din „Predicile despre statui”
Predica a XI-a
Mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru scăparea de relele aşteptate de pe urma răzvrătirii şi pomenire despre cele ce s-au întâmplat atunci; apoi mustrare pentru acei ce bârfesc trupul nostru şi, îndeobşte, despre zidirea omului, iar Ia sfârşit despre felul cum trebuie să ne ferim de jurăminte
Ţinută la 29 Martie
Când mă gândesc la furtuna trecută şi la liniştea de acum, nu încetez de a spune: Binecuvântat să fie Dumnezeu care face şi preface toate, care a făcut lumină din întunerec (Amos 5, 8 şi Iov 37, 15), care te duce la porţile Iadului şi te aduce înapoi [Biblia I Regi 2:6] care mustrează şi nu omoară. Vrem ca şi voi să spuneţi aceasta necurmat şi să nu conteniţi. Căci dacă El ne face nouă bine prin fapte, de ce iertare am mai putea noi să ne învrednicim, dacă nu L-am răsplăti măcar cu vorba? De aceea vă îndemn să nu încetaţi nici odată de a-I aduce mulţumiri. Căci dacă vom fi fost mulţumitori pentru cele dintâi, de bună seamă că vom avea parte şi de alte bunuri mai mari* Să spunem deci necontenit: Binecuvântat e Dumnezeu care şi nouă ne-a îngăduit să vă punem cu încredere masa obişnuită (masa – merindea- spirituală), şi vouă v’a hărăzit să auziţi fără teamă predicile noastre! Binecuvântat e Dumnezeu, pentru că ne-am adunat aci, nu ca să mai fugim de primejdiile din afară, ci din dorinţa de a asculta; pentru că ne-am strâns nu cu teamă, grijă şi spaimă, ci cu încredere, scuturându-ne de toată frica, din pricina căreia, în zilele trecute, nu steteam întru nimic mai bine decât cei mânaţi de valuri în mijlocul mării, aşteptând din ceas în ceas să se scufunde, speriaţi toată ziua de nenumărate svonuri, turburaţi şi zgâlţâiţi din toate părţile, plini de curiozitate întrebând în fiecare zi: Cine a venit din tabără? Şi ce-a vestit când a venit? Oare e adevărat sau e minciună ce se spune? Şi trecându-şi nopţile fără somn şi uitându-se cu ochii în lacrimi la cetate (Antiohia), ca la una ce era menită pieirii. De aceea am tăcut şi noi zilele trecute, când toată cetatea noastră era golită, mai toţi porniseră spre pustie, iar cei rămaşi erau acoperiţi de norul tristeţii. Căci sufletul, odată plin de mâhnire, nu mai e în stare să asculte nimic. De aceea şi prietenii lui Iov, venind la el, văzând nenorocirea casei lui, iar pe cel drept şezând plin de răni pe bălegar, şi-au sfâşiat veşmintele, au gemut şi s-au aşezat în tăcere lângă el, arătând prin aceasta că, la început, pentru cei suferinzi nu e nimic mai potrivit, decât liniştea şi tăcerea, căci mâhnirea lui Iov era prea mare spre a putea fi alinată prin mângâieri. De aceea şi evreii, când de nevoie se îndeletniceau cu lutul şi ziditul, văzând pe Moise venind la ei n-au putut din pricina nemerniciei şi necazului lor să fie cu luare aminte la ceea ce le spunea el. Şi ce e de mirare că au păţit aşa ceva nişte oameni slabi de înger, de vreme ce aflăm că şi ucenicii lui Hristos au căzut în această boală? Căci după acea Cină de Taină, când luându-i Iisus vorbea cu ei la o parte, la început ucenicii îl întrebau: Unde mergi, Doamne? După ce însă le-a spus relele ce aveau să dea peste dânşii: războaie, prigoniri, duşmănii din toate părţile, bătăi, închisori, răpiri, sufletul lor, fiind apăsat, ca de o mare greutate, de grozăvia celor spuse cât şi de mâhnirea ce le-o aducea viitorul, a rămas încremenit. De aceea, vâzându-i pe ei Hristos aşa de răvăşiţi, le spunea mustrându-i: „Merg Ia Tatăl meu şi nici unul dintre voi nu mă întreabă: Unde mergi? ci, fiindcă v’am spus acestea, sufletul vostru s-a umplut de mâhnire”. (Ioan 16, 5-6).
