din „Predicile despre statui”
Predica a XVII-a
Ţinută cu prilejul sosirii la Antiohia a lui Ellebihos, mai marele oştilor, şi a lui Chesarie, logofăt al Curţii, dregători trimeşi de împăratul Teodosie spre a cerceta pe cei ce s-au făcut vinovaţi de răsturnarea statuilor împărăteşti
Ţinută la sfârşitul săptămânii a patra a postului Paştilor
1. La vreme am cântat azi cu toţii împreună: „Binecuvântat e Domnul, Dumnezeul lui Israel care, numai el face minuni” (Psalm 71, 20), Căci într-adevăr s-au întâmplat lucruri ciudate şi minunate: un oraş întreg şi atâta mulţime de norod, care era în primejdie de a se scufunda, a întra sub talazuri şi a se pierde cu totul, într-o clipă de vreme Domnul l-a scăpat de la toată primejdia înecului. Să-i mulţumim, aşadar, nu numai că a risipit furtuna, dar şi pentru că a îngăduit ca ea să aibă loc; nu numai că nu ne-a scufundat corabia, dar şi că ne-a lăsat să ajungem la atâta strâmtorare şi că a atârnat asupra capului nostru o pedeapsă aşa de mare. Astfel şi Pavel ne-a poruncit să mulţumim la orice prilej. Iar când spune: „Mulţumiţi la orice prilej” (I Tes. 5, 18), aceasta înseamnă că nu numai când scăpăm de nenorociri, ci şi în timpul nenorocirii. Căci „Toate lucrurile lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Rom. 8, 28). Să-i mulţumim pentru că a pus capăt ispitelor şi să nu uităm nici odată de ele; să ne dedăm rugăciunilor, îngenuncherilor necurmate, cu multă evlavie. La început când s-a aprins pârjolul grozav al acestor nenorociri, v-am spus că nu e vremea învăţăturii, ci a rugăciunilor; şi acum, după ce s-a stins, spun acelaşi lucru, că acum, şi mai mult ca înainte, e vremea rugăciunilor, acum mai ales e vremea lucrărilor şi a smereniei, a sufletului trudit, a râvnei celei multe şi a băgării de seamă. Căci atunci, restriştile prin însăşi firea lor ne smereau şi ne mânau spre cumpătare şi spre mai multă evlavie; acuma, însă, după ce ni s-a luat frâul, iar norul a trecut, mi-e teamă să nu ne lăsăm pe tânjală, să nu ajungem iarăşi, după această destindere, mai lăsători, ca să nu zică şi despre noi cineva: „Când îi ucidea pe ei atunci ÎI căutau pe Dânsul, şi se întorceau şi în zori veneau la Dumnezeu” (Psalm 77, 34). Acelaşi sfat îl dădea şi Moise Iudeilor când zicea: „După ce-ai mâncat, ai băut şi te-ai săturat, adu-ţi aminte de Domnul Dumnezeul tău” (Deut. 6, 12-l3). Acuma recunoştinţa voastră va părea adevărată, dacă veţi rămâne cu aceeaşi evlavie; atunci mulţi puneau râvna voastră în socoteala fricii şi a relelor ce vă bântuiau: acuma însă va fi meritul vostru curat, dacă stăruiţi în a păstra aceeaşi râvnă. Căci nu e deloc de mirare, dacă un copil se poartă cuminte şi aşezat, cât timp e sub mâna unui învăţător plin de străşnicie, fiindcă toţi pun cuminţenia copilului în socoteala fricii de învăţător; când însă, slobod de acest jug, el se poartă tot aşa de serios, atunci şi cuminţenia dinainte toţi o pun tot pe seama băiatului. Să facem şi noi la fel: să stăruim în aceeaşi cucernicie, ca să ne alegem cu multă laudă de la Dumnezeu şi pentru râvna dinainte. Ne-am aşteptat la nenumărate nenorociri: că ni se vor răpi averile, că ni se va da foc la case cu locuitorii lor cu tot, că oraşul nostru va fi şters de pe faţa pământului şi că, peste rămăşiţele lui, ca să li se piardă orice urmă, se va ara cu plugul. Ci iată, toate acestea au fost numai o spaimă şi nimic din ele nu s-a întâmplat aievea. Şi nu numai aceasta e de mirare, că, adică, Dumnezeu a risipit această primejdie, dar şi că ne-a umplut de binefacerile sale şi a împodobit oraşul său şi prin această încercare dureroasă ne-a făcut mai vrednici de încredere. Cum? Vă spun