din „Cuvioasa Olimpiada diaconiţa: O viaţă – o prietenie – o corespondenţă”
Editura DEISIS
Sibiu 1997
1.a. Trupurile care au luptat cu friguri cumplite şi oceanele care au fost bântuite de vânturi puternice, nu scapă îndată de aceste tulburări, nici trupurile de friguri, nici oceanele de frământarea valurilor, ci treptat, încetul cu încetuL. Trupurile au nevoie de mult timp ca să scape de friguri, să se facă deplin sănătoase şi să şteargă slăbiciunea lăsată de boală; apele, la rândul lor, chiar după potolirea vânturilor, se mişcă şi se frământă multă vreme; sunt purtate iarăşi cu multă furie şi au şi ele nevoie de multă vreme ca să se liniştească desăvârşit.
b. Nu fără rost pun acest început scrisorii ce-ţi trimit evlaviei tale, ci ca să cunoşti că este de neapărată trebuinţă să ti-o trimit. Da, am pus capăt tiraniei tristeţii tale, am dărâmat cetăţuia ei prin scrisorile de mai înainte; totuşi e nevoie încă de cuvânt, ca să ti se statornicească în suflet adâncă pace, ca, după ce ai şters din minte amintirea tuturor tulburărilor pricinuite de tristeţe, să ai deplină şi statornică linişte şi multă bucurie.
c. Ceea ce urmăresc nu este numai să te scap de tristeţe, ci să-ţi umplu şi sufletul de multă şi continuă bucurie. Este cu putinţă dacă vrei. Că bucuria nu atârnă de legile neînduplecate ale naturii, cu neputinţă de înfrânat şi de schimbat, ci de voia noastră liberă, pe care o putem mântui cu uşurinţă. Ştii, doar, şi cred că îţi aminteşti, că mai înainte – nu s-a scurs mult timp de atunci – am rostit multe şi lungi cuvântări tocmai despre aceste lucruri; am dat atunci şi multe pilde din istorie. Da, bucuria nu stă în natura lucrurilor, ci în voinţa omului.
d. Că este aşa, se vede de acolo că mulţi oameni bogaţi socotesc viaţa cu neputinţă de trăit, pe când alţii, care trăiesc în neagră sărăcie, sunt mai fericiţi decât toţl. Şi iarăşi multi oameni, cu alai în jurul lor, încărcaţi de slavă şi de cinste, îşi blestemă viaţa, pe când altii, oameni de rând şi din oameni de rând, necunoscuţi de nimeni, se socotesc mai fericiţi ca mulţl. Da, bucuria nu stă în natura lucrurilor, ci în voinţa oamenilor. N-am să încetez s-o spun mereu! Aşadar, nu te lăsa abătută, soră! Scoală-te, întinde mâna cuvântului meu, ajută-mă ca să te smulg desăvârşit din robia cea amară a gândurilor tale! Dacă nu vrei să te străduieşti cât mă străduiesc eu, doctoriile mele nu-ţi sunt de folos! E de mirare că se întâmplă asta cu mine? Nici Dumnezeu, Care poate totul, nu reuşeşte când îndeamnă şi dă sfat, dacă cel sfătuit nu ascultă de spusele Lui; iar neascultarea îi măreşte şi mai mult pedeapsa. Hristos a arătat asta când a spus: „Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi grăit, păcat n-ar avea; dar aşa n-au dezvinovăţire pentru păcatul lor”91. Pentru că aşa plângea şi Ierusalimul, spunând: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe profeţi şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să adun pe fiii tăi şi n-ati voit! Iată se lasă casa voastră pustie!”92
2.a. Cunoscându-le pe acestea, stăpâna mea prea iubitoare de Dumnezeu, luptă, străduieşte-te, sileşte-te ca să-ţi fie de ajutor cuvintele mele, ca să scoţi din suflet şi să alungi cu multă tărie gândurile care te tulbură şi-ti aduc atâta frământare şi nelinişte. N-am nici o îndoială că vei face aşa şi vei primi sfatul meu. Trebuie deci, să-ţi făuresc săbii, lănci, arcuri, săgeţi, platoşe, scut, apărători pentru fluierele picioarelor, ca să te aperi cu unele, să ataci cu altele, iar cu altele să sapi gropi, ca să ascunzi gândurile care te tulbură. Din ce voi făuri armele şi praştiile acestea, ca să nu laşi pe duşmani nici să se apropie de tine, ci să-i alungi de departe cu multă tărie? Tristeţea ta îmi va da material pentru făurirea lor, dacă vom filozofa puţin despre ea, dacă vom arăta că este grea şi păgubitoare.
b. Tristeţea [athymia] este un cuptor pentru chinuirea sufletelor, o durere nespusă, o osândă mai amară ca orice osândă. Tristeţea imită viermele veninos care roade nu numai trupul, ci însuşi sufletul; o molie, care roade nu numai casele, ci şi mintea; un veşnic călău, care nu sfâşie coastele, ci slăbeşte puterea sufletului; o noapte neîntreruptă, întuneric de nepătruns, furtună, tulburare, friguri nevăzute mai pârjolitoare decât flacăra; război care nu pune jos armele, boală care orbeşte pe mulţi din cei ce văd. Soarele şi limpezimea văzduhului pare a-i stânjeni pe cei cuprinşi de tristeţe; amiaza mare le este noapte adâncă.
c. De aceea şi minunatul acela profet, ca să arate asta, spunea: „Soarele va apune pentru ei la miezul zilei”93. Asta nu înseamnă că dispare soarele, de pe cer, că-şi întrerupe drumul lui obişnuit, ci că pentru un suflet întristat, ziua cea mai luminoasă e noaptea. Nu-i atât de întunecos întunericul nopţii, cât de întunecoasă e noaptea tristeţii; nu din pricina unor legi ale naturii, ci din pricina întunecării gândurilor. Tristeţea e groaznică, de nesuferit; chipul ei este aspru; e mai crudă decât un tiran şi nu ascultă iute de cei care încearcă să-i pună capăt. Când pune stăpânire pe un suflet e mai tare ca diamantul, dacă sufletul acela nu-i deprins cu filozofia.
3.a. Dar pentru ce e nevoie să vorbesc eu multe despre tristeţe, când poti să te duci la cei stăpâniţi de tristeţe şi de la ei să-i cunoşti pururea? Dar mai bine spus, dacă vrei, să facem mai întâi dovada grozăviei tristeţii din altă parte.
Când Adam a săvârşit păcatul acela cumplit, când a adus osânda peste tot neamul omenesc, Adam a fost osândit la muncă94, dar femeia care a săvârşit un păcat mai mare şi aşa de mare că păcatul bărbatului, pus faţă în faţă cu păcatul ei, nici nu mai pare păcat, că spune Apostolul: „Adam n-a fost amăgit, dar femeia fiind amăgită, a căzut în călcare de poruncă”95 – femeia, deci, aceea care a fost amăgită şi a căzut în călcare de poruncă, ea, care a făcut băutura otrăvitoare, şi pentru ea şi pentru bărbat – a fost osândită la o durere mai mare, care întrecea cu mult durerea pricinuită de muncă, „înmulţind voi înmulţi necazurile tale, spune Dumnezeu, şi suspinul tău; în dureri vei naşte fii”96. Nu-i vorba de osteneală, nu-i vorba de sudoare, nu-i vorba de muncă, ci de tristeţe şi suspin; iar pedeapsa aceasta tine în cumpănă cât mii şi mii de osteneli şi de morţi; dar mai bine spus, e mult mai cumplită.
