din “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007
Despre fiinţa lui Dumnezeu, că este de neînţeles
1. Iarăşi au loc curse de cai; şi iarăşi adunarea noastră s-a împuţinat! Dar, mai bine spus, atâta vreme cât voi sunteţi aici, adunarea nu s-a împuţinat! După cum plugarului nu-i pasă de frunzele de grâu căzute pe jos când vede bobul grâului plin şi frumos, tot aşa şi eu acum, când roadele sunt aici, nu mă doare atât inima la vederea frunzelor luate de vânt. Sufăr, e drept, şi din pricina nepăsării acelora, dar râvna dragostei voastre îmi alină durerea pricinuită de ei. Aceia, chiar dacă vin câteodată la biserică, nici atunci nu sunt în biserică; trupul le stă aici, dar mintea le rătăceşte pe-afară. Voi însă, chiar dacă lipsiţi câteodată, şi atunci sunteţi de faţă; trupul vă este afară, dar mintea e aici.
Voiam să-mi prelungesc cuvântul împotriva lor! Dar ca să nu par că mă lupt cu umbrele, ţinând de rău pe nişte oameni ce nu-s de faţă, nici nu mă aud, îmi păstrez cuvintele acestea (pentru) când vor fi aici. Voi căuta dar să povăţuiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, dragostea voastră spre livada noastră cea obişnuită şi spre oceanul Dumnezeieştilor Scripturi. Dar treziţi-vă şi privegheaţi! Aici nu este ca pe o corabie! Acolo, chiar de dorm toţi călătorii şi de priveghează numai căpitanul corăbiei, nu-i nici o primejdie! Privegherea aceluia şi măiestria lui sunt îndestulătoare pentru vas. Aici, însă, de-aş priveghea eu, cel ce vă vorbesc de mii de ori, dar dacă voi, care mă ascultaţi, nu privegheaţi la fel, cuvântul meu se va îneca pentru că nu găseşte minte care să-l primească. De aceea, trebuie să fiţi atenţi şi să privegheaţi. Căci noi călătorim pe valurile acestei vieţi pentru nişte câştiguri mai mari. Nu călătorim ca să câştigăm aur, argint şi bogăţii pieritoare, ci ca să câştigăm viaţa veşnică şi vistieriile cele cereşti. Mai multe căi avem noi aici decât căile de pe mare şi de pe uscat! Iar dacă nu ştii să străbaţi bine aceste căi, amarnic te îneci!
Aşadar, voi toţi, cei ce călătoriţi cu mine, nu fiţi fără de nici o grijă, cum sunt călătorii de pe corăbii, ci atenţi şi cu grijă, aşa cum sunt căpitanii de corăbii. Aceştia, când dorm toţi ceilalţi călători, stau la cârma corăbiei şi nu se uită numai la căile cele de pe apă, ci cârmuiesc bine corabia uitându-se, de la o atâta depărtare, la cer, căci mersul stelelor îi călăuzeşte, ca şi cum i-ar duce de mână; şi nici un alt om n-ar putea cârmui corabia pe ocean ziua-n amiaza mare atât de fără frică, aşa cum o cârmuiesc aceia cu toată liniştea în miez de noapte; când marea este mai înfricoşătoare, ei, cu ochii în patru şi netulburaţi, îşi vădesc măiestria lor şi nu se uită numai la căile cele strâmte de pe ape, nici numai la drumul stelelor, ci şi la bătăile vânturilor; şi atât de mare e priceperea bărbaţilor acelora, că adeseori, când se porneşte o suflare de vânt atât de puternică încât ar putea să răstoarne corabia, ei, prin manevrări dese ale pânzelor, îndepărtează cu dibăcie toată primejdia şi, înfruntând cu măiestria lor loviturile puternice ale vânturilor, smulg corabia din bătaia valurilor.
Dacă cei care călătoresc pe mare pentru treburi şi câştiguri lumeşti au sufletul atât de atent pururea, cu atât mai mult noi trebuie să fim aşa! Căci mai mare e primejdia pentru cei trândavi şi mai mare e liniştea pentru cei ce priveghează. Corabia noastră nu-i făcută din scânduri, ci-i încheiată din Dumnezeieştile Scripturi; n-o călăuzesc de sus stelele, ci Soarele dreptăţii ne cârmuieşte corabia aceasta; stăm la cârma ei, dar nu aşteptăm suflări de zefir, ci blânda adiere a Duhului.
2. Să priveghem dar şi să privim cu băgare de seamă căile. Căci despre slava Celui Unuia-Născut ne este nouă astăzi iarăşi cuvântul! Mai înainte am arătat că înţelegerea fiinţei lui Dumnezeu depăşeşte cu multă prisosinţă şi înţelepciunea oamenilor, şi a îngerilor, şi a arhanghelilor, şi, într-un cuvânt, înţelepciunea întregii zidiri; am arătat apoi că este cunoscută şi înţeleasă numai de Cel Unul-Născut şi de Sfântul Duh.
Acum îmi mut cuvântul pe un alt câmp de bătaie. Voi căuta să arăt că Fiul este de aceeaşi putere, de aceeaşi stăpânire şi de aceeaşi fiinţă cu Tatăl. Dar, mai bine spus, noi nu căutăm, ci am aflat asta şi o şi stăpânim cu de-adinsul, din pricina harului lui Hristos. Acum suntem gata să arătăm asta celor care grăiesc cu neruşinare despre Fiul. Dar eu mă ruşinez şi roşesc având a vorbi despre acest lucru. Cine nu va râde de mine că încerc să demonstrez şi să dovedesc nişte adevăruri atât de evidente? Şi cum să nu fiu vrednic de osândă când caut să arăt că Fiul este de-o-Fiinţă cu Tatăl? Căci această rătăcire a ereticilor, că Fiul nu-i de-o-fiinţă cu Tatăl, este potrivnică nu numai Scripturilor, ci şi părerii de obşte a tuturor oamenilor şi firii lucrurilor. Poţi vedea că cel născut este de-o-fiinţă cu cel ce l-a născut nu numai la oameni, ci şi la toate animalele şi la copaci. Nu e oare absurd să crezi că această lege rămâne neschimbată la plante, la oameni şi la animale, şi numai la Dumnezeu nu rămâne, numai la El trebuie să fie răsturnată? Dar, ca să nu se pară că deofiinţimea Fiului cu Tatăl se sprijină pe lucrurile din lumea aceasta, haide să o dovedim chiar din Scripturi şi să dăm drumul cuvintelor. Căci nu noi, cei convinşi, ci aceia, cei necredincioşi, se vor face de râs, ei, care se împotrivesc unor fapte atât de evidente, ei, care-şi întorc faţa de la adevăr.
– Cum evidente?, spun ei. Căci dacă este de-o-fiinţă cu Tatăl pentru că se numeşte Fiu, atunci vom putea fi şi noi de-o-fiinţă cu El, pentru că şi noi ne numim fii! Se spune în Scriptură: „ Eu am zis: dumnezei sunteţi, şi toţi fii ai Celui Preaînalt” .
– O, ce neruşinare! O, ce grozavă neştiinţă! Cum se arată nebunia lor prin toate! Când am vorbit despre fiinţa lui Dumnezeu, că e de neînţeles, stăruiau să-şi revendice lor ceea ce era propriu numai Celui Unuia-Născut, că ei cunosc pe Dumnezeu tot aşa de bine cum Se cunoaşte Dumnezeu pe Sine. Acum, însă, pentru că vorbim de slava Celui Unuia-Născut, stăruiesc să-L coboare pe Fiul la josnicia lor, spunând că şi noi ne numim fii!
Dar asta, negreşit, nu ne face pe noi de-o-fiinţă cu Tatăl! Tu te numeşti fiu, dar Acela este! Tu cu cuvântul, EI cu fapta! Tu te numeşti fiu, dar nu te numeşti Unul-Născut ca Acela, nu locuieşti în sânul Tatălui , nu eşti strălucirea slavei Lui, nici chipul fiinţei Lui , nici chipul lui Dumnezeu .
Dacă nu te conving cele de mai înainte, acestea să te convingă, şi altele mult mai mari decât acestea, care dau mărturie despre înălţimea Lui. Când vrea să arate identitatea fiinţei Lui cu fiinţa Celui ce L-a născut, zice: „ Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” . Când vrea să arate unitatea puterii, zice: „ Eu şi Tatăl una suntem” . Când vrea să arate că au aceeaşi stăpânire, zice: „ Precum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, aşa şi Fiul pe care voieşte, îi înviază” . Când vrea să arate identitatea de adorare, zice: „ Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” . Când vrea să arate autoritatea de a schimba legile, spune: „ Tatăl Meu lucrează; şi Eu lucrez” . Dar anomeii trec peste toate aceste texte (scripturistice) şi, neînţelegând cuvântul Fiu în sens propriu, pentru că se cinstesc şi ei cu numele de fii, coboară pe Fiul la aceeaşi josnicie, zicând: „ Eu am zis: dumnezei sunteţi, şi toţi, fii ai Celui Preaînalt” .
Aşadar, pentru că susţii că din pricină că te numeşti şi tu fiu. Fiul nu are nimic mai mult decât tine, şi deci nici nu este Fiu adevărat, vei susţine, poate, că nici Tatăl nu are nimic mai mult decât tine, din pricină că ţi s-a dat şi ţie numele de dumnezeu; că, după cum ai fost numit fiu, ai fost numit şi dumnezeu. Dar, după cum nu îndrăzneşti să spui că numele de Tată este un simplu nume, deşi ai fost numit dumnezeu, ci mărturiseşti că Tatăl este Dumnezeu adevărat, tot aşa nu îndrăzni nici când e vorba de Fiul să te dai pe tine ca pildă şi să spui: „ Şi eu mă numesc fiu; iar pentru că eu nu sunt de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, nici Acela nu se cade să fie de aceeaşi fiinţă” , deoarece toate textele citate mai sus arată că este Fiu adevărat şi de aceeaşi fiinţă cu Cel ce L-a născut. Când spun că este de acelaşi chip, ce altceva arată decât identitatea de fiinţă?
– La Dumnezeu nu poate fi vorba nici de chip, nici de faţă! Dar pentru că mi-ai vorbit de acestea, îmi zice anomeul, vorbeşte-mi şi de textele potrivnice celor pe care mi le-ai adus.
– Care cele potrivnice?
– De pildă, că Se roagă Tatălui! Pentru ce Se roagă de El dacă este de aceeaşi putere, de aceeaşi fiinţă şi dacă le face pe toate cu aceeaşi stăpânie?
3. – Îţi voi spune nu numai aceste texte, ci şi altele smerite câte s-au spus despre El; pe toate le voi aduce cu de-amănuntul. Mai întâi voi spune aceea că pentru cele smerite spuse despre El eu pot da multe pricini drepte, tu însă pentru cele înalte şi slăvite ale Lui nu poţi spune altă pricină decât aceea că prin ele Domnul vrea să ne arate înălţimea Lui. Că dacă n-ar sta aşa lucrurile, ar fi luptă şi război în Scripturi, pentru că este potrivnic ca o dată să spună Domnul: „ După cum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, tot aşa şi Fiul pe care voieşte îi înviază” , şi câte altele a mai spus, iar altă dată să roage pe Tatăl când trebuie să facă asta . Dar când voi spune pricinile, toată îndoiala se va risipi.