Din aceeaşi pricină am tăcut şi noi înainte, aşteptând prilejul de faţă. Căci dacă acela care are de gând să roage pe cineva ceva, chiar dacă înfăţişează o cerere cuminte şi cuviincioasă, caută totuşi un prilej nemerit, ca să se apropie de cel de la care aşteaptă împlinirea cererii, într-un moment când acesta e blajin şi bine dispus şi astfel, cu ajutorul clipei potrivite, să ajungă la ţelul dorit; cu atât mai mult vorbitorul trebuie să caute timpul nemerit, ca să cuvânteze în faţa unui ascultător plin de voioşie şi slobod de orice grijă sau mâhnire, după cum am făcut şi noi acum.
2. Acum, aşadar, după ce aţi alungat tristeţea, vrem să împrospătăm pomenirea celor spuse mai înainte, ca astfel, cuvântarea să fie mai desluşită pentru voi. Căci ceea ce am spus despre zidirea lumii, că adică Dumnezeu a făcut-o nu numai frumoasă, minunată şi mare, dar totodată şi slabă şi supusă stricăciunii, şi că despre aceste însuşiri ale creaţiei ne-a dat multe dovezi, chivernisindu-le şi pe cele bune şi pe cele rele spre folosul nostru, prin frumuseţea ei (a lumii) silindu-ne să admirăm pe Ziditor, iar prin slăbiciunea ei, împiedicându-ne de a ne închina făpturii: aceasta se poate vedea că s-a întâmplat şi cu trupul nostru. Mulţi, şi dintre duşmanii adevărului şi dintre cei ce stau de partea noastră se întreabă de ce acesta – trupul nostru – e vremelnic şi supus stricăciunii. Mulţi păgâni şi eretici tăgăduiesc chiar că ar fi fost făcut de Dumnezeu. într’adevăr ei, socotind murdăriile, sudoarea, lacrimile, trudele, suferinţele şi celelalte neajunsuri ale trupului, spun că acesta nu e vrednic de a fi zidit de Dumnezeu, Dar eu, când vine vorba despre astfel de lucruri, aş spune mai întâi aşa: Nu-mi pune înainte pe omul acesta decăzut, lipsit de cinste, osândit; dacă vrei să afli ce fel de trup ne-a plăsmuit Dumnezeu la început, să mergem în rai să vedem pe om aşa cum a fost la început. Căci trupul acela nu era vremelnic şi supus stricăciunii, ci ca o statuie de aur ieşită proaspăt din cuptor şi strălucind de-ţi lua ochii; aşa era trupul acela slobod de orice stricăciune, nici trudit de muncă, nici întinat de sudoare, neîmpresurat de griji şi de mâhnire, nici suferind de ceva care să-i aducă stricăciune. Dar, după ce n-a ştiut să se bucure cumpătat de fericirea lui, ci a jignit pe binefăcătorul său, socotindu-l pe demonul înşelător mai vrednic de crezare decât pe Dumnezeu, care îl pusese pe om la loc de cinste; după ce, aşadar, omul a nădăjduit să ajungă el Dumnezeu făcându-şi despre sine o idee mai înaltă decât era vrednic; atunci, de bună seamă, Dumnezeu, cuminţindu-l şi prin fapte, îl făcu pieritor şi supus stricăciunii, şi totodată îl făcu rob şi acestor numeroase nevoi (trupeşti), nu din ură, nici ca să se lepede de el, ci din grijă pentru el, ca să împiedice din faşă acea îngâmfare rea şi ucigaşă, nelăsând-o să meargă mai departe, ci învăţându-l pe el prin însăşi proba faptelor, că e muritor şi vremelnic, şi astfel încredinţându-l să nu-şi mai închipuie şi să nu mai viseze nici odată asemenea lucruri. Căci diavolul zisese: „Veţi fi ca şi Dumnezeu”. (Geneza 3,5). Voind, aşadar, Dumnezeu să-i smulgă din rădăcină această