b. Şi doar este ceva mai rău decât moartea? Nu este, oare, moartea cel mai mare rău în ochii oamenilor? Nu pare ea înfricoşătoare, groaznică şi vrednică de mii şi mii de lacrimi? N-a spus Pavel că moartea este pedeapsa pentru cea mai mare fărădelege? Pedeapsa aceasta, spune Pavel, se dă celor ce se apropie cu nevrednicie de Sfintele Taine, celor ce se împărtăşesc cu nevrednicie de la masa cea înfricoşătoare, grăind aşa: „Pentru aceea sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit”97.
c. Nu şi toţi legiuitorii osândesc la moarte pe cei ce săvârşesc mari nelegiuiri? N-a hotărât, oare, Dumnezeu în lege această pedeapsă capitală pentru marii păcătoşi? Oare nu de frica de moarte patriarhul acela vestit, care a biruit chiar glasul sângelui, a primit să dea pe femeia lui pe mâinile unor desfrânaţi, barbari, tiraniei egiptene, n-a pus, oare, el la cale fapta aceea plină de ocară, n-a îndem-nat-o, oare, el pe femeia lui să joace această tragedie cumplită? Şi nici nu se ruşinează din pricina unei astfel de fapte! „Şi va fi, spune el, că dacă te vor vedea aşa de frumoasă, pe mine mă vor ucide, iar pe tine te vor cruţa. Spune-le, dar, că eşti sora mea, ca să-mi fie bine pentru tine, şi va trăi sufletul meu pentru tine”98.
d. Ai văzut ce frică? Ai văzut ce cutremur a clătinat sufletul acela înalt, sufletul acela de filozof? Ai văzut că diamantul s-a topit din pricina firii? Patriarhul minte, spune că femeia lui este altcineva decât ceea ce este, dă singur în gura lupilor mieluşeaua. Şi ce nu pot suferi deloc bărbaţii, să-şi vadă femeia necinstită, dar mai bine spus, chiar numai bănuită, aceea şi mai mult decât aceea – că nu era numai bănuială, ci cutezată ocara – nu numai că o vede Avraam, ci o şi pune la cale şi i se pare uşoară şi de suferit fapta aceasta. Un simţământ a biruit alt simţământ, cel mai puternic pe cel mai slab, frica de moarte a biruit gelozia.
e. Tot aşa şi marele Ilie. Acesta, din pricina fricii de moarte, a ajuns fugar, hoinar, şi-a schimbat locul99, temându-se numai de ameninţarea unei femei desfrânate şi blestemate. Omul care a închis cerul, care a făcut atâtea minuni, n-a putut îndura frica pricinuită de nişte cuvinte. Frica a zguduit atât de mult sufletul acela înalt cât cerul, că a părăsit dintr-o dată ţara şi poporul, pentru care se pri-mejduiesc de nenumărate ori; a mers singur cale de patruzeci de zile, s-a dus să locuiască în pustie, el care avusese atâta îndrăzneală, care vorbise cu atâta libertate şi arătase atâta bărbăţie.
f. Da, moartea e înfricoşătoare. Cu toate că ne loveşte în fiecare zi, totuşi de fiecare dată moartea cuiva ne izbeşte, ne tulbură, ne cutremură, ca şi cum atunci am vedea-o pentru întâia oară. Nici scurgerea vremii, nici vederea ei în fiecare zi nu-s în stare să ne mângâie. Tristeţea şi zdruncinarea pricinuită de moarte nu îmbătrâneşte cu timpul, ci întinereşte şi înfloreşte neîncetat; în fiecare zi frica de moarte este puternică şi vie.
g. Şi pe bună dreptate. Cum poţi să nu te cutremuri, să nu te pierzi, când vezi dintr-o dată mai mut decât pietrele pe cel care până mai ieri, alaltăieri, mergea, umbla, făcea nenumăratele treburi, stătea în fruntea nevoilor casei, ale soţiei, ale copiilor, ale slugilor, iar adeseori chiar în fruntea treburilor unor oraşe întregi, ameninţa, înfricoşa, dădea pedepse, scăpa de pedepse, făcea o mulţime de treburi în oraş şi la ţară? Mulţime de lume scoate strigăte de durere, prietenii se bat în piept, soţia îşi rupe hainele, îşi zgârie faţa, îşi smulge părul, cete de slujnice stau în jur şi bocesc cu jale, iar el nu simte nimic. Toate au dispărut dintr-o dată! Şi cugetarea şi mintea şi sufletul şi frumuseţea feţii şi mişcarea mădularelor. Au dispărut şi vin în locul lor altele groaznice şi pline de jale: muţenia, nesimţirea, stricăciunea, putreziciunea, cenuşa, pulberea, mirosul greu, pieirea desăvârşită, tot trupul schimbat în oase de nerecunoscut şi groaznice la vedere.
4.a. Şi cu toate acestea moartea, grozăvia aceasta, precum ne-o arată şi faptele din toate zilele şi spaima acelor sfinţi bărbaţi, este mai uşoară decât tristeţea. Că de aceea am vorbit atât de pe larg ca să-ţi arăt ce pedeapsă suferi în contrariul ei, dar mai bine spus, ce răsplată aştepţi, răsplată cu mult mai mare decât bunătăţile. Şi ca să vezi că acestea sunt aşa, voi merge iarăşi la cei cuprinşi de aceste simţăminte, la cei de care am fost silit să vorbesc mai înainte.
b. Când Moise a venit şi a vestit pe iudei că au să scape de necazurile din Egipt, iudeii nici n-au vrut să-l asculte; şi Legiuitorul a arătat pricina : „Şi a grăit Moise poporului şi poporul n-a ascultat pe Moise din pricina împuţinării sufletlui”100. Iar când Domnul îi ameninţă pe iudei cu mari pedepse pentru multa lor nelegiuire, când le vorbeşte de robie, de vieţuirea în pământ străin, de foamete, de ciumă, adaugă şi această pedeapsă zicând: „Şi le voi da lor inimă întristată şi ochi întunecaţi şi suflet istovit”101. Dar pentru ce trebuie să vorbesc eu de iudei, un popor neascultător, nerecunoscător, un popor rob trupului, un popor care nu ştie să filozofeze, când pot dovedi spusele mele cu pilde din viaţa bărbaţilor mari şi vestiţi? Ceata apostolilor a stat lângă Hristos trei ani; a ascultat din gura Lui multe învăţături despre înviere şi despre alte taine; au săvârşit ei înşişi minuni mari şi minunate; L-au văzut \\ HI atâta vreme făcând minuni; au stat la masă cu El şi au fost în\ aţâţi în tot chipul; ei bine, aceştia, când au auzit că le spune cuvinte pline de tristeţe, mereu se ţineau de El, atârnaţi ca şi copii de sân, mereu îl întrebau: „Unde Te duci?”102 Atât erau de topiţi de tirania tristeţii, atât erau de îndureraţi, că nu-l mai întrebau nimic altceva. Hristos le spunea: „Aţi auzit că merg la Cel ce M-a trimis şi voi veni la voi; şi nimeni din voi nu Mă mai întreabă: «Unde Te duci?» Dar pentru că v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voatră”.103 Ai văzut că tirania tristeţii le-a întunecat dragostea, că i-a robit, că i-a subjugat?
c. Ilie apoi – că n-am să-l las la o parte nici acum – după ce a plecat şi a fugit din Palestina, nemaiputând îndura tirania tristeţii -că era cumplit de întristat o arată cel ce a scris istoria vieţii lui zicând: „S-a dus unde-l trăgea inima”104 – ascultă ce rugă îi face lui Dumnezeu: „Destul acum, Doamne! la-mi sufletul din mine, că nu-s mai bun eu decât părinţii mei!”105 îşi dorea moartea, grozăvia aceasta, pedeapsa aceasta mare, capul răutăţilor! Pe aceasta ca un har voia s-o primească, îi era mai groază de tristeţe decât de moarte. Ca să scape de aceea, fugea la aceasta.
S.a. Cu acest prilej vreau să răspund şi la o întrebare. Ştiu că doreşti răspuns la astfel de întrebărl. Care-i întrebarea? Dacă Ilie socotea moartea mai uşoară decât tristeţea, atunci pentru ce şi-a părăsit şi ţara şi poporul numai ca să scape de moarte? Pentru ce atunci fuge de moarte, iar acum o caută? Ca să vezi şi de aici că tristeţea e mai grozavă decât moartea. Când îl zguduia numai frica de moarte, făcea totul ca să scape de moarte. Dar când tristeţea a pus stăpânire pe sufletul lui şi şi-a arătat puterea ei, când a început să-l macine, să-l mistuie, să-l roadă cu dinţii şi, când n-a mai putut s-o îndure, atunci, da, a socotit moartea, care era mai grea ca orice, mai uşoară ca tristeţea. Tot aşa şi lona, ca să scape de tristeţe, şi-a dorit moartea. A cerut şi el moartea, zicând: „Ia-mi sufletul meu din mine, că e mai bine pentru mine să mor decât să trăiesc”106.
b. David arată acelaşi lucru într-un psalm pe care-l scrie vorbind fie în numele lui, fie în numele altora, care-şi plâng durerea: „Când a stat păcătosul împotriva mea, am amuţit, m-am smerit şi nici de bine n-am grăit şi durerea mea s-a înnoit, înfierbântatu-s-a inima mea înăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc”107.
David a arătat că focul acela, tristeţea adâncă, e mai puternică decât moartea. De aceea, nemaiputând îndura loviturile şi durerile ei, zice: „Grăit-am cu limba mea”108.
– Şi ce grăieşti, spune-mi!
– „Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârşitul meu şi numărul zilelor mele care este, ca să ştiu câte zile îmi mai rămân de trăit”109. Rosteşte acelaşi lucru ca şi Ilie, numai cu alte cuvinte.
c. Ceea ce spune Ilie prin cuvintele: „Nu sunt mai bun decât părinţii mei”, aceea lasă şi David să se înţeleagă, când zice: „Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârşitul meu, ca să ştiu ce-mi lipseşte”. „Pentru ce am mai fost eu lăsat pe pământ, spune el, pentru ce mai rămân, pentru ce mai trăiesc pe lumea asta, când ceilalţi au plecat?” Şi astfel, şi David caută moartea, fie el, fie aceia în numele cărora vorbeşte; doreşte şi el să ştie timpul venirii ei: „Fă-mi cunoscut sfârşitul meu”, spune el, ca să aibă prin cunoştinţa aceasta o mare bucurie. Astfel David, din pricina’neputinţei de a îndura tristeţea, focul acela care-i ardea cugetul, ajunge de doreşte un lucru groaznic, moartea, „în cugetul meu se va aprinde foc”.
d. Aşteaptă, dar, şi tu, mari răsplăţi pentru această cumplită pedeapsă pe care o înduri acum; aşteaptă multe premii, nespuse răsplăţi, cununi strălucitoare şi tare înfloritoare pentru luptele acestea ale tale atât de mari. Nu numai săvârşirea de fapte bune are multe răsplăţi, ci şi suferinţa răului. Despre asta vreau să vorbesc acum. Un astfel de cuvânt ţi-i tare de folos şi ţie şi tuturora; e în stare să îndemne la răbdare, să dea curaj inimii tale, iar sudorile suferinţelor să nu le lase să te sleiască de puteri.
6.a. Cele ce-am spus până acum au dovedit îndeajuns că tristeţea este cel mai rău din toate relele, este culmea şi capul nenorocirilor. Rămâne acum să pun faţă în faţă faptele bune, cu suferinţele, ca să vezi bine că au răsplată nu numai faptele bune, ci şi suferinţele; ba răsplată foarte mare; şi nu sunt răsplătite mai puţin suferinţele decât faptele bune, ci, mai mult, suferinţele au chiar mai mare răsplată.
b. Şi dacă vrei, am să dau ca pildă pe marele atlet al răbdării, care a strălucit şi în fapte bune şi în suferinţe, pe diamantul, pe piatra cea preţioasă, pe omul care a trăit în Avstida, dar a luminat întreaga lume cu covârşirea virtuţii lui. Am să vorbesc şi de faptele lui bune şi de suferinţele lui, ca să vezi prin ce a strălucit mai mult.
c. Care sunt faptele lui bune? „Casa mea, spune el, era deschisă celui ce venea; era liman de obşte călătorilor”110. Aproape toate averile lui erau ale celor nevoiaşl. „Eram ochi celor orbi – spune el – şi picior şchiopilor. Eram tată celor neputincioşi; judecata, pe care n-am ştiut-o, am cercetat; am zdrobit măselele celor nedrepţi şi din mijlocul dinţilor le-am scos prada111. Pe cei neputincioşi care aveau nevoie de ajutor, nu i-am refuzat şi n-au plecat neajutoraţi112; n-a plecat nimeni cu sânul gol de la uşa mea”.
d. Ai văzut ce fel de chipuri de fapte şi felurite limanuri de milostenie! Cu toate ajuta pe cei nevoiaşi! Ai văzut că alunga sărăcia, că ajuta pe văduve, că făcea dreptate celor nedreptăţiţi, că era temut de cei ce făceau rău? Strădania lui nu se mărginea numai la atâta, să ia parte celor necăjiţi, să lupte împreună cu ei – lucru făcut de mulţi – ci să şi ducă ajutorul până la capăt; şi făcea asta cu multă tărie. „Am zdrobit măselele celor nedrepţi”, spune eL. A pus în faţa ambiţiei acelora purtarea lui de grijă. Se străduia să îndrepte nu numai nedreptăţile oamenilor, ci punea purtarea lui de grijă şi împotriva beteşugurilor firii, îndreptând greşelile ei prin marele lui ajutor dat oamenilor. Pentru că nu putea să le dea mădularele pierdute, să dea orbilor ochi, şchiopilor picioare, ţinea şi locul acestor mădulare. Datorită lui, cei ce-şi pierduseră ochii vedeau, iar cei cu picioarele tăiate mergeau. Ce poate egala bunătatea aceasta a lui?110
e. Cunoşti şi celelalte virtuţi ale lui – ca să nu lungesc cuvântul înşirându-le pe toate – cunoşti blândeţea lui, bunătatea lui, cuminţenia lui, cinstea lui; ştii cât de aspru era cu cei nedrepţi – şi acesta-i lucru minunat – el, care era aşa de bun şi de blând şi mai dulce decât mierea cu ceilalţi oameni şi cu slugile lui! Aceştia, ca să arate cât de mult îi iubea Iov, spuneau: „Cine ne-ar fi dat cărnurile lui ca să ne saturăm?”114 Dacă era aşa de bun, aşa de blând, cu slugile, cu care de multe ori trebuia să fie aspru, apoi cu mult mai mult era bun cu ceilalţi oameni!