acuma. Când cei trimeşi de împărat ca să cerceteze cele întâmplate, au alcătuit acel judeţ înfricoşat şi îi chemau pe toţi la răspundere pentru cele cutezate, iar toţi se aşteptau la fel de fel de osândiri la moarte, atunci pustnicii ce locuiesc pe culmile munţilor şi-au pus în lucrare învăţătura lor proprie. în-tr-adevăr ei, care stătuseră atâţia ani închişi în colibele lor, fără ca să-i cheme nimeni, fără să-i sfătuiască nimeni, când au văzut de ce nor grozav e înconjurată cetatea, părăsindu-şi corturile şi peşterile lor, curgeau din toate părţile, ca nişte îngeri veniţi din cer. Puteai să vezi atunci oraşul semănând cu cerul, la ivirea tuturor acelor sfinţi care numai prin înfăţişarea lor mângâiau pe suferinzi şi îi învăţau să despreţuiască nenorocirea. Cine, văzându-i pe aceia, nu şi-ar fi râs de moarte, n-ar fi nesocotit viaţa? Şi nu numai aceasta era de mirare, dar şi că, mergând la dregătorii aceia mari, le vorbeau cu îndrăsneală apărând pe vinovaţi şi toţi erau gata să-şi verse sângele şi să-şi dea capetele lor, numai ca să scape de necazuri pe cei închişi. Şi au spus că nu vor pleca până ce judecătorii nu vor cruţa poporul oraşului, sau până ce nu-i vor trimete şi pe ei ca soli împreună cu pârâţii la împărat. Împăratul nostru, care cârmuieşte tot pământul din vremea noastră, este, ziceau ei, cucernic, credincios şi plin de multă evlavie. Noi îl vom împăca cu oraşul şi nu vă vom îngădui să vă mânjiţi sabia nici să tăiaţi capul cuiva. Dacă nu vreţi să-i cruţaţi, vom muri şi noi cu ei, orice ar fi. S-au săvârşit lucruri grozave, recunoaştem şi noi, dar nelegiuirea celor făptuite nu poate întrece bunătatea împăratului. Se zice că unul (pustnicul acesta se numea Macedonius – vezi Teodoret „Istoria religioasă”, cap. III) dintre ei (pustnicii) ar fi spus o vorbă plină de înţelepciune. „Statuile răsturnate, zicea el, au fost ridicate la loc şi şi-au luat înfăţişarea de mai înainte şi greşeala s-a îndreptat cât se poate de repede; dacă însă voi veţi ucide chipul lui Dumnezeu, cum veţi putea îndrepta greşeala? Cum veţi învia pe cei ucişi? Cum veţi da iar trupurilor sufletele lor?” Ei au vorbit cu ocârmuitorii multe şi despre acea judecată.
2. Cum să nu te uimeşti? Cum să nu te minunezi de înţelepciunea acestor oameni? Căci dacă ne mirăm şi ne uimim de curajul şi dragostea mamei unuia dintre pârâţi, care, dându-şi la o parte marama spre a-şi arăta părul cărunt, a prins de căpăstru calul judecătorului şi, alergând aşa prin târg, a întrat cu acesta la locul de judecată, cum să nu ne mirăm mai mult de aceşti pustnici? Chiar dacă mama aceea şi-ar fi dat viaţa pentru fiul ei, n-ar fi fost de mirare, căci mare e puterea firii şi de nebiruit nevoia durerilor facerii; aceştia, însă, pe aceia pe care nu i-au născut, nu i-au crescut, ba nici măcar nu i-au cunoscut, de al căror nume nici n-au auzit, cu care n-au stat nici odată împreună şi pe care i-au cunoscut numai din timpul nenorocirii, atât de mult i-au iubit, încât, chiar dacă ar fi avut nenumărate suflete, le-ar fi dat pe toate pentru mântuirea acelora. Să nu-mi spui că n-au fost ucişi şi că nu şi-au vărsat sângele; ci gândeşte-te că au vorbit în faţa judecătorilor cu un curaj, pe care e firesc să-l aibă numai cei care nu mai au nădejde de scăpare şi că acesta le-a fost gândul când s-au coborât din munţi la locul de judecată. Dacă nu s-ar fi pregătit dinainte pentru orice fel de moarte, n-ar fi putut grăi către judecători cu atâta îndrăsneală şi să dea atunci dovadă de atâta curaj. într’adevăr ei şedeau zile întregi la uşile pretoriului (loc pentru judecată), pregătiţi să smulgă din mâinile călăilor pe cei duşi la moarte.
