din „Predicile despre statui”
Predica a XVI-a
S-a ţinut când i s-a vestit cârmuitorului jaful şi toţi se gândeau sâ fugă, iar cârmuitorul a întrat în biserică şi a mângâiat poporul; tot odată despre fereala de jurământ şi acea vorbă a Apostolului: „Pavel, cel băgat în temniţă pentru Iisus Hristos”(1)
Ţinută la 21 Martie
(1) Filimon 1.
1. Am lăudat pe cârmuitor pentru grija ce ne-o poartă, căci văzând cetatea turburată de svonuri şi pe toţi chibzuind despre băjenie, întrând (in biserică) v-a mângâiat şi v-a dat bune nădejdi; eu însă, trebuie să roşesc şi să mă ruşinez pentru voi, fiindcă după atâtea predici atât de lungi ale mele, aţi avut nevoie şi de acea mângâiere din afară. Am dorit să se deschidă pământul şi să mă înghită, când l-am auzit vorbindu-vă şi, când mângâindu-vă, când învinovăţindu-vă, pentru această frică nesăbuită. Căci n’ar fi trebuit să primiţi voi învăţătură de la acela, ci voi să fiţi învăţătorii tuturor necredincioşilor. Şi Pavel n-a îngăduit nici să ne judecăm în faţa şi la scaunul necredincioşilor (I Cor. 6, 1); iar tu, după atâta sfătuire venită de la părinţii tăi (sufleteşti), ai avut nevoie de învăţători din afară (păgâni), pentru că nişte fugari nemernici au stârnit iar cetatea şi au pus-o pe goană. Cu ce ochi ne vom mai uita la păgâni, când noi suntem aşa de temători şi de fricoşi? Cu ce limbă vom grăi către ei şi îi vom îndupleca să nu se teamă de relele ce ne ameninţă, când noi, din pricina acestei nelinişti, am ajuns mai sperioşi decât orice iepure?—Şi ce era să facem? mă întreabă cineva. Oameni suntem.—Dar tocmai pentru că suntem oameni şi nu animale, de aceea nu trebuie să ne pierdem, capul. Acelea se înspăimântă de orice svon sau sgomot, căci ele N-au judecata care să alunge teama. Tu însă care eşti împodobit cu grai şi judecată, cum poţi să ajungi în halul lor? A venit cineva şi a vestit năvala ostaşilor? Să nu te turburi, ci dându-i drumul, pleacă-ţi genunchii, roagă pe Domnul tău, suspină amarnic, şi el va îndepărta nenorocirea. Ci tu, numai la auzul unui svon mincinos despre năvala ostaşilor, ai trecut prin primejdia de a te smulge din viaţa aceasta. Fericit Iov acela, care, deşi îi veneau unul după altul vestitori ce-i vesteau mari nenorociri şi pe deasupra şi pierderea nesuferită a feciorilor, nu s-a văitat, n-a suspinat, ci s-a pus pe rugăciuni şi a adus mulţumire lui Dumnezeu. Fă şi tu la fel cu el; când vine cineva de-ţi vesteşte că au sosit ostaşii şi. au împresurat oraşul ca să-l jefuiască, tu caută-ţi adăpost la Domnul tău şi zi: „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat; cum Iul Dumnezeu i-a plăcut aşa s-a întâmplat” (Iov 1, 21).
Pe el nu l-au speriat nenorociri aievea, iar pe tine te sperie chiar numai svonul despre ele? De ce cinste suntem vrednici, dacă noi, cărora ni s-a poruncit să îndrăsnim şi împotriva morţii, ne lăsăm aşa de speriaţi? Omul speriat strânge (in jurul Iui) şi teama neintemeiată şi turburarea închipuită, iar cel care e cu suflet liniştit şi senin topeşte şi teama cea îndreptăţită. Nu vezi cum în timp ce marea e furioasă, norii se alungă, tunete se sparg şi toţi cei din corabie sunt speriaţi, cârmacii stau la cârma lor, fără turburâri şi spaimă, cu luare aminte la meşteşugul lor, şi dându-şi osteneala ca să alunge furtuna ce-i ameninţă? Luându-te şi tu după aceştia, agaţă-te de ancora sfântă, adică de nădejdea în Dumnezeu, şi rămâi neclintit, neschimbat, „Oricine aude vorbele mele acestea, zice, şi nu le împlineşte, va semăna cu un om smintit care şi-a clădit casa lui pe nisip; şi a căzut ploaia şi au venit apele şi au suflat vânturile, şi au năvălit în casa aceea şi a căzut, şi căderea ei s-a făcut cu zgomot mare” (Mat. 7, 26-27). Vezi că e neghiobie să cazi şi să te rostogoleşti? Dar noi nu am fost nici măcar ca nebunul acela, ci am căzut şi mai amarnic decât acela. Căci casa lui s-a prăbuşit după venirea apelor şi a ploii, după ce au suflat vânturile; ci noi, fără să se repeadă vânturile, fără să se reverse fluviile, înainte de venirea nenorocirii, numai după un zvon, ne-am prăbuşit şi am dat afară din noi, toată merindea de gânduri înţelepte ce o strânsesem. Ce gânduri credeţi că mă străbat acum? Cum să mă ascund? Unde să mă vâr în pământ? Cum să nu mă ruşinez? Dacă n’aş fi fost trimes cu sila de mai marii mei, nici nu m’aş fi sculat, nici n’aş fi vorbit, pentru că sufletul mi-e întunecat de mâhnirea pricinuită de frica voastră nemernică. Care nu s-ar supăra, cine nu s-ar mânia, când după atâta învăţătură, voi aveţi nevoie de învăţători elini (păgâni) ca să vă mângâie şi să vă înduplece a răbda cu bărbăţie teama de faţă? Rugaţi-vă, deci, ca să mi se dea cuvânt în deschiderea gurii mele, să mă pot scutura de această descurajare, şi să-mi viu puţin în fire. Căci tare mi-a mai abătut sufletul, ruşinea ce am simţit-o pentru micimea voastră de suflet.
