor (regelui din Babilon). „Haldeii au sfărâmat stâlpii de aramă din casa Domnului, temeliile, marea cea de aramă, care era în casa Domnului; şi au luat lighenele şi ceştile şi cupele şi cădelniţele şi toate vasele de aramă în care slujeau; au mai luat şi căldările şi paharele de aur şi argint, toate; doi stâlpi şi temeliile şi marea pe care a făcut-o Solomon în casa Domnului, Ie-a luat Nabuzardan, mai marele bucătarilor. Şi-au dus şi pe cel dintâiu preot, pe Sarata, şl pe al doilea preot, pe Sofonia şi pe cei trei păzitori care stăteau de strajă la prag, iar din cetate pe un eunuc care are sub porunca lui pe oamenii de război şi pe cinci bărbaţi din cei care vedeau faţa regelui şi pe Safan, mai marele oştirilor, şi pe logofăt şi pe şaizeci de oameni; i-a luat pe el şi i-a dus la Babilon, iar împăratul Babilonului i-a lovit şi i-a omorât” (IV Regi 25, 13—21).
Adu-ţi aminte de coasa care zboară şi se odihneşte în casa celui ce jură, şi-i mistuie pereţii şi lemnele şi pietrele; adu-ţi aminte cum jurământul acesta a întrat în oraş şi a dărâmat case şi templul şi ziduri şi clădirile măreţe şi a făcut din toată cetatea un morman de moloz şi cum nici vasele sfinte şi nimic altceva n-a putut să scape de pedeapsă şi osândă, pentru că se călcase jurământul. Cetatea se mistuia în chip aşa de jalnic, iar regele păţea lucruri şi mai jalnice şi mai triste; precum coasa sburătoare prăpădea clădirile, tot aşa l-a mistuit şi pe acesta, când fugea. „A ieşit regele noaptea din cetate pe drumul porţii—zice Scriptura — şl Haldeii au înconjurat cetatea şi oastea Haldeilor l-a urmărit pe rege şl l-a prins şi s-au dus la împăratul Babilonului. Şi împăratul Babilonului a ţinut judecată cu dânsul şi a ucis pe feciorii Iui în faţa lui şi pe Sedechia I-a orbit, l-a legat în lanţuri şi l-a dus Ia Babilon” (IV Regi 25, 4—7).
Ce înseamnă: a ţinut judecata cu el? I-a cerut socoteala, l-a judecat şi mai întâi i-a junghiat feciorii, ca să-şi vadă Sedechia propria nenorocire, şi după ce acesta şi-a văzut năpasta, l-a orbit. Şi de ce s-a făcut acest lucru? Ca suferinţa lui să slujească drept învăţătură barbarilor şi Iudeilor ce locuiau acolo, ca, văzându-l pe acest schilod, să ştie ce mare rău e jurământul; şi nu numai aceştia, dar şi toţi aceia care locuiau pe lângă drum, zărindu-l orb şi în cătuşe, să înveţe greutatea păcatului după mărimea nenorocirii. De aceea un alt proroc zice: „Nu va vedea BabiIonul” (Ezech. 12, 15); iar altul: „va fi adus la Babilon” (Ierem. 32, 5). Aceste prorocii par că se bat cap în cap, dar nu e aşa, ci amândouă sunt adevărate. Căci într-adevăr a fost dus la Babilon, dar n-a văzut Babilonul.— Cum de nu I-a văzut? — pentru că a fost orbit în Iudeia, căci acolo a fost călcat jurământul, acolo a fost judecat şi tot acolo şi-a luat osânda. Dar cum a fost dus în Babilon? Ca prins de război. Deoarece două erau pedepsele: robirea şi orbirea, prorocii şi le-au împărţit între ei şi unul a zis: Nu va vedea Babilonul, vorbind de orbirea lui, iar celălalt spune: Va fi dus la Babilon, voind să vorbească de prinderea lui.
