din „Predicile despre statui”
Predica a XVIII-a
Despre răscoala suspomenită din oraş, despre post şl despre zisa Apostolului: „Bucuraţi-vă întru Domnul pururea” (Filip. 4, 4).
Ţinută în ultima Duminică a lunii Aprilie sau cam pe atunci
1. Am văzut pe mulţi bucurându-se şi spunându-şi unii altora: Am biruit, am izbândit, a trecut jumătate din post. Pe unii ca aceştia îi îndemn să nu se bucure pentru aceea că a trecut jumătate din post, ci să ia seama, dacă au trecut (s-au mistuit) şi jumătate din păcate şi atunci să se veselească. Căci acest lucru e vrednic de plăcere, aceasta e ce căutăm şi din pricina căruia se fac toate: să ne îndreptăm greşelile, ca să nu ieşim din post, aşa cum am întrat în post, ci curăţindu-ne şi lepădându-ne de toate cele rele, apoi să prăznuim sfânta sărbătoare. Căci dacă nu se face aceasta, nu numai că nu vom avea nici un folos, ci ne vom alege cu cea mai mare pagubă după trecerea postului. Să nu ne bucurăm aşadar că am trecut lungimea postului (asta nu e mare ispravă), ci să ne bucurăm, când l-am trecut îndreptându-ne păcatele, pentru ca, după trecerea lui, să i se vadă roadă. Căci şi folosul iernii se vede mai bine după trecerea ei. într-adevăr holdele pletoase şi pomii încărcaţi de frunze şi roadă prin însăşi înfăţişarea lor îşi strigă folosul ce l-au avut de pe urma iernii. Aşa să se întâmple şi cu noi. Şi noi în timpul iernii am avut parte de ploi necontenite, împărtăşindu-ne fără încetare din învăţătura sfântă în timpul postului, şi am căpătat şi seminţe sufleteşti şi am tăiat şi spinii desfătărilor. Să continuăm deci a păstra cu luare aminte ce am primit, pentru ca şi după trecerea postului să iasă rod din belşug, iar prin bunurile ce le-am avut de pe urma postului, să ne aducem aminte şi de postul însuşi. Dacă ne vom pregăti sufletele astfel, îl vom primi cu plăcere şi când va veni iarăşi. Spun acestea, fiindcă văd pe mulţi purtându-se atât de bicisnic, încât de pe acum se îngrijorează de postul viitor, şi pe mulţi i-am auzit spunând că, după ce au scăpat de post, ei nu simt bucuria destinderii, din pricina grijii pentru postul anului viitor. Dar se poate bicisnicie mai mare ca asta? Şi care e pricina acestui lucru? Pentru că la venirea postului nu ne ostenim ca să rânduim bine cele ce sunt ale sufletului, ci socotim că postul nu înseamnă decât să ne stăpânim de la mâncare.