părere, a făcut trupul lui bolnăvicios şi nevoiaş, învăţându-l, prin însăşi firea lucrurilor, să nu zămislească vreodată în capul lui un astfel de gând. Şi cum că aceasta e adevărat, se vede mai ales şi din cele întâmplate cu el; căci după acea nădejde, a fost pedepsit cu această osândă. Şi dă-ţi seama acum de înţelepciunea lui Dumnezeu n-a îngăduit să moară el (Adam) întâi, ci a făcut ca fiul său (Abel) să pătimească acest lucru, pentru ca, văzând în faţa ochilor trupul acestuia veştejindu-se şi putrezind, să se aleagă din această privelişte cu o mare învăţătură filosofică, şi să plece de acolo cuminţit cum se cade.
Ceea ce am spus reiese foarte limpede şi din cele întâmplate, şi se va desluşi nu mai puţin şi din cele ce voi spune de aci încolo. Căci dacă, cu toate că trupul e înlănţuit de o asemenea nevoie şi toţi oamenii mor, pier şi putrezesc în văzul tuturor şi se prefac în cenuşă iar filosofii păgâni împlinesc definiţia lor despre om cu această însuşire (de a fi muritor), ca ceva de căpetenie (căci fiind întrebaţi: Ce este omul ? ei au răspuns: o fiinţă muritoare înzestrată cu judecată); dacă, deci, deşi toţi au recunoscut acest lucru, unii au cutezat să se nemurească pe sine în părerile celor mulţi, şi, cu toate că moartea lor s-a întâmplat în văzul lumii, au stăruit să fie proclamaţi ca zei şi au şi fost cinstiţi ca atare; dacă, aşadar, nu s-ar fi ivit moartea ca să-i înveţe pe toţi că firea e vremelnică şi supusă stricăciunii, până la ce nelegiuire nu s-ar fi coborît o mulţime de oameni? Drept aceea ascultă ce zice prorocul despre un rege barbar care suferea de o asemenea sminteală: „ Voi pune tronul meu deasupra stelelor lui Dumnezeu, şi voi fi asemenea Celui prea înalt”. (Isaia 14,13-l4), Şi apoi, bătându-şi joc de el şi vestind moartea lui, zice; „Sub tine vor aşterne putreziciunea şi învelitoare îţi vor fi viermii” (Isaia 14, 11). înţelesul vorbelor sale este următorul: „Fiind un om pe care îl aşteaptă un astfel de sfârşit ai îndrăsnit să-ţi închipui asemenea lucruri? .Şi iarăşi despre un altul, anume despre regele Tirienilor, care pregătea tot aşa ceva şi voia să fie luat drept zeu, spune: „Dar tu nu eşti Dumnezeu, ci om, şi cei care te vor împunge vor spune aceasta” (Ezech. 28, 9). Astfel, de la început, Dumnezeu, surpând temelia îngâmfării şi închinării la idoli, ne-a pregătit un astfel de trup. Şi ce te miri că s-a făcut aceasta cu trupul, de vreme ce şi cu sufletul vezi că s-a întâmplat ceva asemănător? Căci Dumnezeu nu s-a făcut nemuritor, ci a îngăduit să fie nemuritor, dar l-a făcut (pe suflet) supus uitării, neştiinţei, mâhnirii şi grijilor; şi a făcut acest lucru, ca nu cumva sufletul, privind la propria sa nobleţă, să-şi facă despre sine o părere mai mândră decât se cuvine. Căci dacă, lucrurile fiind astfel, unii au cutezat să spună că el — sufletul — e o parte din fiinţa lui Dumnezeu, Ia ce grad de nebunie n’ar fi ajuns aceştia, dacă sufletul ar fi fost slobod de patimi? Decât, ceea ce spuneam . despre facerea lumii, acelaşi lucru spun şi despre trup, că eu, adică, admir deopotrivă pe Dumnezeu şi pentru una şi pentru cealaltă, anume că a făcut trupul supus stricăciunii şi că în