din “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007
Omilie rostită în Constantinopol.
Împotriva anomeilor; despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles; şi că este de acord Noul Testament cu Vechiul Testament;
şi către cei ce lipsesc de la dumnezeiasca liturghie
1. Într-o singură zi v-am vorbit, şi, din ziua aceea, aşa de mult v-am iubit, ca şi cum aş fi crescut cu voi de la început şi din cea dintâi zi a vieţii mele; aşa de mult m-am legat de voi cu legăturile dragostei, ca şi cum m-aş fi bucurat vreme nespusă de prea dulcea voastră împreună-vieţuire. S-a întâmplat aşa nu pentru că eu aş fi un om prietenos, un om de care să te îndrăgosteşti iute, ci pentru că voi, mai mult decât toţi, sunteţi nişte oameni de care te îndrăgosteşti repede, pe care-i doreşti mult. Cine nu s-ar mira şi nu s-ar minuna de râvna voastră înflăcărată, de dragostea voastră nefăţarnică, de prietenia ce-o arătaţi dascălilor voştri duhovniceşti, de unirea dintre voi? Nu sunt toate acestea în stare să cucerească şi o inimă de piatră?
De aceea vă iubesc tot atât de mult pe cât îmi iubesc şi Biserica, aceea în care m-am născut, în care am crescut şi în care am învăţat. Biserica aceasta este soră aceleia; iar voi, prin faptele voastre, arătaţi înrudirea. E mai bătrână aceea în ceea ce priveşte timpul, dar mai caldă aceasta, în ceea ce priveşte credinţa; mai mare este acolo adunarea credincioşilor şi mai strălucită priveliştea, dar mai mare este aici răbdarea şi mai mare bărbăţia. Lupi de pretutindeni dau ocol oilor, dar turma nu-i nimicită. Tulburare, furtună şi vifor de jur-împrejurul acestei sfinţite corăbii, dar cei de pe corabie nu se îneacă. Atacul văpăii eretice o înconjoară de pretutindeni, dar cei din mijlocul cuptorului se desfătează de rouă cea duhovnicească. Pe cât de minunat lucru este să vezi în mijlocul unui cuptor înflorind un măslin, să-l vezi plin de frunze şi încărcat de rod, tot pe atât de minunat este să vezi sădită Biserica aceasta în mijlocul oraşului acestuia.
Aşadar, pentru că sunteţi oameni de bună-credinţă şi vrednici de mii şi mii de bunătăţi, vreau să-mi împlinesc cu deplină mulţumire făgăduinţa ce v-am făcut-o mai înainte, când am vorbit înaintea voastră despre armele lui David şi ale lui Goliat, arătându-vă prin cuvânt cum unul era apărat din toate părţile cu arme multe şi grozave, şi cum celălalt, lipsit de armele acelea, era întărit numai de credinţă; unul strălucea pe dinafară datorită platoşei şi scutului; celălalt strălucea pe dinăuntru datorită Duhului şi harului. De aceea copilul l-a biruit pe tânăr, de aceea cel gol l-a învins pe cel înarmat, de aceea păstorul l-a doborât pe ostaş. Piatra păstorului a strivit şi a stricat arma războinicului.
Aşadar, şi eu voi folosi piatra aceea, adică piatra cea din capul unghiului, piatra cea netrupească. Dacă lui Pavel i s-a îngăduit să cugete despre piatra cea din pustie , atunci nici pe tine n-are să se supere nimeni de tălmăcesc în acelaşi chip piatra aceasta. După cum în vremea iudeilor nu firea pietrei celei văzute a slobozit izvoarele acelea de ape, ci puterea pietrei celei netrupeşti, tot astfel şi în vremea lui David, nu piatra cea materială a zdrobit capul bărbatului aceluia, ci piatra cea netrupească. Tot aşa şi vouă, vă făgăduisem atunci că n-am să folosesc nici un gând al minţii omeneşti pentru doborârea ereticilor. „ Pentru că armele noastre nu sunt trupeşti; ci duhovniceşti, surpând gândurile şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii Dumnezeu” .