Astfel dacă de la post am aştepta mult folos pentru îndreptarea moravurilor, am dori să fie post în toate zilele, dându-ne aievea seamă de meritele lui; n-am alunga nicicând din suflet dorul după el, nici n-am fi posomorîţi şi îngrijoraţi când îl aşteptăm. Pe omul cu cugetul bine aşezat, care are grijă de sufletul său, nu-l va putea mâhni nici un lucru, ci el va avea parte de curată şi necurmată desfătare. Că e aşa, aţi auzit azi pe Pavel sfătuindu-ne şi zicând: „Bucuraţi-vă întru Domnul pururea; iarăşi zic: bucuraţi-vă!” (Filip. 4, 4). Ştim că la mulţi li se pare că nu se poate întâmpla aşa ceva. Căci cum se poate — va spune cineva — ca, fiind om, să te bucuri necontenit? A te bucura nu e greu, dar a te bucura întruna, e peste putinţă, va zice cineva; căci aşa i-a fost dat omului să fie împresurat de multe necazuri. Aşa unul şi-a pierdut feciorul, sau soţia, sau un prieten credincios, mai trebuincios decât orice rudă, sau a suferit o pagubă bănească, sau a căzut la boală, sau a fost păgubit în altceva, sau suferă, fiindcă, neţinându-se seamă de rangul său, a fost batjocorit. Sau a dat peste el foametea sau ciuma sau biruri nesuferite sau alte necazuri familiare, căci niciodată nu ne va fi cu putinţă să numărăm toate neplăcerile care, fie acasă, fie îndeobşte, pot să ne mâhnească. Atunci— va zice cineva — cum e cu putinţă să ne bucurăm pururea? E foarte cu putinţă, omule! Dacă n-ar fi fost cu putinţă, nu ne-ar fi dat acest sfat şi îndemn Pavel, care era un om înzestrat cu înţelepciune duhovnicească (spirituală). De aceea vă spuneam întruna şi nu voi înceta de a vă spune că, ceea ce nu se poate învăţa nicăieri şi de la nimeni altul, acestea le puteţi voi chibzui şi adânci aici. Toţi oamenii doresc să se bucure, şi să se veselească; în vederea acestui lucru oamenii spun, fac, şi negustoresc totul. Negustorul umblă pe mare ca să strângă bani; strânge bani ca să-i pună bine şi să se bucure de ei; de aceea luptă ostaşul, de aceea plugarul îşi lucrează pământul, de aceea se îndeletniceşte fiecare cu meseria sa; cei ce doresc domnia, o doresc pentru slava ce-i legată de ea, iar de glorie vor să aibă parte, ca să se bucure. Ne dăm seama că orice osteneală se îndreaptă spre acest ţel, şi cu ochii ţintă la el, fiecare, trecând prin multe piedeci, se grăbeşte să-l ajungă. E adevărat că toţi iubesc bucuria, dar nu toţi pot să o dobândească, căci nu ştiu drumul, dar mulţi socot că izvorul ei este bogăţia. Dacă ar fi aşa, niciodată nici unul din cei ce au avut avere n-ar fi fost strâmtorat de durere; dar acum mulţi bogaţi socot că viaţa nu merită să fie trăită şi-şi doresc o mie de morţi, când dau de o restrişte oarecare şi se vaită mai mult ca oricare altul. Nu te uita la mesele lor, nici la linguşitorii şi lingăii ce-i înconjoară, ci la necazurile izvorîte din starea lor: călcări, pâre, primejdii, îngrijorări şi, ceea ce e mai greu ca toate astea, adică la împrejurarea că, dacă, nepregătiţi, ajung la astfel de scăpătare, ca aceea de azi, nu ştiu să se mângâie şi să rabde năpasta bărbăteşte. De aceea li se par lor că-s grele, nu întâmplările ce sunt astfel prin firea lor, ci chiar şi necazurile uşoare li se par nesuferite, după cum, pe de altă parte, la săraci se întâmplă dimpotrivă: ei rabdă şi necazuri ce par de nesuferit, deoarece şi mai înainte s-au deprins cu ele. Nu atât firea lucrurilor, ci starea sufletească a omului face necazurile ce se abat peste noi să pară mari sau mici. Şi ca să nu iau pilde de prea departe, să stăm de vorbă despre ce ni s-a întâmplat nouă acum. Iată, săracii au scăpat cu toţii, poporul e slobod de primejdie şi trăieşte după pofta inimii; aceia însă care călăuzeau treburile oraşului şi ţineau în grajduri cai de alergări, care dădeau premiile la întreceri şi se îndeletniceau cu altele de acest fel, ei au umplut acum temniţele, trăiesc în spaimă necurmată, se tem pentru viaţa lor, şi ei ispăşesc pentru nelegiuirile săvârşite de toţi şi acum sunt mai nenorociţi ca toţi, nu din pricina mărimei primejdiilor, ci pentru că timpul dinainte şi l-au petrecut în desfătări.
2. Căci atunci când îi îndemnam şi-i sfătuiam să rabde bărbăteşte necazurile, ziceau: „Nu ne-am gândit niciodată la aşa ceva şi nu ştim să ne mângâiem cu înţelepciunea ; de aceea avem nevoie de mare mângâiere”.
Alţii, iarăşi, socot că sănătatea e izvorul plăcerii. Dar nu e aşa, căci şi mulţi oameni sănătoşi au dorit de o mie de ori moartea pentru că nu puteau răbda nedreptăţile ce li se făceau. Alţii iarăşi spun că izvorul veşnicei bucurii este să ai parte de slavă, să ţi se încredinţeze slujbe mari, să ai în mână puterea, să fii înconjurat şi linguşit de mulţi; dar nici asta nu este adevărata bucurie. Dar ce vorbesc de alte slujbe? Chiar dacă ne ridicăm cu mintea la domnie, şi pe cel care e însărcinat cu ea îi vom găsi împresurat de multe neplăceri şi având prilej de a fi cu atât mai des mâhnit cu cât e înconjurat de un mai mare alai şi lux. Ce mai e nevoie să pomenesc de războaie, de lupte, de năvălirile barbare? De multe ori se teme de acei cu care trăieşte sub acelaşi acoperiş. Mulţi dintre împăraţi care au scăpat din mâinile duşmanilor nu s-au putut feri de cursele întinse lor de cei ce trebuiau să le apere viaţa . Necazurile împăraţilor sunt tot aşa de multe ca undele mării.
Dacă, aşadar, nici domnia nu poate să facă viaţa lipsită de necazuri, atunci ce alt lucru va putea să facă aceasta ? Nimic din cele omeneşti, ci numai acea zicală scurtă şi firavă a lui Pavel ne va deschide această comoară. Nu e nevoie de multe cuvântări, nici de mult ocol; dacă chibzuim asupra acestei zicale, vom afla calea ce duce la bucurie. El n-a spus numai: Bucuraţi-vă pururea, ci a adăugat şi pricina bucuriei necurmate, când a zis: Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Pe cel ce se bucură întru Domnul nici o restrişte nu-l poate scoate din bucuria lui. De bună seamă toate celelalte, de care ne bucurăm, sunt schimbătoare, trecătoare şi lesne se prefac. Şi nu au numai acest neajuns, ci şi pe acela că, chiar dacă dăinuesc, nu ne hărăzesc o bucurie aşa de mare, ca să poată îndepărta sau adumbri mâhnirea ce ni se iveşte din altă parte. Dar teama de Dumnezeu are aceste două însuşiri: e statornică şi nemişcată şi din ea izvorăşte atâta bucurie, că nu mai simţim deloc celelalte necazuri. Cel care se teme de Dumnezeu cum se cuvine şi se bizuie pe Dânsul, are parte de rădăcina plăcerii şi de izvorul bucuriei. Şi după cum o mică scânteie căzând în marea nesfârşită lesne se mistuie, tot aşa orice restrişte ar cădea peste cel ce se teme de Dumnezeu, piere şi se stinge ca şi cum ar cădea în marea fără fund a bucuriei. Şi ceea ce e de mirare e că, deşi necazurile sunt de faţă, el, cel ce se teme de Dumnezeu, nu încetează de a se bucura. Când nu se iveşte nici o supărare, nu e mare lucru să te poţi veseli întruna; dar când te înconjoară atâtea lucruri ce te vâră în supărări, să fii mai presus decât ele toate, şi să fii voios în mijlocul năpastei, aceasta este cu adevărat de uimire. După cum nimeni nu s-ar mira că cei trei tineri n-au ars, dacă ar fi fost ei departe de cuptorul babilonic: (ceea ce i-a mirat pe toţi a fost împrejurarea că ei, deşi au stat atâta timp în foc, au ieşit de acolo mai puţin vătămaţi decât cei care n-au fost acolo) tot aşa trebuie să spunem şi despre sfinţi: nu ne-am mira dacă, nefiind supuşi la nici o încercare, s-au bucurat fără încetare. E însă vrednic de mirare şi mai presus de firea omenească, că fiind înconjuraţi de nesfârşite rele de peste tot, s-au simţit mai bine decât cei ce aveau parte de linişte deplină.
Cum că nu e cu putinţă să găsim vreo viaţă din afară (lumească sau păgână) care să aibă necontenit parte de voioşie, s-a desluşit prin cele spuse mai sus; cum că, pe de altă parte, e peste putinţă ca adevăratul credincios (creştinul) să nu guste o necurmată plăcere, şi aceasta iarăşi voi încerca s-o dovedesc, nu numai ca să învăţaţi, dar ca să şi râvniţi după această viaţă lipsită de supărări. Să ne închipuim un om care n-are nimic pe cuget, bizuindu-se pe o conştiinţă curată, cu gândul numai la viaţa viitoare, în aşteptarea bunelor nădejdi de acolo; ce lucru ar putea, ia spune-mi, să-l împingă pe un astfel de om la mâhnire? Nu-i aşa că moartea pare lucrul cel mai nesuferit de pe lume? Dar pe unul ca acesta, aşteptarea morţii nu numai că nu-l întristează, dar îl şi desfată mai degrabă. Căci ştie că odată cu moartea încetează trudele, că ea e o goană spre cununi şi spre răsplată pusă la o parte pentru cei ce au luptat pentru credinţă şi virtute. Sau poate moartea prea timpurie a feciorilor? Dar va răbda şi aceasta bărbăteşte, spunând vorbele lui Iov: „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat; cum Domnul a binevoit, aşa s-a întâmplat. Fie numele Domnului binecuvântat în veci” (Iov 1, 21). Dar dacă nu pot să-l întristeze moartea şi pierderea copiilor, cu atât mai puţin paguba bănească, necinstea, pâra şi bârfirea nu vor putea atinge un suflet aşa de tare şi viteaz, şi nici durerea trupului, căci şi Apostolii au fost biciui{i, dar nu şi-au pierdut curajul.
Mare lucru e şi acesta. Dar ceea ce e şi mai mult, e că nu numai nu s-au mâhnit, dar făceau din această biciuire temei pentru o plăcere şi mai mare, şi se întorceau de la faţa sinedriului veseli că au fost învredniciţi şi ei de batjocură pentru numele lui Hristos. Pe un astfel de om să presupunem că l-a ocărit sau l-a batjocorit cineva. Dar el a fost învăţat de Hristos să se bucure de ocări „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi — zice Evanghelistul — de orice vorbă rea ce vor spune împotriva voastră din pricina mea, căci plata voastră cea multă e în ceruri” (Matei 5, 11, 12).
Dar să zicem că un astfel de credincios s-a îmbolnăvit. Dar el a auzit pe altul sfătuindu-l şi zicând: „La boală şi la sărăcie, bizuieşte-te pe Dânsul, căci precum aurul se lămureşte în foc, aşa şi oamenii cei plăcuţi Domnului, în cuptorul umilinţei” (Isus Sirah 2, 4. 5).
Dacă deci, nici moartea, nici paguba de bani, nici boala trupească, nici necinstea, nici ocara, nici altceva de felul acesta nu poate să-l mâhnească, ci mai degrabă să-l bucure, atunci ce pricină de supărare poate avea? — Ce adică? Nu se supărau sfinţii? mă va întreba cineva. N-auzi — mi se va spune — pe Pavel zicând: „Am supărare mare şi necontenită este durerea inimii mele”? (Rom. 9, 2). — Apoi tocmai asta e de mirare, că supărarea a adus câştigul şi plăcerea izvorîte din jale. Căci după cum bicele le pregăteau bucurie, nu dureri, tot aşa şi supărarea le pregătea acele mari cununi (de mai târziu). Minunea e că în cele lumeşti, nu numai întristarea, dar şi veselia aduce paguba cea mai mare; în cele ale duhului tocmai dimpotrivă: nu numai veselia, dar şi întristarea cuprinde în sine o mare comoară de bucurii.