această stricăciune şi-a dovedit înţelepciunea şi virtutea Lui. Că putea să-l facă dintr’o materie mai bună, a dovedit-o prin facerea corpurilor cereşti şi al soarelui. Căci cel care le-a făcut aşa cum sunt, putea să facă şi trupul omului la fel, dacă ar fi vrut; însă pricina stricăciunii e aceea arătată mai sus. Deci acest lucru, nu numai că nu ştirbeşte minunata putere a Ziditorului, ci o şi sporeşte. într’adevăr reaua calitate a materialului ne arată şi mai mult îndemânarea şi isteţimea meşteşugului, pentru că într-o făptură din lut şi cenuşă Creatorul a ştiut să pună atâta rânduială, şi nişte simţiri atât de felurite şi totuşi destoinice să priceapă astfel de lucruri.
Astfel, cu cât învinueşti şubrezenia materiei, cu atât mai mult minunează-te de măreţia meşteşugului. Nu mă mir atât de sculptorul ce face o statuie frumoasă din aur, cât de cel care din lutul sfărâmicios) poate, prin bogăţia meşteşugului său, să ne arate frumuseţea .minunată şi neinchipuită a plăsmuirii sale. Pe cel diritâi îl ajută şi materialul; la cel de-al doilea e vorba de dovedirea meşteşugului său curat.
Tu însă, dacă vrei să-ţi dai seama de înţelepciunea Aceluia care ne-a zidit, gândeşte-te ce se face din lut: ce altceva decât cărămizi şi bale. Şi totuşi marele acesta meşter, Dumnezeu, din materia aceasta din care se fac numai oale şi cărămizi, a putut să facă ochiul tău frumos, ca să se minuneze toţi cei ce-l văd; a putut apoi să-i dea atâta putere ca să vadă înălţimea nesfârşită a văzduhului, şi, cu ajutorul acestei mici luminiţe (a pupilei) să cuprindă atâtea trupuri, şi munţi şi păduri şi coline şi mări şi cerul însuşi. Să nu-mi vorbeşti de urdori, căci acestea s-au ivit dm pricina păcatului tău, ci gândeşte-te mai degrabă la frumuseţea lui şi la puterea lui de în ce chip, străbătând o atât de mare lungime a văzduhului, nu se oboseşte şi nu sufere; căci picioarele, după ce au făcut o bucată de drum, se obosesc istovindu-se, iar ochiul, după ce străbate atâta înălţime şi lăţime, nu sufere nici o slăbire. Căci, deoarece mădularul acesta ne este nouă cel mai trebuincios din toate, n-a îngăduit ca el să sufere de oboseală, ca să-şi poată face slujba lesne şi să ne fie totdeauna la îndemână. Dar cine ar putea povesti cu vorbe toată puterea aceastui mădular ? Şi ce vorbesc eu de lumina ochiului şi de puterea de a vedea? Dacă ai cerceta numai genele, — şi ce parte a trupului pare a i fi mai neinsemnată ca aceasta? — şi într’acestea vei vedea marea înţelepciune a lui Dumnezeu. Căci precum la spice, firişoarele acelea (barba spicului) ca nişte suliţi întinse înainte îndepărtează păsările, nelăsându-le să se aşeze pe rod şi să frângă paiul care e destul de şubred : tot astfel şi la ochi perişorii genelor, întinşi înainte ca firişoarele spicelor sau ca nişte suliţi, îndepărtează de la ochi pulberea şi gunoaiele, nelăsând genele să fie bântuite (de necurăţenii). Vei vedea apoi altă înţelepciune nu mai prejos decât acestea, dacă cercetezi şi sprâncenele. Cine nu s-ar minuna de aşezarea lor? Ele nu ies nici înafară peste măsură, ca să întunece ochii, nici nu-s aşezate mai înăuntru decât trebuie, ci ies înafară ca o streaşină a casei, oprind