Care sunt dar pricinile că şi El, şi Apostolii au spus despre El multe lucruri smerite?
Cea dintâi pricină şi cea mai mare este că S-a îmbrăcat cu trup şi că a voit să-i încredinţeze pe toţi, şi pe cei de atunci şi pe cei de mai târziu, că nu este o umbră, nici nu este o închipuire trupul Lui văzut, ci adevăr. Dacă atâtea lucruri smerite şi omeneşti au fost spuse despre El, şi de către Apostoli şi de către El însuşi, şi totuşi diavolul a fost în stare să înduplece pe nişte oameni ticăloşi şi de nimic să tăgăduiască întruparea Cuvântului, să îndrăznească să spună că n-a luat trup şi să facă să dispară tot temeiul iubirii de oameni a lui Dumnezeu, în ce prăpastie n-ar fi căzut de nu s-ar fi spus acestea?
Nu auzi încă şi acum că Marcian, Manes, Valentin şi mulţi alţii tăgăduiesc întruparea? Pentru aceasta s-au grăit despre Domnul multe lucruri omeneşti şi smerite, mai prejos de fiinţa cea nespusă a dumnezeirii Sale, ca să ne încredinţeze de adevărul întrupării. Şi multă silinţă şi-a dat diavolul ca să facă să dispară această credinţă dintre oameni! Ştia doar că, dacă face să dispară credinţa în întruparea Domnului, se va prăbuşi cea mai mare parte a credinţei noastre.
În afară de pricina aceasta mai este şi o alta: slăbiciunea şi neputinţa ascultătorilor, care îl vedeau atunci pentru întâia oară şi îl auzeau atunci pentru întâia oară, de a primi dogme mai înalte. Şi că spusa aceasta nu-i o presupunere
a mea, voi căuta să înfăţişez chiar din Scripturi şi să arăt că ascultătorii Lui se tulburau şi se sminteau ori de câte ori spunea despre El ceva mare şi înalt şi vrednic de slava Lui, – dar pentru ce vorbesc eu de ceva mare şi înalt şi vrednic de slava Lui ?, se sminteau ori de câte ori spunea ceva ce depăşea firea omenească -; dar dacă spunea ceva smerit şi omenesc, alergau la El şi îi primeau cuvântul.
– Şi de unde putem vedea aceasta?
– De la Ioan mai cu seamă. Când Domnul a spus: „ Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat” , iudeii îi zic: „ încă n-ai cincizeci de ani şi ai văzut pe Avraam?” . Vezi că îl socoteau un simplu om?
– Ce le-a răspuns Domnul?
– „Înainte dea fi fost Avraam sunt Eu! Şi au luat pietre ca să arunce în El” .
Apoi, când a grăit multe cuvinte despre taine şi a spus: „ Iar pâinea pe care Eu voi da-o pentru viaţa lumii este trupul Meu” , iudeii ziceau: „ Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” . „ Şi de atunci mulţi din ucenicii Lui s-au depărtat şi nu mai umblau cu El” . Te întreb: Ce-ar fi trebuit să facă Domnul? Să stăruiască în a grăi cuvinte înalte, ca să sperie vânatul şi să-i respingă toţi învăţătura Lui? Dar asta nu era potrivit cu iubirea de oameni a lui Dumnezeu!
Iarăşi, când a spus: „ Cel ce ascultă cuvântul Meu nu va gusta moartea în veac” , iudeii ziceau: „ N-am spus noi bine că ai demon? Avraam a murit, şi profeţii au murit, şi Tu spui: „ Cel ce ascultă cuvântul Meu nu va gusta moartea?” .
Şi ce e de mirare că mulţimea avea o astfel de părere despre El, când chiar căpeteniile poporului aveau aceeaşi părere?
Nicodim, care era căpetenie şi care venise la el cu multă dragoste şi-I spusese: „ Ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător” , n-a putut primi învăţătura despre botez, pentru că depăşea cu mult puterea lui de înţelegere. Când Hristos i-a spus: „ De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea vedea împărăţia Iui Dumnezeu” , Nicodim a căzut în nişte gânduri atât de omeneşti, încât a întrebat: „ Cum poate să se nască omul, bătrân fiind? Poate oare să intre a doua oară în pântecele mamei lui şi să se nască din nou?” .
– Ce-i spune Hristos?
– „Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu aţi crezut, cum veţi crede de vă voi spune cele cereşti?” . Prin aceste cuvinte Domnul aproape că Se apără şi explică pentru ce n-a grăit despre naşterea de sus.
Apoi, iarăşi, chiar în timpul răstignirii, după ce făcuse atâtea minuni, după ce-Şi arătase într-atât puterea Lui, când a spus: „ Veţi vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului” , arhiereul, nesuferind cuvântul, şi-a sfâşiat hainele .
Te întreb: Cum ar fi trebuit să grăiască Domnul cu nişte oameni care nu înţelegeau şi nu sufereau gândurile cele înalte? Deci nu este deloc de mirare că nu a spus despre El lucruri mari şi înalte unor oameni care se târau pe jos şi care erau aşa de slabi la minte!