Ce vreau să spun? Iată: în lumea aceasta adesea omul se bucură, când vede că duşmanului său îi merge prost, şi din pricina acestei bucurii îşi atrage pedeapsă pe capul său; pe altul iarăşi îl doare, când vede căzând pe fratele său (întru Hristos) şi prin această mâhnire îşi pregăteşte multă bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu.
Vezi cum întristarea întru Domnul e mai bună şi mai folositoare decât bucuria lumească? Astfel şi Pavel era mâhnit pentru cei greşiţi, pentru cei ce nu credeau în Dumnezeu şi plata pentru această supărare i se strânsese lui multă (in cer). Şi ca să vă desluşesc şi mai bine ce spun, şi ca să vă daţi seama că spusa mea, deşi e ciudată, e adevărată, şi că adesea plânsul poate să întremeze sufletele îndurerate şi să uşureze cugetul încărcat, multe femei, când şi-au pierdut copiii lor nespus de dragi, dacă sunt oprite de a plânge, de a se jăli şi tângui, crapă şi mor; dacă însă sunt lăsate să se poarte ca fiinţele îndurerate, se mângâie şi se uşurează de durerea lor. Şi ce e de mirare că se întâmplă aşa cu femeile, când vedem că şi prorocul păţeşte la fel? De aceea spunea într-una: „Lăsaţi-mă, voi plânge amarnic; nu stăruiţi să mă mângâiaţi pentru nenorocirile fiicei poporului meu” (Isaia 22, 4). Aşa că este adesea o mâhnire ce aduce cu ea mângâiere. Şi dacă în cele lumeşti este aşa ceva, cu atât mai mult în lumea duhului. De aceea spune: „Când întristarea e după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă ce duce la mântuire” (II Cor. 7, 10). Ceea ce spune pare nedesluşit. Dar iată ce vrea să spună: Dacă te întristezi pentru bani, n-ai folosit nimic; dacă te-ntristezi pentru boale, n-ai câştigat nimic, ci te-ai vătămat şi mai mult.
3. Am auzit pe mulţi care se învinovăţeau singuri şi îşi ziceau: „Ce folos, mi-a adus întristarea? Nici banii nu mi i-am primit înapoi şi pe deasupra am şi suferit”. Dar dacă te-ai întristat pentru un păcat, ţi-ai şters acest păcat şi te-ai ales şi cu cea mai mare bucurie; dacă te-ai mâhnit pentru fraţii tăi căzuţi, te-ai înviorat şi te-ai mângâiat pe tine şi i-ai câştigat iarăşi şi pe aceia. Şi chiar dacă nu i-ai ajutat întru nimic, vei avea cea mai mare răsplată. Şi ca să afli că a te mâhni pentru cei căzuţi in păcate, chiar dacă nu le poţi fi de nici un folos, aduce cea mai mare răsplată, auzi pe Ezechiel zicând, sau mai degrabă pe Dumnezeu vorbind prin gura lui. După ce Domnul a trimis pe nişte oameni să năruiască cetatea (Ierusalimului) şi cu fier şi foc să mistuie toate clădirile împreună cu locuitorii lor, îi porunceşte cuiva zicând: „Fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină şi plâng” (Ezechiel 9, 4). Şi după ce poruncise şi spusese: „Începeţi de la cele sfinte (templu) ale mele” adaugă zicând : „Să nu vă atingeţi de cei ce au semnul pe frunte” (tot acolo, vers. 6), Din ce pricină, ia spune-mi? Fiindcă, deşi nu pot fi de vreun folos, totuşi, plâng pentru cele întâmplate şi se jelesc. Şi iarăşi pe alţii îi învinovăţeşte zicând: Ei se îndeletnicesc cu pântecele şi desfătările şi se bucură de multă libertate, nu i-a durut şi nici nu s-au făcut părtaşi mâhnirei, când au văzut pe Iudei că-s duşi în robie. Şi învinovăţindu-i pe ei zice: „Nu se întristează de prăpădul lui losif” (Amos 6, 6), prin Iosif înţelegând tot poporul. Şi