sudoarea ce se scurge de pe frunte, şi împiedecând-o de a vătăma ochii. Căci, vă întreb, din ce pricină perii capului cresc şi sunt tunşi, iar ai sprincenelor nicidecum? Şi lucrul acesta nu s-a făcut la întâmplare şi fără rost, ci pentru ca nu cumva căzând să întunece ochii, cum se întâmplă cu cei bătrâni de tot. Şi cine ar putea slăvi cum trebuie înţelepciunea pusă în creierul omului? Căci întâi şi întâi l-a făcut moale, pentru că el este isvorul tuturor simţurilor; apoi pentru ca din pricina firii lui (moliciunii) să nu fie vătămat, l-a împrejmuit cu o cutie de os; apoi, pentru ca nu cumva, din pricina asprimei oaselor, să poată fi vătămat prin frecare, a întins la mijloc o pieliţă, şi nu numai una, ci şi pe a doua; pe una întinzând-o sub partea de sus a craniului, pe cealaltă înfăşurând-o deasupra cărnii creierului. Şi a făcut aşa atât din pricina pomenită mai sus, cât şi pentru ca rănile făcute capului să nu fie simţite întâi de creier, ci aceste pieliţe, preintâmpinând loviturile, să împiedice vătămarea şi să păstreze creierul neatins. Pentru mai marea lui siguranţă, cutia ce-l acoperă nu e făcută din un singur os continuu, ci din mai multe, oarecum cusute între ele. Căci astfel, prin aceste îmbucături (ale oaselor capului) poate uşor să răsufle în afară aburii care împresură creierul, aşa fel ca el să nu se înnăbuşe, şi, pe de altă parte, dacă se face vreo rană undeva, vătămarea nu se întinde peste tot învălişul de os. Dacă ar fi un singur os dintr’o bucată, rana făcută în vreo parte ar vătăma totul; aşa însă, osul fund împărţit în mai multe părţi, nu se mai poate întâmpla acest lucru. Iată de ce Dumnezeu a făcut acest acoperiş din mai multe oase: precum cineva, când clădeşte o casă, pune deasupra acoperişul şi ţiglele, tot astfel şi Dumnezeu a pus deasupra capului oasele şi a făcut să crească păr, ca să-i slujească oarecum drept o cuşmă. Acelaşi lucru a făcut şi cu înima. Deoarece ea este mădularul cel mai de seamă din trupul nostru, şi cârma întregei noastre vieţi ei îi este încredinţată, iar când ea e lovită, vine moartea, a împrejmuit-o din toate părţile cu oase tari şi sdravene, întărind-o înainte cu coşul pieptului iar la spate cu oasele spinării. Şi ce a făcut cu pieliţele creierului, a repetat şi aci. Pentru ca ea, adică atunci când bate ca de obiceiu şi când se sbate, din pricina mâniei şi a altor patimi, să nu se izbească de tăria oaselor ce o înconjoară, să nu se frece şi să simtă dureri, a întins sub ea multe pieliţi şi a pus dedesupt plămânii, ca o saltea moale de care să se izbească săriturile ei; astfel, izbindu-se de aceasta fără durere, nu sufere nici o vătămare. Şi ce vorbesc de creier şi de înimă, când cineva, dacă ar cerceta chiar şi unghiile omului, ar vedea ieşind la iveală marea înţelepciune a lui Dumnezeu, atât din forma, din aşezarea cât şi din materia lor? Am putea să spunem şi de ce degetele nu-s deopotrivă de lungi, şi multe altele; dar pentru cei care-s cu luare aminte, înţelepciunea Ziditorului nostru străluce îndeajuns şi din cele spuse până acum. De aceea, lăsând partea aceasta s’o cerceteze cu luare aminte oamenii băgători de seamă, mă îndrept spre altă obiecţiune.