Am primit poruncă să surpăm gândurile minţii omeneşti, nu să le înălţăm; am primit poruncă să le doborâm, nu să ne înarmăm cu ele. „ Gândurile omeneşti sunt fricoase” , spune Scriptura. Dar ce înseamnă „ fricoase” ? Fricosul n-are curaj nici când merge pe pământ tare; şi atunci se teme şi tremură; tot astfel şi o cunoştinţă primită numai pe temeiul gândurilor minţii omeneşti, chiar de-i adevărată, nu dă sufletului încredinţare, nici credinţă îndestulătoare. Aşadar, pentru că atât de mare este slăbiciunea gândurilor minţii omeneşti, să începem deci lupta cu potrivnicii credinţei folosindu-ne de cuvintele Scripturilor.
De unde să încep cuvântul? De unde vreţi; fie din noul Testament, fie din Vechiul! Slava Celui Unuia-Născut nu străluceşte numai în cuvintele Evangheliei şi ale Apostolului, ci străluceşte cu multă prisosinţă şi în profeţi, şi în tot Vechiul Testament. De aceea şi mi se pare că de aici, din Vechiul Testament, am să încep a arunca în eretici. De ne folosim de cuvintele Vechiului Testament, îi vom putea doborî nu numai pe aceşti eretici, pe anomei, ci şi pe mai mulţi eretici, pe Marcion, pe Manes, pe Valentin şi toată ceata iudeilor. După cum în vremea lui David a căzut numai Goliat, dar a luat-o la fugă toată oştirea, a fost numai moartea unui singur trup şi lovirea unui singur cap, dar fuga şi spaima au fost de obşte, ale întregii oştiri, tot aşa şi acum, de va fi rănită şi doborâtă o singură erezie, fuga va fi obştească, a tuturor ereziilor pe care le-am numit.
Într-adevăr, maniheii şi cei ce bolesc de boala lor par a-L primi pe Hristos cel propovăduit, dar îi necinstesc pe cei ce L-au propovăduit, pe profeţi şi pe patriarhi. Iudeii, la rândul lor, dimpotrivă, par a-i primi şi a-i cinsti pe cei ce L-au propovăduit, adică pe profeţi şi pe legiuitorul lor, dar îl necinstesc pe Cel propovăduit de ei. Când vom arăta, cu ajutorul lui Dumnezeu, că slava cea multă a Celui Unuia-Măscut a fost vestită mai dinainte în Vechiul Testament, vom putea face de ruşine toate gurile acestea care luptă împotriva lui Dumnezeu şi vom putea încuia limbile cele hulitoare. Când se va vedea că Vechiul Testament îl propovăduieşte pe Hristos, ce cuvânt de apărare vor mai avea maniheii şi cei asemenea lor, care necinstesc Vechiul Testament, înainte vestitorul Stăpânului de obşte al tuturora? Ce iertare şi ce scăpare vor mai avea şi iudeii, care nu-L primesc pe Cel vestit de profeţi?
2. Aşadar, pentru că atât de mare e belşugul victoriei, să urcăm cuvântul la cele mai vechi cărţi, şi din cele vechi, la cea mai veche dintre toate, adică la Facere, iar din Facere să-l urcăm chiar la începutul ei.
Că Moise grăieşte multe despre Hristos, ascultă-L pe Hristos, că o spune El !
„ Dacă l-aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, căci acela a scris despre Mine” .
– Dar unde a scris despre El?
– Aceasta voi căuta să dovedesc acum!
Când a fost desăvârşită întreaga zidire, când era încununat cerul cu corul cel felurit de stele, când de jos strălucea în faţa lui pământul prin fel de fel de flori, când erau pline vârfurile munţilor, pline câmpiile şi văile şi, într-un cuvânt, toată faţa pământului plină era de ierburi şi copaci, când săreau turmele de oi, când săreau cirezile de vite, când sălta corul păsărilor celor cântătoare, arătându-şi firea…, şi umplea întreg văzduhul de cântare, când erau pline mările de animalele ce trăiesc în mare, când erau pline lacurile, izvoarele şi râurile de toate vieţuitoarele lor, când nimic nu era nedesăvârşit, ci totul desăvârşit, trupul îşi căuta capul, cetatea căpetenia, zidirea împăratul, adică pe om. Voind Dumnezeu să-l plăsmuiască pe om, a zis: „ Să facem om după chipul şi asemănarea noastră” .
Cu cine vorbea? negreşit, cu Cel Unul-Născut al Lui. N-a spus: „ Fă!” , ca să
nu socoţi această poruncă drept una dată unui rob, ci: „ Să facem” , ca să vădească prin chipul sfătuirii că este de aceeaşi cinste cu El. Uneori se spune în Scriptură că Dumnezeu are sfătuitor, alteori, că nu are; nu pentru că e luptă între cuvintele Scripturii, ci pentru că, prin aceste două feluri de vorbire, Scriptura ne descoperă dogme tainice. Când vrea să ne arate că Dumnezeu nu are nevoie de nimic, spune că nu are sfătuitor; dar când vrea să ne arate că Cel Unul-Născut este de aceeaşi cinste cu El, îl numeşte sfătuitor pe Fiul lui Dumnezeu.
Şi ca să afli şi una, şi alta, că adică profeţii îl numesc sfetnic pe Fiu nu pentru că Tatăl are nevoie de sfat, ci ca să aflăm cinstea Celui Unuia-Născut, şi că nu are nevoie de sfat, auzi-l pe Pavel, care spune: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu ! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de negăsit urma căilor Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine l-a fost Lui sfetnic?” .
Pavel, dar, a arătat că Dumnezeu nu are lipsă de nimic. Isaia, la rândul lui, vorbind despre Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, grăieşte aşa: „ Şi ar fi voit, chiar de ar fi fost arşi în foc. Căci Prunc S-a născut nouă. Fiul, şi S-a dat nouă…, şi se cheamă numele Lui înger de mare sfat, Sfetnic minunat” .
– Dar dacă este Sfetnic minunat, pentru ce spune Pavel: „ Cine a cunoscut gândul Domnului sau cine l-a fost Lui sfetnic?” .
– Pentru că, după cum am spus mai înainte, Pavel vrea să arate că Dumnezeu nu are lipsă de nimic, pe când profetul vrea să arate că Cel Unul-Născut este de aceeaşi cinste cu Tatăl. Pentru aceea nici aici n-a spus: „ Fă!” , ci: „ Să facem !.”
Cuvântul: „ Fă” este o poruncă dată unui rob. Iar asta se vede din următoarele. S-a apropiat odată de Iisus un sutaş şi I-a zis: „ Doamne, sluga mea zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se” . Ce i-a spus Hristos? „ Venind, îl voi vindeca” . Sutaşul nu cuteza să-L cheme pe Doctor în casa lui; dar Domnul cel purtător de grijă şi iubitor de oameni de la Sine i-a făgăduit să meargă acolo, ca să-i dea aceluia prilej şi pricină să ne arate virtutea lui. Ştiind ce avea să spună sutaşul. Domnul i-a făgăduit să Se ducă, pentru a te face să afli evlavia bărbatului.
Căci ce zice sutaşul? „ Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu!” . Nici silnicia bolii nu l-a făcut să-şi uite evlavia, ci chiar în nenorocirea lui a recunoscut înălţimea Dascălului. De aceea şi spune: „ Zi cu cuvântul, şi se va tămădui sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora, având sub mine ostaşi, şi zic acestuia: „ Du-te” , şi se duce, şi celuilalt: „ Vino” , şi vine; şi slugii mele: „ Fă aceasta” , şi face” . Vezi, dar, cuvântul „ fă” se întrebuinţează atunci când vorbeşte un stăpân cu o slugă. Dar cuvântul „ Să facem” arată că cel ce vorbeşte e de aceeaşi cinste cu cel cu care vorbeşte. Când un stăpân vorbeşte cu o slugă, îi spune: „ Fă” , când însă Tatăl vorbeşte cu Fiul, îi spune: „ Să facem” .
– Dar dacă sutaşul a avut această părere, iar lucrurile nu stăteau aşa?, mă poate întreba un eretic. Cum? Sutaşul este apostol? Este oare ucenic, ca să-i primim cuvintele? Poate că el a gândit greşit!
– Bine! Nu-i apostol! Şi ce-i cu asta? Să vedem ce se petrece mai departe! L-a îndepărtat oare Hristos? Oare l-a judecat că a adus nişte învăţături greşite şi stricate? Oare i-a spus: „ Pentru ce faci asta, omule? Ai despre Mine o părere mai bună decât se cade! îmi dai mai mult decât Mi se cuvine! Socoteşti că am să poruncesc cu putere Eu, care nu am putere!” . I-a spus oare Hristos aşa ceva?
Deloc! Dimpotrivă, chiar i-a întărit părerea şi le-a grăit celor ce veneau după El: „ Amin zic vouă, nici în Israel n-am aflat atâta credinţă” . Lauda Stăpânului este deci o întărire a cuvintelor sutaşului. Cele spuse nu mai sunt cuvintele sutaşului, ci hotărâre a Stăpânului. Când Domnul laudă spusele cuiva şi hotărăşte că sunt bine spuse, atunci noi primim acele cuvinte ca pe nişte graiuri dumnezeieşti. Căci au luat întărirea de sus, din răspunsul lui Hristos.
3. Vezi că Noul Testament este de acord cu Vechiul Testament? Că amândouă arată puterea lui Hristos?
– Dar dacă, mă întreabă ereticul mai departe, dar dacă l-a făcut pe om, dar l-a făcut ca un slujitor al Tatălui?
– Zadarnică trăncăneală! După ce a spus: „ Să facem om” , n-a adăugat: „ după chipul Tău cel mai mic” , nici: „ după chipul Meu cel mai mare” .
– Dar ce-a adăugat?
– „După chipul şi asemănarea noastră” . Grăind aşa, a arătat că unul este chipul Tatălui şi al Fiului. N-a spus: „ chipuri” , ci: „ chipul nostru” . Nu sunt două chipuri neegale, ci un singur chip, iar acesta, egal al Fiului şi al Tatălui. De aceea se şi zice că Fiul şade de-a dreapta, pentru ca să afli că este egal în cinste cu Tatăl, şi că este stăpânirea Sa aceeaşi cu a Tatălui. Slujitorul nu şade împreună pe scaun, ci stă alături de scaun. Că şederea pe scaun este o urmare a egalităţii de cinste şi a identităţii de stăpânire a Fiului cu Tatăl, iar şederea lângă scaun este o urmare a stării de robie şi de supunere, ascultă ce spune Daniel: „Văzut-am până ce au fost aşezate scaunele şi a şezut Cel vechi de zile. Zeci de mii de zeci de mii îi slujeau Lui şi mii de mii stăteau înaintea Lui” .
Şi, iarăşi, Isaia: „ Văzut-am pe Domnul şezând pe tron înalt şi prea înălţat şi Serafimii stăteau împrejurul Lui” . Iar Miheia spune: „ Văzut-am pe Domnul Dumnezeul lui Israel şezând pe tronul Lui, şi toată oastea cerului stătea împrejurul Lui, de-a dreapta Lui şi de-a stânga Lui” .
Vezi că în toate locurile, puterile cele de sus stau împrejurul Lui, iar El şade pe scaun? Aşadar, când vezi că Fiul stă pe scaun de-a dreapta Lui, să nu socoteşti că are o slujbă de slujitor şi de slugă, ci că este stăpân şi domn. Din pricina aceasta şi Pavel, pentru că le cunoştea pe amândouă, anume că şederea lângă scaun este potrivită celor ce slujesc, iar şederea pe scaun este potrivită celor ce poruncesc, uită-te cum le desparte pe acestea două, grăind aşa: „Către îngerii Lui zice: „ Cel ce face pe îngerii Lui duhuri şi pe slugile Sale pară de foc” ; iar către Fiul: „ Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului” . Prin tron ne arată puterea împărătească a Fiului.
