C u v â n t u l X

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

Despre rugăciunile lui Hristos.
Împotriva anomeilor

1. Am prăznuit destul în zilele de mai înainte, vorbind despre luptele apostolice şi desfătându-ne cu istorisirea faptelor celor duhovniceşti. Este timpul să vă plătesc datoria. Nimic nu ne mai împiedică. Ştiu că voi, din pricina scurgerii atâtor zile, aţi uitat de datoria pe care v-o datoram; dar pentru asta n-am s-o tăinuiesc, ci vă voi plăti-o cu toată tragerea de inimă. Fac aceasta nu numai pentru ca să fiu om de cuvânt, ci şi pentru că însumi mă folosesc. Când e vorba de datorii băneşti, câştigă datornicul dacă cel ce l-a împrumutat uită de datorie; dar când e vorba de datorii duhovniceşti, câştigă tot datornicul foarte mult numai dacă cei ce l-au împrumutat îi aduc aminte necontenit de datorie. Dincolo, banii împrumutaţi îl părăsesc pe cel ce împrumută şi se mută la cel ce se împrumută; micşorează averea unuia şi o măresc pe a celuilalt; aici însă, la datoriile cele duhovniceşti, nu-i aşa; este cu putinţă ca ceea ce dai să şi dai, dar să şi ai; şi lucru minunat e acela că atunci mai cu seamă avem bogăţia noastră duhovnicească, atunci când o dăm altora. De voi căuta să-mi îngrop bogăţia mea duhovnicească în mintea mea, de o voi păzi continuu ca să n-o împărtăşesc nimănui, mi se micşorează şi câştigul, mi se împuţinează şi averea; dar dacă o voi da tuturor, dacă voi face părtaşi şi tovarăşi pe mulţi la toate cunoştinţele pe  care eu le ştiu, atunci îmi va creşte bogăţia mea duhovniceaşcă.

Că spusele mele sunt adevărate, că îşi măreşte bogăţia cel ce o dă altora şi că îşi împuţinează toată agonisita lui cel ce o ascunde, ne stau mărturie cei ce au primit talanţii, cel cu cinci, cel cu doi şi cel cu unul. Primii doi au adus îndoit decât au primit şi au fost cinstiţi pentru asta; celălalt însă n-a putut să-şi îndoiască talantul pentru că l-a păstrat la el şi nu l-a dat nimănui; de aceea a şi fost osândit. Auzind dar cu toţii acestea şi temându-ne de pedeapsa de dincolo, să împărtăşim fraţilor noştri orice gând bun pe care îl avem, să-l scoatem la iveală înaintea tuturor, să nu-l ascundem. Când îl dăm altora, atunci ne îmbogăţim mai mult. Când facem părtaşi pe mai mulţi la câştigul nostru, atunci mărim avuţia noastră.

Crezi că se micşorează slava ta când ştiu cu tine şi alţii mulţi ceea ce ştiai numai tu?

Dar tocmai atunci îţi va creşte şi folosul, când calci în picioare invidia, când stingi zavistia, când arăţi multă dragoste pentru fraţi. Dacă ţii numai pentru tine cele ce ştii, oamenii îţi vor întoarce spatele şi te vor urî pentru că eşti invidios şi urător de frate, iar Dumnezeu îţi va da cea mai mare pedeapsă pentru că eşti rău. În afară de asta, se va duce iute de la tine harul, lăsându-te pustiu. Pentru că şi grâul, dacă zace necontenit în hambare, se pierde, căci e mâncat de gărgăriţe; dar dacă-i scos afară din jitniţe şi pus în brazde, se înmulţeşte şi se înnoieşte iarăşi.

Tot aşa şi cuvântul cel duhovnicesc: dacă-l ţii necontenit încuiat înlăuntrul tău, se stinge iute, pentru că sufletul se strică şi se macină de invidie, de trândăveală şi de lâncezeală. Dar dacă îl semeni în sufletele fraţilor ca într-o brazdă mănoasă, vistieria cea duhovnicească se înmulţeşte şi în cei care o primesc, şi în tine, care o ai. Şi după cum o fântână are apă mai curată şi izvor mai bogat dacă adeseori se scoate dintr-însa toată apa, iar dacă nu se scoate, seacă; tot astfel şi harisma cea duhovnicească şi cuvântul cel învăţătoresc, dacă este scos tot mereu din suflet şi dat să fie sorbit de cei ce vor să-l primească, izvorăşte şi mai mult; dar dacă-i acoperit de zavistie, de invidie, se micşorează şi se stinge desăvârşit.
Aşadar, pentru că îmi este atât de mare câştigul ce-l voi avea, haide, dar, punându-l la mjloc, să vă plătesc toată datoria, aducându-vă aminte mai întâi de şirul acestor datorii.

