De ce – va zice careva – Pavel, scriind către Tesaloniceni a alcătuit această lege: „Cine nu munceÅŸte, să nu mănânce?” Ca înÅŸivă să înÅ£elegeÅ£i acest îndreptar – ÅŸi să împliniÅ£i vorbele apostolului nu numai săracului, ci încă ÅŸi vouă înÅŸivă. Voi grăi, oare, un lucru nepotrivit ÅŸi izbitor?
Vă veÅ£i supăra, ÅŸtiu – totuÅŸi voi grăi – nu ca să jignesc ci ca să îndreptez, de aceea grăiesc.
Å¢inem de rău pe săraci pentru nelucrarea lor, care, de multe ori, poate fi acoperită de iertare – ÅŸi noi, noi aceÅŸtia ne îndeletnicim adesea cu niÅŸte lucruri cu mult mai proaste decât nelucrarea însăşi. Dar – veÅ£i zice – eu am averea mea. Atunci, pentru că acest om este sărac ÅŸi născut din săraci, pentru că n-a avut părinÅ£i îndestulaÅ£i, e drept să moară? Tocmai pentru aceasta e vrednic de milă ÅŸi îndurarea celor care sunt îndestulaÅ£i.
Vă petreceţi adesea vremea la teatru, la adunări, la întruniri, unde nu-i nimic foloselnic, aveţi câtime nesocotită de vorbiri ticăloase, fară să fiţi încredinţaţi că faceţi în felul acesta, vreun rău sau că sunteţi trândavi. Şi când acest nenorocit, acest uitat, îşi petrece ziua cerând, plângând, suferind tot soiul de necazuri, voi îl judecaţi, îl târâţi în faţa tribunalului, îi cereţi socoteală! Sunt acestea, simţăminte omeneşti?
Dar – ziceÅ£i – nimic mai fără ruÅŸinare ca un sărac. De ce – vă rog – pentru că vine, strigând, după voi?
VreÅ£i să vă vădesc că noi depăşim neruÅŸinarea săracilor ÅŸi că o ducem până la cea mai de pe urmă măsură? AduceÅ£i-vă aminte ce se petrece, adesea, în vremea postului, la masa de seară. ChemaÅ£i slujitorul care vă serveÅŸte ÅŸi, dacă vi se pare că vine prea încet, răsturnaÅ£i toate, daÅ£i din picioare, ocărâţi, – toate acestea din pricina unei mici întârzieri. Åži ÅŸtiÅ£i, totuÅŸi bine că de nu aveÅ£i de îndată mâncarea pe masă, o veÅ£i avea curând. AÅŸa că, atunci când pentru o nimica toată vă purtaÅ£i nedrept, găsiÅ£i că aceasta nu-i neruÅŸinare, iar când cel sărac se teme ÅŸi tremură pentru pricini cu mult mai grele (căci de ceea ce-i lui teamă, nu-i că va avea de suferit o întârziere, ci fiindcă suferă de foame) îl socotiÅ£i îndrăzneÅ£, neruÅŸinat, obraznic – ÅŸi alte denumiri mai jignitoare.
Nu-i aceasta culmea neruÅŸinării? Dar noi nu cugetăm la acestea – ÅŸi de aceea găsim că săracii sunt neobrăzaÅ£i. Dacă vom cerceta propria-ne purtare ÅŸi vom asemui-o cu a lor, vom vedea că nu-i atât de greu să-i suferim.
CerÅŸetorul acesta este un prefăcut – ziceÅ£i. Cum? Pentru o bucăţică de pâine, pentru un veÅŸmânt, îi ziceÅ£i înÅŸelător? Dar el vinde de îndată ceea ce-i daÅ£i. Dar voi, chivernisiÅ£i totdeauna bine ceea ce aveÅ£i? (…) Ci noi, când auzim pe vreunul din ei jeluindu-se cu glas mare, când îl vedem ridicându-ÅŸi ochii la cer, cu părul învălmăşit, acoperit cu zdrenÅ£e, de îndată îi ÅŸi zicem înÅŸelător, prefăcut, mincinos.
Nu ne e ruşine? Cui zicem înşelător?
Nu daţi nimic, dar nu mai învinuiţi pe acest om. El are şi se face că nu are. Aceasta vă învinuieşte pe voi, nu pe el. El ştie că are de-a face cu fiinţe crude, şi, că prin cuvinte miloase, pe nimeni nu va înduioşa şi, de aceea e silit să-şi ia un veşmânt încă şi mai ticălos, ca să vă înmoaie.
Dacă cineva ne iese înainte să ne ceară – ÅŸi-i îmbrăcat mai cuviincios, zicem: Iată un înÅŸelător, se înfăţiÅŸează aÅŸa ca să ne facă să credem că-i din bună familie, iar dacă altul se arată într-o înfăţiÅŸare ticăloasă, noi iar îl Å£inem de rău… Ce-i de făcut, atunci?