din “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007
La cele rămase de spus împotriva ereticilor,
despre judecată şi milostenie;
şi la cererea mamei fiilor lui Zevedeu
1. De la război ne-am întors ieri, de la război şi de la luptă cu ereticii, cu săbiile pline de sânge, cu sabia cuvântului înroşită! N-am doborât la pământ trupuri, ci am ucis gânduri şi „ toată trufia ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu” . Aşa e chipul acestei lupte! Tot aşa este şi felul acestor arme. Învăţându-ne despre amândouă, fericitul Pavel spunea: „ Pentru că armele luptei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice cu ajutorul lui Dumnezeu spre dărâmarea întăriturilor, ca să surpe iscodirile mintii şi toată trufia ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu”
Ar trebui să spun celor care au lipsit ieri de la biserică cum cădeau ereticii pe câmpul de bătălie, să le istorisesc lupta, încăierarea, biruinţa, trofeele. Dar ca să nu vă fac mai trândavi pe voi, care ati lipsit ieri, nu voi mai vorbi despre acestea, ci-mi voi continua azi cuvântul, pentru ca, muşcaţi de pagubă, să nu mai lipsiţi de la biserică. Iar dacă este vreunul dintre voi plin de râvnă şi curios, poate afla cele spuse de mine ieri de la cei ce au fost aici. Ascultătorii mi-au arătat atâta dragoste, încât au plecat acasă luându-mi cuvântarea, cuvânt cu cuvânt, şi n-au lăsat să se piardă nimic din cele ce-am spus. Pe acelea, dar, de la ei le veţi afla. Astăzi va trebui neapărat să vă vorbesc despre obiecţia pe care ereticii o ridică împotriva noastră.
– Care-i obiecţia aceasta?
– Mai înainte am vorbit despre stăpânia Celui Unuia-Născut şi am arătat că are aceeaşi stăpânie ca şi Tatăl Care L-a născut. Despre aceasta am vorbit mult. Anomeii, răniţi de cele spuse, au adus împotriva noastră alte cuvinte din Evanghelie, într-un fel spuse, şi într-alt fel răstălmăcite de ei. Iată ce este scris:„Dar a şedea de-a dreapta Mea şi de-a Stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a gătit de Tatăl Meu”
Şi astăzi vă îndemn şi vă sfătuiesc ceea ce totdeauna am sfătuit dragostea voastră: să nu treceţi niciodată cu uşurinţă peste cuvintele Scripturii, ci să căutaţi să pătrundeţi înţelesul lor; căci dacă te opreşti numai la cuvinte şi nu cauţi nimic mai mult decât e scris, cazi în multe greşeli. Scriptura spune că Dumnezeu are aripi: „ Cu acoperământul aripilor Tale mă vei acoperi” , zice Profetul, dar nu vom spune din pricina asta că fiinţa aceea spirituală şi nepieritoare a Dumnezeirii este întraripată. Dacă nu putem spune aşa despre oameni, cu atât mai mult despre acea fire nemuritoare, nevăzută şi neînţeleasă.
– Dar ce trebuie să înţelegem prin aripi?
– Ajutorul, liniştea, acoperământul, sprijinul, nebiruitul ajutor.
Scripturile spun iarăşi că Dumnezeu doarme, grăind aşa: „ Deşteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne?” . Nu s-a spus asta ca să bănuim că Dumnezeu doarme, ar fi cea mai mare prostie!! Nu! Prin cuvântul somn Scriptura ne arată îndelunga-răbdare şi îngăduinţă a lui Dumnezeu. Alt profet spune: „ Fi-vei oare ca un om ce doarme?” .
Vezi că au trebuinţă de multă pricepere cei ce vor să cerceteze comoara Dumnezeieştilor Scripturi? Dacă ascultăm de mântuială, fără atenţie şi la întâmplare cele spuse de Scriptură, se vor naşte nu numai acele rătăciri ale ereticilor, ci va fi şi luptă mare între cuvintele Scripturii. într-un loc al Scripturii se spune că Dumnezeu doarme, în altul ca nu doarme. Amândouă aceste locuri sunt adevărate, dacă dai cuvintelor înţelesul ce se cuvine. Cel care spune că Dumnezeu doarme arată prelungirea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, iar cel care spune că nu doarme ne vădeşte firea Sa nemuritoare.
Aşadar, pentru că avem trebuinţă de multă pricepere, să nu luăm cu uşurinţă nici cuvintele: „ Nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a gătit de Tatăl Meu” . Cuvintele acestea nu sunt o nimicire a atotputerniciei Fiului, nici o ştirbire a autorităţii Lui, ci dovada unei mari griji, dovada înţelepciunii şi dovada purtării de grijă pentru neamul nostru.
Că Fiul este stăpân şi să pedepsească, şi să cinstească, ascultă că însuşi o spune: „ Când va veni, grăieşte El, Fiul Omului întru slava Sa…, va pune oile de-a dreapta, şi caprele de-a stânga. Şi va zice celor din dreapta Lui: „ Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau” . Iar celor de-a stânga le va zice: „ Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel gătit diavolului şi îngerilor lui! Că am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit” . Ai văzut că judecata Fiului este deplină, că şi cinsteşte şi osândeşte, şi încununează şi pedepseşte? Că pe unii îi duce în împărăţia cerurilor, iar pe alţii îi trimite în gheenă?
2. Dar vezi în aceste cuvinte şi multa purtare de grijă pentru noi! Când grăieşte celor încununaţi, le spune: „ Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii” . Celor osândiţi însă nu le spune: „ Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul ce/ gătit vouă” , ci: „ cel gătit diavolului” . Împărăţia a gătit-o oamenilor, dar gheena, spune Domnul, n-a gătit-o oamenilor, ci a pregătit-o diavolului şi îngerilor lui. Dacă voi duceţi o astfel de viaţă încât sunteţi vrednici de osândă şi de pedeapsă, în sarcina voastră e drept să cadă vina. Vedeţi cât de plecat e Domnul spre iubirea de oameni! Încă nu sunt luptătorii, şi cununile au şi fost pregătite, şi răsplăţile sunt dinainte gata! Spune doar: „ de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii” .
În parabola celor zece fecioare se poate vedea acelaşi lucru. Pentru că avea să vină Mirele, zic fecioarele cele nebune celor înţelepte: „ Daţi-ne nouă din untdelemnul vostru” . Iar acelea le-au răspuns: „ Nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă!” . Scriptura nu vorbeşte aici de untdelemn şi de foc, ci de feciorie şi milostenie; cuvântul feciorie este luat ca foc, iar cuvântul milostenie este luat ca untdelemn, arătând că fecioria are mare trebuinţă de milostenie şi că fără de ea nu se poate mântui.
– Cine sunt cei care vând acest untdelemn?
– Cine alţii decât săracii? Că nu primesc mai mult decât dau! Să nu socoteşti milostenia risipă, ci venit! Nu cheltuială, ci câştig! Primeşti mai mult decât dai! Dai pâine, şi primeşti viaţă veşnică! Dai haină, şi primeşti haină nestricăcioasă! Dai un pat şi un acoperiş, şi primeşti împărăţia cerurilor! Dai cele ce pier, şi le primeşti pe cele ce veşnic rămân.
– Dar cum pot face milostenie, când şi eu sunt sărac?, mă întrebi.
– Mai cu seamă când eşti sărac poţi milui. Cel bogat, îmbătat de mulţimea banilor şi averilor lui, cu fierbinţeli din pricina unei boli cumplite de friguri, are o dragoste pe care nu şi-o poate sătura, vrea să-şi mărească tot mai mult averile. Cel sărac, izbăvit de această boală, dă mai cu uşurinţă din ceea ce are. Milostenia nu stă în măsura averii, ci în măsura voinţei. Văduva aceea a aruncat atunci în cutia bisericii doi bănuţi , şi a întrecut pe cei ce se semeţeau cu bogăţia lor; iar cealaltă văduvă, cu un pumn de făină şi cu puţin untdelemn pe fundul vedrei, l-a găzduit pe omul acela, pe Ilie, al cărui suflet atingea cerul . Şi nici uneia, nici alteia, sărăcia nu le-a fost o piedică. Nu pune dar înainte pricini zadarnice şi neîntemeiate! Domnul nu-ti cere să faci milostenii bogate, îţi cere ca bogată să-ţi fie voinţa. Bogăţia milosteniei nu se arată din măsura celor date, ci din graba celor ce dau. Eşti sărac, mai sărac chiar decât toţi oamenii? Totuşi nu eşti mai sărac decât văduva aceea din Evanghelie, care i-a întrecut cu multă prisosinţă pe cei bogaţi. Eşti lipsit chiar de hrana cea de toate zilele? Dar nu eşti mai lipsit decât sidoneanca aceea care, ajunsă în pragul foametei, n-a cruţat bruma de hrană ce o mai avea nici când moartea o aştepta, iar copiii în jurul ei îi cereau de mâncare. Cu sărăcia ei cea mare a cumpărat bogăţie nespusă! A făcut din pumnul de făină arie, din vadra de untdelemn, râu, din puţine a făcut să izvorască multe!