2. Ştiţi şi vă amintiţi că, vorbindu-vă mai înainte de slava Celui Unuia-Născut, am înşirat multe pricini ale pogorământului Domnului în cuvinte. Şi spuneam că Hristos adeseori rostea cuvinte smerite nu numai din pricina îmbrăcăminţii trupului Său, nici numai din pricina slăbiciunii ascultătorilor, ci în multe împrejurări a grăit aşa ca să ne înveţe smerenia. Şi am spus îndeajuns despre acele pricini atunci când am vorbit de rugăciunea făcută de Domnul la învierea lui Lazăr şi de rugăciunea Sa de dinainte de răstignire; şi am arătat lămurit că rugăciunea de dinaintea răstignirii a făcut-o ca să ne încredinţeze că a luat cu adevărat trup omenesc, iar rugăciunea de la învierea lui Lazăr a făcut-o ca să îndrepte slăbiciunea ascultătorilor, cu toate că nu avea nevoie de vreun ajutor ca să învie pe Lazăr. Ascultă acum şi aceea că a grăit multe cuvinte smerite ca să ne înveţe smerenia!

Domnul a turnat apă în vasul de spălat; şi, ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns asta, S-a încins şi cu un ştergar, pogorându-Se la cea mai de jos îndeletnicire; şi a început să spele picioarele ucenicilor, iar odată cu ale ucenicilor, a spălat şi picioarele vânzătorului. Poţi să nu te înspăimânţi şi să nu te minunezi? Spală picioarele celui ce avea să-L vândă! Iar pe Petru, care nu voia să se lase spălat şi care zisese: „ Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?”  , nu l-a lăsat nespălat, ci i-a zis: „ Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine”  ; atunci Petru I-a spus: „ Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul”  . Ai văzut evlavia ucenicului în cele două spuse ale lui? Şi atunci când nu s-a lăsat spălat, şi când a primit să-l spele? Deşi cuvintele sunt potrivnice unele altora, totuşi pe amândouă le-a grăit din sufletul lui clocotitor. Vezi că Petru era totdeauna aprins şi veghetor ? Dar, după cum spuneam, pentru ca nu cumva din pricina îndeletnicirii de jos săvârşite de El să spui că de jos îi este şi firea, ascultă ce spune ucenicilor după spălarea picioarelor: „ înţelegeţi ce v-am făcut? Voi Mă numiţi Domn şi învăţător, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, tot aşa şi voi sunteţi datori să faceţi   unul altuia. Căci pildă v-am dat vouă ca, precum v-am făcut Eu, şi voi să faceţi unul altuia”  .

Ai văzut că Domnul a făcut multe fapte ca să dea pildă ? După cum un dascăl plin de înţelepciune rosteşte greşit cuvintele odată cu copiii care le rostesc greşit, iar vorbirea aceasta greşită nu-i un semn al neştiinţei dascălului, ci „     semn al purtării de grijă pentru copii, tot astfel şi Hristos nu făcea acestea din pricina fiinţei Sale de jos, ci din pricina pogorământului Său.  Nu trebuie să trecem cu uşurinţă peste aceste fapte ale Domnului. Dacă am lua lucrurile aşa     cum se înfăţişează ele, ar ieşi o mulţime de nesocotinţe. Dacă cel ce spală picioarele este mai jos decât cel căruia i se spală, – aici, Hristos este Cel ce spală, şi ucenicii sunt cei spălaţi -, atunci Hristos este mai jos decât ucenicii Lui. Dar aşa ceva n-ar putea spune nimeni, chiar de-ar fi nebun. Vezi cât de mare rău este să nu cunoşti pricinile pentru care Hristos a lucrat aşa cum a lucrat ? Dar, mai bine spus, vezi cât de mare bine este să le cercetezi pe toate desăvârşit şi să nu te mărgineşti să ştii numai că Domnul a spus sau a făcut ceva smerit, ci să şi cercetezi de ce a grăit aşa, de ce a lucrat aşa?

Hristos a dat pildă de smerenie nu numai la spălarea picioarelor, ci a arătat acelaşi lucru şi cu alt prilej. După ce a spus: „ Cine este mai mare? Cel ce şade sau cel ce slujeşte?” , a adăugat: „ Oare nu cel ce şade? Iar Eu sunt îin mijlocul vostru ca unul ce slujeşte”  . A spus şi asta, a făcut şi aceea, arătând că în multe împrejurări face fapte de jos, pentru învăţătura ucenicilor şi totodată pentru a-i îndupleca să fie smeriţi. Se vede dar destul de bine că Domnul a îngăduit toate acestea nu din pricina firii Sale umile, ci pentru învăţătura ucenicilor. În alt loc spune: „ Căpeteniile neamurilor le stăpânesc pe ele; …Dar la voi să nu fie aşa, ci acela care vrea să fie între voi cel dintâi, să fie slugă tuturor. Pentru că şi Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească”  . Aşadar, dacă a venit să slujească şi să înveţe smerenia, nu te tulbura, nu-ti pierde curajul când îl vezi că săvârşeşte fapte şi rosteşte cuvinte de slugă.

Tot astfel, şi multe din rugăciunile Sale le face mânat de acelaşi gând. Au venit unii dintre ucenici la El şi l-au spus: „ Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, precum şi Ioan i-a învăţat pe ucenicii lui!”  . Spune-mi, ce-ar fi trebuit să facă Hristos? Să nu-i înveţe să se roage? Dar pentru asta a venit, ca să-i înveţe pe ei toată cugetarea cea înaltă. Trebuia deci să-i înveţe ? Atunci, trebuia să-i înveţe şi să se roage.