7.a. După ce am adunat aceste pilde din viaţa lui Iov şi am fi putut aduna mai multe ca acestea, haide cu mine la catalogul suferinţelor lui. Să le punem faţă în faţă şi să vedem când era Iov mai strălucit: când săvârşea faptele bune sau când suferea necazuri şi când multă tristeţe îi cuprindea sufletul? Când era Iov mai strălucit? Când deschidea casa tuturor drumeţilor sau când i s-a dărâmat casa şi el n-a rostit cuvântul de hulă, ci slăvea pe Dumnezeu? Şi doar una era fapta bună, iar cealaltă suferinţă.
b. Când era mai strălucit, te întreb, când jertfea pentru copiii lui, şi-i strângea ca să trăiască în înţelegere sau când au fost prinşi sub dărâmăturile casei, când şi-au sfârşit viaţa în chip aşa de dureros, iar Iov îndura întâmplarea cu multă filozofie? Când a strălucit mai mult, când încălzea cu lâna oilor lui umerii celor goi sau când auzind că a căzut foc din cer şi-a mistuit turma împreună cu păstorii, nu s-a tulburat, nu s-a frământat, ci a îndurat în linişte nenorocirea?
c. Când era mai mare, când folosea sănătatea trupului pentru apărarea celor nedreptăţiţi, sfărâmând măselele celor nedrepţi, smulgându-le din dinţi prada şi fiindu-le liman sau când vedea trupul lui, arma celor nedreptăţiţi, mâncat de viermi, când stând pe gunoi îi răzuia cu un hârb? „Pielea mea crapă şi se zbârceşte”115. Şi doar toate acelea erau fapte bune, iar toate acestea suferinţe! Şi totuşi acestea l-au făcut mai strălucit! Asta e mai cu seamă partea cea mai amară a luptei! Ea are nevoie de bărbăţie mai mare, de suflet mai puternic, de cuget mai hotărât, de dragoste mai fierbinte de Dumnezeu.
d. Din pricina asta, atunci când Iov săvârşea fapte bune, diavolul spunea, deşi cu neruşinare şi hoţeşte: „Oare în zadar cinsteşte Iov pe Dumnezeu?”116; acum, însă, când Iov îndură aceste nenorociri, diavolul, ruşinat, a luat-o la fugă şi nici umbră de cuvânt neruşinat n-a mai fost în gura lui. Aceasta e cununa cununilor, aceasta e virtutea virtuţilor, aceasta e dovada limpede a bărbăţiei, acesta e semnul cel mai adevărat al filozofiei.
e. însuşi fericitul Iov, ca să arate că tirania tristeţii e mai cumplită decât moartea, numeşte moartea odihnă: „Moartea – spune el -este odihna omului”117. Şi ca să scape de tristeţe, cere moartea ca un har, zicând: „Dea Dumnezeu să asculte cererea mea şi nădejdea mea să o plinească. Dacă a început Domnul, rănească-mă şi până la sfârşit să mă omoare. Să-mi fie mie mormânt cetatea, peste ale cărei ziduri săream”118. Astfel, tristeţea e mai grea decât toate suferinţele; şi cu cât e mai grea, cu atât are şi mai mari răsplăţi.
8.a. Dar ca să vezi şi în alt chip cât de mare e câştigul suferinţelor, chiar când nu suferi pentru Dumnezeu – şi nimeni să nu socotească că exagerez – dar totuşi suferi şi suferi cu curaj şi în linişte, ei bine, află că Iov nu ştia că pentru Dumnezeu a îndurat acele suferinţe; şi totuşi numai pentru asta a fost încununat că a răbdat cu curaj fără să ştie pricina.
b. Tot aşa şi săracul Lazăr; era bolnav de o boală firească, şi suferinţa lui nu era deloc o suferinţă pentru Dumnezeu; dar ştii câte cununi a primit, pentru că a suferit, pentru că a răbdat, pentru că a îndurat cu curaj lipsa celor care puteau să-l îngrijească, durerea pricinuită de bube, de foamete, de dispreţul şi de cruzimea bogatului Şi doar nu putem spune că găsim vreo faptă bună în viaţa lui Lazăr. Nu putem spune că a mântuit pe săraci, că a ajutat pe cei nedreptăţiţi, că a făcut vreun alt bine, ci putem vorbi de zăcerea lui la poarta bogatului, de boala lui, de limbile câinilor, de dispreţul arătat lui de bogat; toate suferinţe ale răulul. Şi cu toate că n-a făcut nici o faptă bună, a avut parte de aceeaşi soartă ca şi patriarhul Avraam, care a făcut atâtea fapte bune, numai pentru că a îndurat cu curaj tristeţea pricinuită de suferinţe.
c. Am să-ţi mai spun şi altceva; ciudat, dar adevărat. Orice faptă bună, mare şi de curaj, dacă nu e săvârşită cu osteneală, cu primejdie şi însoţită cu suferinţe, nu primeşte multă plată. „Fiecare îşi va lua plata sa după osteneala sa”119; nu după mărimea faptei, ci după mărimea suferinţei. De aceea şi Pavel când se laudă, nu se laudă numai că a săvârşit fapte mari, ci şi că a suferit mult. După ce a spus: „Slujitori ai lui Hristos sunt ei? ca un nebun grăiesc, sunt mai presus eu”120, nu arată superioritatea lui faţă de ceilalţi apostoli, spunând: „Am predicat la atâtia şi atâţia”, ci lasă deoparte toate faptele lui mari şi înşiră numai suferinţele lui grăind aşa: „In osteneli mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori; de la iudei am primit de cinci ori câte patruzeci fără una; de trei ori am fost bătut cu toiege, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am petrecut în adânc; în călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi, în osteneală, în trudă, în privegheri de multe ori, în foame, în sete, în goliciune, pe lângă celelalte, stăruinţa mea de fiecare zi”121.
9.a. Ai văzut şiruri de suferinţe şi pricinile de laudă? Pavel adăugă apoi la acestea şi faptele lui mari; dar şi aici, partea cea mai mare o are suferinţa, nu fapta. După ce a spus: „stăruinţa mea de fiecare zi”, adică prigonirile, tulburările, greutăţile – căci aceasta e stăruinţa mea – a adăugat: „grija de toate bisericile”122. N-a spus: „îndreptare”, ci „grija”, care e mai mult suferinţă decât faptă. La fel cu cele spuse mai departe: „Cine este slab, şi eu să nu fiu slab?”123 N-a spus: „Şi eu să nu-l îndrept”, ci: „Şi eu să nu fiu slab?” Şi iarăşi: „Cine se poticneşte şi eu să nu ard?”124 N-a spus: „L-am scăpat de poticneală”, ci: „Am luat parte la tristeţea lui”. Apoi, ca să arate că mai cu seamă aceste acţiuni sunt răsplătite, a adăugat: „Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu slăbiciunile mele”125.
Adaugă apoi şi altă acţiune asemănătoare, fuga prin fereastră cu ajutorul unui coş, peste zid126. Acestea toate sunt suferinţe.
b. Prin urmare, dacă suferinţele au mari răsplătiri, iar tristeţea este mai cumplită şi mai dureroasă decât toate suferinţele, gândeşte-te cât de mari sunt răsplăţile! Nu voi înceta de a-ţi cânta mereu acelaşi cântec, ca să împlinesc acum ce făgăduisem la început: să-ţi uşurez tristeţea cu gândurile pe care însăşi tristeţea le naşte.