Dar să ne întoarcem la subiect, să nu mai fac dese abateri. Aşadar, când avea să vină Mirele, acestea grăiau fecioarele acelea între ele. Cele înţelepte le-au trimis pe cele nebune la cei ce vând. Dar nu mai era timp ca să cumpere untdelemn. Şi pe bună dreptate! Vânzătorii sunt numai în lumea aceasta. După ce pleci de aici, după ce se închide teatrul, nu mai poţi găsi leac pentru cele săvârşite, nici iertare, nici cuvânt de apărare, ci, neapărat, osândă. Cum s-a şi întâmplat atunci. Când a venit Mirele, cele înţelepte au ieşit cu candelele aprinse, cele nebune însă, venind în urma intrării Mirelui, au bătut la uşa cămării de nuntă şi au auzit cuvântul acela înfricoşător: „ Duceţi-vă, nu vă ştiu pe voi!” .
Ai văzut că Fiul şi cinsteşte şi osândeşte, şi încununează şi pedepseşte, şi primeşte şi alungă, şi că este stăpân şi pe una şi pe alta? Aceasta poţi să o vezi şi în pilda viei, şi cu cei ce au primit cinci şi doi talanţi şi cu cel ce a primit numai unul; pe cei dintâi i-a lăudat şi i-a pus peste mai multe, iar pe celălalt a poruncit să fie aruncat afară, în întunericul cel mai din afară .
3. Dar care-i argumentul cel mai puternic al anomeilor, dar, mai bine spus, cel mai plin de nebunie? Ei spun că într-adevăr Fiul are puterea şi de a osândi şi de a încununa, şi de a pedepsi şi de a răsplăti, dar nu este al Fiului să dea şederea pe scaunul cel mai de sus, nici cinstea cea mai înaltă.
Dar dacă vei afla că hotărârii Lui nu-i scapă nimic, ai să lepezi pretenţia aceasta nechibzuită? Ascultă deci, că spune El însuşi: „ Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” .
Dacă are toată judecata, urmează că hotărârii Lui nu-i scapă nimic. Căi Cel ce are toată judecata este stăpân să şi pedepsească şi să şi încununeze. Iar cuvântul acesta: „ a dat” , să nu-l înţelegi omeneşte, iubitule! Că nu I-a dat Fiului ca unuia ce nu avea, nici n-a născut un Fiu nedesăvârşit, nici că I s-a adăugat pe urmă Lui, ci cuvântul „ a dat” înseamnă că L-a născut pe Fiul aşa, desăvârşit, deplin. Se foloseşte de cuvântul acesta ca să nu socoteşti doi dumnezei născuţi, ci ca să cunoşti şi rădăcina şi fructul, şi nu ca să socoteşti că I s-a adăugat pe urmă puterea de a judeca. Altădată, când a fost întrebat: „ Au doară împărat eşti Tu?” , n-a răspuns: „ am luat împărăţia” , n-a spus că I s-a adăugat Lui împărăţia, ci: „ Eu pentru aceasta M-am născut” .
Dacă S-a născut împărat desăvârşit, urmează că e şi Judecător. Căci însuşirea împăratului este şi de a judeca, şi de a hotărî, şi de a cinsti, şi de a pedepsi.
Şi din alte locuri poţi vedea că El este stăpân să dea cele mai înalte cinstiri. Ce chichiţă îţi va mai rămâne, când îl vom aduce în mijloc pe cel mai bun dintre toţi oamenii şi vom arăta că acesta a fost încununat de Fiul?