Aşadar, pentru că prin toate cele spuse cuvântul nostru a dovedit că Fiul nu are slujbă de slujitor, ci că este Stăpân, să ne închinăm Lui ca Stăpân şi ca Unuia ce este de aceeaşi cinste cu Tatăl. Aşa a poruncit şi El, spunând: „ Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” . Să unim dar curăţenia învăţăturilor şi curăţia vieţii, pentru ca mântuirea să nu ne fie pe jumătate. Iar curăţia vieţii n-o poate săvârşi nimic atât cât venirea deasă la biserică şi ascultarea cu tragere de inimă a predicii.
Ceea ce este hrana pentru trup, aceea este învăţătura cuvintelor dumnezeieşti pentru suflet. „ Nu numai cu pâine va trăi omul, spune Domnul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” .
De aceea, neîmpărtăşirea de la o masă ca aceasta pricinuieşte foamete. Ascultă că Dumnezeu ameninţă cu această foamete, ridicând-o ca pe o osândă şi pedeapsă. „ Voi da lor, zice Domnul, nu foame de pâine, nici sete de apă, ci foame de auzirea cuvântului lui Dumnezeu” . Nu-i oare nesocotit că facem tot ce ne stă în putinţă să răscolim totul ca să îndepărtăm foamea cea trupească, şi să atragem de bunăvoie spre noi foamea cea sufletească, aceea care-i cu atât mai grozavă cu cât pierdem bunuri mai mari? Nu, vă rog şi mă cucernicesc vouă, nu vă daţi vouă înşivă nişte sfaturi atât de rele, ci puneţi înaintea oricărei ocupaţii, a oricărei griji venirea la biserică. Te întreb: Câştigi atât când lipseşti de la Sfânta Liturghie cât pierzi şi tu, şi toată casa ta? De-ai câştiga, când lipseşti de la biserică, o comoară întreagă plină cu aur, tot pierzi mai mult decât câştigi, şi cu atât mai mult cu cât cele duhovniceşti sunt mai bune decât cele trupeşti. Acestea, de-ar fi nenumărate, de-ar curge de pretutindeni, totuşi nu călătoresc împreună cu noi în viaţa cea de dincolo, nici nu se mută cu noi în cer, nici nu stau înaintea scaunului celui înfricoşător de judecată, ci, de multe ori, chiar înainte de sfârşitul nostru, se duc şi ne părăsesc; dar chiar de-ar rămâne până la sfârşitul vieţii noastre, moartea le pune negreşit capăt. Comoara cea duhovnicească, dimpotrivă, este o avere ce nu ne poate fi furată; merge cu noi oriunde; când călătorim din lumea aceasta dincolo, ea ne urmează şi ne dă mare îndrăznire înaintea scaunului de judecată.
4. Dacă atât de mare e câştigul sufletesc de pe urma slujbelor bisericeşti, apoi de pe urma participării la slujbele de aici câştigul e îndoit, nu câştigăm numai atât, că ne udăm sufletul cu cuvintele cele dumnezeieşti, ci şi aceea că risipim multa ruşine a duşmanilor credinţei şi dăm multă mângâiere fraţilor noştri. Că acesta e câştigul aşezării ostaşilor în ordine de luptă: să se grăbească în acea parte unde războiul e aprig, unde primejdia e mare.
De aceea, cu toţii trebuie să alergaţi aici şi să-i alungaţi pe duşmanii care vin asupra noastră. Niu poţi vorbi mult? Nu ai învăţătură? Vino aici numai, şi ai săvârşit totul! Venirea ta cu trupul aici măreşte turma credincioşilor, dă fraţilor mult curaj şi tragere de inimă, iar pe duşmanii credinţei îi acoperă de ruşine. Dacă păşeşte cineva în pridvoarele acestea sfinte şi vede aici, în biserică, putină lume adunată, i se stinge şi bruma de tragere de inimă ce-o mai are; se răceşte, şovăie, ajunge mai trândav şi pleacă; şi aşa, încetul cu încetul, toată lumea din biserică ajunge mai nepăsătoare şi mai trândavă.