Unde sunt acum cei ce poartă mantii se laudă cu barba lor cea lungă, purtând toiag în dreapta, acei filosofi păgâni, secăturile de cinici (1), mai prejos decât câinii de la masă, care fac toate numai de dragul pântecelui lor? Toţi au părăsit atunci cetatea, s-au dat înapoi, s-au ascuns în peşteri; numai acei care îşi arată învăţătura lor prin fapte, s-au arătat în târg atât de liniştiţi de parcă nu s-ar fi întâmplat nici o nenorocire oraşului. Ei care locuiau oraşul, au fugit în munţi şi pustiuri; iar locuitorii pustiului au întrat în oraş, dovedindu-vă prin faptele lor ceea ce v-am spus mereu în zilele trecute, că, adică, pe cel ce trăieşte în virtute, nu-l poate vătăma nici cuptorul cu foc.
(1) Filosofii cinici propovăduiau o viaţă cât mai simplă şl mai aproape de natură, învăţând pe oameni să rabde cu bărbăţie loviturile sorţii şi să se mulţumească cu cât mai puţin. Cinic a fost şi Diogene, cel care a trăit într-un butoi.
Cu atât e înţelepciunea sufletului mai presus decât toate; şi decât cele plăcute, şi decât cele neplăcute; nici de acelea nu se moleşeşte, nici de acestea nu e strâmtorată şi umilită, ci în toate rămâne deopotrivă, arătându-şi propria ei putere şi tărie. Pe cine nu l-ar fi răpus greutatea timpului de faţă? Fruntaşii politici de la noi, oamenii cu ranguri şi putrezi de bogaţi, care aveau cuvânt slobod în faţa împăratului, îşi părăseau casele pustii, şi toţi se gândeau numai la mântuirea lor. Atunci nici prietenia, nici rudenia nu mai aveau căutare; vechile cunoştinţe, acuma, în timpul nenorocirii, nu mai doreau să le cunoască, şi nici nu doreau să fie cunoscuţi de către ele. Pustnicii însă, oameni săraci, care nu aveau altceva decât un veşmânt sărăcăcios, trăind în sălbăticie, oameni care înainte păreau a fi nişte netrebnici, petrecându-şi viaţa prin munţi şi păduri, acum ca şi nişte lei, cu un suflet curajios şi măreţ, coborindu-se în mijlocul tuturor celor speriaţi şi înspăimântaţi, au risipit răul nu în multe zile, ci într-o scurtă clipită de vreme. Şi după cum războinicii viteji, nu numai după ce s-au încăierat cu duşmanii, ei chiar numai văzuţi fiind în linia de bătaie, cu strigătul lor pun pe goană pe vrăşmaşi, tot aşa şi aceştia într-o singură zi şi s-au coborît, şi au vorbit, şi au îndepărtat nenorocirea, şi s-au întors la corturile lor. Aşa de puternică e învăţătura adusă de Hristos pe lume. Şi ce vorbesc de cei bogaţi şi cei cu ranguri, când şi aceia, cărora li se încredinţase sarcina de a judeca, oameni în slujbe foarte înalte, fiind rugaţi chiar de aceşti schimnici ca să dea o hotărâre mai blândă, au spus că nu de ei atârnă sfârşitul şi că e lucru primejdios nu numai să aduci ocară împăratului, dar chiar să laşi nepedepsiţi pe aceia care au fost dovediţi de a fi batjocorit numele împăratului? Dar ei — schimnicii — au fost mai tari ca toţi: îndemnaţi de sufletul lor mare şi de stăruinţa lor încăpăţânată au stat necurmat acolo şi i-au rugat pe judecători să dea dovadă chiar de o putere pe care nu o primiseră de la împărat. Căci, fiind prinşi vinovaţii, ei — schimnicii — au putut îndupleca pe judecători să nu dea hotărârea de osândă, ci să-i lase la voia împăratului, (să hotărască el de soarta lor). Ba au şi făgăduit că îl vor îndupleca şi vor face aşa, ca Teodosie să ierte de tot pe cei care greşiseră faţă de sine şi totodată s-au pregătit de drum. Dar judecătorii, din smerenie faţă de învăţătura lor şi fiind miraţi totodată de nobleţea cugetului lor, N-au îngăduit ca ei să rabde neplăcerile unui drum atât de lung, ci s-au dat chezaşi că, dacă vor avea părerea lor în scris, vor pleca ei cu scrisorile şi vor ruga