– Ar fi trebuit dar să facă asta numai prin cuvânt, îmi poate spune cineva.

–  Dar nu-i îndrumă pe ucenici atât învăţătura prin cuvânt, cât învăţătura cu fapta. De aceea, Domnul nu-i învăţa numai rugăciunea cea prin cuvânt, ci El însuşi nu înceta de a o face; şi Se rugă, petrecându-Şi toată noaptea în pustie, ca să ne sfătuiască şi să ne înveţe ca, atunci când vrem să vorbim cu Dumnezeu, să fugim de zgomote şi din mijlocul tulburărilor şi să plecăm în pustietate, nu numai în pustietatea locurilor, ci şi în cea a timpurilor. Pustietatea nu-i numai muntele, ci şi cămăruţa ta, acolo unde nu pătrunde nici strigătul, nici zgomotul.

3. Şi ca să aflaţi că rugăciunea Domnului este un pogorământ, v-am arătat-o şi până acum, mai cu seamă din cele petrecute la învierea lui Lazăr. Dar se mai vede asta şi din altă parte.

Pentru ce Domnul nu Se roagă atunci când e vorba de minuni mai mari, ci când e vorba de minuni mai mici ? Dacă S-ar fi rugat pentru că avea nevoie de ajutor, pentru că nu avea putere deplină, ar fi trebuit să Se roage şi să cheme pe Tatăl la săvârşirea tuturor minunilor; iar dacă nu la toate, cel puţin la cele mai mari. Dar aşa, face dimpotrivă. Nu Se roagă când e vorba de minuni mai mari, ca să arate că le-a făcut ca să-i înveţe pe ceilalţi, nu pentru că-I lipsea puterea. Când a binecuvântat pâinile, S-a rugat căutând la cer  , ca să ne înveţe să nu ne apucăm de mâncat până ce mai întâi nu-I mulţumim lui Dumnezeu, Cel ce a făcut roadele. A înviat mulţi morţi, şi nu S-a rugat. Numai când l-a înviat pe Lazăr S-a rugat. Am spus atunci pricina: că S-a rugat ca să îndrepte slăbiciunea celor ce erau de faţă; pricina aceasta însuşi a spus-o, adăugând lămurit aşa: „ …dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis”  . Tot atunci am dovedit îndeajuns că nu rugăciunea Domnului l-a înviat pe mort, ci glasul Lui.
Dar ca să cunoşti mai lămurit că Domnul nu S-a rugat pentru că avea nevoie de rugăciune, ascultă!

Când osândeşte, când cinsteşte, când iartă păcatele, când legiuieşte, când trebuie să facă vreo faptă cu mult mai mare, n-ai să-L găseşti chemându-L pe Tatăl, nici rugându-Se, ci făcând totul cu deplină putere. Vă voi arăta, pe rând, pe fiecare dintre acestea. Uită-te, rogu-te, cu luare-aminte că nicăieri nu are nevoie de rugăciune. „ Veniţi, spune El, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă”  . Şi iarăşi: „ Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel pregătit diavolului şi îngerilor lui”  .

Iată că osândeşte şi cinsteşte cu deplină putere, că nu are nevoie de nici o rugăciune: când îndreaptă trupul slăbănogit: „ Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”  ; când izbăveşte din moarte: „ Talita kumi, înviază!”  ; când slobozeşte de păcate: „ îndrăzneşte, fiule, iertate-ţi sunt păcatele tale!”  ; când ceartă duhurile necurate: „ Ţie-ţi zic, duh necurat, ieşi din el”  ; când potoleşte marea: „ Taci, încetează”  ; când curăteşte pe cel cuprins de lepră: „ Vreau, curăţeşte-te”  ; când legiuieşte: „ Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi! …Iar Eu vă spun vouă: Cine va zice fratelui său: nebunule! vrednic va Fi de gheena focului”  .

Ai văzut că pe toate le face cu putere de stăpân: aruncă în iad, duce în împărăţia cerurilor, vindecă pe slăbănog, alungă moartea, iartă păcatele, ceartă duhurile necurate, potoleşte marea? Te întreb: Ce e mai mare: să duci în împărăţie, să arunci în gheenă, să ierţi păcatele, să legiuieşti cu deplină putere sau să înmulţeşti pâinile? Nu sare în ochi şi nu-i recunoscut de toţi că acelea sunt fapte mai mari decât aceasta? Cu toate acestea, nu Se roagă când săvârşeşte fapte mai mari, ca să arate că, şi atunci când S-a rugat la săvârşirea unor fapte mai mici, n-a făcut asta din pricina slăbiciunii puterii, ci pentru învăţătura celor de faţă atunci.

Şi-ţi voi aduce martor un profet, ca să vezi ce mare lucru e iertarea păcatelor. Profetul arată că nimeni altul nu poate face asta decât numai Dumnezeu: „ Cine este Dumnezeu ca Tine,Cel ce ştergi fărădelegile şi covârşeşti nedreptăţile?”  . Este cu mult mai mare lucru să duci în împărăţia cerurilor decât să învii morţii; şi totuşi, cu deplină putere, face şi acel lucru. Darea de legi nu stă în puterea supuşilor, ci a împăraţilor; însăşi firea lucrurilor strigă aceasta; numai împăraţii au dreptul să pună legi; o arată şi Apostolul, grăind aşa: „ Cât despre fecioare, nu am porunca Domnului, dar dau sfat, ca unul ce am fost miluit de Domnul ca să fiu vrednic de crezare”  . Pentru că era rob şi slujitor, nu cuteza să adauge celor ce fuseseră legiute dintru început. Hristos, însă, nu face aşa; ci cu toată stăpânia citează legile cele vechi, şi dă şi El alte legi. Iar dacă darea de legi este o însuşire doar a puterii împărăteşti, ce cuvânt (de îndreptăţire) le mai rămâne celor ce voiesc să vorbească fără ruşine, când ştii nu numai că El dă legi, ci chiar le îndreaptă pe cele vechi? De aici se vede că este de aceeaşi fiinţă cu Cel ce L-a născut.

4. Şi ca să fac mai clare cele ce spun, să mergem chiar la cuvintele Scripturii.
Suindu-Se în munte, spune Scriptura, Domnul a şezut şi, după ce s-au aşezat toţi împrejur, a început să spună: „ Fericiţi cei săraci cu duhul, cei blânzi, cei milostivi, cei curaţi cu inima”  . Apoi, după acele Fericiri, le zice: „ Să nu socotiţi că am venit să stric Legea şi profeţii; nu am venit să stric, ci să plinesc”  . Cine ar fi bănuit asta? Sau care cuvânt din acestea era potrivnic spuselor din Vechiul Testament, ca să grăiască aşa? „ Fericiţi cei săraci cu duhul”  , a spus Domnul, adică cei smeriţi. Dar asta o spusese; şi Vechiul Testament: „ Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”  .

Şi iarăşi: „ Fericiţi cei blânzi”  . Dar şi asta o strigă Isaia din partea Lui Dumnezeu, zicând: „ Spre cine voi căuta, dacă nu spre cel blând, spre cel umil, spre cel ce tremură de cuvintele Mele?”  . „ Fericiţi cei milostivi”  . Dar şi cuvintele acestea sunt prezente pretutindeni în Vechiul Testament: „ Viaţa săracului să nu o lipseşti (de hrană)  , rugăciunea celui necăjit nu o lepăda”  ; şi mult se vorbeşte pretutindeni de iubirea de oameni. „ Fericiţi cei curaţi cu inima”  . Dar aşa spune şi David: „ Inimă curată zideşte întru mine. Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”  . Şi dacă ai cerceta celelalte Fericiri, ai găsi că mare este potrivirea între Fericiri şi cele spuse în Vechiul Testament.

Dacă n-a spus nimic potrivnic celor spuse mai înainte, pentru ce a adăugat: „ Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau profeţii”  ? N-a pus această îndreptare pentru cele ce spusese, ci pentru cele ce avea să spună. Pentru că avea să desăvârşească poruncile, Domnul a spus aceste cuvinte: „ Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau profeţii” , ca să nu se socotească această desăvârşire a poruncilor o împotrivire faţă de Legea veche, şi nici cele adăugate, o luptă. Cu alte cuvinte, Hristos a grăit aşa: „ Am să spun cuvinte mai desăvârşite decât cele spuse mai înainte. De pildă, aţi auzit (că sa zis): Să nu ucizi!, dar Eu spun: Să nu te mânii . Aţi auzit: Să nu te desfrânezi!, dar Eu spun: Cel ce se uită la o femeie spre a o pofti, s-a şi desfrânat în inima lui . Şi câte mai sunt la fel cu acestea! Să nu socotiţi deci desăvârşirea, stricare. Nu e stricare, ci împlinire” . Şi
ceea ce a făcut cu trupurile, aceea a făcut şi cu Legea.

– Dar ce-a făcut cu trupurile?

– Venind şi găsind multe mădulare schiloade şi pe toate cu lipsuri, le-a îndreptat şi le-a adus din nou la cuviinţa potrivită lor. A făcut cunoscut tuturor, prin înseşi lucrurile acestea, că El a dat şi legile vechi, şi a creat şi Firea noastră.