4. Ştiind aceasta, fraţilor, şi punând alături cele spuse acum cu cele de mai înainte, să încetăm —vă rog din tot sufletul pe voi toţi — cu acest rău obicei. Căci dacă în Vechiul Testament, când Evreii nu erau supuşi la o disciplină prea aspră, ci li se îngăduiau multe, a fost o mânie aşa de mare pentru un singur jurământ, şi atâta prăpăd şi robie, ce e firesc să păţească acei care jură, acum, după ce s-a dat legea nouă care opreşte jurământul şi a sporit numărul poruncilor? Căci nu e vorba numai să ne adunăm aici în sobor şi să auzim ce se spune. Ba încă păcatul e şi mai mare şi pedeapsa neapărată, pentrucă, deşi auzim într-una, nu facem ce ni se spune. Ce dezvinovăţire sau iertare vom putea avea, când noi, întrunindu-ne aici din cea mai fragedă vârstă şi până la adânci bătrâneţe şi având parte de atâta învăţătură, rămânem deopotrivă cu aceia (dinaintea Legii celei Noi) şi nu ne ostenim să ne îndreptăm nici o greşeală? Să nu mi se arunce înainte obiceiul. Tocmai de aceea mă supăr şi mă mânii că nu suntem în stare să biruim un obicei. Apoi dacă nu vom birui obiceiul cum vom birui pofta? Rădăcina aceasta îşi are începutul în firea noastră, căci a pofti e un lucru firesc; a pofti ceva rău, însă, asta ţine de voia omului. Ci faptul de a jura nu şi-a luat începutul din voinţă, ci numai din lenea şi nepăsarea noastră.
Şi ca să afli că păcatul acesta a propăşit atâta, nu prin greutăţile lucrului în sine, ci din pricina nepăsării noastre, să ne gândim câte lucruri mult mai grele ca acestea izbutesc oamenii, şi asta, fără să se aştepte de aici la vreo răsplată; să ne gândim câte porunci a dat diavolul, cât de grele, cât de trudnice şi nici o greutate n-a stat piedică la împlinirea lor. Ce poate fi mai greu — ia spune-mi-—decât ca un tânăr lăsându-se pe mâna acelor ce vor să-l înmoaie şi să-i mlădieze mădularele, să râvnească cu toată osârdia ca să-şi încovoaie şi să-şi răsucească tot trupul pe pământ ca o roată şi pe de altă parte, prin învârtirea ochilor şi a mâinilor cât şi prin alte răsuciri, să fie silit a ajunge ca o fiinţă de parte femeiască, fără să ţină socoteală nici de greutatea acestor deprinderi, nici de ruşinea ce întovărăşeşte astfel de lucruri ? Şi iarăşi, cine nu s-ar minuna când ar vedea pe cei din circ, care se slujesc de mădularele lor ca de nişte aripi? Iar cei care aruncă, rând pe rând, săbii în aer şi le prind iar de mâner, pe cine dintre aceia care nu vor să rabde nici o trudă pentru virtute, n-ar face de ruşine? Ce să mai zicem de acei oameni care purtând o prăjină pe frunte, ca un copac înrădăcinat în pământ, aşa o poartă de nemişcată? Dar nu numai aceasta e de mirare, ci şi aceea că (aceşti oameni) pun băieţaşi mici, în vârful prăjinei (într-un coş) ca să se lupte între ei şi prăjina aceea, care rămâne nemişcată, e purtată, mai sigur de cât de orice altă legătură, nu de mâini sau de vreo altă parte a trupului, ci de frunte numai. Altul merge pe o frânghie subţire cu atâta siguranţă, ca şi acel ce aleargă în câmp deschis. Şi totuşi, aceste lucruri pe care abia dacă gândul le rabdă, au ajuns cu putinţă, mulţumită deprinderii. Întâlnim aşa ceva la jurăminte, ia spune-mi? vreo greutate? vreo asudare? vreun meşteşug? vreo primejdie?