pe împărat să-şi uite cu totul mânia, ceea ce nădăjduiau că se va şi întâmpla. Căci când era să se dea hotărârea, întrând ei la locul de judecată, au spus multe vorbe înţelepte, au făcut rugăminte în scris împăratului, au pomenit de judecată şi au spus că sunt gata să-şi pună jos capul, dacă nu se va face aşa (cum au cerut ei). Şi judecătorii, luând scrisorile, în care sta scrisă rugămintea călugărilor, plecară, lucru care va împodobi oraşul nostru în chip mai strălucit decât orice cunună. Şi acum împăratul va auzi cele întâmplate aci, va auzi şi marele oraş (Capitala) şi tot pământul, că în oraşul Antiohia locuiesc monahi (călugări) care vorbesc cu tot atâta curaj ca şi Apostolii. Şi când se vor citi scrisorile în lagăr, toţi se vor mira de mărinimia lor, toţi vor ferici oraşul nostru şi ne vom scăpa de numele cel rău. Şi vor afla toţi că nelegiuirea săvârşită n-a fost isprava locuitorilor oraşului, ci a unor oameni străini şi stricaţi; mărturia schimnicilor va fi de ajuns spre a face dovada moravurilor acestui oraş. Să nu ne mâhnim, deci, iubiţilor, ci să aşteptăm cu bună nădejde. Căci dacă curajul în faţa oamenilor a putut împiedica un rău aşa de mare, vorba lor deschisă, în faţa lui Dumnezeu, ce nu va dobândi? Asta s-o spunem şi către păgâni, când cutează să ia faţă de noi partea filosofilor. Din purtarea lor de acum se crede că şi celelalte ale lor, de mai înainte, erau mincinoase şi, dimpotrivă, din faptele de acum ale pustnicilor e limpede că la noi au fost toate adevărate, şi cele spuse mai înainte, şi cele spuse despre loan, Pavel şi Petru, şi despre toţi ceilalţi. Deoarece au moştenit cucernicia lor, au dat dovadă de acelaşi curaj ca şi ei; deoarece au fost crescuţi în aceleaşi legi, de aceea au şi râvnit ca să fie la fel cu ei în virtute. Aşa că noi n-avem nevoie de scrisori ca să arătăm virtutea apostolică, deoarece faptele înseşi strigă şi şcolarii arată destoinicia învăţătorilor; nu avem nevoie de cuvântări, ca să arătăm aiureala păgânilor şi micimea de suflet a filosofilor lor, deoarece faptele lor, şi cele deacum şi cele mai dinainte, îl dau de gol, cum că la ei totul nu e decât basm, maimuţăreală şi prefăcătorie. Dar nu numai pustnicii, ci şi preoţii au dovedit acelaşi curaj şi au ajutat la mântuirea noastră. Şi anume unul s-a dus în lagăr, punând dragostea pentru voi mai presus ca orice şi fiind gata el însuşi să-şi dea viaţa, dacă nu l-ar fi înduplecat pe împărat; alţii, rămânând aci, şi purtându-se la fel cu pustnicii, cu propriile lor mâni au oprit pe judecători şi nu le-au dat voie să între (la locul de judecată), până ce N-au dat chezăşie de felul cum are să iasă judecata; când îi vedeau făcând semn din cap că nu (vor ierta pe vinovaţi), le vorbeau şi ei —preoţii—cu mult curaj; iar dacă îi vedeau făcând semn că da, le îmbrăţişau picioarele, le sărutau mâinile, dând dovadă, din belşug, de două virtuţi în acelaşi timp; şi de îndrăzneală, şi de bună cuviinţă. Cum că curajul lor nu era o cutezanţă obraznică, o dovedeau prin aceea că le sărutau genunchii şi le îmbrăţişau picioarele; cum că, pe de altă parte, purtarea lor nu era pornită din linguşire, din slugărnicie sau dintr-un cuget josnic, o dovedeau cele ce au premers curajului lor. Din încercarea aceasta nu ne-am ales numai cu aceste bunuri, ci şi cu multă cuminţenie şi bunăcuviinţă. Cetatea noastră s-a schimbat deodată în mănăstire. Dacă cineva ar fi ridicat în piaţa de statui de aur, n’ar fi făcut-o atât de plină de podoabă, cât e acum de strălucită şi vestită, acum când scoate la iveală frumoasele statui ale virtuţii (călugării şi preoţii), şi-şi arată propria bogăţie.
Dar—se va zice — pedepsele trimese de împarat ne mâhnesc. însă nici acelea nu-s grele, ba încă ne-au adus mult folos. Ce grozăvie aşa mare s-a întâmplat? Ia spune-mi? Că a astupat teatrul, că a închis întrarea spre locul unde se fac alergările de cai, că a secat izvoarele râului şi le-a înfundat? De nu s-ar mai deschide nici odată! De aci au crescut rădăcinile stricăciunii pentru oraş, de aici sunt cei care întinează moravurile, cei care îşi vând glasul celor care joacă, care pentru trei gologani îşi trădează altora mântuirea lor, cei care pun totul cu susul în jos. De aceasta te mâhneşti, iubitule? Pentru asta trebuie să te şi bucuri şi să te înveseleşti şi să aduci mulţumiri împăratului, pentru că mustrarea lui a fost îndreptare, pedeapsa lui, învăţătură şi mânia lui, muştruluire. Dar ni s-au închis băile, vei zice. Apoi nici aceasta nu e un lucru aşa de nesuferit, ca să aduci la calea cea înţeleaptă, chiar fără voia lor, pe nişte oameni ce trăiesc o viaţă moleşită, goală şi desfrânată. Dar i-a luat oraşului nostru rangul şi n-a mai îngăduit să se numească metropolă (2), va zice un altul.
(2) Metropolă se numeşte un oraş care e mai mare în rang ca altele. De aci şi vorba mitropolit.
Şi ce trebuie să facă împăratul? Să laude isprava făcută şi să vă aducă mulţumiri? Dar atunci cine nu l-ar fi dojenit, că nici măcar de ochii lumii nu şi-a arătat supărarea? Nu vezi că şi părinţii adesea se poartă astfel cu copiii lor? Nu se uită la ei, şi-i opresc del a masă. Aşa a făcut şi împăratul când a dat astfel de pedepse, care nu aduc nici o pagubă, însă aduc cu sine multă îndreptare. Gândeşte-te la ce ne-am aşteptat (din partea mâniei împărăteşti) şi cum au ieşit lucrurile, şi atunci şi mai mult vom cunoaşte harul lui Dumnezeu.
Te doare că i s-a luat oraşului nostru rangul? învaţă mai întâi ce e aceea „rang al oraşului”, şi doar atunci vei şti limpede că, dacă locuitorii lui nu-l fac de ruşine, nimeni nu va putea să-i ia rangul. Nu faptul de a fi metropolă, nici de a avea clădiri mari şi frumoase sau mulţi stâlpi de marmură şi portice largi şi alei pentru plimbare, ori de a fi slăvit înaintea altor oraşe, ci virtutea şi evlavia locuitorilor fac rangul şi podoaba şi izbăvirea oraşului; iar dacă nu sunt acestea, el e mai prejos decât oricare altul, chiar dacă din partea împăraţilor sar bucura de înmiită slavă. Vrei să ştii care e vrednicia oraşului tău?
Vrei să afli trecutul lui? Ţi-l voi spune cu luare aminte, nu numai ca să-l ştii, dar ca să te porţi şi tu potrivit lui. Care e, deci, vrednicia oraşului nostru? „S’a întâmplat ca ucenicii mai întâi în Antiohia sâ fie numiţi creştini” (Fapt. Ap. 11, 26). Dar norocul ăsta nu-l are nici un alt oraş de pe pământ, nici chiar oraşul lui Romulus; de aceea poate să-şi ridice fruntea faţă de tot pământul: din pricina dragostei sale pentru Hristos, din pricina curajului sau din pricina bărbăţiei sale. Vrei să afli şi altă vrednicie şi laudă a oraşului nostru? Se vestea odată o foamete foarte mare şi locuitorii Antiohiei au hotărît să trimeată fiecare, după belşugul lui, câte ceva sfinţilor ce locuiau în Ierusalim. Iată alt temei de vrednicie: dragostea pentru aproapele în timp de foamete. Împrejurarea aceasta nu i-a găsit pe ei mici la suflet, şi teama că vor avea şi ei lipsă nu i-a făcut mai şovăitori, ci, când toţi strâng de la alţii, ei dădeau ce era al lor, şi nu numai celor de faţă, dar şi celor care