Că aceasta s-a sârguit să arate se vede mai cu seamă din vindecarea orbului. Trecând şi văzând un orb, Domnul a făcut tină şi cu o astfel de tină a uns ochii cei lipsiţi de lumină şi i-a spus lui: „ Du-te de te spală în Siloam”  . Pentru care pricină Cel ce a înviat morţi şi a făcut multe alte minuni ca acestea numai cu porunca, aici mai adaugă şi o faptă, face tină şi-i plăsmuieşte cu ea ochii? Nu e bătător la ochi că a făcut-o, pentru ca, atunci când auzi că Dumnezeu a luat ţărână din pământ şi l-a plăsmuit pe om, să cunoşti din cele petrecute acum că El este acela Care, dintru început, l-a plăsmuit pe om? Că dacă n-ar fi vrut să arate asta, nici n-ar mai fi avut nevoie să facă tină. Apoi, ca să cunoşti că nu ungerea cu tină a lucrat împreună cu El la căpătarea vederii orbului, ci-I era de-ajuns numai porunca pentru a plăsmui ochii fără materia aceea. Domnul adaugă şi spune: „ Du-te de te spală în Siloam” . Atunci îi zice: „ Du-te şi te spală în Siloam” , după ce ne-a arătat, prin chipul creării ochilor, cine a fost Cel ce l-a făcut dintru început pe om. După cum un sculptor iscusit, care vrea să-şi arate prin operele sale arta, când sculptează o statuie lasă o parte nelucrată ca să dea dovada întregii sale arte în partea rămasă neterminată, tot astfel şi Hristos, vrând să arate că El l-a făcut pe om în întregime, l-a lăsat pe aceasta nedesăvârşit, pentru ca, venind şi dându-i ochii, să ne încredinţeze, prin parte, de tot. Şi uită-te unde a făcut asta! n-a făcut-o la mână sau la picior, ci la ochi, cel mai frumos şi cel mai de trebuinţă mădular dintre mădularele noastre; căci alt mădular mai de preţ nu avem. Iar cel ce a putut plăsmui cel mai frumos şi cel mai de trebuinţă mădular, adică ochii, negreşit poate să facă şi mână, şi picior, şi celelalte mădulare.

O, fericiţi ochii aceia care au ajuns privelişte tuturor celor ce erau de faţă, care au atras spre ei privirile tuturor, care prin frumuseţea lor au slobozit glas şi au învăţat pe toţi cei de faţă puterea lui Hristos! Şi minunat era faptul! Orbul ia învăţat să vadă pe cei ce văd! Acest lucru arătându-l şi Hristos, zicea: „ Spre judecată am venit în lumea aceasta, pentru ca cei ce nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi”  . O, orbire fericită! Ochii pe care nu i-a primit de la fire i-a primit de la har! N-a fost păgubit atât din pricina întârzierii, cât a câştigat din pricina chipului creării! Ce poate fi mai minunat decât ochii aceia care au fost învredniciţi să fie plăsmuiţi de mâini sfinte şi fără de prihană? Şi ceea ce s-a petrecut cu femeia cea stearpă, aceea s-a petrecut şi aici. După cum aceea cu nimic nu s-a vătămat din pricina întârzierii naşterii, ba, dimpotrivă, a ajuns cu mult mai strălucitoare, pentru că a primit copilul prin legile harului, nu prin legile firii, tot astfel şi orbul, cu nimic n-a fost vătămat din pricina orbirii trecute, ba, dimpotrivă, a câştigat din asta nespus de mult, pentru că a fost învrednicit să-L vadă pe Soarele dreptăţii înainte de a vedea soarele acesta din lume.

5. Spun acestea ca să nu ne necăjim când vedem că suntem noi sau alţii înconjuraţi de nenorociri. Dacă îndurăm cu mulţumire şi cu bărbăţie tot ce vine peste noi, atunci negreşit orice nenorocire va avea pentru noi un sfârşit bun şi plin de multe bunătăţi.

Dar ceea ce am voit să spun a fost aceea că, după cum Domnul a îndreptat trupurile ce aveau lipsuri, tot astfel a luat şi Legea, care era nedesăvârşită, a îndreptat-o, a desăvârşit-o, a îmbunătăţit-o. Nimeni, când mă aude spunând că Legea era nedesăvârşită, să nu creadă că învinuiesc pe Dătătorul Legii! Legea era nedesăvârşită nu din pricina firii ei, ci din pricina timpului. Pentru timpul în care a fost dată, Legea era desăvârşită şi foarte potrivită celor ce o primiseră. Dar când oamenii au ajuns mai buni prin învăţătura lui Hristos, Legea a ajuns nedesăvârşită nu din pricina firii ei, ci din pricina propăşirii în virtute a celor învăţaţi de Domnul. Şi după cum arcurile şi săgeţile pentru un copil împărătesc, făcute mai degrabă pentru deprindere decât pentru luptă şi război, devin fără trebuinţă după ce se măreşte copilul şi după ce învinge în războaie, tot aşa şi cu firea noastră: când eram mai nedesăvârşiţi şi învăţam să ne deprindem, ne-a dat Dumnezeu arme potrivite nouă, pe care  le putem purta cu uşurinţă; dar când am crescut în virtute, armele acelea au ajuns nedesăvârşite din pricina desăvâr-    şirii noastre. De aceea a venit Hristos, ca să ne dea altele mai bune. Uită-te cu câtă pricepere citează şi legile vechi şi le adaugă pe cele noi! „ Aţi auzit, spune El, că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi!”  . Dar spune, Doamne, de către     cine s-a zis? Tu ai zis asta sau Tatăl Tău? Dar Domnul nu o spune!

Pentru ce dar Domnul nu a spus asta? Pentru ce n-a făcut cunoscut pe Cel ce a spus? Pentru ce n-a spus numele Celui ce a dat legea veche? Dacă ar fi spus: „ Tatăl a zis: Să nu ucizi, iar Eu vă zic vouă: Să nu te mânii” , ar fi părut greu cuvântul din pricina mândriei ascultătorilor, care încă nu puteau pricepe că nu dădea această lege ca să o strice pe cea veche, ci, dimpotrivă, ca să o îmbunătăţească.
Ascultătorii Lui i-ar fi spus: „ Ce spui? Tatăl Tău a zis: Să nu ucizi!, iar Tu zici: Să nu te mânii?” .

Aşadar, ca să nu creadă cineva că este împotriva Tatălui sau că dă o Lege mai înţeleaptă decât Legea Aceluia, n-a spus: „ Aţi auzit de la Tatăl” . Iarăşi, dacă ar fi spus: „ Aţi auzit că Eu am spus celor de demult” , ar fi părut de nesuferit şi aceasta tot atât de mult ca şi cea dinainte. Dacă atunci când a spus: „ înainte de a fi Avraam sunt Eu”  , au încercat să-L lovească cu pietre, ce n-ar fi făcut dacă ar mai fi adăugat că El i-a dat chiar şi lui Moise Legea? Din pricina asta n-a vorbit nimic nici de El, nici de Tatăl, ci a luat o cale de mijloc şi a spus: „ Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi” . Ceea ce a făcut trupurilor, aceea a făcut şi Legii. După cum prin împlinirea mădularelor care lipseau i-a învăţat pe oameni că El este Acela care l-a făcut dintru început pe om, tot aşa, prin îndreptarea Legii şi prin adaosul ce lipsea, ne-a învăţat cine este Cel ce a dat Legea la început.

Aceasta este pricina că şi atunci când a vorbit de facerea omului n-a pomenit nici de El, nici de Tatăl; şi aici vorbeşte nehotărât şi fără să numească pe cineva, spunând: „ Cel ce i-a făcut dintru început bărbat şi femeie i-a făcut”  ; prin cuvânt L-a ascuns pe Făcător, dar cu lucrul L-a arătat, căci a împlinit mădularele care lipseau din trupuri. Tot astfel şi aici; când a spus: „ Aţi auzit că s-a zis celor de demult” , n-a spus de către cine s-a zis, dar prin fapte S-a arătat pe El. Căci Cel ce a împlinit lipsa Legii, Acela a şi dat la început Legea. Citează înseşi legile vechi pentru ca ascultătorii să cunoască prin comparaţie că nu este împotrivire între aceste legi şi spusele Sale şi că are aceeaşi stăpânire ca şi Cel ce L-a născut. Acestea le-au priceput şi iudeii şi se minunau. Şi că se minunau, ascultă-l pe evanghelist, care arată aceasta zicând: „ Se mirau mulţimile de învăţătura Lui, că îi învăţa ca unul ce are putere, şi nu ca fariseii şi cărturarii lor”  .

– Dar dacă mulţimile şi-au făcut o părere greşită despre Hristos?, m-ar putea întreba cineva.

– Nu şi-au făcut o părere greşită, căci Hristos nu i-a învinuit, nici nu i-a ţinut de rău; dimpotrivă, a întărit părerea lor. Într-adevăr, ce-i spune Domnul leprosului care a venit îndată la El şi i-a zis: „ Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti”  ? I-a spus: „ Vreau, curăţeşte-tel” . Şi pentru ce n-a spus numai atât: „ curăţeşte-te!” , odată ce leprosul, prin cuvintele „ dacă vrei” , a mărturisit că are putere? Domnul a adăugat şi El şi a spus: „ Vreau, curăţeşte-te !” , ca să nu socoteşti că spusa: „ dacă vrei”  este numai o părere a leprosului. Astfel, pretutindeni, în chip voit, îşi dovedea puterea Lui şi arăta că le făcea pe toate cu stăpânire. Pentru că, dacă n-ar fi fost aşa, ar fi fost de prisos spusa Lui.

6. Cunoscând dar prin toate stăpânirea Lui, să nu-L hulim spunând că fiinţa Lui este mai prejos de fiinţa Tatălui, de-L vedem că face sau spune ceva smerit pentru pricinile pe care le-am arătat mai înainte şi pentru că vrea să povăţuiască pe ascultători la smerenie. A primit să ia însuşi trupul omenesc din pricina smereniei Sale, nu din pricină că este mai prejos decât Tatăl. De unde se vede acest lucru? Că şi asta o spun pretutindeni duşmanii adevărului, zicând: „ Dacă Fiul este egal cu Cel ce L-a născut, pentru ce n-a luat Tatăl trup, ci Fiul a luat chip de rob? Nu se vede deci bine de aici că Fiul este mai prejos decât Tatăl?” .

Dar dacă pentru asta a luat Fiul firea noastră, atunci ar fi trebuit ca Duhul să Se întrupeze, deoarece ereticii aceia spun – căci noi n-am spune-o – că Duhul este mai mic decât Fiul. Dacă Tatăl pentru aceea e mai mare decât Fiul, pentru că El nu S-a întrupat, iar Fiul S-a întrupat, pentru aceeaşi pricină va fi şi Duhul mai mare decât Fiul, căci nici El nu S-a întrupat.
Dar ca să nu dovedim prin silogisme că Fiul este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, haide să înfăţişăm adevărul acesta prin cuvintele Scripturii, arătând că din pricina smereniei a luat trup. Pavel, care ştie bine acestea, când voieşte să ne dea o povaţă folositoare, ne pogoară de sus pildele despre virtute. De pildă, adeseori ne dă sfaturi despre dragoste; dar când vrea să-i îndrume pe ucenici să se iubească unul pe altul, el îl dă pe Hristos drept pildă, zicând: „ Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile voastre precum şi Hristos a iubit Biserica”  .

Iarăşi, când vorbeşte despre milostenie, face acelaşi lucru; pentru aceea şi spune: „ Cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că pentru voi a sărăcit, bogat fiind, ca voi prin sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi”  – Cu alte cuvinte, Pavel grăieşte aşa: „ După cum Stăpânul tău a sărăcit luând trup, tot aşa şi tu sărăceşte în averi; şi după cum pe El nu L-a vătămat sărăcia slavei, tot astfel nici pe tine nu va putea să te vatăme sărăcia averilor; dimpotrivă, îţi va aduce multă bogăţie”

Tot astfel, şi când vorbeşte filipenilor despre smerenie, îl dă ca pildă pe Hristos; după ce a spus: „ Socotind că vă întreceţi unul pe altul în smerenie”  , a adăugat: „ Aceea să cugetaţi în voi, ceea ce era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o răpire a fi întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând”  . Dacă Fiul a primit să poarte trup din pricină că ar fi mai mic decât Tatăl după fire, atunci întruparea nu mai este smerenie şi deci în zadar a dat Pavel această pildă ca să ne îndemne la smerenie. Atunci este smerenie, când cineva egal ascultă de altul care este egal cu el. Egalitatea aceasta o arată Pavel prin cuvintele: „ Care, Dumnezeu Fiind în chip, n-a socotit o răpirea fi întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând” .

– Ce înseamnă: „ n-a socotit o răpire a fi întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând” ? Cel ce răpeşte un bun ce nu i se cuvine îl tine necontenit strâns şi nu vrea să-i dea drumul din mână, pentru că se teme să nu-l piardă, pentru că nu are încredere asupra stăpânirii lui, pe când cel ce are un bun al său propriu nu se teme, chiar de-l tăinuieşte.

Dar, ca să fac mai lămurite prin pildă cele ce-am spus, să ne închipuim o slugă şi un fiu ai aceluiaşi stăpân. Dacă sluga îşi ia o libertate care nu i se cuvine şi se împotriveşte stăpânului, atunci nu mai vrea să facă nici o treabă de slugă, nici nu mai ascultă de poruncă de teamă ca nu cumva ascultarea să-i vatăme libertatea, iar porunca să-i fie o piedică; pentru că a răpit cinstea şi o are pe nemeritate. Fiul, însă, nu se fereşte să facă vreo treabă de slugă, pentru că ştie că nimic nu-i poate vătăma libertatea, oricâte treburi de slugă ar face, pentru că ştie că libertatea lui e statornică, pentru că ştie că nobleţea firească nu poate fi nimicită de treburi de slugă; căci nu are libertatea prin răpire, ca sluga, ci a moştenit-o de la început şi din acea dintâi zi.

Asta a vrut să arate şi Pavel despre Hristos. Pentru că Hristos era liber prin fire şi Fiu adevărat, n-a socotit egalitatea cu Tatăl drept răpire; de aceea, nici n-a avut nevoie s-o tină strâns, ci cu curaj a luat chip de rob. Ştia, ştia bine că pogorământul Său nu-I va putea micşora cu nimic slava. Că egalitatea cu Tatăl nu I-a fost adusă din afară, nici nu I-a fost dată prin răpire, nici nu-I este străină şi necuvenită Lui, ci (este) firească şi adevărată. De aceea a luat chip de rob, pentru că ştia bine şi era convins că acest lucru nu-L va putea vătăma cu nimic. Aşadar, nu L-a vătămat, ci şi în chip de rob a continuat să aibă aceeaşi slavă. Vezi că şi luarea trupului nostru este o dovadă că Fiul este egal cu Cel ce L-a născut, că egalitatea aceasta nu-i adusă din afară, nici adăugată, nici îndepărtată, ci statornică şi trainică, aşa cum este egalitatea dintre fiu şi tată?

7. Acestea toate să le spunem ereticilor acelora! Să ne sârguim, atât cât stă în puterea noastră, să-i îndepărtăm de la acea erezie rea şi să-i aducem la adevăr. Iar noi înşine să nu socotim îndestulătoare pentru mântuire numai credinţa; să ne îngrijim şi de purtarea noastră; să ducem o viaţă plină de fapte bune, pentru ca folosul să ne fie deplin: şi de pe urma credinţei, şi de pe urma faptelor.

Rugămintea ce v-am făcut-o mai înainte v-o fac şi acum. Rogu-vă, îndepliniţi-o! Să stingem vrăjmăşiile pe care le avem unii cu alţii! nimeni să nu poarte vrajbă semenului său mai mult de o zi. Înainte de pogorârea nopţii, stinge şi mânia, pentru ca nu cumva, rămânând singur cu gândurile tale, să aduni cu scumpătate toate cele făptuite şi spuse de vrajbă şi să faci mai împovărător sfârşitul şi mai grea împăcarea.