iarăşi: nN-a ieşit aceea ce locuieşte în Enan, ca să plângă casa lipită de el” (Mih. 1, 11). Chiar dacă aceştia sunt pedepsiţi pe drept, Dumnezeu nu vrea să ne bucurăm de nenorocirea lor, ci să îi compătimim. Căci dacă Eu — zice El — care îi mustru, nu o fac de plăcere şi nu mă desfătez de pedeapsa lor, căci Eu nu vreau moartea păcătosului (Iezechiel 18, 23) se cade ca şi tu să faci ca Domnul şi să plângi, pentru că păcătosul a dat prilej de pedeapsă îndreptăţită. Astfel, chiar dacă se mâhneşte cineva după voia lui Dumnezeu, se alege cu mare folos din aceasta. Deoarece, aşadar, cei biciuiţi sunt mai fericiţi decât cei ce biciuiesc, şi cei care Ia noi se mâhnesc sunt mai fericiţi decât cei care la cei de afară (la păgâni) huzuresc, şi cei ce-s îndureraţi, decât cei ce se bucură: ce prilej vom mai avea de supărare? De aceea nu trebuie să socotim fericit decât pe cel ce trăieşte după voia lui Dumnezeu. Şi Scriptura numai pe aceştia îi socoate fericiţi, căci zice: „Fericit bărbatul care nu umblă în sfatul celor necredincioşi (Psalm 1, 1). Ferice de cel pe care-l îndrepţi şi îl înveţi legea ta (Psalm 93, 12). Fericiţi cei neprihăniţi în cale (Psalm 118, 1). Fericiţi toţi cei ce se încred în El (Psalm 2, 11). Ferice de poporul al cărui Dumnezeu e Domnul (Psalm 143, 15). Şi iarăşi aşa spune Hristos: „Ferice de cei ce plâng, fericiţi cei umiliţi, fericiţi cei blânzi, fericiţi cei împăciuitori, fericiţi cei ce sufâr prigoană din pricina dreptăţii (Matei 5, 3—10). Vezi cum scripturile dumnezeieşti nu fericesc nicăieri pe vreun bogat, pe vreunul de neam mare, sau pe cel ce a avut parte de slavă, ci numai pe cel ce a dobândit virtutea? Teama de Dumnezeu trebuie să fie temeiul nostru în tot ce facem sau suferim, şi, dacă aceasta a prins rădăcină în noi, nu numai tihna şi rangurile şi slava şi luarea aminte ce ni se arată, dar chiar şi asuprirea, clevetirile, batjocurile, ruşinea şi caznele şi îndeobtşte totul va rodi pentru noi bucurie. Şi precum rădăcinile pomilor sunt amare, dar ne dau roade foarte dulci, tot aşa, de bună seamă, şi tristeţea după voia lui Dumnezeu ne va aduce multă desfătare. Oricine s-a rugat adesea în durere şi a vărsat lacrămi, ştie cu câtă bucurie s-a ales, cum şi-a curăţat cugetul, cum s-a sculat plin de bună nădejde, căci după cum spun de atâtea ori, nu firea lucrurilor ci cugetul nostru ne mâhneşte sau ne veseleşte. Dacă deci pe acesta îl facem să fie aşa cum trebuie, vom avea zălogul oricărei bucurii; şi precum trupul nostru e ajutat sau vătămat nu atât de firea aerului sau de înrâuririle din afară, cât de propia lui stare, tot aşa se întâmplă şi cu sufletul, ba încă într-o măsură şi mai mare. Căci aici totul atârnă de voinţă, pe când la trup e vorba de nevoia firii. De aceea şi Pavel după ce suferise nenumărate grozăvii: scufundări cu corabia, războaie, prigoniri, curse, năvala tâlharilor şi alte câte nici cu vorba nu se pot toate număra, şi, cu toate că murea în fiecare zi, nu numai că nu se văita, nici nu se mânia, ba încă se fălea şi se bucura, zicând? „Mă bucur acum în suferinţele mele şi în timpul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos” (Colos. 1, 24). Şi iarăşi: „Ba mai mult, ne şi fălim chiar în necazurile noastre” (Rom. 5, 3). Dar fala nu e altceva decât sporirea plăcerii.
