Zgârcenia nu lasă pe iubitorii ei să se bucure de o stare mai bună decât cei osândiţi la ocnă. Ca să ne dăm seama cât de nefericiţi sunt, ascultaţi, vă rog, cum e cu unii şi cum e şi cu ceilalţi.
Se ştie că pământul din care se scoate sarea, are în adâncimile lui întunecoase, multe ascunzişuri. Ocnaşul primeşte, când intră în ea o lampă şi un târnăcop, şi mai duce cu el o mică sticluţă din care, picătură cu picătură, varsă untdelemn în lampa sa, căci, după cum am spus acolo, chiar în miezul zilei stăpâneşte un întuneric fără egal. Când vine vremea să-şi ia necăjita-i hrană, el, osânditul, nu ştie cât e ceasul. Dar temnicerul, deasupra capului lui, zguduie prăpastia cu glasul său. E semn că ziua s-a sfârşit. Nu vă cutremuraţi la o asemenea privelişte?
Să  vedem  însă,  dacă zgârciÅ£ii  nu  îndură suferinÅ£e încă ÅŸi mai crude ca acestea. Au un temnicer încă mai aspru – zgârcenia – cu atât mai neînduplecat, cu cât trupul lor le Å£ine sufletele în obezi. Åži întunericul în care zac e încă ÅŸi mai groaznic decât acel din ocnă; în tot locul unde merg, îl duc cu sine. Ochiul sufletului lor este stins.
AÅŸa că Hristos îi socoteÅŸte întru totul nefericiÅ£i când zice: „Dacă lumina care-i în voi este întuneric, atunci adâncurile întunericului ce sunt?”. OcnaÅŸii au măcar o lampă care-i luminează, zgârciÅ£ii nici chiar pe aceasta n-o au, aÅŸa că la tot pasul cad în prăpăstii. OcnaÅŸii când vine noaptea ies la lumină ÅŸi se adăpostesc în lăcaÅŸul deschis nefericiÅ£ilor zilei, adică somnul, cât despre zgârciÅ£i, ei nu au acest privilegiu din pricina lăcomiei. Până ÅŸi noaptea îi frământă grijile ÅŸi, fără ca nimeni să-i tulbure, chiar în miezul celei mai mari liniÅŸti, ei se macină în sine.