c. Iată un alt exemplu, ca să vezi ce mare lucru este ca o faptă bună să fie însoţită de suferinţă şi cât îi lipseşte dacă e săvârşită fără nici o osteneală. Nabucodonosor, vestitul împărat al Babilonu-lui, care trăia cu puterea ce i-o dădea sceptrul şi diadema, a împlinit cândva cuvântul evanghelic. După minunea aceea mare din cuptor, şi-a luat sarcina s-o propovăduiască în toată lumea, nu numai cu limba, ci şi cu scrisorile; şi a scris întregului pământ aşa: „Nabucodonosor împăratul, către toate popoarele, seminţiile şi limbile şi locuitorii întregului pământ, pacea să se înmulţească între vol. Semnele şi minunile pe care le-a făcut cu mine Dumnezeu Cel Preaînalt, plăcut-au înaintea mea să vi le vestesc vouă, că sunt mari şi puternice, împărăţia Lui este împărăţia veşnică şi stăpânirea Lui din neam în neam”127. Şi a dat poruncă să piară orice popor, seminţie şi limbă, care va rosti cuvânt împotriva Dumnezeului lui Sedrah, Misah şi Abdenago şi casele lor jefuite. Şi a adăugat: „Că nu este alt Dumnezeu, Care să poată izbăvi aşa”128. Ai văzut ce ameninţare era în acele scrisori? Ai văzut ce frică? Ai văzut ce învăţătură? Ai văzut ce predicatori şi ce scrisori au fost trimise în toată lumea?
d. – Şi ce-i cu asta spune-mi? Va primi, oare, aceeaşi plată ca şi apostolii, pentru că a propovăduit aşa puterea lui Dumnezeu, pentru că şi-a dat atâta silinţă ca să vestească pretutindeni cuvântul? Nu, nici mare plată, ci abia puţină, puţină de tot. Şi doar a săvârşit şi el aceeaşi faptă ca şi apostolii! Da, dar pentru că fapta lui n-a fost însoţită de osteneală, nici de suferinţe, de aceea i se micşorează plata. Nabucodonosor a făcut totul cu puterea stăpânirii sale şi în tihnă; apostolii, însă, au fost împiedicaţi, prigoniţi, bătuţi, chinuiţi, aruncaţi în prăpăstii, aruncaţi în mare; se topeau de foame, erau în primejdie de moarte în fiecare zi; sufletul lor le era chinuit; erau eputincioşi cu fiecare neputincios, ardeau cu fiecare om care se poticnea. Ei bine pentru ostenelile acestea şi mai ales pentru tristeţea lor, răsplăţile erau mai marl. Fiecare îşi va lua plata după osteneala lui”129. N-am să încetez să spun mereu aceste cuvinte.
e. Asta a fost pricina că iubitorul de oameni Dumnezeu nu i-a împlinit cererea lui Pavel, cu toate că-L rugase deseori să-l scape de suferinţe, de tristeţe, de durere şi de primejdii. „Pentru aceasta am rugat de trei ori pe Domnul”130, spune Pavel, şi n-am dobândit ce ceream. Pentru ce ar fi primit, dar, Nabucodonosor răsplăti foarte mari? Pentru că a predicat fără bătaie de cap, trăind în desfătări şi bucurii? Pentru că a deschis gura şi şi-a mişcat limba, stând acasă? Dar asta o poate face cu uşurinţă orice om, omul cel mai lipsit de curaj, omul care duce viaţă de chefliu şi de stricat. Dar pentru răni, pentru morţi, pentru călătoriile cele de pe pământ şi cele de pe mare, pentru tristeţi, lacrimi şi dureri – „Trei ani, spune Pavel, n-am încetat, învăţând cu lacrimi noaptea şi ziua pe fiecare din voi”131 -Pavel va primi cu multă îndrăznire răsplăţi şi cununi.
10.a. Socotind, dar, şi gândindu-te la câştigul pe care-l aduce o viaţă plină de dureri şi de necazuri, bucură-te şi te veseleşte că din copilărie ai mers pe calea cea aducătoare de câştig şi plină de cununi, cale presărată cu dese şi necontenite suferinţe. Fel de fel de boli trupeşti, mai cumplite ca nenumărate morţi, n-au încetat să te asalteze des; nori de ocări şi de insule şi de bârfeli nu încetau să se năpustească asupra ta; tristeţi dese şi neîntrerupte şi izvoare de lacrimi te-au supărat tot timpuL. Fiecare din aceste suferinţe era îndestulătoare să aducă mult folos omului care le îndura cu răbdare.
b. Lazăr a avut aceeaşi soartă cu patriarhul Avraam, numai pentru boala lui; ocările fariseului au dus vameşului o îndreptăţire care depăşea dreptatea fariseului; Apostolul Petru şi-a vindecat cu lacrimi rana acelui păcat groaznic. Când fiecare din cele spuse mai sus, când numai una din suferinţele acestea e îndestulătoare pentru răsplată, gândeşte-te câte răsplăţi vei primi tu, când ai îndurat cu covârşire toate aceste suferinţe, toată viaţa ta? Nimic nu ne face atât de străluciţi, atât de invidiaţi, nimic nu ne umple de mii şi mii de bunătăţi, ca mulţimea încercărilor, ca primejdiile, ostenelile, tristeţile, uneltirile necontenite de la cei care nu s-ar cuveni, dacă le îndurăm cu seninătate pe toate.
c. Nimic nu l-a făcut atât de fericit şi de vestit pe fiul lui lacov, ca bârfeala aceea de atunci, ca temniţa, lanţurile şi necazurile legate de ele. Mare a fost cuminţenia sa când a biruit desfrânarea egiptencei, când a îndepărtat pe femeia aceea ticăloasă, care îl chema la nedreaptă împreunare! Mare, dar nu aşa de mare ca suferinţele lui! Ce faptă de laudă este, întreb, să nu faci adulter, să nu strici casa altuia, să nu pângăreşti un pat care nu-ţi aparţine, să nu faci rău celui ce ţi-a făcut bine, să nu arunci ruşine peste stăpânul casei? Dar ceea ce l-a făcut mai cu seamă mare pe losif sunt acestea: primejdiile, cursa, nebunia femeii robite de patimă, silnicia ce i s-a făcut, temniţa din care nu putea scăpa a camerei femeii desfrânate, pe care desfrânata o aranjase pentru el, lanţuri întinse pretutindeni, bârfeala, calomnia, închisoarea, lanţurile, nici o dreptate cât de mică după o luptă atât de mare, pentru care ar fi trebuit să fie încununat, durerea lui într-un loc întărit ca un osândit, ca un vinovat, închiderea lui împreună cu cei ce au săvârşit cele mai mare rele fapte, murdăria, lanţurile, chinul din închisoare.
d. Acum îl văd cu mult mai strălucitor decât atunci când stătea pe tronul Egiptului şi împărţea grâu celor nevoiaşi, decât atunci când potolea foametea şi era liman de obşte tuturor! Acum, când îi sunt mâinile şi picioarele în lanţuri, îl văd mai slăvit decât atunci când avea atâta putere şi era îmbrăcat în haine strălucitoare. Timpul petrecut în închisoare a fost timp de câştig şi neguţătorie mare; pe când timpul de desfrânare, de tihnă şi de cinste a fost, e drept, timp de multă plăcere, dar nu de mult câştig. De aceea nu-l fericim atât pentru că era cinstit de tatăl lui, pe cât îl fericim că era invidiat de fraţii lui, că trăia în casă cu duşmanii lui. Război cumplit a izbucnit împotriva lui încă de pe când era mic copil; cei care-i duceau război nu-l puteau învinui cu nimic, ci erau măcinaţi şi sfâşiaţi de ură din pricină că tatăl lor îl iubea mai mult. Şi dragostea tatălui, după spusele lui Moise dătătorul de Lege, nu-şi avea început în virtutea lui losif, ci chiar de când s-a născut. Era iubit mai mult, pentru că fusese născut în urma celorlalţi copii, la adânci bătrâneţe; şi se ştie că sunt mai dragi copiii născuţi mai presus de nădejde, „îl iubea pe el tatăl lui – spune Moise – pentru că era fiul bătrâneţilor lui”132.