4. Drept aceea, dacă doreşti veselia, nu căuta bani, nici sănătatea trupească, nici slava, nici; puterea, nici desfătările, nici mesele bogate, nici veşmintele de mătase, nici ogoare costisitoare sau case arătoase şi strălucitoare, sau altceva de felul acesta; ci deprinde înţelepciunea cea după voia Domnului, prinde virtutea, şi nimic din cele de faţă sau din cele viitoare nu va mai putea să te mâhnească. Dar ce zic eu: Să te mâhnească? Ba încă, ceea ce întristează pe alţii, pentru tine va fi un spor de bucurie. Căci bătăile, morţile, pagubele, învinuirile, grijile şi toate cele asemănătoare, când le răbdăm pentru Dumnezeu şi au această rădăcină, ne aduc multă plăcere în suflet.
Pe noi nimeni nu ne poate face nenorociţi, decât noi înşine, după cum nici fericiţi nu ne poate face altul decât noi înşine, după harul lui Dumnezeu. Şi ca să învăţaţi că numai acela e fericit care se teme de Dumnezeu, vă voi dovedi aceasta nu din cele trecute de mult, ci din acelea ce ni s-au întâmplat nouă de curând. Am fost în primejdie să ne fie dărâmat tot oraşul şi nimeni dintre cei bogaţi, dintre oamenii de seamă şi vestiţi n-a îndrăznit să iasă la iveală, ci au fugit toţi şi au dat înapoi; aceia însă care se temeau de Dumnezeu şi locuiau în mănăstiri, aceştia, alergând cu mult curaj, au nimicit toate (primejdiile), Relele întâmplate şi ameninţările aşteptate atât de puţin i-au îngrijorat sau înspăimântat, încât ei, care şedeau departe de nenorociri şi n-aveau nimic a împărţi cu ele, s-au aruncat de bună voie în mijlocul pârjolului de i-au scos pe toţi teferi. Moartea, care pare tuturor un lucru grozav şi înfiorător, au aşteptat-o cu toată râvnă şi au alergat spre ea cu mai multă plăcere, decât au alergat alţii la dregătorii şi locuri de cinste. Ei ştiau că aceasta e cea mai mare slujbă şi cinste, şi au dovedit şi prin faptele lor, că numai acela e fericit care a prins înţelepciunea cea de sus, şi nu e supus la nici o schimbare, nici nu şuieră vreo restrişte, ci are parte de necurmată viaţă bună şi îşi râde de toate cele ce par a fi supărătoare. Acum cei care au ţinut slujbele cele mai mari sunt cuprinşi de multă supărare, căci locuiesc în închisoare, sunt puşi în lanţuri şi în fiecare zi se aşteaptă să moară, pe când aceştia (călugării) se bucură de cea mai curată plăcere şi chiar de se întâmplă vreo năpastă, care altora le pare îngrozitoare, pentru aceştia e mult dorită; ei ştiu la ce aleargă şi ce sfârşit îi aşteaptă după purcederea de aici (din lumea aceasta). Şi ei care-s însufleţiţi de atâta râvnă şi îşi râd de moarte, totuşi suferă pentru alţii şi din această suferinţă se aleg cu cel mai mare folos.