E la fel ca atunci când ni se scrântesc oasele mădularelor noastre şi ies de la locul lor. Dacă le îndreptăm îndată, le punem la locul lor fără multă durere; dar dacă le lăsăm multă vreme în afara căsuţelor lor, cu anevoie le întoarcem să le punem la locul lor; iar după ce le-am pus, e nevoie de multe zile ca să se potrivească bine, să se întărească şi să rămână la locul lor.

Tot aşa şi cu vrajba. Dacă ne împăcăm îndată cu vrăjmaşii noştri şi o facem cu dragă inimă, n-avem nevoie de multă stăruinţă ca să ne reîntoarcem la vechea prietenie; dar dacă lăsăm să curgă multă vreme, ca şi cum am fi orbiţi de vrajbă, ne roşim la faţă, ne ruşinăm; avem nevoie de alţi oameni, nu numai de aceia care să ne pună faţă în faţă cu cei cu care suntem învrăjbiţi, dar şi de oameni care să ne şi stăpânească bine după ce ne-am întors, până ce ajungem la prietenia de mai înainte. Nu mai vorbesc de râs şi de ruşine! De câtă osândă, dar, nu suntem vrednici dacă avem nevoie de alţii care să ne pună faţă în faţă cu mădularele noastre? Nu numai asta e grozăvia ce se naşte de pe urma zăbovirii şi a amânării! Mai punem în spatele duşmanilor noştri păcate care nu-s păcate. Privim cu bănuială orice cuvânt rostit de vrăjmaşul nostru! Gesturile, privirea, glasul, mersul! Când îl vedem, vederea lui ne aprinde sufletul orbit de vrajbă; dar, şi când nu-l vedem, sufletul nostru tot este răvăşit de durere. Căci ne îndurerează necontenit nu numai vederea duşmanilor noştri, ci şi amintirea lor; Dacă auzim pe cineva vorbindu-i de rău, îi vorbim şi noi la fel; şi, ca să spun pe scurt, ne ducem toată viaţa numai în supărare şi durere; ne facem nouă înşine mai mult rău decât lor, întreţinând în sufletul nostru un necontenit război.

Cunoscându-le dar, iubiţilor, pe toate acestea, să ne străduim mai cu seamă să nu avem duşmănie pe nimeni. Dacă prindem duşmănie pe cineva, să ne împăcăm cu el în aceeaşi zi. Dacă rămâne duşmănia şi a doua şi a treia zi, atunci ziua a treia ajunge repede a patra, aceasta a cincea, iar a cincea va da naştere la mult mai multe zile de duşmănie. Cu cât zăbovim mai mult, cu atât ne este mai ruşine să ne împăcăm.

Spui că e o ruşine să te duci la duşmanul tău, să te împaci cu cel ce ţi-a făcut rău?

Dar tocmai aceasta-i laudă, aceasta-i cunună, acesta-i cuvânt de laudă, acesta-i câştig şi vistierie cu mii şi mii de bunătăţi. însuşi duşmanul te va lăuda şi te vor lăuda şi toţi cei de faţă! Iar dacă unii oameni te vor judeca, află că Dumnezeu negreşit te va încununa. Dacă însă aştepţi ca duşmanul tău să vină mai întâi la tine şi să-ţi ceară iertare, nu vei avea atâta câştig; căci el, luându-ţi-o înainte, ţi-a răpit răsplata şi a mutat asupra lui toată binecuvântarea; dar dacă alergi înainte de-a alerga el, nu te-ai micşorat, ci ai biruit mânia, ai biruit patima, ai arătat multă filozofie ascultând de Dumnezeu, ţi-ai făcut viaţa mai plăcută, ai scăpat de griji şi de tulburare. Este greu şi primejdios lucru să ai mulţi duşmani, nu numai după hotărârea lui Dumnezeu, dar şi după judecata omenească. Dar pentru ce vorbesc de mulţi duşmani? E primejdios lucru să ai chiar numai un singur duşman, după cum liniştitor şi mântuitor lucru este să îi ai pe toţi semenii prieteni. Nu ne apără atât nici venitul averilor, nici armele, nici zidurile, nici şanţurile, nici alte nenumărate maşini de război, cât o prietenie adevărată. Aceasta-i zid, aceasta-i tărie, aceasta-i avere, aceasta-i desfătare, aceasta ne face să petrecem şi viaţa de aici cu voioşie, şi  ne dăruieşte şi viaţa ce va să fie.

Gândindu-ne dar la toate acestea şi socotind şi câştigul ce-l avem de pe urma păcii şi a prieteniei, să facem tot ce ne stă în putinţă ca să ne împăcăm cu cei ce ne sunt duşmani, să-i împiedicăm să ne fie vrăjmaşi pe cei ce vor să fie şi să facem mai trainică prietenia prietenilor noştri. Căci începutul şi sfârşitul a toată virtutea este dragostea, de care să dea Dumnezeu să ne desfătăm cu adevărat şi necontenit, ca să avem parte de împărăţia cerurilor, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.