11.a. După părerea mea, legiuitorul Moise a scris aceste cuvinte nu pentru a arăta adevărul purtării lui lacov, ci pentru a-i găsi o scuză, într-adevăr, lacov văzând că losif este invidiat de fraţii lui, în dorinţa de a le potoli invidia, a născocit această pricină dragostei lui; şi pricina asta, după socoteala tatălui, n-ar fi dat naştere la multă invidie. Dar că nu asta era pricina dragostei lui, ci virtutea înfloritoare din cugetul lui losif, mai coaptă decât vârsta, se vede de la Veniamin. Dacă lacov îl iubea pe losif pentru că era fiul bătrâneţilor lui, atunci ar fi trebuit ca pe Veniamin, care era mai tânăr, să-l iubească şi mai mult. Veniamin a fost născut după losif şi el era mai degrabă fiul bătrâneţilor lui. Dar după cum am spus, cuvintele acelea au fost o născocire a tatălui, vrând să curme războiul dintre fraţl. Dar nici aşa n-a reuşit; dimpotrivă, flacăra a ars mai cu furie. Şi pentru că deocamdată n-au putut face nimic, au aruncat asupra lui hulă grea, i-au adus o învinuire ruşinoasă. Fraţii au întrecut în răutate pe egipteancă; au fost cu mult mai răi decât ea. Egipteanca a făcut rău unui străin, pe când ei unui frate.
b. Şi fraţii nu şi-au oprit aici răutatea, ci totdeauna făceau rele mai mari decât cele dinainte. Pierzându-l pe când era singur în pustie, întâi au vrut să-l ucidă, apoi l-au vândut; din liber l-au făcut rob. Şi robia cea mai grea: n-a ajuns rob la unii din neamul lui, ci la nişte barbari de altă limbă. Că fraţii l-au vândut unora care se duceau într-o ţară barbară. Dar Dumnezeu, Care voia să-l facă mai strălucit, a îngăduit faptele lor, a răbdat îndelung ca primejdia să urmeze primejdiel. După ce-l invidiaseră şi-i făcuseră nume rău, l-au dat uciderii, apoi robiei, mai cumplită ca uciderea.
c. Să nu treci cu uşurinţă pe lângă cele spuse, ci gândeşte-te la cumplitele suferinţe ale acestui nobil tânăr! A fost crescut în casa părintească, şi dintr-o dată este vândut de fraţi, fără să fie vinovat cu ceva; este dat unor barbari de altă limbă, cu alte obiceiuri, mai mult fiare decât oameni; ajunge fără patrie, venetic, slugă, străin, în loc de cetăţean liber; se bucurase de atâta bună stare şi a ajuns în cea mai grea robie, el care nu fusese deloc obişnuit; a avut stăpâni aspri şi a fost dus într-o ţară străină şi barbară. Dar nenorocirile nu s-au oprit aicl. După visurile acelea minunate care vesteau mai dinainte că fraţii au să i se închine lui, uneltirile au urmat uneltirilor. Negustorii, care l-au cumpărat, nu l-au ţinut pentru ei, ci l-au vândut altor barbari mai răi.
d. Ştii ce mare nenorocire este să treci din mâna unui stăpân rău în mâna altuia tot rău. Robia e şi mai grea când noii stăpâni sunt tot străini şi mai răi decât cei dinainte. Şi a ajuns losif în Egipt, ţara aceea care pe atunci lupta împotriva lui Dumnezeu, ţara care avea guri neruşinate şi limbi hulitoare. A ajuns printre egipteni, dintre care unul singur a fost de ajuns să-l facă pe marele Moise fugar şi hoinar. Ajuns acolo, losif a răsuflat puţin, că bunul Dumnezeu, Care rânduieşte cele minunate, a prefăcut în oaie fiara care îl cumpărase. Dar îndată i s-au pregătit iarăşi lupte, nevoinţe, sudori mai mari ca cele dintâi.
e. Stăpâna lui văzându-l s-a uitat la el cu ochi pofticioşi; a fost robită de frumuseţea chipului lui, şi, biruită cu totul de patimă, a ajuns, din pricina acestei pofte desfrânate, leoaică în loc de femeie. Şi iarăşi duşmanul locuia în casă cu el, iar pricina duşmăniei era alta decât a duşmanilor de mai înainte; fraţii lui l-au izgonit din casă pentru că îl urau; aceasta, pentru că îl iubea, pentru că ardea de dragul tânărului. Războiul era acum îndoit, dar mai bine spus, întreit şi înmulţit. Să nu socoteşti că i-a fost uşoară lupta aceasta, pentru că a rupt îndată mreaja, pentru că a sărit din laţ şi l-a tăiat într-o clipită de vreme! I-a stors din trup multă sudoare.
12.a. Iar dacă vrei să ştii bine asta, gândeşte-te ce este tinereţea, tinereţea în floarea el. Iosif era atunci în floarea vârstei, când flacăra firii se ridică mai puternic, când tulburarea poftei este mare, când mintea e mai slabă. Sufletele tinere nu sunt îngăduite cu multă pricepere, nici nu se străduiesc mult pentru virtute, în tinereţe, furtuna patimilor e mai cumplită, iar mintea, când cârmuieşte patimile, mai slabă. În afară de fire şi de vârstă, mai era şi marea desfrânare a egiptencel. Şi după cum mâinile perşilor aprindeau cu multă râvnă cuptorul din Babilon, hrăneau din belşug focul şi aruncau în flăcări fel de fel de materii de ars, tot aşa şi atunci femeia aceea ticăloasă şi nenorocită, aprindea mai tare flacăra cuptorului poftei, cu mirosul parfumurilor, cu sulemenirea obrajilor, cu încondeierea ochilor, cu glasul ademenitor, cu pasul şi mersul desfrânat, cu haine noi, cu podoabe de aur şi cu alte nenumărate farmece de acest fel, care puteau vrăji pe tânăr. Şi după cum un vânător iscusit, care vrea să prindă viu un animal greu de prins foloseşte toate uneltele meseriei lui, tot aşa şi egipteanca, cunoscând cuminţenia tânărului – că nu putea să-i rămână necunoscută în atâta scurtare de vreme – a socotit că trebuie multă pregătire pentru cucerirea tânărului; iar pentru asta a folosit toate uneltele desfrânării. Şi nu s-a mulţumit numai cu atâta, ci a căutat şi loc şi timp potrivit pentru vânat.
b. De aceea nu l-a atacat îndată ce s-a îndrăgostit de el, ci a aşteptat multă vreme, zămislind şi pregătind pofta ei cea rea. Se temea ca nu cumva să-i fugă vânatul dacă se grăbeşte şi nu-şi pregăteşte bine planuL. Şi l-a găsit o dată singur în casă, îndeletnicit cu treburile lui obişnuite; sapă, deci, mai adâncă prăpastia şi-şi întinde de pretutindeni aripile plăcerii; avându-l pe tânăr ca într-o mreajă, a tăbărât pe el, fiind singură cu el; dar mai bine spus, nu era singură; împreună cu ea era vârsta, sângele tânăr şi toate meşteşugurile el. Şi-l ţâra cu sila pe tânăr să săvârşească fapta aceea urâtă. Ce poate fi mai cumplit ca ispita aceasta? Care cuptor, care flacăra e mai arzătoare ca aceasta? Era tânăr în plină putere; era rob, era singur, fără patrie; străin, venit din altă parte şi sub stăpânirea unei stăpâne, atât de desfrânate şi de înverşunate, atât de bogate şi cu atâta putere. Nimeni nu era în jurul lor – ajută şi asta la o astfel de cădere! – era prins, gata de a fi ţinut, fermecat cu farmecele ei şi dus în patul stăpânului! Şi toate acestea după ce trecuse tânărul prin atâtea primejdii şi curse.
c. Ştii, doar, cum ştiu mulţi, că cei care au dus-o greu, şi au trăit în necazuri, dacă sunt chemaţi mai pe urmă la o viaţă plină de desfătări, la o viaţă tihnită, plină de plăceri şi uşuratică, aleargă la ea cu inima deschisă. losif n-a făcut aşa, ci a continuat să-şi arate în toate împrejurările răbdarea şi înfrânarea sa. Cutez să spun că nu e nici o deosebire între camera egiptencei şi cuptorul din Babilon, groapa cu lei a lui Daniel şi pântecele fiarei din mare, în care a căzut profetul; sunt la fel; dar mai bine spus, camera egiptencei e cu mult mai cumplită decât acelea. Acolo, victoria uneltirilor ducea la pierderea trupului; aici, la pierirea sufletului, la moarte fără de moarte, la nenorocire fără mângâiere. Nu numai prin asta e groaznică groapa în care căzuse losif, ci şi prin aceea că era în ea silnicie şi viclenie, că era plină de farmece, de foc mare cu felurite înfăţişări, care nu ardea trupul, ci pârjolea sufletul.
d. Şi acest lucru îl arăta Solomon, care cunoştea bine de tot ce cumplit lucru este să te încurci cu o femeie cu bărbat: „Va ascunde, oare, cineva foc în sân şi nu-şi va arde hainele? Sau va călca cineva pe cărbuni aprinşi şi nu-şi va frige picioarele? – Aşa este cel ce se duce la femeie cu bărbat; iar cel care se atinge de ea nu va fi fără vină”133. Cu alte cuvinte spune aşa: după cum e cu neputinţă să nu te arzi dacă umbli cu focul, tot aşa e cu neputinţă să scapi de foc dacă umbli cu o femeie. losif, însă, a îndurat un foc cu mult mai cumplit. N-a umblat losif după egipteancă, ci egipteanca se ţinea după el şi fusese prins când era singur cu ea. Şi losif a răbdat, n-a căzut biruit, cu toate că fusese lovit de atâtea rele, cu toate că era istovit de atâtea încercări, cu toate că tânjea după linişte şi tihnă. Fusese înconjurat de atâtea curse, se vedea atacat de o fiară cu multe feţe, care-l sfâşia: cu atingerea, cu glasul, cu privirea, cu culorile obrajilor, cu încondeierile ochilor, cu podoabele de aur, cu parfumurile, cu hainele, cu purtarea, cu cuvintele, cu gătelile de pe ea, cu singurătatea din cameră, cu taina de care erau înconjuraţi, cu bogăţia, cu puterea se vedea atacat de o fiară, care pe lângă aceasta mai avea în ajutorul ei, după cum spuneam mai sus, vârsta, sângele, robia, străinătatea; şi totuşi losif a biruit flacăra aceea.
13.a. Eu susţin cu tărie că ispita a fost cu mult mai cumplită; mai cumplită chiar decât invidia fraţilor şi decât ura neamurilor şi decât vindecarea lui şi decât stăpânirea barbarilor şi decât îndepărtarea de ţară şi decât traiul într-un pământ străin şi decât temniţa şi decât lanţurile şi decât vremea îndelungată de robie şi decât necazurile robiel. După ce a scăpat şi de acest război, s-a coborât peste el un suflet răcoritor de rouă, venit şi din harul lui Dumnezeu şi din virtutea tânărului. Atât a fost de mare liniştea şi cuminţenia lui, că a putut pune capăt şi patimii nebune a egiptencei. Când a ieşit din camera egiptencei era neatins, ca şi tinerii pe care nu i-a atins văpaia persană. „Nici miros de foc nu era în ei”134, spune Scriptura. S-a arătat mare atlet al castităţii, a imitat tăria diamantului.
b. Să vedem acum ce a dobândit îndată şi care au fost răsplăţile încununatului! Iarăşi uneltiri, prăpăstii, moarte, primejdii, calomnii, ură nesocotită. Femeia aceea ticăloasă caută să-şi potolească dragostea cu mânia: lângă patimă adaugă patimă, lângă pofta desfrânată adaugă mânie nedreaptă; după ce a fost adulteră ajunge şi ucigaşă. Suflând ură sălbatică, cu ochi dornici de sânge, tocmeşte scaun de judecată nedrept; judecător este stăpânul tânărului, bărbatul ei, barbarul, egipteanul. Ii aduce învinuire fără de martori. Nici nu-l lasă pe învinuit să intre la scaunul de judecată, ci îl învinuieşte în taină; se bizuie pe neştiinţa şi dragostea judecătorului, pe vrednicia de credinţă a ei şi pe aceea că cel învinuit este rob. Spunând altceva decât cele întâmplate a biruit pe judecător şi l-a convins să pronunţe sentinţa dorită, să-l condamne pe nevinovat, să-i dea pedeapsă grea, să-l bage îndată la închisoare, să-l pună în lanţuri. Şi minunatul acela bărbat a fost osândit fără să vadă pe judecător. Grozăvia e că a fost osândit că a săvârşit adulter, că a poftit patul stăpânului, că a stricat o casă străină, că a fost prins şi dovedit.
c. Judecătorul, pâra şi pedeapsa dată făceau ca judecata să pară dreaptă în ochii mulţimii, care nu cunoştea adevăruL. Dar nimic din toate acestea nu l-a tulburat pe losif, nici n-a spus: „Acestea sunt răsplăţile visurilor? Acesta este sfârşitul acelor vedenii? Aceasta e plata castităţii mele? Judecată fără judecată, sentinţă nedreaptă, iarăşi nume rău. Mai înainte am fost izgonit din casa părintească pentru că eram iubit de tatăl meu; acum sunt băgat la închisoare ca adulter, ca necinstitor al unei femei cuminţl. Toti mă judecă aşa. Fraţii mei, cei care aveau să mi se închine mie – că aşa spuneau visurile – sunt liberi, tihniţi, fericiţi, în ţara lor şi în casa părintească; iar eu, cel care aveam să-i stăpânesc, stau legat aici împreună cu spărgătorii de morminte, cu tâlharii, cu borfaşii. Nici după ce mi-am pierdut patria n-am scăpat de tulburări şi de necazuri, ci şi în pământ străin vin peste mine din nou prăpăstii şi săbii ascuţite. Femeia, care a pus la cale toate astea, care m-a bârfit, care merită să fie pedepsită, şi pentru o faptă şi pentru alta, dănţuieşte acum şi saltă ca încununată pentru fapte mari de vitejie, pentru biruinţe strălucite; iar eu, care nu sunt vinovat cu nimic, sufăr cea mai grea pedeapsă.
d. losif n-a grăit aşa, nici n-a gândit aşa; dimpotrivă, se veselea şi se bucura ca un atlet încununat; nu purta ură nici fraţilor, nici desfrânatel. De unde ştim asta? Din cele spuse de el unuia din cei legati împreună cu eL. Atât de puţin era stăpânit de tristeţe, că a pus capăt şi tristeţii altora. Când a văzut că unii din închisoare sunt tulburaţi, trişti şi amărâţi, s-a apropiat de ei ca să le cunoască pricina tristeţii. Aflând că sunt tulburaţi din pricina visurilor pe care le-au avut, le-a explicat visurile.
e. Apoi a rugat pe unul din ei să-i amintească împăratului de el, ca să-l scape din închisoare. Da, losif era curajos şi minunat; dar era om şi el şi nu voia să se chinuie în lanţurile acelea. L-a rugat, dar, să-i amintească împăratului de el, ca să-l înduplece să-l scoată din lanţuri. Ar fi trebuit să-i spună pricina pentru care a fost aruncat în închisoare, ca acela care se ruga pentru el să aibă pricină binecuvântată pentru mijlocirea sa; losif, însă, n-a pomenit de nimeni din duşmanii săi; i-a spus că n-are nici o vină şi s-a oprit aici. N-a adăugat numele nici unuia din cei care i-au făcut rău. „Eu – a spus el – am fost furat din pământul evreilor şi aici n-am făcut nimic şi m-au aruncat în groapa aceasta”135.