—Numai puţină osteneală şi tot lucrul s-a isprăvit. Nu-mi spune că în cea mai mare parte ai izbutit; dacă n-ai izbutit în totul, închipue-ţi că n-ai făcut nimic, căci acest niţel, dacă-l laşi de capul lui, va strica tot restul. Adesea oamenii, când clădesc case şi pun acoperişul, dacă o singură ţiglă a fost smulsă din locul ei şi ei n-au luat seama, au prăpădit toată casa. Ai putea să vezi că se întâmplă la fel şi cu veşmintele; şi aici, o mică gaură, dacă n-a fost cusută, face o mare ruptură. Aşa se întâmplă adesea şi cu râurile repezi de munte: numai un mic drum să-şi deschidă şi apoi aduc cu ele un torent întreg. Şi tu, aşadar, dacă te-ai întărit din toate părţile şi rămâne numai o mică spărtură, astupă-o şi pe aceasta diavolului, ca să fii sprijinit din toate părţile. Ai văzut coasa? ai văzut capul lui loan? Ai auzit povestea cu Saul? Ai auzit de felul cum au fost duşi în robie Iudeii? Pe lângă acestea toate ai auzit cuvântul lui Hristos care spune, că nu numai a jura strâmb, ci chiar singurul fapt de a jura oricum este ceva diavolesc şi o uneltire pe de-a-ntregul a Celui Rău? Ai auzit că totdeauna după jurăminte urmează călcarea jurământului? Adunând aşadar, toate astea la un loc, scrie-le în cugetul tău. Nu vezi că femeile şi copiii ca un semn de mare pază pentru ei, îşi leagă de gât Evanghelia şi o poartă cu sine oriunde ar merge? Tu scrie-ţi în cuget poruncile Evangheliei şi legile ei. Aici nu e nevoie de aur şi averi, nici să cumperi carte, ci e vorba numai să ai voinţă şi un suflet treaz, şi vei avea o Evanghelie mai sigură, nu purtând-o pe dinafară, ci ascunzând-o în cămările sufletului. Drept aceea, când te scoli din pat şi ieşi din casă, spune-ţi-o în gând această poruncă: „Eu vă zic vouă să nu juraţi nicidecum” (Mat. 5, 34), şi zisa aceasta iţi va fi drept învăţătură; nici nu e nevoie de mare osteneală, ci numai de puţină luare aminte. Şi că aşa e, se vede din următoarele: cheamă-l pe feciorul tău şi sperie-l, ameninţându-l cu o bătaie grozavă dacă nu păzeşte această poruncă, şi vei vedea că de îndată se va lăsa de acest obicei. Dar atunci nu e ciudat lucru, ca băieţii cei mici, de teama noastră, să păzească porunca, şi noi să nu ne temem de Dumnezeu atât cât se tem copiii noştri de noi? Ce spuneam, deci, mai înainte, aceasta vă spun şi acum. Să ne facem noi lege nouă înşine, şi oricum, împinşi de nevoie, vom birui lesne, ne vom împodobi pe noi şi vom împodobi şi cetatea. Gândeşte-te numai ce lucru mare e să se audă în toată lumea că la Antiohia a biruit o datină potrivită creştinului şi nu vei auzi pe nimeni jurând, ori la cât de mare nevoie ar ajunge. Apoi vor auzi cetăţile vecine, şi nu numai cetăţile vecine, dar svonul acesta va ajunge la marginile pământului, căci e de prevăzut că negustorii ce locuiesc aici printre noi, ducându-se în altă parte, vor vesti şi altora toate acestea. Aşadar, precum când laudă alte cetăţi, pomenesc de limanurile ei, de târgul şi de belşugul ei de mărfuri, celor care pleacă de aici spuneţi-le să vestească, că ceea ce e aici la Antiohia nu se poate vedea în nici un alt oraş; că locuitorii din acest oraş ar voi mai bine să li se taie limba din gură, decât să facă un jurământ Aceasta va fi podoaba şi întărirea voastră; dar nu numai atât, ci vă va aduce şi mare răsplată, căci toţi ceilalţi se vor întrece cu voi şi se vor lua după voi. Şi dacă cel care a câştigat doar un suflet sau două capătă atâta răsplată, ce simbrie vor dobândi acei care au învăţat toată lumea?
Drept aceea trebuie să vă osteniţi, să veghiaţi şi să fiţi trezi, ştiind că noi vom căpăta cea mai mare plată nu numai pentru îndreptările noastre, ci şi pentru că i-am îndreptat pe alţii, şi că vom avea parte de multă bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu, pe care, cu ajutorul celui de Sus necurmat bucurându-ne fie ca să dobândim împărăţia cerurilor, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, a căruia este slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.