– Şi cine-i omul acesta mai bun decât toţi oamenii?
– Cine altul decât acel făcător de corturi, dascălul lumii, cel ce a străbătut marea şi uscatul ca şi cum ar fi fost înaripat, vasul alegerii, nuntaşul lui Hristos, săditorul Bisericii, zidarul cel înţelept, propovăduitorul, alergătorul, atletul, ostaşul, învăţătorul, cel ce a lăsat amintirile virtuţii sale în toată lumea, cel ce a fost răpit înainte de învierea cea de obşte în al treilea cer, cel ce a fost dus în rai, cel ce a fost făcut de către Dumnezeu părtaş tainelor celor negrăite, cel ce a auzit acelea ce nu sunt cu putinţă firii omeneşti să le grăiască, cel ce s-a bucurat de mai mult har şi şi-a dat mai mare osteneală. Că s-a ostenit mai mult decât toţi, ascultă-l pe el spunând: „ Mai mult decât ei toţi m-am ostenit” . Iar dacă s-a ostenit mai mult decât toţi, mai mult decât toţi este şi încununat, căci „ fiecare îşi va lua plata după osteneala lui” . Iar dacă primeşte o cunună mai mare decât a Apostolilor – iar la fel cu Apostolii nu este nimeni, şi el e mai mare ca ei urmează că se va bucura de cea mai înaltă cinste şi de cea mai de sus şedere pe scaun.
– Dar cine-i Cel ce-l încununează?
– Ascultă că o spune el (însuşi): „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi sa gătit cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, Dreptul Judecător, în ziua aceea” . „ Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” . Dar nu numai de aici se vede asta, ci şi din următoarele: „ Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce-au iubit arătarea Lui” .
– Dar a cui este arătarea?
– Ascultă, că o spune el: „ S-a arătat harul cel mântuitor al Domnului tuturor oamenilor, învăţându-ne ca, lepădând păgânătatea şi poftele cele lumeşti, să vieţuim în cuminţenie, cu dreptate şi cucernicie în veacul de acum, aşteptând fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” .
4. Dar lupta noastră cu ereticii s-a terminat. Am biruit în luptă şi am avut o victorie strălucită, dovedind prin toate cele spuse că Fiul este stăpân şi să cinstească, şi să osândească, că are toată judecata, că El încununează pe cel mai bun decât toţi, că însuşi El a arătat în pildele acelea că face şi una şi alta, şi cinsteşte şi pedepseşte. Trebuie însă acum să scot şi tulburarea din sufletul fraţilor şi să-i învăţ pentru ce a grăit Domnul aşa: „ Nu este al Meu a da” . Ştiu că mulţi sunt nedumeriţi în privinţa acestor cuvinte. Deci, ca să pun capăt nedumeririi, să potolesc tulburarea sufletelor lor, încordaţi-vă mintea şi pregătiţi-vă voinţa. Trebuie să muncesc mai mult. Nu-i acelaşi lucru a lupta cu a învăţa, a doborî pe duşman cu a-l îndrepta pe al tău, aici ai nevoie de mai multă râvnă! Trebuie să ai grijă să nu treci cu vederea mădularul care şchioapătă şi nici să-l nesocoteşti pe cel ce se tulbură. Spun, dar, să nu vă tulbure spusa mea, nici să vă neliniştească, spun că nu numai al Fiului nu este a da, ci nici al Tatălui. Şi cu glas mare strig asta, mai puternic decât o trâmbiţă, că nu este al Fiului a da, nici al Lui, nici al Tatălui. Că dacă ar fi al Lui, ar fi şi al Tatălui; iar dacă ar fi al Tatălui, ar fi şi al Lui. De aceea El nu a spus numai: „ nu este al Meu a da” .
– Dar cum?
– „ Nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a gătit” . Arată deci că nu este nici al Lui, nici al Tatălui, ci al altora.
– Dar ce înţeles are graiul acesta?
– Îmi închipui că v-a crescut tulburarea, s-a făcut mai mare nedumerirea, că sunteţi neliniştiţi. Dar nu vă temeţi! n-am să mă opresc până ce nu voi da dezlegarea graiului acestuia. Îngăduiţi-mă însă ca să urc cuvântul mai sus. Altfel, nu-i cu putinţă să lămuresc totul.