– Şi pentru ce nu spui de desfrânată, de adulteră, de ucigaşii de frate? Pentru ce nu le spui de invidia fraţilor, de vinderea ta, de înverşunarea stăpânei, de atacul ei, de neînfrânarea ei, de lanţuri, de viclenii, de bârfeală, de judecată nedreaptă, de judecătorul nedrept, de hotărârea nelegiuită, de pedeapsa cea fără de cale? Pentru ce le taci? Pentru ce le ascunzi?
– Pentru că nu ştiu să port ură, să mă răzbun! Pentru că aces-tea-mi sunt cununi şi premii, pricină de mai mare câştig.
14. a. Ai văzut suflet de filozof? Ai văzut că n-are în el pic de mânie, că este mai presus de cursele ce i s-au întins? Ai văzut că e mai grabnic să ia partea celor nedreptăţiţi decât să se răzbune pe cei ce l-au nedreptăţit? N-a pomenit nici de fraţii lui, nici de egipteanca setoasă de sânge! „Am fost furat din pământul evreilor – spune el -şi aici n-am făcut nimic.” Nu pomeneşte de nimeni, nici de groapă, nici de ismailiţi, nici de altceva. Cu toate acestea, nici aşa n-a fost scutit de o altă mare încercare. Omul de care losif se rugase atât, care fusese slobozit din lanţuri, aşa cum îl prezisese el, după ce a fost chemat la cinstea de mai înainte, a uitat şi de binefacerea ce i s-a făcut şi de rugămintea dreptului; şi doar dregătorul acela locuia în curţile împărăteşti şi se bucură de mare trecere; iar losif, care strălucea mai mult decât soarele, care slobozea raze de virtute atât de strălucitoare, stătea încă în închisoare. Nimeni nu i-a vorbit de el împăratului.
b. Că trebuia să i se împletească mai mari cununi şi să i se pregătească mai mari premii. Pentru aceea i s-au deschis în faţa lui drumuri şi mai marl. Dumnezeu a îngăduit să ducă mai departe luptele; Dumnezeu nu l-a părăsit cu totul, ci le-a dat voie duşmanilor să lucreze împotriva lui atât încât nici să nu piară atletul, dar nici să alunge pe duşmanul virtuţii. A îngăduit Dumnezeu ca fraţii să-l arunce în groapă, să i se mânjească haina de sânge, dar n-a lăsat pe fraţii lui să ajungă până la ucidere; sfatul acesta a fost dat de un frate, dar a lucrat purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
c. Tot aşa şi cu egipteanca. Te întreb, pentru ce bărbatul ei, om atât de aprig şi de neînfrânat – ştii cum sunt egiptenii: atât de iuti la mânie şi de duşmănoşi, că au egiptenii cu prisosinţă şi aceste patimi – pentru ce nu i-a tăiat lui losif îndată capul, când ştia că e adulter şi că i-a necinstit femeia, pentru ce nu l-a dat focului, ci a fost atât de nesocotit, că a pronunţat sentinţa cu ascultarea unei singure părti numai, că n-a dat cuvânt învinuitului şi în sfârşit că în timpul ispăşirii pedepsei s-a arătat blând, el, care văzuse pe femeia lui înfuriată, turbată, despuiată cu sila, cu hainele sfâşiate în mână, aprinsă şi mai mult de mânie din pricina asta, plânsă şi cu lacrimi pe obraji? Nimic din acestea nu l-a făcut să-l ucidă?
d. Spune-mi, pentru ce? Nu e lămurit că Cel Care a închis gurile leilor, Cel Care a stins cuptorul, Acela a stins şi mânia nemăsurată a fiarei acesteia, a împăratului, a potolit urgia lui nespusă, pentru ca să fie dată o pedeapsă mică? Acelaşi lucru îl poti vedea că s-a întâmplat şi în închisoare! Dumnezeu a îngăduit ca Iosif să fie pus în lanţuri şi să stea la un loc cu puşcăriaşii, dar a îmblânzit cruzimea temnicerului.
e. Ştii, doar, cum sunt temnicerii! Şi temnicerul acela s-a purtat bine cu losif; nu l-a pus la munci grele, ci dimpotrivă l-a pus chiar mai mare peste cei din închisoare, cu toate că ştia că e un om care necinstise casa altuia, că e un osândit, că săvârşise un adulter cunoscut de toată lumea. Fapta nu se săvârşise într-o casă de rând ci într-o casă mare şi strălucită. Pe temnicer nu l-au speriat acestea, nici nu l-au făcut să se poarte aspru cu losif. Din suferinţe i-au fost împletite cununile lui, iar ajutorul lui Dumnezeu curgea cu îmbelşugare.
f. Aş mai fi dorit să lungesc încă mai mult scrisoarea; dar, pentru că socot că şi cât am scris a depăşit cu mult măsura, îmi opresc aici cuvântuL. Atâta rog evlavia ta – lucru ce n-am contenit a te ruga mereu – să alungi din suflet tristeţea şi să slăveşti pe Dumnezeu aşa cum totdeauna ai făcut şi să nu încetezi de a o face, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate aceste chinuri şi necazuri. Făcând aşa, tu vei culege mari bunătăţi şi vei da diavolului o lovitură de moarte, iar eu voi avea mare mângâiere, că ai putut risipi cu multă uşurinţă norul tristeţii şi că te bucuri de linişte deplină. Nu fi abătută! Ridică-ţi capul din fumul acesta. Că, dacă vrei, poţi împrăştia tristeţea mai repede ca rumul! Fă-mi cunoscută şi mie aceasta, ca să gust, de aici din depărtare, bucuria unor astfel de scrisori.
90 Scrisă în Cucuz la sfârşitul anului 404 [= III, PG 52].
91 Ioan 15, 22.
92 Matei 28, 37-38.
93Amos 8, 9.
94 Facere 3, 17-19.
95 I Timotei 2, 14.
96 Facere 3, 16.
97 I Corinteni 11, 30.
98 Facere 12, 12-13.
99 III Regi 19, 30.
100 Ieşire 6, 9.
101 Deuteronom 28, 65.
102 Ioan 13, 36.
103 Ioan 16, 5-6.
104 III Regi 19, 3.
105 III Regi 19, 4.
106 Ioan 4, 4.
107 Psam 38, 2-4.
108 Psalm 38, 5.
109 Psalm 38, 5-6.
110 Iov 31, 32.
111 Iov 29, 15-l7.
112 Iov 31, 16.
113 Iov 31, 35.
114 Iov 31,31.
115 Iov 7, 5.
116 Iov 1, 9.
117 Iov 3, 23.
118 Iov 6, 8-10.
119 ICorinteni 3, 8.
120 IICorinteni 11, 23.
121 IICorinteni 11, 23-28.
121 IICorinteni U, * /
122 IICorinteni 11, 28.
123 IICorinteni 11, 29.
124 IICorinteni 11, 29.
125 IICorinteni 11, 30.
126 IICorinteni 11, 33.
127 Daniel 3, 31-33.
128 Daniel 3, 29.
129 ICorinteni 3, 8.
130 IICorinteni 12, 8.
131 Fapte 20, 31.
132 Facere 37, 3.
133 Proverbe 6, 27-29.
134 Daniel 3, 27.
135 Facere 40, 15.