4. Ar fi îndestulătoare şi cele zise ca să arate că aceasta era pricina şi îngrijorarea pentru care Domnul a grăit atunci despre El lucruri smerite şi de jos. Eu însă voi căuta să fac cunoscute acestea din celălalt punct de vedere. După cum i-aţi văzut pe iudei scandalizându-se, tulburându-se, sărind, ocărând şi fugind ori de câte ori Domnul spune despre Sine ceva mare şi înalt, tot aşa voi căuta să vă arăt că ei se apropie de Domnul şi primesc învăţătura Lui ori de câte ori spune despre El ceva smerit şi de jos.
Aceiaşi oameni care au sărit în sus, s-au apropiat îndată de El când Domnul a spus iarăşi: „ De la Mine însumi nu fac nimic, ci după cum M-a învăţat Tatăl Meu, aşa grăiesc” . Iar Evanghelistul, voind să ne arate că au crezut în El din pricina smereniei cuvintelor Lui, a însemnat asta zicând: „ Grăind El acestea, mulţi au crezut în El” . Şi în alte locuri poţi vedea că se petrece acelaşi lucru. Pentru aceasta, adeseori a grăit multe ca un om, totuşi nu ca un om, ci cu cuviinţă dumnezeiască, (cuvinte) vrednice de înălţimea Lui, pentru a face pogorământ slăbiciunii ascultătorilor şi pentru a purta de grijă de curăţia învăţăturilor. Dar ca să nu vatăme pe oamenii de mai târziu pogorământul făcut continuu părerii despre vrednicia Lui, n-a trecut cu vederea de a vorbi şi despre cele mari şi înalte ale Lui. Deşi ştia mai dinainte că nu-L vor asculta, ba, dimpotrivă, îl vor ocări şi vor sări, totuşi a vorbit şi despre acestea, grăind cele amintite mai sus şi arătând şi pricina pentru care a amestecat între ele şi cuvintele cele smerite.
Aceasta a fost dar pricina că Domnul a grăit despre El lucruri smerite şi de jos! Încă nu puteau primi măreţia celor spuse! Şi dacă n-ar fi voit să facă acest pogorământ, în zadar ar fi fost dată învăţătura dogmelor celor înalte unor oameni care nu-L ascultau, nici nu luau aminte! Aşa însă, chiar dacă pe aceia nu i-a folosit cu nimic, totuşi ne-a învăţat pe noi, ne-a făcut să avem despre El părerea cuvenită Lui şi ne-a convins că Şi-a pogorât cuvântul spre cele mai smerite pentru ca ascultătorii Lui de atunci nu-I puteau încă primi măreţia spuselor.
Aşadar, când Îl vezi grăind cele smerite nu socoti că pogorământul acesta este o urmare a smereniei fiinţei Lui, ci o urmare a slăbiciunii minţii ascultătorilor.
Vreţi să vă spun şi o a treia pricină? Domnul a grăit şi a făcut multe lucruri smerite nu numai din pricina îmbrăcăminţii trupului, nici numai din pricina slăbiciunii ascultătorilor, ci şi din pricină că a voit să-i înveţe pe ascultătorii Lui smerenia. Aceasta-i a treia pricină. Cel ce te învaţă să fii smerit nu te învaţă asta numai cu cuvântul, ci şi cu fapta, smerindu-se El însuşi şi cu cuvântul, şi cu fapta. „ Învăţaţi de la Mine, spune El, că sunt blând şi smerit cu inima” , iar în altă parte zice: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” . Aşadar, Cel ce ne-a învăţat să fim smeriţi şi să nu alergăm după întâietăţi, ci să primim să fim totdeauna cei din urmă, Cel ce ne-a îndrumat la asta, şi cu cuvântul şi cu fapta, a avut multe pricini ca să grăiască cele smerite.
Mai pot spune şi o a patra pricină, nu mai mică decât cele de mai înainte.
– Care-i aceasta ?
– Pentru ca nu cumva, din marea şi nespusa apropiere a ipostaselor Sfintei Treimi, să cădem în presupunerea că este numai o singură persoană în Dumnezeire, când şi aşa, deşi a vorbit rareori despre cele înalte ale Lui, totuşi unii au alunecat în această erezie.
Sabelie Libianul, auzindu-L spunând: ”Eu şi Tatăl Meu una suntem” , şi: „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” , a făcut din apropierea dintre El şi Tatăl, arătată prin aceste cuvinte, temei de erezie şi a ajuns la presupunerea că Dumnezeirea este o singură persoană şi de un singur ipostas.
Şi nu numai acestea sunt pricinile pentru care Domnul a grăit lucruri smerite despre Sine, ci şi aceea ca nimeni să nu creadă că El este ipostasul , ipostasul cel dintâi şi nenăscut, şi nimeni să nu-L socotească mai mare decât Tatăl. Pavel arată acestea de teama ca nu cumva cineva să ajungă la bănuiala acestei învăţături greşite şi rele. După ce a spus: ”Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe duşmani sub picioarele Lui” , şi după ce a mai spus: „ pe toate
le-a supus sub picioarele Lui” , a adăugat: „ în afară de Cel ce l-a supus Lui toate” . M-ar fi adăugat aceste cuvinte de nu S-ar fi temut să nu se ivească un astfel de gând drăcesc.
De multe ori Domnul, ca să potolească invidia iudeilor, părăseşte înălţimea cuvintelor şi răspunde după gândul celor cu care vorbeşte, ca, de pildă, când spune: „ De mărturisesc Eu despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată” . A grăit aşa ţinând seamă de gândul lor.
Domnul n-a vrut să spună că nu-i adevărată mărturia Lui, ci „ca voi să credeţi, le spune El, chiar când nu voiţi să primiţi că Eu vorbesc despre Mine Însumi” .
5. Mai pot fi găsite şi alte pricini, mai multe. Noi, dar, putem spune multe pricini ale smereniei cuvintelor Domnului; tu, însă, spune-mi o altă pricină a învăţăturilor Lui înalte, alta decât aceea despre care ti-am vorbit! Iar aceasta este că El vrea să ne arate înălţimea Lui. Altă pricină nu-mi poţi spune. Un om mare poate spune şi ceva mic despre el; nu-i un păcat, dimpotrivă, semn de smerenie. Dar dacă un om mic spune vreodată ceva mare despre el, nu rămâne neînvinuit; căci asta înseamnă mândrie. De aceea toţi lăudăm pe omul mare când grăieşte despre El lucruri smerite; dar nimeni nu laudă pe omul mic atunci când spune despre el lucruri mari. Prin urmare, dacă Fiul ar fi cu mult mai mic decât Tatăl, aşa cum spuneţi voi, anomeilor, n-ar trebui să grăiască nişte cuvinte prin care arată că este egal cu Cel ce L-a născut. Ar fi o mândrie. Când însă spune despre El lucruri smerite şi de jos, egal fiind cu Cel ce L-a născut, nu poate fi mustrat, nici învinuit; dimpotrivă, lăudat şi admirat nespus.
Dar ca să vă fac mai lămurite cuvintele mele şi să aflaţi cu toţii că nu gândesc împotriva Dumnezeieştilor Scripturi, haide să vorbesc acum despre cea dintâi pricină din cele spuse şi să arăt în ce loc grăieşte Domnul în chip arătat, din pricina îmbrăcăminţii trupului, cuvinte mai prejos de fiinţa Lui. Şi, dacă vreţi, să aduc în mijloc rugăciunea aceea pe care a făcut-o Tatălui. Dar luaţi bine aminte la mine!
Vreau să o iau puţin mai de sus. S-a făcut cină în noaptea aceea sfântă, în care avea să fie vândut! Numesc sfântă noaptea aceea, pentru că mii şi mii de bunătăţi, care s-au făcut în lume, atunci au luat început. Atunci şi vânzătorul stătea la masă, împreună cu cei unsprezece ucenici; şi pe când mâncau ei, Hristos le-a spus: „ unul dintre voi Mă va vinde!” . Ţineţi-mi minte aceste cuvinte, pentru ca atunci când vom ajunge la rugăciunea Domnului, să vedem de ce S-a rugat aşa. Uită-mi-te la purtarea de grijă a Stăpânului! N-a spus că „ Iuda Mă va vinde” , ca nu cumva să-l facă mai neruşinat prin strălucirea vădirii. Dar când Iuda, împuns de conştiinţă, zice: „ nu cumva sunt eu. Doamne?” , Domnul îi răspunde: „ Tu ai zis!” . Şi nici atunci n-a vrut să-l învinuiască, ci l-a făcut să se dea el însuşi de gol. Cu toate acestea, nici aşa nu s-a făcut mai bun, ci luând bucata de pâine a ieşit . După ce a plecat, luând Iisus pe ucenici, le-a zis: Voi toţi vă veţi sminti întru Mine” . Când Petru s-a împotrivit şi a zis: „ Chiar de se vor sminti toţi, eu niciodată nu mă voi sminti” , Iisus a zis iarăşi: „ Adevărat zic ţie, mai înainte de a cânta cocoşul, te vei lepăda de trei ori de Mine” . Dar când Petru s-a împotrivit din nou, Domnul nu i-a mai răspuns .
Convinge-te din faptele acestea că nu trebuie să te împotriveşti Stăpânului! Şi aceste cuvinte ţineţi-le minte! Ne vor fi de folos când vom vorbi despre rugăciunea Domnului. A numit pe vânzător, a spus mai dinainte de fuga tuturor şi de moartea Lui, zicând: „ Bate-voi păstorul şi se vor risipi Oile” ; a spus mai dinainte de cel ce avea să se lepede de El, când şi de câte ori, şi pe toate desăvârşit. Şi după toate acestea, după ce a dat dovadă îndestulătoare că ştie dinainte cele viitoare, când a ajuns în locul acela, S-a rugat.
Anomeii spun că rugăciunea aceasta a Domnului este o rugăciune a Dumnezeirii, că Dumnezeu S-a rugat; noi spunem că rugăciunea este a omenităţii, că Hristos omul S-a rugat. Judecaţi, dar, şi, pentru însăşi slava Celui Unuia-Născut, pronunţaţi-vă hotărârea fără părtinire! Deşi judecata are loc între prieteni, totuşi mă rog şi mă cucernicesc vouă, fiţi judecători drepţi, nici cu bunăvoinţă faţă de mine, nici cu ură faţă de aceia. Dar mai cu seamă chiar de aici este arătat că rugăciunea nu este a Dumnezeirii, căci Dumnezeu nu Se roagă, însuşirea lui Dumnezeu este să primească închinăciune.
Dumnezeu primeşte rugăciunea, nu face rugăciune. Dar pentru că anomeii se încăpăţânează şi se obrăznicesc, voi căuta să vă arăt chiar din cuvintele rugăciunii că toată rugăciunea este o urmare a întrupării şi a slăbiciunii trupului. Când Hristos spune ceva smerit, grăieşte aşa de smerit şi de jos, încât covârşirea smereniei spuselor Sale poate convinge chiar pe cei mult prea încăpăţânaţi că spusele Sale sunt cu mult mai prejos de Fiinţa aceea nespusă şi negrăită.
Dar să mergem chiar la cuvintele rugăciunii! „ Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta, dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu!” 46.
Să-i întrebăm pe anomei aici:
Nu ştia oare Domnul de este cu putinţă sau nu este cu putinţă? Domnul, Care spusese cu puţin mai înainte la cină: „ Unul dintre voi mă va vinde” . Care spusese cu puţin mai înainte: „ Scris este: Voi bate păstorul şi se vor risipi oile” , şi: „ Voi toţi vă veţi sminti întru Mine” , Care îi spusese lui Petru: „ Te vei lepăda de Mine” şi: „ Te vei lepăda de Mine de trei ori” , spune-mi: nu ştia El? Cine din cei ce sunt în minţile lor poate spune asta? Dacă ceea ce nu se ştia n-ar fi fost ştiut de nimeni, nici de profeţi, nici de îngeri, nici de arhangheli, poate că potrivnicii noştri ne-ar fi putut descoperi o parte slabă; dar când ceea ce nu se ştia era aşa de arătat şi de cunoscut tuturor, încât chiar anomeii ştiau prea bine, ce apărare sau ce iertare mai pot avea ereticii aceştia, care susţin că Domnul a spus că nu ştia asta?
Aşadar, acest lucru despre care vorbim îl ştiu foarte bine şi robii Lui, anume că Domnul are să moară şi că pe cruce trebuia să pătimească asta. înainte cu atâta mulţime de ani, arătându-le pe acestea două, David spunea, ca din partea lui Hristos: „ Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele” ; a vestit viitorul ca întâmplat, ca să arate că după cum este cu neputinţă să nu se fi întâmplat cele ce s-au întâmplat, tot aşa este cu neputinţă să nu se întâmple acestea. Acelaşi lucru vestindu-l mai dinainte, Isaia zicea: „ Ca o oaie la junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-L tunde pe El” . Pe acest Miel văzându-L Ioan, zicea: „ Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii!” . Acela care a fost prezis, spune el. Şi, iată, n-a spus numai: „ Miel” , ci a adăugat: „ al lui Dumnezeu” . Pentru că mai era un miel, cel iudaic, de aceasta a grăit aşa, ca să arate că Mielul acesta este al lui Dumnezeu; mielul iudaic era jertfit numai pentru poporul iudeu. Acesta S-a jertfit pentru toată lumea. Sângele aceluia a îndepărtat de la iudei numai rana trupească; sângele Acestuia a ajuns curăţie întregii lumi. Iar sângele acela al mielului iudaic a avut puterea pe care a avut-o nu datorită firii lui, a avut puterea aceea pentru că era tipul sângelui Mielului Acestuia.
6. Unde sunt dar cei ce spun că şi El se numeşte Fiu, şi noi ne numim Fii, cei care încearcă să-L coboare la josnicia firii noastre din pricină că participăm şi noi la acest nume? Iată miel, şi Miel! Un singur nume, dar deosebirea dintre firile celor doi miei, nemărginită! După cum, când auzi aici de această participare de nume, nu-ţi închipui egalitate de firi, tot astfel şi când auzi de Fiu şi Fiu, nu coborî pe Cel Unul-Născut la josnicia Firii tale!
Dar pentru ce trebuie să mai vorbesc despre nişte lucruri evidente? Dacă rugăciunea este a Dumnezeirii, atunci şi Domnul va fi găsit că se contrazice şi se luptă cu El însuşi. Pentru că Cel care a spus aici: „ Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta” , Care a pregetat, a şovăit înaintea patimii, altădată, când a spus că Fiul Omului trebuie să fie vândut şi biciuit şi când a auzit pe Petru spunându-I: „ Milostiv fii Ţie, să nu-Ţi fie Ţie aceasta” , atât de tare l-a mustrat Domnul, încât i-a spus: „Mergi înapoia Mea, Satano! Sminteală Îmi eşti, că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” . Cu toate că puţin mai înainte îl lăudase şi îl fericise , totuşi l-a numit satană; nu că a vrut să-l ocărască pe apostol, ci a voit să arate prin ocară că spusa lui Petru nu era după voinţa Lui; a vrut să arate că atât de străină îi este, încât n-a pregetat să-l numească satană pe cel ce a grăit acestea,, fie el şi Petru.
Iarăşi, în altă parte. Domnul spune: „ Mult am dorit să mănânc cu voi acest Paşte” .
– Dar pentru ce a spus: „ acest Paşte” , doar şi altădată a săvârşit această sărbătoare cu ei? Pentru ce?
– Pentru că după „ acest Paşte” venea Crucea!
Şi, iarăşi: „ Părinte, preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te preamărească pe Tine” . Şi în multe alte locuri găsim că Domnul a prezis patimile Sale, că dorea să se întâmple şi că pentru aceasta a venit.
– Atunci, pentru ce spune în această rugăciune: „ …dacă e cu putinţă” ?
– Prin aceste cuvinte ne arată slăbiciunea firii omeneşti, care nu vrea cu una cu două să fie smulsă din viata aceasta, ci pregetă, şovăie din pricina dragostei pentru viata aceasta, sădită de la început de Dumnezeu într-însa.
Dacă şi după ce Domnul a spus atâtea şi atâtea, unii au mai îndrăznit să susţină că n-a luat trup, ce n-ar fi spus aceştia dacă Domnul n-ar fi spus nimic despre slăbiciunea firii Sale omeneşti? De aceea acolo, în locurile acelea de care am vorbit, prezice, ca Dumnezeu, patimile Sale şi doreşte să se întâmple; aici însă fuge de patimi şi Se fereşte de ele, ca Om. Că a venit de bunăvoie la patimă, o spune însuşi: „ Putere am să-Mi pun sufletul Meu, şi putere am să-I iau. nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu însumi îl pun” .
– Atunci, pentru ce zice: „ Nu cum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu” ?
– Şi de ce te minunezi că-Şi dă atâta silinţă înainte de răstignire ca să ne încredinţeze de slăbiciunea trupului Său, când şi după înviere, văzând că ucenicul se îndoieşte, nu S-a ferit să-i arate şi rănile, şi semnele cuielor, să supună rănile atingerii mâinii şi să zică: „Cercetează şi vezi. Că duhul nu are carne şi oase” . De aceea, nu a luat de la început chip de om de vârstă matură, ci a primit să Se Zămislească, să Se nască, cu lapte să Se hrănească, să trăiască pe pământ atâta timp, ca să dea încredinţare că este om cu adevărat, şi prin lungimea timpului petrecut pe pământ, şi prin toate celelalte. Adeseori şi îngerii s-au arătat pe pământ în chip de om, şi chiar Dumnezeu, dar arătarea nu era trup adevărat, ci pogorământ.
Deci, ca să nu socoteşti că această venire a Lui este aşa cum au fost acele arătări, ci ca să fii încredinţat cu adevărat că a avut trup adevărat, S-a şi zămislit, S-a şi născut, S-a şi hrănit, a stat în iesle, nu într-o căsuţă, ci într-un loc larg, mulţime nenumărată fiind de faţă, ca să se facă naşterea Lui cunoscută. De aceea şi profeţiile au grăit de demult acestea: nu doar că va fi om, ci că va fi şi zămislit. Se va şi naşte şi va fi şi hrănit după legea pruncilor. Şi aşa strigă şi Isaia, zicând: „Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel; unt şi miere va mânca” , şi, iarăşi: „ Prunc S-a născut nouă, Fiul, şi ni S-a dat nouă” .
Ai văzut că a fost vestită mai dinainte şi vârsta copilăriei Lui? întreabă dar pe eretic: „ Dumnezeu se teme, şovăie, pregetă, se întristează?” , şi dacă-ţi va răspunde: „ Da!” , fugi de el şi aşază-l jos cu diavolul, dar, mai bine spus, mai jos decât diavolul! nici diavolul nu va îndrăzni să răspundă aşa! Dar dacă-ţi va răspunde: „ Nimic din acestea nu e vrednic de Dumnezeu” , spune-i: „ Deci nici Dumnezeu nu Se roagă” . Altfel, dacă aceste cuvinte – „ Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” – ar fi cuvintele lui Dumnezeu, ar urma şi o altă nesocotinţă. Cuvintele acestea n-ar scoate la iveală numai neliniştea, teama, ci şi două voinţe, una a Fiului şi alta a Tatălui, potrivnice una alteia. Căci asta ar arăta atunci cuvintele: „ Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” .
Dar asta nici anomeii nu o susţin; atât doar că, în timp ce noi susţinem că în cuvintele: „ Eu şi Tatăl una suntem” este vorba de putere, ei susţin că aceste cuvinte s-au spus despre voinţă, spunând că Tatăl şi Fiul au o singură voinţă. Aşadar, dacă Tatăl şi Fiul au o singură voinţă, pentru ce Domnul spune aici: „ Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” ? Dacă aceste cuvinte au fost spuse de Dumnezeire, atunci se naşte o contrazicere, iar de aici se mai nasc şi alte nesocotinţe; dar dacă aceste cuvinte au fost spuse de către trup, spusele acestea au o îndreptăţire şi nu se naşte nici o vină. Nu-i o vină că trupul nu vrea să moară. Doar este o însuşire a firii; iar Domnul a arătat în El toate însuşirile firii, afară de păcat, şi chiar cu multă prisosinţă, ca să închidă gurile ereticilor. Când Domnul spune: „ De este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta” şi: „ Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” , nimic altceva nu arată decât că a îmbrăcat cu adevărat trup care se temea de moarte. Aceasta înseamnă a se teme de moarte, a şovăi, a fi neliniştit, a avea trup.
Uneori Domnul lasă trupul Său singur şi lipsit de lucrarea Sa ca, arătându-i slăbiciunea, să dea încredinţare că este om; alteori îşi ascunde firea omenească pentru ca să cunoşti că nu era numai om. Deci, dacă totdeauna ar fi arătat cele omeneşti, s-ar fi crezut că este om; iar dacă totdeauna ar fi săvârşit cele ale Dumnezeirii, nu ar fi fost crezută învăţătura despre întruparea Lui. Din cauza aceasta învârstează şi amestecă şi cuvintele şi faptele, ca să nu dea prilej nici bolii nebuniei şi ereziei lui Pavel al Samosatei, nici celor ale lui Marcion şi Manes. Pentru aceasta Domnul le prezice pe cele viitoare ca Dumnezeu şi şovăie ca om.
7. Voiam să vorbesc şi despre celelalte pricini şi să arăt, pe temeiul faptelor, că după cum aici S-a rugat ca să vădească slăbiciunea trupului, tot aşa şi în alt loc, pentru ca să îndrepte slăbiciunea ascultătorilor. Nu trebuie să se creadă că toate cele spuse cu smerenie au fost spuse numai din pricină că a îmbrăcat trup, ci şi pentru alte pricini, pe care le-am numit. Dar, ca să nu acopăr mulţimea celor ce am spus cu bogăţia celor ce vor fi spuse, am să-mi opresc aici cuvântul către anomei, lăsându-le pentru altă zi pe cele ce au rămas, şi să mă întorc iarăşi spre îndemnul la rugăciune.
Deşi v-am vorbit de multe ori despre rugăciune, totuşi e de neapărată trebuinţă să vă vorbesc şi acum. Hainele care se bagă o dată în vopsea îşi pierd iute culoarea; dar acelea pe care vopsitorii le bagă de mai multe ori în vopsea şi apoi le scot, îşi păstrează neştirbită nuanţa culorii. Aşa se întâmplă şi cu sufletele noastre. Când auzim de mai multe ori aceleaşi cuvinte, primind învăţătura ca pe o culoare, nu o pierdem uşor. Să nu ascultăm dar cu nepăsare. Nu este, nu este nimic mai puternic decât rugăciunea şi nici la fel cu ea. Nu este atât de strălucitor împăratul îmbrăcat cu purpură, cât este de strălucitor cel ce se roagă, împodobit cu vorbirea cea cu Dumnezeu. După cum, atunci când este toată oastea de faţă, când sunt de faţă generali, căpetenii şi voievozi mulţi şi se apropie cineva şi stă de vorbă în deosebi cu împăratul, privirile tuturor se îndreaptă spre el, şi prin asta ajunge mai de cinste, tot astfel se întâmplă şi cu cei ce se roagă. Gândeşte-te ce mare lucru este ca, atunci când îngeri stau de faţă, când se găsesc acolo arhangheli. Serafimi, Heruvimi şi toate celelalte puteri, tu, om fiind, să poţi să te apropii cu multă îndrăznire şi să vorbeşti cu împăratul puterilor acelora! Ce cinste poate fi la fel cu aceasta? Nu numai de cinste avem parte de pe urma rugăciunii, ci şi de foarte mare folos, chiar înainte de a primi ceea ce cerem. Căci în clipa în care ai înălţat mâinile la cer şi ai chemat pe Dumnezeu, te-ai îndepărtat îndată de toate grijile cele omeneşti; te-ai mutat cu mintea în viaţa ce va să fie şi trăieşti deci cu mintea cele din ceruri; în timpul rugăciunii, dacă te rogi cum trebuie, nu mai ai nici o legătură cu viaţa de aici. De-ti clocoteşte în suflet mânia, adoarme lesne; de te arde pofta, se stinge; de te mistuie invidia, cu multă uşurinţă e izgonită. Şi se întâmplă ceea ce spune Profetul că se întâmplă când răsare soarele.
– Dar ce a spus el?
– „ Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte; întru aceea vor ieşi toate fiarele pădurii, puii leilor răcnind ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor. Răsărit-a soarele şi ei s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca” .
După cum când răsare soarele sunt alungate toate fiarele, care se ascund în culcuşurile lor, tot astfel şi când rugăciunea răsare ca un soare din gura şi de pe limba noastră, mintea ni se luminează şi toate patimile păcătoase şi sălbatice sunt alungate şi puse pe fugă şi se ascund în culcuşul lor; numai dacă ne rugăm cum trebuie, cu suflet deştept şi minte trează. Atunci, de-ar fi diavol lângă tine, fuge; de-ar fi drac, pleacă! Dacă atunci când vorbeşte un stăpân cu o slugă, nimeni dintre slugi, nici din cei cu îndrăznire, nu cutează să se apropie şi să-i tulbure, cu mult mai mult diavolul şi ai lui, alungaţi fiind şi fără îndrăznire, nu pot să ne tulbure când vorbim cu Dumnezeu cu râvna cuvenită.
Rugăciunea este liman celor înviforaţi, ancoră celor prinşi de vâltoare, toiag celor neputincioşi, comoară celor săraci, linişte celor bogaţi, pierea bolilor, paza sănătăţii. Rugăciunea păstrează neştirbit bunul nostru trai şi preface îndată necazurile. De-ar veni ispite, îndată le alungă! De-ar veni pagubă de bani şi altceva din cele ce ne amărăsc sufletul, pe toate îndată le pune pe fugă. Rugăciunea este izgonitoare a toată întristarea, temei de bucurie, pricină de necontenită desfătare, mamă a înţeleptei cugetări. Cel ce se poate ruga cum trebuie, de-ar fi mai sărac decât toţi, este mai bogat decât toţi, şi, dimpotrivă, cel lipsit de rugăciune, de-ar sta chiar pe tronul cel împărătesc, este mai sărac decât toţi.
Nu era oare Ahav împărat şi avea aur şi argint cu nemiluita? Dar pentru că nu avea rugăciunea, colinda căutându-l pe Ilie, cel care nu avea casă, nici haină, ci numai un cojoc!
– Ce înseamnă asta, Ahave, spune-mi! Tu, care ai atâtea vistierii, îl cauţi pe cel ce nu are nimic?
– Da, răspunde Ahav. La ce-mi folosesc vistieriile mele, când Ilie a încuiat cerul şi le-a făcut pe toate netrebnice?
Ai văzut că Ilie era mai bogat decât Ahav? Şi până ce Ilie nu şi-a deschis gura, împăratul, cu toată oastea lui, era în cumplită sărăcie. O, minune, nu avea nici haină, şi a încuiat cerul! De aceea a putut încuia cerul, pentru că nu avea haină. De aceea a avut multă putere, pentru că nu stăpânea nimic pe pământ! numai şi-a deschis gura, şi a făcut să se reverse de sus comori de bunătăţi. O, gură care ai izvoare de ploi! O, limbă care slobozeşti nori de ploaie! O, glas din care gâlgâie mii şi mii de bunătăţi!
Uitându-ne la acesta, şi sărac şi bogat, dar bogat pentru că era sărac, să le dispreţuim pe cele de aici şi să le dorim pe cele viitoare. Aşa vom dobândi şi bunătăţile cele de aici, şi pe toate cele viitoare, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slavă, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.