Despre ce dar e vorba? Mama fiilor lui Zevedeu, a lui Iacov şi a lui Ioan, s-a apropiat cu cei doi fii ai ei de Iisus, pe când Domnul Se ducea la Ierusalim, şi I-a zis: „ Zi ca cei doi fii ai mei să şadă unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta” .
Un alt evanghelsit spune că cei doi fii I-au cerut lui Hristos asta. Dar nu-i nici o nepotrivire între o spusă şi alta – căci nu trebuie să trecem nici peste aceste lucruri mici -, ci ei au trimis-o mai întâi pe mama lor; iar după ce a grăit ea şi le-a deschis calea, L-au mai rugat şi ei. Nu ştiau ce grăiesc, dar cu toate acestea au grăit. Deşi erau Apostoli, totuşi erau încă nedesăvârşiţi; erau ca nişte puişori, care se clatină în cuibul lor pentru că nu le sunt încă întărite aripile.
Trebuie să ştiţi neapărat şi aceea că Apostolii înainte de răstignire erau în mare neştiinţă. De aceea, ţinându-i de rău, Domnul le zice: „încă şi voi sunteţi nepricepuţi? …încă nu înţelegeţi nici nu pricepeţi că nu despre pâine v-am vorbit când v-am spus să vă păziţi de aluatul fariseilor?” . Şi iarăşi: „ încă multe am a vă spune, dar nu le puteţi purta acum” . Nu numai că nu le cunoşteau pe cele mai înalte, dar adeseori de frică şi din lipsă de curaj dădeau uitării şi cele pe care le auzeau. Certându-i pentru lipsa de curaj, le zicea: „ nimeni din voi nu Mă întreabă: „ Unde mergi?” . Dar pentru că am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră” . Şi iarăşi, vorbind despre Mângâietorul: „ Acela vă va aduce aminte de toate şi vă va învăţa” . N-ar fi spus: „ Vă va aduce aminte” , dacă n-ar fi dat uitării multe din spusele Sale.
Nu spun aceste lucruri fără pricină, ci pentru că Petru acum face o mărturisire desăvârşită, şi îndată uită tot ce a spus. Cel care a spus: „ Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” , cel care a fost fericit de Domnul pentru această mărturisire , aşa de tare a greşit puţin mai târziu, că îl numeşte satană: „ Mergi înapoia mea, Satano, îi spune, că nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor” . Poate fi un om mai nedesăvârşit ca acela care nu cugetă cele ale lui Hristos, ci cugetă cele ale oamenilor? Domnul îi vorbise lui Petru despre răstignire şi despre înviere; dar pentru că Apostolul nu cunoştea adâncul celor spuse, nici taina învăţăturilor şi nici nu înţelesese mântuirea care avea să vină lumii, de aceea L-a luat pe Domnul de-o parte şi I-a zis: „ Milostiv fii Ţie, Doamne! Să nu-Ţi fie Ţie aceasta” . Vezi că Petru nu ştia nici de înviere? Dând să se înţeleagă acest lucru, Evanghelistul spune: „ Că încă nu ştiau Scriptura, că El trebuia să învieze din morţi” . Dacă Apostolii nu ştiau asta, cu atât mai mult nu le cunoşteau pe celelalte, de pildă împărăţia cea de sus, începătura noastră, înălţarea la cer. Se târau pe jos, încă nu puteau zbura la înălţime.
5. Aşadar, pentru că cei doi fii ai lui Zevedeu aveau această părere şi pentru că se aşteptau ca îndată să se înfăptuiască pentru Hristos în Ierusalim împărăţia Sa – mai mult decât atât nu ştiau altceva; acest lucru îl arată şi celălalt evanghelist; când spune că ei credeau că are să vină împărăţia Lui, se gândeau la o împărăţie omenească şi credeau că pentru asta se duce Domnul la Ierusalim, nu la cruce şi la moarte; deşi auziseră despre cruce şi despre moarte de multe ori, totuşi nu o puteau înţelege bine -, aşadar, pentru că nu aveau încă o cunoaştere desăvârşită a dogmelor, şi credeau că El Se duce la o împărăţie lumească, şi că are să împărătească în Ierusalim, s-au apropiat de El pe cale, socotind că au un prilej potrivit, şi I-au făcut cererea aceasta. Rupându-se de ceata ucenicilor şi în-suşindu-şi ei totul, au pretins să şadă pe scaunele cele mai înalte şi să fie primii între ceilalţi, socotind că lucrurile au şi luat sfârşit, că s-a făcut totul, şi că n-a mai rămas decât timpul cununilor şi al răsplăţilor. O astfel de socotinţă vădea însă cea mai mare neştiinţă.
Vă voi aduce dovada că cele spuse nu sunt păreri şi presupuneri chiar din gura lui Hristos, Care ştie tainele. Când cei doi fraţi I-au cerut asta, ascultă ce le spune: „ Nu ştiţi ce cereţi!” . Ce dovadă mai lămurită vrei? Vezi că nu ştiau ce cereau? îi vorbeau de cununi, de răsplăti, de şederea pe scaunele cele mai înalte şi de cinste, când încă nu începuseră luptele! Domnul lasă să se înţeleagă două lucruri prin cuvintele: „ nu ştiţi ce cereţi!” . Mai întâi, că ei I-au vorbit de o împărăţie, despre care Hristos n-a spus nici un cuvânt, – căci n-a făcut nici o făgăduinţă despre împărăţia aceasta de jos, lumească -, şi apoi, că, cerând ei de pe acum şederea pe scaunele cele mai de sus şi cinstirile cele mai înalte şi voind să fie mai străluciţi şi mai cu vază decât ceilalţi ucenici, n-au cerut asta la timp potrivit, ci, dimpotrivă, într-unul foarte nepotrivit.
Timpul acela când au cerut ei asta nu era timp de cununi, nici de răsplăţi, ci de lupte, de osteneli, de sudori, de războaie. Cu alte cuvinte, Hristos le spune aşa: „ Nu ştiţi ce cereţi! îmi vorbiţi de asta, când încă nu v-aţi ostenit, când încă nu aţi intrat pe câmpul de bătălie, când încă omenirea este neîndreptată, când încă stăpâneşte păgânătatea, când încă toţi oamenii sunt pierduţi, încă n-aţi intrat în arenă, încă nu v-aţi dezbrăcat pentru lupte! Puteţi oare bea paharul pe care-l voi bea Eu şi cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi?” .
Prin pahar şi prin botez înţelege aici răstignirea şi moartea Lui; pahar, pentru că îl bea cu plăcere, şi botez, pentru că prin moarte a curăţit lumea. Dar nu numai pentru această pricină, ci şi pentru uşurinţa învierii. După cum cel ce se botează în apă iese cu multă uşurinţă, fiindcă apa nu-l împiedică deloc, tot aşa şi El, pogorându-Se în moarte, S-a sculat cu mai multă uşurinţă. De aceea numeşte botezul moarte. Cu alte cuvinte, spune aşa: „ Puteţi fi junghiaţi? Puteţi să muriţi? Timpul de acum este timp de moarte, de primejdii şi de osteneli” . Cei doi fraţi I-au răspuns Domnului: „ Putem” , n-au înţeles ceea ce a spus Domnul, dar au făgăduit cu nădejdea că vor primi ce-au cerut. Şi le-a spus Domnul: „ Paharul Meu il veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza” . A vorbit aici de moartea lor. Într-adevăr, lui Iacov I s-a tăiat capul cu sabia . Iar Ioan era să fie ucis de mai multe ori. „ Dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a gătit” . Cu alte cuvinte le spune aşa: „ Veţi muri, veţi fi înjunghiaţi şi veţi fi cinstiţi cu mucenicia; dar ca să fiţi întâii nu este al Meu a da, ci se va da celor ce s-au nevoit prin mai multă silinţă, prin mai mare râvnă să ia aceste locuri” .
Dar ca să fie mai clare cele ce spun, să ne închipuim pe cineva care judecă şi împarte premiile la jocurile atletice. O mamă care are doi copii vine la judecător cu copiii ei şi-i zice: „ Fă ca aceşti doi copii ai mei să ia cununa!” . Ce-i va răspunde acela? îi va da acelaşi răspuns: „ Nu este al meu a da! Sunt judecător! Nu încununez ca să fac plăcere cuiva, nici la rugămintea şi cererea celor care vin la mine, ci după felul cum se sfârşesc lucrurile” . Aşa trebuie să facă judecătorul şi împărţitorul de premii! Să nu dea premiile fără nici o socoteală şi la întâmplare, ci să cinstească vitejia! La fel a făcut şi Hristos. N-a spus acele cuvinte ca să arate că este deosebire între El şi Tatăl, ci ca să arate că nu este numai al Lui a da, ci că este al celor ce se nevoiesc şi se luptă să ia aceste locuri.
Dacă ar fi depins numai de El, atunci toţi oamenii s-ar fi mântuit şi ar fi venit la cunoştinţa adevărului; dacă ar fi depins numai de El, n-ar fi fost felurite cinstiri, căci El i-a făcut pe toţi şi de toţi la fel poartă de grijă.
Că sunt felurite cinstiri, ascultă că o arată Pavel, spunând: „ Una este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor; că stea de stea se deosebeşte in strălucire” . Şi iarăşi: „ Dacă zideşte cineva pe temelia aceasta, aur, argint, pietre scumpe” . Pavel a alcătuit în aşa fel cuvântul, încât să arate felurimea virtuţii. Şi a spus acestea ca să arate că cei care dorm şi sforăie nu pot intra în împărăţia cerurilor, că răsplăţile acelea le dobândeşti cu multe necazuri.
Cei doi fii ai lui Zevedeu, din pricină că se bucurau de multă prietenie din partea Domnului şi de îndrăznire faţă de El, socoteau că au să dobândească cinstire mai mare decât ceilalţi Apostoli. De aceea Domnul, pentru ca un astfel de gând să nu-i facă mai nepăsători, le scoate din minte acest gând, spunându-le: „ Nu este al Meu a da, ci al vostru este a lua, dacă voiţi, ca să arătaţi mai mare râvnă, să munciţi mai mult, să vă sârguiţi mai mult. Încununez faptele, cinstesc munca, răsplătesc sudoarea! Dovada prin fapte, aceasta-i pentru Mine cea mai bună garanţie” .
6. Ai văzut că nu în zadar am spus că nu este nici al Lui, nici al Tatălui a da, ci al celor ce se luptă, al celor ce muncesc, al celor ce se nevoiesc? De aceea şi Ierusalimului îi zice: „ De câte ori am voit să-i adun pe fiii tăi, cum adună cloşca puii ei, şi n-aţi voit! Iată, se lasă casa voastră pustie!” . Ai văzut că nu se pot mântui nicicând cei trândavi, cei nepăsători, cei leneşi?
De aici mai aflăm şi un alt lucru, nespus, că nici mucenicia nu e îndestulătoare ca să dea cea mai înaltă cinstire şi şederea pe cele mai de sus scaune. Iată, Domnul a prezis celor doi fraţi că au să sufere mucenicia, dar nu le-a prezis că vor dobândi şederea pe scaunele cele mai de sus. Că sunt unii care pot face fapte şi mai mari. Ca să arate lucrul acesta, a spus: „ Paharul Meu îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza; dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da” .
Prin aceste cuvinte Domnul n-a vrut să spună că în împărăţia cerurilor este aşezare de-a dreapta şi de-a stânga, ci a vrut să arate desfătarea de mai mare cinste şi dobândirea de întâietăţi, de a fi mai presus decât toţi. Prin urmare, cuvintele „ a şedea de-a dreapta şi de-a stânga” le-a spus pogorându-Se la mintea lor. Iacov şi Ioan cereau într-adevăr întâietăţile; să se arate mai mari decât toţi ceilalţi. Şi lor le spune Hristos: „ Ca să fiţi mai mari decât ceilalţi şi mai presus de toţi, aceasta n-o puteţi dobândi numai cu mucenicia – căci veţi muri de moarte mucenicească -, iar ca să vă bucuraţi de cea mai înaltă cinstire, „ nu este al Meu a da, ci se dă celor pentru care s-a gătit” .