2. Multe am vorbit adineaori dragostei voastre: şi de laţurile ce ni-s întinse din toate părţile, şi de frică şi întristare, despre jale şi plăcere, şi despre coasa ce sboară pe casele celor ce jură. Dintre toate acestea vă rog să vă aduceţi aminte de cele ce-am spus cu privire la coasa sburătoare, ce cade în casa celui ce jură, îi surpă lemnele şi pietrele şi mistuie totul. Şi după aceasta nu uitaţi nici aceea că e cea mai mare nebunie să iei Evanghelia, ce opreşte jurământul şi să juri pe ea şi că e mai bine să suferi o pagubă bănească, decât să pui pe aproapele să jure, fiindcă aceasta e destulă slavă pentru Dumnezeu. Căci când Îi spui lui Dumnezeu: „Din pricina Ta nu l-am pus să jure pe cutare care a furat şi a făcut fapte rele”, pentru această slavă îţi va da şi aici, şi dincolo, multă răsplată. Aceasta spuneţi-o şi altora şi păziţi-o şi voi.
Ştiu că aci toţi suntem mai cucernici şi că ne lepădăm de tot năravul urît; dar ceea ce vrem noi e ca să nu fim numai aci cuminţi, dar ca şi la plecare să luăm această evlavie, căci afară avem, mai ales, nevoie de ea. Căci şi cei ce scot apă, nu-şi ţin vasele pline numai lângă fântână, şi, plecând acasă, le deşartă, ci mai cu seamă acolo le pun la loc sigur ca să nu se răstoarne şi să nu le fie munca zadarnică. Să facem şi noi la fel cu aceştia şi ajunşi acasă să păzim cu băgare de seamă cele spuse; pentru că, dacă aci umpleţi vasele cugetului vostru, iar, întorşi acasă, le goliţi de ce aţi auzit aci nu veţi avea nici un folos de pe urma umplerii lor aci. Să nu-mi arăţi voinicul în horă, ci la trântă; să nu-mi arăţi cucernicia în timpul ascultării, ci în timpul faptei. Acum lauzi cele spuse aci; ci adu-ţi aminte de toate acestea când va trebui să juri. Dacă izbutiţi să ţineţi această poruncă, atunci mă voi îndeletnici în cuvântarea mea şi cu lucruri mai însemnate.