4. într’adevăr mulţi, afară de cele de mai sus, aduc şi această întâmpinare. Dacă omul este regele animalelor, atunci de ce îl întrec multe dobitoace şi în putere, şi în agerime!
Căci calul e mai Iute şi boul mai răbduriu decât omul, iar vulturul e mai uşor şi leul mai puternic. Ce vom răspunde la acestea? Că şi de aci vom cunoaşte în cea mai mare măsură înţelepciunea lui Dumnezeu şi cinstea cu care ne-a împodobit. Căci calul – e adevărat – aleargă mai iute ca omul, dar pentru iuţeala călătoriei omul e mai potrivit şi mai trebuincios. Cald, chiar cel mai iute şi mai puternic, abia dacă face cel mult două sute de stadii (circa 40 km) pe zi; omul, însă, înhămând la trăsură (de poştă) mai mulţi cai pe rând (la diferite staţiuni), va putea să facă şi până la două mii de stadii într-o zi. Astfel, ceea ce dobitocului îi hărăzeşte iuţeala sa, omului îi pune la îndemână, cu mult mai mare belşug, mintea şi meşteşugul său: omul nu are picioare aşa de repezi ca acelea, are însă în slujba sa atât picioarele sale proprii cât şi pe ale calului. Nici un animal nu poate să subjuge pe altul pentru folosinţa sa, omul, însă, le atacă pe toate, şi prin felurite meşteşuguri, hărăzite lui de Dumnezeu, întrebuinţează pe fiecare dobitoc la folosinţa sa cea mai potrivită. Dacă piciorul omului ar fi fost aşa de puternic ca al calului, ar fi fost nefolositor la alte întrebuinţări, precum la locurile grele de umblat, la suitul pe vârful munţilor şi în arbori, căci copita e netrebnică la astfel de mersuri. Aşa că, deşi picioarele omului sunt mai gingaşe, sunt potrivite pentru mai multe feluri de nevoi; ele nu-s împiedecate nici de slăbiciunea lor, căci se slujesc de puterea calului, şi întrec totodată chiar pe ale calului prin felurimea întrebuinţării lor. Şi iarăşi vulturul (de pildă) are pană uşoară, dar eu am judecată şi meşteşug, cu ajutorul căruia pot să dobor şi să pun stăpânire pe toate animalele sburătoare. Iar dacă vrei să vezi şi aripa mea, am una şi mai uşoară decât a aceluia, care sboară, nu până la zece sau douăzeci de stadii, sau până la cer, ci şi peste cerul cerului, acolo unde Hristos şade la dreapta Tatălui, Apoi dobitoacele îşi au armele lor în trup, precum: boul, coarnele; mistreţul, colţii; leul, ghiarele. Dar mie Dumnezeu nu mi-a pus armele în firea trupului, ci afară din trup, ca un semn că omul e o fiinţă blajină şi că nu am mereu prilej să mă folosesc de ele; de aceea, adeseori le lepăd, alteori mă slujesc de ele. Aşadar, ca să fiu slobod şi scutit, şi ca să nu fiu nevoit a purta necurmat aceste arme, le-a făcut să fie despărţite de firea mea. Căci biruind pe dobitoace nu numai prin aceea că avem un suflet plin de judecată, ci şi prin trupul nostru stăm mai presus de ele. Şi Dumnezeu a făcut şi acest lucru potrivit nobleţei sufletului şi trebuincios poruncilor lui: căci n-a făcut un trup aşa la întâmplare, ci unul care să ştie a sluji sufletului plin de judecată. Dacă nu l-ar fi creat astfel, lucrările sufletului ar fi fost foarte stingherite; şi aceasta se poate vedea la boli. Dacă starea cărnii se schimbă cât de cât din rânduiala ei — cum de pildă, dacă creierul e cuprins de friguri, — multe din lucrările sufletului sunt împiedecate. Aşa că şi de la acest trup (al nostru) se vede marea grijă a lui Dumnezeu, nu numai pentru că l-a făcut la început mai bine ca acum, şi nici pentru că l-a pregătit acum pentru folosinţa noastră dar şi fiindcă îl va reinvia la o slavă cu mult mai mare.
