„Cine privind, pofteste o femeie, a si pacatuit cu ea…” Dar – veti zice – daca n-o poftesc privind-o? Veti putea, oare, sa ma faceti sa cred aceasta? Trupul va este de piatra? Din carne sunteti alcatuiti, din carne omeneasca, mai lesne de aprins decât iarba, la focul poftei. Sunteti de piatra? De fier? Necontenit va voi întreba…
Caci voi ardeti în dorinta, asa ca ati pacatui cu gândul. Si va veti întoarce acasa ranit foarte…
Si, oare, nu se zamislesc de aici, nelinistile caminelor? Pierderea rusinii? Desfacerea casatoriilor? Discordia, zavistiile, si dezgustul care nu au alt temei?
Când va întoarceti acasa, subjugati de femeia aceea, sotia vi se va parea stearsa, copiii nesuferiti, casa va va cadea pe umeri; grijile cele care de obicei va umpleau viata, va vor plictisi, – oricine vine la voi, va fi povara si va va stânjeni.
Pricina? Fiindca nu v-ati întors singuri acasa -ati adus cu voi pe femeia aceea pacatoasa, nu pe fata si în vazut tuturor (si raul, în felul acesta, ar fi fost mai mic, fiindca nevasta voastra ar fi gonit-o), ci ati asezat-o în cugetul vostru, în constiinta voastra. Acolo, ea sufla în focurile Babilonului si, mai degraba, în alte focuri înca si mai grozave – caci lucru curat nu-i acest foc – e ceea ce ziceam si, de-aici, cea mai primejdioasa situatie.