– Dar, spune-mi, pentru cine s-a gătit? Să vedem: care sunt fericiţii şi de trei ori fericiţii aceştia, care se bucură de acele strălucitoare cununi? Care sunt dar aceştia şi ce au făcut ca să se arate aşa de străluciţi?
– Să-L ascultăm pe Hristos, căci o spune El. Când cei zece ucenici s-au supărat pe cei doi că, rupându-se de ceată, voiau să-şi oprească pentru ei cea mai înaltă cinste, uită-te cum îndreaptă slăbiciunea, şi a unora şi a altora. Chemându-i. El le spune: „ Căpeteniile popoarelor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Dar la voi să nu fie aşa, ci acela care vrea să fie întâiul între voi să fie slugă tuturor” . Vezi că cei doi fraţi voiau să fie primii şi mai mari şi mai presus ca toţi, şi, cum s-ar spune, căpeteniile celorlalţi ucenici? De aceea Domnul stăruieşte şi le scoate la iveală gândurile lor ascunse, spunând: „ Cel ce vrea să fie întâiul între voi să fie slugă tuturor” . „ De vi-s dragi şederile pe scaunele cele mai de sus şi cinstea cea mai înaltă, le spune Domnul, umblaţi după scaunele cele mai de jos, căutaţi să fiţi mai nebăgaţi în seamă decât toţi, mai smeriţi decât toţi, mai mici decât toţi, aşezaţi-vă în urma celorlalţi. Virtutea aceasta dă cinstea aceea. Pilda e lângă voi şi cu multă prisosinţă. „ Că n-a venit Fiul Omului ca să fie slujit ci ca să slujească” .
Că asta vă face străluciţi şi cu vază, uitaţi-vă că se întâmplă lucrul acesta cu Mine, Care nu am trebuinţă nici de cinste, nici de slavă, şi totuşi, prin această smerenie săvârşesc miile de bunătăţi” .
Înainte de a lua Domnul trup şi a Se smeri, toate piereau şi se stricau; dar când S-a smerit pe Sine, pe toate le-a ridicat la înălţime; a prăpădit blestemul, a stins moartea, a deschis raiul, a omorât păcatul, a deschis bolţile cerului, a urcat la cer începătură nouă, a umplut lumea de bună-credinţă, a alungat rătăcirea, a adus adevărul, a ridicat pe tronul cel împărătesc începătura noastră, a lucrat mii şi mii de bunătăţi, pe care nici eu, nici toţi oamenii nu le-ar putea înfăţişa prin cuvânt. Înainte de a Se smeri pe Sine, numai îngerii îl cunoşteau; dar când S-a smerit pe Sine, toată firea omenească L-a cunoscut.
Vezi că smerenia nu L-a micşorat, ci a adus mii şi mii de câştiguri, a lucrat mii şi mii de fapte mari şi a făcut ca slava Lui să strălucească şi mai mult? Dacă smerenia este un bun atât de mare chiar când e vorba de Dumnezeu, Care nu are nevoie de nimic şi Căruia nu-I lipseşte nimic, dacă I-a adăugat Lui mai multe slugi şi Şi-a întins împărăţia, pentru ce te temi tu că ai să te micşorezi din pricina smereniei? Atunci vei fi mai sus, atunci vei fi mare, atunci vei fi strălucit, atunci vei fi cu vază, când te vei smeri pe tine însuti, când nu vei îndrăgi şederile în frunte, când vei primi să fii umilit; să fii junghiat, să fii în primejdii, când vei căuta să slujeşti celor mulţi, să-i îngrijeşti, să le porţi de grijă şi să fii gata să faci şi să suferi orice în vederea acestui scop.
Gândindu-ne, dar, iubiţilor, la acestea, să urmărim smerenia cu multă tragere de inimă! Să le îndurăm cu plăcere pe toate, şi când suntem ocărâţi, şi când suntem scuipaţi, şi când suferim cele mai grozave umilinţe, şi când suntem batjocoriţi, şi când suntem dispreţuiţi, nimic nu ne face atât de înalţi, nimic nu ne dă atâta slavă şi cinste, nimic nu ne arată atât de mari ca virtutea smereniei, pe care facă Dumnezeu să o săvârşim pe deplin şi să dobândim bunătăţile făgăduite, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care slavă şi cinste şi închinăciune Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.