Iată acesta e al doilea an de când propovăduiesc dragostei voastre şi n-am fost în stare să vă desluşesc nici măcar o sută de stihuri din Scripturi. Pricina este că voi trebuie să învăţaţi de la mine, ceea ce puteaţi împlini acasă, prin voi înşivă. Şi cea mai mare parte din cuvântările noastre se cheltuiesc pentru lucruri ce privesc moravurile. Dar asta nu trebuia să fie aşa, ci voi trebuia să aveţi grijă de moravuri şi să ne lăsaţi nouă să desluşim înţelesul şi adâncimile Scripturilor. Şi dacă trebuia să ne auziţi şi pe noi, aceasta nu se cădea să fie mai mult decât o singură zi. Căci o astfel de cuvântare nu e cine ştie ce lucru întortochiat şi greu sau având nevoie de multe dovezi. Când Dumnezeu destăinuie (această lege despre moravuri) cuiva, atunci nu mai e vreme de judecăţi strâmbe şi întortochiate. Dumnezeu a zis: Să nu juri. Nu mă mai întreba pe mine, de ce a zis Dummnezeu aşa? Este o poruncă a Domnului ; El, care a dat-o, a ştiut şi pricina, pentru care a dat-o. Dacă ea n’ar fi de folos, n-ar fi oprit (jurământul), ci l-ar fi îngăduit desigur. Împăraţii dau legi, şi adeseori acestea nu sunt întotdeauna de folos; căci ei sunt oameni şi nu pot nimeri întotdeauna, ca Dumnezeu, aşa cum trebuie; cu toate acestea noi ne supunem acestor legi. De ne căsătorim, de facem testament, de cumpărăm robi, case sau pământ sau de facem orice altceva, le facem pe toate acestea nu după părerea noastră proprie, ci întocmai, cum poruncesc legile; noi nu suntem stăpâni pe noi înşine atât de mult, încât să ne putem săvârşi faptele noastre după bunul plac al nostru, ci foarte adeseori ascultăm de ele, şi dacă facem ceva împotriva lor, atunci lucrul acesta este nevalabil şi fără folos. Când arătăm deci o atât de mare cinste faţă de legile omeneşti vom putea noi oare să călcăm aşa în picioare poruncile lui Dumnezeu? Ce scuză se poate aduce pentru această călcare? Cum poate nădăjdui cineva să fie iertat pentru asemenea faptă? El a zis: „Sâ nu juri”. Dacă vrei ca toate faptele şi vorbele tale să fie în deplină siguranţă, adică neatinse de păcat, să nu te apuci tu, prin faptele tale, să aduci o lege potrivnică celeia a lui Dumnezeu.
3. Dar destul despre acestea, ci punându-vă înainte numai una din zisele citite azi, să încheiem, cu aceasta, cuvântarea noastră de acum. Auzirăm citindu-se: „Pavel cel legat în lanţuri pentru Iisus Hristos şi fratele Timotei” (Filimon 1). Măreaţă numire! Nu numire de cine ştie ce cârmuitor sau dregător, ci de lanţuri şi cătuşe; cu adevărat măreaţă. Cu toate că pe el îl fac slăvit multe alte lucruri, cum că adică a fost dus în al treilea cer, că a mers în rai şi că a auzit cuvintele cele nespuse (tainice); dar el n-a pus nici una din toate acestea, ci în locul tuturor, cătuşa, căci aceasta îl făcea mai slăvit şi mai vestit decât acelea. De ce? Pentru că cele dintâi sunt daruri ale îndurării lui Dumnezeu, pe când acestea (lanţurile) sunt dovezi de răbdarea şi statornicia robului Său. E un obicei al celor ce iubesc să fie mai mândri de suferinţele îndurate pentru cei iubiţi, decât de binefacerile primite de la aceştia. Nici regele nu se făleşte cu cununa lui, cât se desfată Pavel de lanţurile sale; şi pe drept cuvânt, cununa e o podoabă numai pentru capul care e încununat, pe când lanţul înfăţişează şi o podoabă mai mare, aduce în acelaşi timp şi oarecare ocrotire. Cununa regească a trădat adesea capul ce-o purta, a momit spre ea o mulţime de răuvoitori şi vicleni, şi a împins pe unii spre râvna domniei, iar în război podoaba aceasta e aşa de primejdioasă, încât este luată de pe cap şi ascunsă.
În războaie adesea regii întră în luptă după ce şi-au schimbat hainele; aşa e de mare primejdia ce-ţi vine de la coroană. Cătuşele însă nu fac nici un neajuns de felul acesta celui care le poartă; ci tocmai dimpotrivă: când e luptă şi linie de bătaie împotriva demonilor şi puterilor protivnice, cel ce e încătuşat n’are decât să întindă înainte cătuşele şi respinge năvala lor.
Mulţi dintre dregătorii lumeşti, nu numai cât sunt în slujbă, ci şi după ce ies din ea, poartă numele acelei dregătorii (in care au fost puşi).
Unul se numeşte fost consul; celălalt fost prefect; Pavel însă se numeşte mai ca seamă „cel legat în lanţuri”, şi foarte potrivit. Dregătoriile spuse mai sus în orice caz nu sunt o dovadă a virtuţilor sufletului, căci se cumpără pe bani sau se pot dobândi prin linguşirile prietenilor; dregătoria aceasta, cea provenită din lanţuri, e dovada unui suflet bine rânduit şi cel mai bun semn al dorinţei aprinse pentru Hristos. Şi acele (dregătorii de mai sus) repede trec din mână în mână, pe când aceasta (a lui Pavel) nu a găsit nici un urmaş. Ia uită-te ce de timp este de la el şi numele celui legat în lanţuri a ajuns din ce în ce mai strălucit. Toţi dregătorii care au fost în vremurile de demult au fost daţi uitării şi nici măcar din nume nu sunt cunoscuţi celei mai mari părţi dintre oameni, însă numele sfântului Pavel, cel legat în lanţuri, e foarte cunoscut aici între noi, foarte cunoscut în ţinutul barbarilor, cunoscut la Schiţi şi îndieni şi chiar dacă ai ajunge la marginile pământului, vei auzi de acest nume, şi oriunde
ar merge cineva va vedea că numele lui Pavel e în gura tuturor. Şi ce-i de mirare că e pe mare şi pe uscat, când şi în cer numele lui Pavel e foarte preţuit de îngeri, de arhangheli, de puterile cele de sus şi chiar de Dumnezeu, împăratul lor? Şi ce fel de lanţuri erau acelea de i-au adus atâta slavă celui înlănţuit în ele? Nu erau făcute din fier? Da, din fier, dar aveau pe ele înflorit din belşug harul Duhului, pentru că fusese împresurat cu ele din pricina lui Iisus Hristos. 0 minune! Robii au fost legaţi în lanţuri, Domnul răstignit pe cruce, şi propovăduirea evangheliei se întinde în fiecare zi, şi se întinde tocmai prin mijloacele prin care se credea că va fi împiedicată. Crucea şi lanţurile care înainte erau semne de îngrozire, acum au ajuns semne de mântuire şi fierul acela (al lanţurilor) este mai de preţ pentru noi decât orice aur, nu din pricina firii lui, ci din această pricină (adică pentru că ele (lanţurile) sunt semne ale mântuirii, întrucât prin ele s-a exercitat deprinderea în virtuţile creştine).
Dar văd că de aci răsare pentru noi altă întrebare: şi dacă sunteţi cu luare aminte, vă voi spune şi întrebarea şi îi voi da şi răspunsul. Şi anume care e întrebarea? Venind odată Pavel aci la Festus şi vorbind cu acesta, desvinovăţindu-se de vinele pe care le aruncau Iudeii asupra lui şi spunând cum a văzut pe Iisus, cum a auzit glasul acela sfânt, cum prin orbire a ajuns la lumină, cum a căzut şi s-a sculat, cum a întrat în Damasc ca prins, legat fiind fără de lanţuri; şi vorbind el despre lege şi despre proroci, arătând că aceia au prezis toate acestea, a câştigat pe judecător şi aproape că l-a făcut să treacă de partea sa.
4. Căci aşa sunt sufletele sfinţilor; când au căzut în primejdii, nu chibzuesc cum să scape de primejdii, ci lucrează din răsputeri ca să atragă de partea lor pe cei ce îi prigonesc. Aşa s-a întâmplat şi atunci: a întrat ca să se apere şi a plecat, câştigând de partea lui pe judecător, însuşi judecătorul a mărturisit acestea, zicând: „Curând mă îndupleci a mă face creştin” (Faptele Ap. 26, 28). Aşa se cădea să se întâmple şi azi, ca acest ocârmuitor să aibă prilejul să se minuneze de curajul vostru de buna voastră rânduială, de liniştea voastră desăvârşită, să tragă învăţătură din rânduială voastră şi apoi să plece, mirându-se de adunarea voastră, lăudând întrunirea voastră şi văzând aievea ce deosebire e între creştini şi păgâni. Dar ca să mă întorc la cele ce spuneam, după ce Pavel l-a câştigat şi acela a zis: „In curând mă îndupleci a mă face creştin” Pavel i-a răspuns: „Fie în curând, fie mal târziu să dea Dumnezeu ca nu numai tu ci toţi acei care mă ascultaţi să vă faceţi creştini cum sunt eu, dar fără lanţurile acestea” (Fapt. Ap.. 26, 29). Ce spui Pavel, tu care, scriind Efesenilor, zici „Vă rog aşadar eu cel întemniţat pentru Domnul să umblaţi vrednici de chemarea la care aţi fost chemaţi” (Efes. 4, 1), şi câtre Timotei zici: „Pentru care (evanghelie) sufer până acolo că sunt legat ca un făcător de rele” (II Tim. 2, 9). Şi iarăşi scriai către Filimon „Pavel, cel legat în lanţuri pentru Iisus Hristos”? Iar când te sfădeai cu Iudeii, ziceai „Pentru nădejdea lui Israel sunt legat cu aceste lanţuri” (Fapt, Ap. 28,20) şi iarăşi, scriind către Filipeni, ziceai: „Aşa ca mai mulţi fraţi, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, să îndrăsnească mai mult a vesti fără teamă cuvântul (lui Dumnezeu)”? (Filip. 1, 14). Pretutindeni porţi cu tine lanţurile, pretutindeni pui înainte cătuşile te făleşti cu ele, însă venind la judecată te-ai lepădat de rânduiala obişnuită a vieţii tale, şi tocmai când trebuia să te porţi mai bărbăteşte, îi spui judecătorului: „Aş dori să te faci creştin, dar fără de lanţurile acestea”. Atunci, dacă lanţurile sunt bune, şi aşa de bune că dau şi altora curaj să vestească cuvântul lui Dumnezeu (căci aşa ai spus mai sus, ca mai mulţi fraţi, îmbărbătaţi prin lanţurile mele să vestească fără teamă cuvântul), de ce în faţa judecătorului nu le lauzi cu ele, ci faci tocmai dimpotrivă? Nu vi se pare că aceasta e întrebarea? Dar să vă dau cât mai grabnic şi răspunsul. Nu din strâmtoare sau frică făcea Pavel aşa, ci din multă înţelepciune şi duhovnicească pricepere. în ce fel? Vă voi spune. El vorbea cu un păgân necredincios, care nu cunoştea rânduielile noastre. Nu voia să-l aducă (la credinţă) pe drumul cel greu, ci, ceea ce spunea: „M’am făcut ca unul fără lege, pentru cei lipsiţi de lege” (I Cor. 9, 51), a făcut şi cu acest prilej. Căci, îşi zicea Pavel, dacă va auzi de lanţuri şi de suferinţe, îndată se va da înapoi, necunoscând puterea lanţurilor. Să capete întâi credinţa, să se adape din propovăduire şi atunci şi el va alerga la aceste lanţuri. Am auzit cuvântul Domnuluimeu care zice: „Nimeni nu pune un petec de stofă nouă la o haină veche, pentru că îi roade locul pe care e pus şi ruptura se face şl mai mare: nici nu pune vin nou în burdufuri vechi, pentru că plesnesc burdufurile” (Mat. 9, 16). Sufletul lui (al lui Festus) e o haină veche, un burduf vechi; nu e primenit prin credinţă, nu e împrospătat prin harul Duhului, e încă slab şi pământesc, se gândeşte tot la cele lumeşti, rămâne uimit de deşertăciunea lumească, şi râvneşte la slava cea de faţă. Dacă de la început ar afla fără ocol că, făcându-se creştin, numaidecât va fi şi înlănţuit şi pus în cătuşe, ruşinat şi roşind va fugi de această propovăduire. De aceea spune: Fără aceste lanţuri; nu că ar vrea să se lepede de lanţuri — Doamne fereşte — ci pentru ca să se coboare la slăbiciunea aceluia, pentru că el — Pavel — ţine la ele şi le îmbrăţişează, precum o femeie iubitoare de găteli ţine la giuvaerurile ei de aur.
De unde poţi vedea aceasta? „Mă bucur acum — zice el — în suferinţele mele şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos” (Col. 1, 24). Şi iarăşi: „Căci vi s-a hărăzit de Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi suferiţi pentru El” (Filip. 1, 29). Şi iarăşi: „Nu numai atât, dar ne şi mândrim ca suferinţele noastre” (Rom. 5, 3). Dacă se bucură şi se făleşte şi numeşte acestea (lanţurile) har, apoi e limpede că din această pricină a vorbit în faţa judecătorului aşa. Pentru că şi altă dată ajungând în nevoia de a se făli, arată tocmai aceasta zicând: „Foarte bucuros mă voi lăuda în slăbiciunile mele, în nevoi, în defăimări, în prigoniri, în strâmtorări, ca să sălăşluiască în mine puterea lui Hristos” (II Cor. 12, 9-l0). Şi iarăşi: „Dacă e vorba sâ mă laud, mă voi lăuda cu lucrurile privitoare Ia slăbiciunea mea” (II Cor. 11, 30). Şi în altă parte, comparându-se pe sine cu ceilalţi şi voind să ne arate întru ce e el mai presus ca ceilalţi, astfel spune: „Sunt ei slujitorii lui Hristos?—vorbesc ca un nebun—eu sunt şi mai mult” (II Cor. 11, 23). Şi voind să-şi arate întâietatea, nu s-a lăudat cu morţii pe care i-a înviat, cu demonii pe care i-a alungat şi cu leproşii pe care i-a curăţit, sau cu alte isprăvi de acest fel, ci a zis: „Bătăi am primit peste măsură, în primejdii de moarte am fost adesea, în temniţe, şi mai mult. De la Iudei de cinci ori am căpătat câte patruzeci de lovituri fără una, de trei ori am fost bătut cu nuiele, odată împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării” (II Cor. 11, 23—25) şi toate celelalte. Astfel peste tot Pavel se laudă cu necazurile lui şi se făleşte cu ele nespus de mult, şi pe drept cuvânt. Căci tocmai aceasta dovedeşte mai ales puterea lui Hristos, că prin astfel de lucruri au biruit apostolii, adică prin lanţuri, suferinţe, bătăi şi cele mai mari pătimiri. Căci acestea două ne-a vestit Hristos: suferinţă şi izbăvire, osteneli şi cununi, sudori şi răsplată, întristări şi bucurii; întristările le-a pus în viaţa de aici, iar bucuriile le-a amânat pentru viaţa viitoare, arătând în acelaşi timp că nu amăgeşte pe oameni, şi totodată voind să mai uşureze greutatea necazurilor (omeneşti) chiar prin rânduiala lor. Cel ce amăgeşte iţi pune înainte mai întâi cele plăcute şi pe urmă aduce pe cele dureroase. Ce vreau să spun? Hoţii adesea când vor să răpească pe copiii mici nu îi sperie în bătăi şi lovituri la început, ci îi momesc cu plăcinte, dulciuri şi alte lucruri, de care de obicei se bucură vârsta copilărească, pentru ca, fiind ademeniţi cu asemenea bunătăţi şi pierzându-şi libertatea lor, să ajungă în cea mai mare primejdie. Păsărarii şi pescarii tot aşa ademenesc pasările şi peştii, întinzând înaintea lor hrana cu care se deprinseseră şi le era cea mai dragă, acoperind astfel laţul. Aşa că apucătura înşelătorilor e să-ţi întindă mai înainte cele plăcute, apoi mai târziu să-ţi dea cele întristătoare, pe când cei care te iubesc şi-ţi vor binele fac tocmai dimpotrivă. Cel puţin părinţii fac de-a-ndoaselea decât hoţii de sclavi; când trimet copiii la şcoală, le pun supraveghetori, îi ameninţă cu bătaie, bagă spaima în ei, şi, după ce au trecut astfel vârsta crudă de au ajuns oameni în toată firea, le dau pe mână ranguri, stăpânire, desfătare şi toată bogăţia lor.
5. Aşa se poartă şi Dumnezeu; nu ca hoţii de sclavi, ci ca părinţii iubitori. Mai întâi ne-a adăpat cu cele amare, dându-ne pe seama nenorocirii de faţă; ca pe un copil, unui pedagog sau dascăl, pentru ca fiind noi muştruluiţi şi cuminţiţi de către acesta, să dăm dovadă de răbdare, să învăţăm toată rânduiala cea cuminte, ca astfel, ajungând oameni cumsecade să moştenim împărăţia cerurilor; mai întâi ne face vrednici de bogăţia ce ni se lasă, şi apoi ne dă pe mână bogăţia. Dacă n’ar fi făcut aşa bogăţia n’ar fi fost pentru noi un dar, ci o pedeapsă şi un blestem. Precum un copil fără minte şi risipitor, când primeşte ca moştenitor bunurile părinteşti, e împins în prăpastie chiar de către acestea, pentru că n’are destulă pricepere ca să chivernisească banii, iar dacă e cuminte, modest şi cumpătat, şi gospodăreşte cum se cade averea părintească, ajunge — mulţumită acesteia — mai vestit şi mai strălucit; tot aşa, de bună seamă, trebuie să se întâmple şi cu noi. După ce am primit înţelegerea celor sufleteşti şi am ajuns oameni desăvârşiţi la vârsta potrivită, Dumnezeu ne dă tot ce ne-a făgăduit; acum, însă, ne dă învăţătură prin această mângâiere alinătoare. Şi nu numai acesta e câştigul, cu care ne alegem pe urma acestor necazuri, ci şi altul nu mai prejos decât acesta. Cel care trăieşte mai întâi în huzur, apoi, după aceasta aşteaptă să vie pedeapsa, nu se bucură nici de huzurul de faţă; cel care însă a fost mai înainte în suferinţă, dar după aceasta aşteaptă să guste cele plăcute, uită şi de necazurile de faţă cu gândul la bunurile viitoare. Prin urmare nu numai pentru izbăvirea noastră, dar şi pentru plăcerea şi mângâierea noastră, a pus mai înainte cele rele, pentru că, încurajaţi de nădejdea celor viitoare, să nu mai simţim amarul celor de faţă. Tocmai aceasta vrea să arate şi Pavel când spune:„Căci întristările noastre de acum, care sunt uşoare şi de o clipă, ne agonisesc nouă o slavă peste măsură de mare şi veşnică, pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd” (II Cor. 4, 17. 18).
A numit uşoară această întristare, nu cătând la propria fire a nenorocirilor, ci gândindu-se la aşteptarea bunurilor viitoare. Căci, precum negustorul nu simte necazurile călătoriei pe mare, din pricina nădejdii câştigului, iar luptătorul din circ rabdă bărbăteşte rănile capului, când se gândeşte la cunună; tot aşa şi noi, ţintindu-ne ochii spre ceruri şi spre bunurile de acolo, oricâte nenorociri ar da peste noi, să le răbdăm vitejeşte, întăriţi fiind de nădejdea bună în cele viitoare. Aşadar, după ce-am primit această învăţătură, să plecăm; căci, deşi e scurtă şi neintortochiată, cuprinde în ea multă şi adâncă înţelepciune. Cine se află în durere şi necaz, are mângâierea potrivită; cine e în desfătare şi belşug, are un îndemn la cumpătare. Când, şezând la masă, îţi vei aduce aminte de aceste cuvinte, te vei lăsa de beţie şi îndopare, învăţând din ele, că trebuie să stăm cu sufletul îngrijorat, zicându-ţi în tine însuţi: „Pavel în lanţuri şi temniţă, iar eu la beţie şi masă bogată; atunci cum îmi voi mai dobândi eu iertarea? Cuvintele acestea sunt potrivite şi pentru femei. Căci cele luxoase şi prea iubitoare de podoabe, care se încing peste tot cu aur, când şi-or aduce aminte de aceste cătuşe (ale lui Pavel), vor prinde ură pentru podoabele lor, cred, şi vor alerga la acele lanţuri. Căci acele podoabe au fost pricina multor nenorociri şi au adus în case nenumărate certuri, şi au stârnit pismă, ură şi necaz; pe când aceste lanţuri au şters păcatele lumii, au spăimântat pe demoni şi au alungat pe diavolul. Prin acestea, când era în închisoare, a înduplecat pe paznic, prin acestea a tras de partea lui pe Agrippa, cu acestea şi-a câştigat Pavel atâţia ucenici. De aceea şi zicea: „Întru care sufăr amarnic până Ia Ianţuri, ca un răufăcător, dar cuvântul Domnului nu e legat” (II Tim. 2, 9). După cum nu se poate pune în lanţuri raza şi nici închide în casă, tot aşa nici cuvântul propovăduirii. Şi ceea ce e mai mult, învăţătorul era legat, dar cuvântul lui zbura; el locuia în temniţă, iar învăţătura lui colinda pământul.
6. Ştiind acestea, să nu ne descurajăm, când dăm de nenorociri, ci tocmai atunci să fim mai tari, mai puternici. „Nenorocirea aduce răbdare” (Rom. 5, 3). Să nu ne plângem de necazurile ce dau peste noi, ci în toate să aducem mulţumiri lui Dumnezeu. Am trecut a doua săptămână a postului, dar să nu ne gândim la aceasta; căci nu înseamnă că ai trecut postul, dacă ai petrecut timpul, ci dacă ţi l-ai umplut cu fapte bune. Să ne dăm seama, dacă ne-am făcut mai harnici, dacă ne-am îndreptat vreunul din cusururile noastre, dacă ne-am curăţit de greşeli. La Păresimi toţi au obiceiul să se întrebe unii pe alţii, câte săptămâni au postit; şi poţi să auzi pe unii spunând că două, pe alţii că trei, iar ceilalţi că au postit toate săptămânile. Şi ce folos, dacă am trecut postul fără fapte bune? Dacă unul spune: Am postit tot postul, tu spune: aveam un duşman şi m-am împăcat cu el; aveam obiceiul sâ bârfesc, şi m-am lăsat de el; aveam năravul de a jura, acum m-am îndreptat. Nu e nici un folos pentru negustori că au făcut un lung drum pe mare, dacă nu duc cu ei o mare încărcătură şi multe mărfuri; nici noi n-avem nici un folos de pe urma postului, dacă îl trecem fără folos şi fără rost. Dacă postim numai de mâncare, după ce vor trece cele patruzeci de zile, va trece şi postul. Dacă însă ne lăsăm de păcate, şi după trecerea postului de mâncare rămânem cu postul de păcate, atunci folosul pentru noi e necurmat şi chiar înainte de împărăţia cerurilor, Dumnezeu ne va da nouă aci multă răsplată. După cum cel care trăieşte în răutate e pedepsit şi înainte de a fi aruncat în gheenă (iad), mustrat fiind de cugetul său; tot aşa cel bogat în îndreptări, şl înainte de a dobândi împărăţia cerului va avea parte de multă bucurie, hrănindu-se cu bună nădejde. De aceea Iisus a zis: „Iarăşi vă voi vedea şi vă veţi bucura şi bucuria voastră nu o va lua nimeni de la voi” (Ioan 16, 22). Scurtă vorbă, dar cu atâta mângâiereI Căci ce înseamnă: Nimeni nu vă va lua bucuria voastră? Dacă ai bani, mulţi îţi pot lua bucuria ce o ai de pe urma bogăţiilor şi hoţul care sparge peretele, şi sluga care fuge cu banii încredinţaţi lui, şi împăratul, când îţi confiscă averea, şi pizmuitorul care te pârăşte pe nedrept. Dacă ai vreun rang, mulţi pot să-ţi ia această bucurie: când se va sfârşi dregătoria ta, se va sfârşi şi plăcerea ta; ba chiar în timpul acestei slujbe multele întâmplări, întovărăşite de greutăţi şi griji, îţi vor ştirbi bucuria. Dacă ai un trup puternic, vine o boală şi-ţi strică bucuria ce o aveai din această pricină; dacă eşti frumos şi chipeş, venind bătrâneţea, te va veşteji şi-ţi va răpi bucuria; dacă te bucuri de o masă bogată vine seara şi se isprăveşte bucuria ospăţul.
Căci orice alt lucru omenesc poate fi uşor smuls de la noi, şi nu ne aduce o plăcere trainică, dar cu virtutea şi cu evlavia lucrul stă cu totul altfel. Dacă dai de pomană, nu-ţi poate lua nimeni meritul tău; chiar dacă ar veni din toate părţile oşti şi regi, sau nenumăraţi pârîtori şi bârfitori, nu ar putea să-ţi ia averea pusă la păstrare în cer, ci bucuria va rămâne veşnică. Căci scris este: „A risipit, a dat la săraci în dreapta şi-n stânga; dreptatea lui rămâne în veac” (Psalm 111, 9), Şi nu fără dreptate; căci cele date de el sunt aşezate în cămările cerului, unde furul nu le sapă, tâlharul nu le jefuieşte, molia nu le roade (Mat. 6, 20), Dacă vei face rugăciuni stăruitoare şi necurmate, roada lor nu ţi-o poate răpi nimeni: căci roada aceasta a prins rădăcini în cer, nu poate fi smulsă de nici o defăimare şi rămâne neatinsă. Dacă după ce unul ţi-a făcut rău, tu i-ai făcut bine, dacă, fiind vorbit de rău, tu ai răbdat cu înţelepciune, dacă fiind ocărit ai binecuvântat: aceste merite dăinuesc necontenit, şi bucuria izvorîtă din ele nu ţi-o va putea lua nimeni, ci, de câte ori îţi vei aduce aminte de ele, te vei bucura şi te vei veseli şi vei avea multă plăcere. Tot astfel dacă putem să ne ferim de jurământ şi înduplecăm limba noastră să se lepede de acest nărav primejdios, îndreptarea se va săvârşi în nu multă vreme, dar bucuria va dăinui mereu şi fără întrerupere. De altfel voi trebuie să fiţi învăţătorii şi călăuzitorii altora: pe prieteni trebuie să-i ia, să-i înveţe şi să-i sfătuiască prieteni de ai lor; pe robi tovarăşii de robie şi pe tineri, cei de o vârstă cu ei.
Nu-i aşa că dacă ţi-ar fi făgăduit cineva câte un ban de aur pentru fiecare om pe care l-ai îndreptat, ţi-ai fi dat toată osteneala şi ţi-ai fi petrecut timpul lângă ei îndemnându-i şi căutând să-i îndupleci? Dar acum Dumnezeu, ca răsplată pentru această osteneală a ta, nu-ţi făgăduieşte un ban de aur, nici zece, nici douăzeci sau o sută, sau o mie, ci îţi dă ceea ce e mai preţios decât tot pământul, adică împărăţia cerurilor. Şi nu numai atât, dar şi altceva pe deasupra. Şi anume ce? „Dacă desparţi ceea ce e de preţ de ce este fără preţ vei fi ca gura Mea” (Ierem, 15, 19), Ce ar putea să se măsoare cu aceasta, când e vorba de slavă şi izbăvire? Ce desvinovăţire sau iertare ne va mai rămâne nouă acelora cari, după o asemenea făgăduinţă, nesocotim mântuirea aproapelui nostru? Tu, dacă ai vedea un orb gata să cadă în prăpastie, îi întinzi mâna şi socoţi că e un lucru nevrednic să-l laşi să piară; dar când vezi în fiecare zi pe toţi fraţii tăi prăvălindu-se în năravul păcătos al jurămintelor, nu cutezi să scoţi nici o vorbă? – l-ai spus odată şi nu te-a ascultat. – Atunci spune-i şi a doua şi a treia oară, spune-i de atâtea ori până îl vei face să te asculte. în fiecare zi ne vorbeşte Dumnezeu şi nu-l ascultăm, şi El totuşi nu ne părăseşte. însuşeşte-ţi dară şi tu această grijă pentru aproapele. De aceea suntem laolaltă, şi locuim împreună în cetăţi, şi ne adunăm în biserici, ca să purtăm laolaltă greutăţile unii pe ale altora, şi ca să ne îndreptăm unii altora greşelile. Şi după cum mai mulţi oameni, locuind în aceeaşi prăvălie, fac negoţ cu deosebite mărfuri, dar pun tot câştigul laolaltă, tot aşa să facem şi noi. Orice bine poate să-l facă cineva aproapelui, să nu pregete, nici să zăbovească, ci să fie ca o neguţătorie şi obşte duhovnicească, ca, după ce toţi am pus toate la un loc, şi am dobândit multă bogăţie şi o mare comoară, cu toţii laolaltă să dobândim împărăţia cerurilor prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin care şi cu care se cuvine să-i aducem slavă Tatălui şi Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.