Dar dacă lumea aleargă la biserică, dacă se grăbeşte, dacă se scurge din toate părţile, atunci râvna celorlalţi ajunge temei de râvnă chiar pentru omul nespus de leneş şi de lăsător.
Dacă freci mereu piatră de piatră, produci scântei; şi ce-i mai rece ca piatra şi mai fierbinte ca focul? Cu toate acestea, frecarea necontenită a pietrei de piatră a învins răceala pietrei. Dacă se întâmplă aşa cu piatra, apoi cu mult mai mult se va întâmpla astfel cu sufletele, când se întâlnesc între ele şi se încălzesc de focul Duhului. N-aţi auzit că pe vremea străbunilor noştri toţi credincioşii erau numai o sută douăzeci, dar, mai bine spus, înainte de cei o sută douăzeci, numai doisprezece, şi nici aceştia n-au rămas toţi, ci unul din ei a pierit, Iuda, şi au fost de toţi unsprezece? Cu toate acestea, din cei unsprezece s-au făcut o sută douăzeci, din cei o sută douăzeci, trei mii, apoi cinci mii, apoi au umplut lumea toată de cunoştinţa lui Dumnezeu.
Pricina acestei creşteri este că niciodată nu lipseau de la slujbele bisericeşti, ci erau totdeauna unii cu alţii, stând toată ziua în biserică şi fiind cu luare-aminte la rugăciuni şi la citirile din Scripturi. De aceea au aprins focul acesta mare, de aceea niciodată nu s-au moleşit, ci au atras la ei lumea întreagă.
Să facem şi noi ca ei. Nu este oare nesocotit lucru să nu arătăm atâta purtare de grijă faţă de biserică, atâta câtă arată femeile vecinelor lor? Femeile, când văd că o fată este săracă şi lipsită de orice ajutor, o ajută toate din averile lor, fiindu-i ca nişte părinţi. Şi-ai să vezi atunci când se mărită copila mult zgomot şi multă mulţime de lume! Unele femei îi fac miresei daruri de bani; altele nu-i fac alt dar
decât venirea lor cu trupul la nuntă. Şi nu-i mic nici darul acesta! Sârguinţa lor este un fel de acoperământ al stării lor de jos; îşi acoperă sărăcia prin râvna şi ajutorul mâinilor lor. Tot astfel faceţi şi voi cu această Biserică. Să alergăm cu toţii, din toate părţile, să-i acoperim sărăcia, dar, mai bine-spus, să punem capăt sărăciei ei venind des la biserică. „ Bărbatul este cap femeii” ; femeia este un ajutor al bărbatului.
Capul să nu îndrăznească să păşească pragurile acestea sfinte fără trup, dar nici trupul să nu se arate fără cap! Să intre aici omul în întregime, având şi copiii cu el! Dacă este un lucru plăcut să vezi un pom din a cărui rădăcină se înalţă un pom tânăr, apoi cu mult mai plăcut este, mai plăcut chiar decât orice măslin, să vezi că omul are lângă el în biserică, din rădăcina lui, copilul, ca un pom tânăr. Dar nu-i doar un lucru plăcut! E şi aducător de câştig.
Căci, după cum am spus, mare este plata celor care vin la biserică. De plugar ne minunăm mai cu seamă atunci când ia un ogor lăsat în părăsire şi nelucrat şi-l îngrijeşte cu toată sârguinţa, şi nu atunci când ară un pământ care a fost lucrat de mai multe ori. Aşa făcea şi Pavel; căuta să propovăduiască Evanghelia acolo unde nu se auzise de numele lui Hristos, nu acolo unde se auzise. Să facem şi noi ca Pavel: şi spre câştigul Bisericii, şi spre folosul nostru. Să alergăm aici la fiecare slujbă bisericească, la fiecare Sfântă Liturghie. De te arde pofta, vei putea-o stinge cu uşurinţă numai la vederea acestui locaş. De te mânii iute, vei adormi fiara cu înlesnire. De te asaltează o altă patimă, vei putea potoli tot viforul, vei face vreme senină în sufletul tău şi vei aduce peste el pace deplină, de care facă Dumnezeu ca noi toţi să ne bucurăm, cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.