Iar dacă vrei să afli şi din altă parte, cât de mare e înţelepciunea de care a dat dovadă Dumnezeu la facerea trupului nostru, voi spune şi aceea ce obişnuia, mai mult decât orice, să stârnească admiraţia lui Pavel. Ce anume? A făcut Dumnezeu ca mădularele să se întreacă unele pe altele nu în aceeaşi privinţă, ci unele să stea mai presus prin frumuseţea lor altele prin puterea lor, ca, de pildă: ochiul e frumos, dar picioarele sunt mai puternice: capul este de mare preţ, dar nu poate spune picioarelor: „N’am nevoie de voi” (I Cor. 12, 21). Acest lucru se poate vedea şi la animale şi în toate tărâmurile vieţii. Regele are nevoie de supuşi, supuşii, de rege, ca şi capul de picioare. Şi iarăşi şi între animale unele sunt mai puternice, altele mai frumoase; acestea ne desfată, celelalte însă ne îmbracă. De pildă, ne desfată păunul, ne hrănesc pasările şi porcii; oile şi caprele ne îmbracă, iar boul şi măgarul ne ajută la muncă. Sunt însă altele care, nu ne dau nimic din toate acestea, însă pun la încercare vitejia noastră, după cum fiarele sporesc puterea vânătorilor, şi prin teama ce-o însuflă dau învăţătură neamului nostru omenesc şi îl fac mai prevăzător şi ne dau nu puţin ajutor la medicină prin sucurile aflate în propriile lor mădulare. Aşa că dacă-ţi spune cineva: „Cum eşti stăpân al dobitoacelor, când tu te temi de leu?” — răspunde-i: „La început când eram binevăzut de Dumnezeu şi petreceam în raiu, nu steteau astfel lucrurile; ci, după ce m-am făcut vinovat în faţa Stăpânului, am ajuns acum supus sclavilor, dar nu cu desăvârşire, ci nu a mai rămas un oarecare meşteşug prm care biruesc fiarele. Aşa se întâmplă şi în multe case mari, că fiii deşi sunt de neam, cât timp n-au trecere şi putere, să se teamă de mulţi dintre robi, iar când au şi greşit ceva, frica lor sporeşte şi mai mult. Aceasta se poate spune şi despre şerpi, scorpioni şi năpârce, feare, din pricina păcatului nostru, sunt groaznice pentru noi.