Cu osârdie dară, să avem grijă de sufletul nostru şi nimic din cele neaşteptate nu ne va putea întrista, .iar pentru cei închişi să rugăm pe Dumnezeu să-i scape de primejdia ce-i ameninţă. Dumnezeu putea cu totul să împiedice această nenorocire aşa ca să nu rămână din ea nici măcar rămăşiţe cât de mici; dar, ca să nu ne întoarcem iar la vechea toropeală, a făcut ca doar încetul cu încetul să se potolească şivoiul acestor grozăvii, ţinându-ne pe noi în frica aceleiaşi evlavii. Şi cum că lucrul acesta e adevărat şi că mulţi adică s-ar fi întors la trândăvia dinainte, dacă năpasta în întregul ei ar fi fost stârpită în scurt timp, se vede din următoarele: încă dăinuesc rămăşiţele nenorocirii şi hotărîrea împăratului e încă nedesluşită, şi toţi fruntaşii politici ai cetăţii sunt încă în lanţuri, şi totuşi, mulţi din locuitorii oraşului nostru, în dorul lor de a se scălda, aleargă la râu şi acolo fac o mie şi una de pozne, se dedau desfrâului, se zbenguiesc şi joacă, târind femeile după ei. Dar cum pot fi iertaţi aceştia, cum pot să se desvinovăţească? De ce mustrare şi pedeapsă nu-s ei vrednici? Fruntea cetăţii e în închisoare, mădularele noastre (cetăţenii de mijloc) sunt în surghiun, osânda faptelor săvârşite aci nu se ştie încă cum va fi, şi tu joci, şi şi te sbengui, şi râzi? — Nu putem sta neîmbăiaţi, o să-mi spună vreunul. — Ce vorbă neruşinată! Ce vorbă mojică şi stricată! Ia spune-mi: Câte luni sunt (de când nu v-aţi îmbăiat)? Câţi ani? N-au trecut nici trei săptămâni, de când eşti oprit de la băi, şi te văicăreşti de parcă ai fi stat un an de zile nespălat. Tot aşa erai de pretinzător — ia spune-mi — şi când aşteptai năvala ostaşilor, când, în fiece zi, îţi vedeai moartea cu ochii, când fugeai spre pustie şi alergai pe culmile munţilor? Dacă ţi-ar fi propus atunci cineva ca să stai un an întreg neîmbăiat, cu condiţia să scapi de această frică, nu ai fi primit bucuros şi n-ai fi răbdat? Şi în loc să mulţumeşti lui Dumnezeu care te-a scăpat de toate astea fără nici o pagubă, iarăşi te zbengueşti şi te obrăzniceşti, şi, după ce a trecut teama, ai căzut iarăşi la o trândăvie şi mai mare ca înainte? Aşa de puţin te-a sguduit nenorocirea, că încă mai pofteşti băi? Şi chiar dacă băile s-ar lăsa slobode (pentru scăldători), nu ar fi îndestulătoare chiar primejdia în care se zbat cei închişi ca să-i înduplece chiar pe acei ce nu-s atinşi de această năpastă, de a-şi uita de orice desfătare (în aceste vremuri)? E vorba de viaţă şi de moarte, şi tu îţi aduci aminte şi vrei să te dai desfătărilor? Acuma faci pe mândru după ce ai scăpat? Ia seama să nu te înconjuri cu o pricină de pedeapsă mai mare şi să nu chemi iarăşi la tine cu mai multă străşnicie ameninţarea acum plecată şi să nu păţeşti la fel cu demonii de care vorbeşte Hristos: adică, după ce a ieşit duhul necurat şi găseşte mai în urmă casa (din care ieşise) goală şi măturată, luând cu sine alte şapte duhuri mai rele ca el, întră din nou în sufletul omului aceluia şi starea lui de pe urmă ajunge mai rea decât cea dintâi (Luca 11, 24—26).
Să ne temem, deci, şi noi ca nu cumva, după ce am scăpat de cele de mai înainte, să ne atragem, după aceea, prin nepăsarea noastră (faţă de cele sfinte), şi nişte necazuri mai mari ca cele trecute. Ştiu că voi sunteţi străini de această nebunie ; dar astâmpăraţi şi pe cei svăpăiaţi, pedepsiţi-i, cuminţiţi-i, ca întotdeauna să ne bucurăm, precum a poruncit Pavel, pentru ca şi în viaţa aceasta şi în cea viitoare să avem parte de multă răsplată şi pentru îndreptările noastre, şi pentru grijile ce am avut-o de alţii, prin harul şi îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care şi cuTatălui împreună cu Sfântul Duh slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.