locuiau aşa de departe. Ai văzut credinţă în Dumnezeu şi dragoste de aproapele? Vrei să afli şi altă vrednicie a acestui oraş? Din Iudeea au venit unii la Antiohia, turburând propovăduirea şi răspândind datinele evreieşti (Fap. Ap. 15, 1). Dar Antiohienii n-au stat cu mâinile în sân şi nici n-au îngăduit această noutate, ci s-au strâns, au făcut adunare, au trimes la Ierusalim pe Pavel şi Varnava, şi au făcut ca Apostolii să trimeată peste tot pământul învăţăturile curăţite de orice slăbiciune evreiască. Asta e vrednicia oraşului, asta e întâietatea lui; aceasta o face metropolă, nu numai pe pământ, dar şi în cer. Astfel toate celelalte măriri sunt supuse stricăciunii, sunt vremelnice şi se trec odată cu viaţa de aci, ba de multe ori se sfârşesc chiar înaintea acestei vieţi, cum s-a întâmplat în împrejurarea de faţă. Pentru mine o cetate care n-are cetăţeni iubitori de Dumnezeu, este mai prejos decât orice cătun şi mai lipsită de preţ decât orice peşteră. Dar ce-ţi vorbesc de cetate? Ca să-ţi dai bine seama că numai virtutea împodobeşte pe cetăţeni, nu-ţi mai vorbesc de o cetate, ci dându-ţi ca pildă ceva care e mai vrednic de respect decât orice cetate, anume templul lui Dumnezeu din Ierusalim, voi încerca să-ţi dovedesc acest lucru. Acest templu în care erau jertfe şi rugăciuni şi închinări, unde era Sfânta Sfintelor şi Heruvimii şi Testamentul şi urna de aur, semne măreţe ale dragostei lui Dumnezeu pentru neamul acela; unde într-una veneau proorociri de sus, unde prorocii erau cuprinşi de duh dumnezeiesc; unde era o operă nu a meşteşugului omenesc, ci a dumnezeieştii înţelepciuni; unde pereţii străluceau de mult aur şi mai presus de orice, îmbinarea pe de o parte între un material de cea mai preţioasă calitate, şi pe de alta dintre un meşteşug fără pereche, făcuseră din acest templu un monument fără pereche; (ba încă nu numai îndemânarea meşteşugului, dar şi înţelepciunea hi Dumnezeu a împodobit acea clădire, căci Solomon nu l-a făcut din capul său, ci aflând toate de la Dumnezeu şi planul aducându-i-se din cer, aşa l-a desemnat şi l-a ridicat acest templu – zic – atât de frumos şi de minunat şi de sfânt, când cei ce se slujeau de el s-au păcătoşit, a ajuns de atâta ocară şi dispreţ şi atât de necurat, încât înainte de căderea în robie se numea peşteră de tâlhari (Mat. 21, 13) şi vizuină de hiene, iar după aceea a fost dat pe mâini barbare şi necurate. Vrei să afli acest lucru şi despre o cetate? Ce a fost mai vestit ca Sodoma şi cetăţile dimprejur? Căci acolo erau case şi clădiri măreţe, ziduri foarte frumoase şi un ţinut gras şi rodnic, semănând cu paradisul lui Dumnezeu; iar coliba lui Avraam era mică şi nebătătoare la ochi, neavând nici o întâritură. Şi iscându-se un război din partea barbarilor, aceştia au dărâmat şi au cuprins cetăţile acelea întărite iar pe locuitori luându-i ca robi plecară, dar pe Avraam, locuitorul pustiului, când venea spre ei nu l-au putut înfrunta. Şi cu drept cuvânt, căci el avea o putere mai mare decât cea care se bizuie pe norod sau pe meterezuri: el avea evlavia. Dacă eşti creştin, cetatea ta nu e pe lumea aceasta. Meşterul şi clăditorul cetăţii noastre e Dumnezeu: chiar de am cuprinde tot pământul, nu suntem decât oaspeţi şi colindători ai întregului (pământ). în cer suntem trecuţi la carte; acolo suntem cetăţeni. Să nu facem ca pruncii care dispreţuiesc cele mari şi se minunează de cele mici.
Nu mărimea cetăţii, ci virtutea sufletului este podoabă şi întăritură. Iar dacă socoteşti ca podoabă şi nume bun al oraşului mărimea lui, apoi gândeşte-te câţi pezevenghi, câţi desfrânaţi şi stricaţi, plini de nenumărate păcate, se împărtăşesc din acest nume bun şi atunci cată de nu lua în seamă această cinste. Dar cetatea aceea (din cer) nu e aşa; din ea nu poate face parte decât cel ce dă dovadă de toată virtutea. Drept aceea să nu fim neghiobi, ci atunci să ne plângem, când cineva ne va fi răpit vrednicia înimei noastre, când vom fi săvârşit păcatul, când vom fi supărat pe Domnul obştesc al tuturor: cele ce s-au făcut acum, nu numai că nu jignesc cetatea, ci, dacă ne trezim, o vor ajuta foarte mult. Căci acum cetatea noastră seamănă cu o femeie frumoasă, slobodă şi cuminte. Teama o face mai cuviincioasă şi mai vrednică de respect şi totodată a scăpat-o şi de nelegiuiţii aceia care au cutezat asemenea fapte. Să nu plângem aşadar ca muierile. Am auzit pe mulţi în târg zicând: „Vai ţie, Antiohia, ce-ai păţit? În ce chip ai fost lipsită de cinstea ta?” şi când am auzit, am râs de mintea copilărească a unora ca aceştia. Căci nu acuma trebuia să zică aşa, ci atunci când îi vedea jucând, bând, hulind, jurând, călcându-şi jurământul, minţind; atunci să se fi slujit de aceste vorbe: „Vai ţie, cetate, ce-ai păţit?” Dacă însă vezi că în vreun târg se află oameni cumpătaţi, cuminţi, cuviincioşi, chiar dacă ar fi numărul locuitorilor acelei cetăţi oricât de mic, cetăţii aceleia zi-i fericită. Puţinătatea numărului (cetăţenilor) nu o poate vătăma întru nimic, dacă nu lipseşte virtutea, după cum, dimpotrivă, mulţimea nu va sluji nici odată la nimic, dacă e dedată răutăţii. „Dacă ar fi numărul fiilor lui Israel ca nisipul, zice Isaia, nu se va întoarce totuşi decât o rămăşiţă”(Isaia 10, 22). Mulţimea nu poate să scoată nimic de la mine prin rugăminţi, vrea să zică. Tot aşa a făcut şi Hristos: a numit nenorocite unele cetăţi, nu din pricina numărului mic, nici pentru că n’ar fi fost metropole. Şi Ierusalimul tocmai din pricina asta l-a numit nenorocit, zicând astfel; „Ierusalime, Ierusallme, care ucizi prorocii şi omori cu pietre pe cei care au fost trimeşi la tine” (Mat. 23, 37). Ce folos poate să-mi aducă mulţimea, ia spune-mi, dacă trăieşte în păcat? Ba dimpotrivă, din aceasta ies şi pagube. Ce altceva a pricinuit relele întâmplate acum? Nu nepăsarea, nesocotinţa şi răutatea locuitorilor (din Antiohia)? Oare rangul i-a fost de vreun folos cetăţii noastre ? sau măreţia clădirii? sau faptul că a fost metropolă? Dacă, deci, celei ce a greşit, aceste însuşiri nu i-au folosit în faţa împăratului pământesc, ci toate au fost date la o parte, cu atât mai puţin o va ajuta cinstea aceasta în faţa Domnului îngerilor: în acea zi nu ne va fi de nici un folos, că locuim într-o metropolă care are alei late de marmoră şi alte lucruri de felul acesta. Şi ce vorbesc de ziua aceea (a judecăţii viitoare)? Dar ce-ţi va folosi chiar pentru timpul de faţă că cetatea ta e metropolă? Oare, de pe urma acestui rang, s-a îndreptat casa care mai înainte stătea prost, sau a avut cineva vreun venit sau şi-a alungat tristeţea ori a scăpat de boala trupului, ori de răutatea sufletului? Să nu ne jucăm, iubiţilor, nici să ne luăm după părerile prostimii, ci să ne dăm seama ce e aceea „cinste a oraşului”, ce lucru face dintr-o cetate, o metropolă.
Spun acestea în nădejdea că oraşul îşi va lua iar vechea înfăţişare şi că-şi va căpăta iar întâietatea, împăratul e îndurător şi iubitor de Dumnezeu. Şi aş vrea, dacă vi se dă înapoi această cinste, să nu vă îngâmfaţi pentru asta şi nici să vă făliţi şi nici să ne slăviţi prea mult cetatea. Dacă vrei să faci lauda cetăţii, nu vorbi de dumbrava Dafnis, de la marginea oraşului, nici de numărul şi de înălţimea chiparoşilor, nici de izvoarele de apă, nici că cetatea are aşa mulţi locuitori, nici că sunt slobozi sâ rămână până foarte târziu seara în piaţă fără să-i supere nimeni, nici de belşugul mărfurilor de vânzare, toate acestea fiind lucruri pipăite ce dăinuesc doar în timpul vieţii de faţă; dacă vrei să împodobeşti (cu lauda ta) oraşul, vorbeşte, dacă poţi, de virtutea lui, de cuviinţa, dărnicia la pomeni, de veghile sfinte, de rugăciunile, cuminţenia şi înţelepciunea sufletului locuitorilor săi. Dacă are aceste însuşiri pe care le au şi cei ce locuiesc pustia, e mai strălucit decât orice alt oraş; şi iarăşi, lipsa însuşirilor pe care le au şi locuitorii pustiei (schimnicii), fac din el cel mai de rând oraş. Să judecăm aşa nu numai cetatea, ci şi oamenii. Dacă vezi un om gras, căruia îi merge tare bine cu sănătatea, înalt şi întrecându-i pe ceilalţi tu statura să nu îl lauzi până ce mai întâi n-ai aflat ce fel de suflet are. Să fericim pe oameni, nu (numai) după frumuseţea din afară, ci şi după frumuseţea cugetului lor. Mic era David şi scund la trup şi totuşi acest mărunţel şi scurt şi deprins cu toate armele a prăvălit dintr-o singură lovitură la pământ acel turn de carne (Goliat), ce făcea cât o oaste întreagă, nu lovindu-I cu lancea, nici repezind în el o săgeată, nici scoţând sabia, ci isprăvind totul cu o mică aruncătură din praştie. De aceea şi zice cineva sfătuindu-ne: „Sâ nu lauzi pe om în frumuseţea lut, nici sâ te scârbeşti de un bărbat pentru înfăţişarea lui; albina e mică între sburătcare, dar rodul ei e începutul dulceţei” (Isus Sirah 11, 2-3). Aceasta s-o spunem şi despre oameni, şi despre cetăţi şi să o chibzuim şi între noi, aducând pururea mulţumiri lui Dumnezeu pentru cele de acum, şi pentru cele trecute şi să-l rugăm cu toată osârdia ca să sloboadă pe cei din temniţă, iar pe cei ce au să fie trimeşi în surghiun, să-i întoarcă. Şi aceia sunt mădularele noastre, şi ei au fost vânturaţi împreună cu noi, şi au înfruntat cu noi furtuna. Să rugăm, deci, pe Dumnezeu cel îndurator ca ei să aibă parte şi de vremea bună împreună cu noi. Să nu zică vreunul: Ce-mi mai pasă de acum? Am scăpat de primejdie, poate să piară cutare, să se prăpădească celălalt. Să nu întărâtăm pe Dumnezeu prin această nesocotinţă a noastră, ci să-L rugăm pe Dumnezeu cu osârdie, ca şi cum noi am suferi, noi am fi în primejdie, împlinind astfel spusa lui Pavel: „(Aduceţi-vă aminte de) cei ce sunt în lanţurl, ca şi cum aţi fi şi voi în lanţuri, şi de cei chinuiţi, ca unii care şi voi sunteţi în trup” (Ebrei 13, 3) şi „plângând cu cei ce plâng, şi coborîndu-vă la cei de jos” (Romani 12, 15-l6).
Acest lucru vă va ajuta şi pe voi foarte mult. Nimic nu bucură pe Dumnezeu mai mult decât să suferim cu multă râvnă pentru mădularele noastre. Să-L rugăm aşadar laolaltă şi pentru cele de faţă şi pentru cele viitoare, să ne scape şi de această pedeapsă. Cele de faţă, oricum ar fi, se pot răbda şi au un sfârşit; însă caznele de dincolo sunt veşnice şi nu poţi scăpa de ele. Pe lângă această mângâiere şi noi să ne dăm osteneala ca să nu mai cădem în astfel de păcate, ştiind că de aci încolo nici nu vom mai putea căpăta iertare. Laolaltă deci, să îngenunchem înaintea lui Dumnezeu, şi aici, şi când suntem acasă, zicând: Drept eşti, Doamne, în toate ce ne-ai făcut nouă, că la adevărată judecată ai adus, câte ai adus. Dacă păcatele noastre au stat împotriva noastră, ajută-ne pentru numele Tău şi nu îngădui ca să mai cădem în ispita unor astfel de nenorociri, şi nu ne duce pe noi în ispita, ci ne izbăveşte de cel rău, că a ta e împărăţia şi puterea şi slava în vecii vecilor. Amin.