5. Dar nu numai în trupul nostru şi în diferite feluri de viaţă ori în animale, ci şi la arbori se poate vedea această felurime, şi adesea poţi băga de seamă cum cel mai de nimic întrece pe cel mai de soiu, şi că nu toate însuşirile sunt în fiecare, tocmai pentru ca să avem nevoie de toate aceste soiuri şi să cunoaştem puterea felurită a Domnului. Nu învinovăţi aşadar pe Dumnezeu din pricina stricăciunei trupului ci, pentru aceasta mai de grabă închină-I-te Lui şi minunează-te de înţelepciunea şi de prevederea Sa: de înţelepciunea Sa, pentru că într-un trup atât de supus stricăciunii a putut pune atâta rânduială; şi de prevederea Lui, pentru că l-a făcut supus stricăciunii spre folosul sufletului ca să-i domolească îngâmfarea şi să-i mustrue semeţia. Dar de ce nu l-a făcut de la început aşa? – întrebi tu. — Arătându-ţi faptele, şi mai legându-se de felul cum au ieşit lucrurile, îţi răspunde: „Eu te chemam la o cinste mai mare, dar tu te-ai făcut nevrednic de acest dar şi ai pierdut astfel raiul decât, nici aşa nu-mi voi întoarce privirea de la tine, şi depărtând greşeala ta, te voi aduce iar în Cer. De aceea te-am lăsat atâta vreme ca să putrezeşti şi să te strici, ca în mulţimea de vreme să prindă temelii trainice în tine învăţătura smereniei, şi să nu te mai întorci la semeţia dintâi”.
Pentru toate acestea, aşadar, să aducem mulţumiri bunului Dumnezeu şi pentru această grijă a Lui să-L răsplătim cu o răsplată care nouă ne va folosi. Şi la porunca de care v’am mai vorbit adesea, să fiţi cu cea mai mare luare aminte. Căci nu voi înceta, până ce nu vă veţi îndrepta; pentru că nu e întrebarea, dacă vă vorbesc arare sau deseori, ci voi vorbi până vă voi îndupleca (să vă lăsaţi de năravul de a jura). într’adevăr, Dumnezeu spunea Iudeilor prin gura Prorocului: „Dacă postiţi în judecăţi şi gâlceve, atunci de ce-mi mai postiţi?” (Isaia 58, 4-5). Prin noi vă va spune: Dacă postiţi pentru jurăminte şi pentru călcarea lor, atunci de ce mai postiţi? Căci în ce fel ne vom învrednici să vedem Sfintele Paşti? în ce fel vom primi Sfânta Jertfă? Cum ne vom împărtăşi din tainele minunate, cu limba prin care am călcat legea lui Dumnezeu, cu limba prin care ne-am întinat sufletul? Căci dacă nimeni n’ar îndrăsni să primească porfira regească cu mâini necurate, cum vom primi trupul Domnului cu limba întinată? Căci jurământul e al celui rău, iar jertfa e a Stăpânului nostru. „Ce tovărăşie poate să fie între lumină şi întunerec, între Hristos şi Belial?” (I Cor. 6, 14-l5). Că aţi năzuit să vă scuturaţi de această nelegiuire, ştiu bine, dar pentru că nu fiecare de capul său poate uşor să izbutească (a scăpa de acest păcat), să facem tovărăşii şi cete; şi, precum fac săracii la ospeţe, pentru că nu poate fiecare să dea un ospăţ fără cusur, de aceea se adună mai mulţi şi fac un ospăţ punând mână de la mână, aşa să facem şi noi. Pentru că noi prin noi înşine suntem lăsători şi leneşi, împărţind între noi sarcinile, să ne legăm să ajutăm fiecare cu sfatul, cu îndemnul, cu încurajarea, cu mustrări sau cu ameninţări, ca, prin râvna fiecăruia din noi, să izbândim cu toţii. Şi pentru că vedem mai bine cusururile altora decât pe ale noastre, noi să-i păzim pe alţii, iar pe ei să-i însărcinăm să ne păzească pe noi, şi să facem această frumoasă întrecere ca, după ce astfel vom fi biruit acest urît nărav, să venim plini de încredere la această sfântă sărbătoare(1) şi să ne facem părtaşi ai Sfintei Jertfe cu bună nădejde şi cu conştiinţa curată, prin harul şi bunătatea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care şi cu care se cuvine să-I aducem slavă Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
1) De bună seamă Paştele, care în acest an cădea la 25 April.