PRECUVÂNTARE

din  “Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”
Ed. IBMBOR – 2007

Dacă, luându-se doar după titlurile cuvântărilor adunate în acest volum, ar fi ispitit cineva să creadă că ele au fost potrivite numai pentru vremurile păstoririi Sfântului Ioan Gură de Aur, mult s-ar păgubi duhovniceşte. Căci, pe de-o parte, nu şi-ar putea întări şi mai mult conştiinţa sa dogmatică, aflând cât de hotărâtoare pentru mântuirea omului este împărtăşirea credinţei celei dintru început, curate şi singure adevărate – odorul nepreţuit încredinţat lumii prin propovăduirea Sfinţilor Apostoli ai Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, odor păstrat neschimbat şi ocrotit numai de Biserica cea dreptmăritoare, de la originile ei apostolice şi până astăzi; pe de altă parte, i-ar fi mult mai greu unei asemenea persoane să recunoască amăgirea spirituală ascunsă în formele şi formulele perfide sub care s-au strecurat, prin istorie, până în zilele acestea, erezii prin care a fost primejduită Biserica încă din primele veacuri creştine.

Şi care erezie a adunat în învăţătura ei mai multă blasfemie decât arianismul, rodul otrăvit al trufiei mintii omeneşti care a iscodit fără pic de sfială cele de necuprins, adică cele ale Dumnezeirii, respingând adevărul revelat?

Sfântul Ioan Gură de Aur i-a înfruntat prin cuvântările sale pe cei mai antihristici dintre arieni, pe anomei, cei care în totală orbire spirituală au luptat cu îndârjire împotriva adevărului mântuitor, mărturisit şi mai cu seamă dovedit de Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „ Eu şi Tatăl Meu una suntem”  (Ioan 10, 30). Aceia nu doar tăgăduiau dumnezeirea Fiului, Cel din veci născut din Tatăl şi întrupat din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu „ la plinirea vremii”  (Gal. 4, 4) pentru izbăvirea noastră, ci cutezau să-şi atribuie chiar putinţa cunoaşterii fiinţei lui Dumnezeu.

În faţa acestei mândrii luciferice, pustiitoare de suflete, Sfântul Ioan Hrisostomul se cutremură: „ Ai văzut cât de mare este sus, printre îngeri, frica şi cât de mare este jos, printre oameni, dispreţul? Aceia slăvesc, aceştia iscodesc; aceia laudă, aceştia cercetează cu nesocotinţă. Aceia îşi acoperă fetele, aceştia pretind că-şi aţintesc cu neruşinare privirile spre slava cea nespusă a lui Dumnezeu! Cine n-ar ofta, cine n-ar jeli nebunia şi marea lor nesocotinţă?”  (p. 20). Căci, într-adevăr, îmbătaţi de propria lor gândire şi nălucire, şi astfel nemaiputând recunoaşte necuratul izvor al inspiraţiei lor, acei eretici tăgăduiau în fapt putinţa şi taina mântuirii omului prin Crucea Fiului lui Dumnezeu, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, înomenit prin puterea Duhului Sfânt din Preacurata Fecioară Maria pentru răscumpărarea noastră din blestem şi moarte.

Citind aceste puternice cuvinte adresate de Sfântul Ioan acelor eretici – care îşi au ucenici până în ziua de astăzi pe toţi cei care nu mărturisesc credinţa că Hristos Domnul este şi Dumnezeu adevărat, şi Om adevărat deci singurul Mântuitor al lumii (Fapte 4, 12) -, pătrundem parcă mai bine înţelesul „ luptei celei bune”  (2 Tim. 4, 7) purtate de marii bărbaţi ai credinţei începând cu Sfântul Apostol Pavel, cel atât de iubit, admirat şi urmat de Marele Hrisostom: „ Noi surpăm iscodirile minţii şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, şi tot gândul îl robim spre ascultarea Iui Hristos”  (2 Cor. 10, 4-5). Această lucrare a săvârşit-o strălucit şi Sfântul Ioan Gură de Aur, aşa cum o arată din plin paginile ce urmează.

Dar fermitatea arătată tuturor tăgăduitorilor de Sfântul Ioan Gură de Aur – în apărarea adevărului de credinţă, în dreapta tălmăcire a Sfintei Evanghelii a Domnului Iisus Hristos şi a întregii Sfinte Scripturi, mai ales a proorociilor mesianice – este străină de orice încrâncenare, ascunzând de fapt o mare şi evanghelică compătimire: „ Să nu ne purtăm cu sălbăticie cu ereticii! Să nu ne înfuriem pe ei! Dimpotrivă, să le vorbim cu blândeţe, nimic nu-i mai tare decât blândeţea şi bunătatea”  (p. 20).

Iată principiul de aur şi permanent actual al binevestirii de către Biserică a credinţei celei mântuitoare – strălucirea adevărului Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos din bunul chip al vieţii şi al vorbirii noastre, din curăţia faptelor şi trăirilor noastre de fiecare clipă.

Aşadar, binecuvântând tipărirea acestor înalte învăţături împărtăşite prin cuvintele dumnezeiescului Hrisostom, să ne amintim în toată vremea de armele date nouă, creştinilor zidiţi pe „ temelia adevărului” , şi astfel aflaţi în „ Biserica Dumnezeului celui viu”  (1 Tim. 3, 15), spre a cuceri pe cât mai multi semeni ai noştri pentru Împărăţia cerurilor: blândeţea şi smerenia; arme încredinţate nouă de către Cel care ne îndeamnă neîncetat: „ Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învătati-vă de la Mine, că sunt blând şl smerit cu mima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară”  (Matei 11, 29-30).

La pomenirea Sfântului sfinţit Mucenic Policarp al Smirnei, 2007.


ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR.
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE