din „Problemele vietii”
Editura Egumenita
Multe sunt lucrurile care îi caracterizează pe creştini, dar mai presus de toate sunt pacea şi iubirea. De aceea a spus Hristos: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 35) şi Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă (Ioan 14, 27).
٭
Nimic nu umple mai mult sufletul de desfătare decât faptul de a iubi şi de a fi iubit.
٭
Nimic nu arată mai bine vrednicia unui stăpân decât dragostea şi grija faţă de supuşii săi. Aceasta este trăsătura caracteristică a stăpânilor buni. Dacă stăpânul îl iubeşte pe supusul său, toate problemele se rezolvă şi peste toate domnesc liniştea şi ordinea.
٭
Să ne doară sufletul pentru cei care ne fac rău, mai mult decât ne doare pentru noi înşine; căci rana pe care vor să ne-o facă nouă, o primesc, de fapt, ei. Aşa cum cei care dau cu piciorul în cuie şi se laudă cu aceasta sunt vrednici de plâns, la fel şi cei care îi nedreptăţesc pe alţii sunt vrednici de mila noastră, deoarece îşi rănesc propriile lor suflete.
٭
Iubirea noastră trebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii. Dacă pe unii îi iubim, iar pe alţii nu, niciodată dragostea noastră nu va fi mai presus decât a oamenilor necredincioşi. Creştinii nu trebuie să iubească aşa cum iubesc necredincioşii.
٭
Să facem bine celor care ne fac rău, chiar dacă aceştia rămân neîndreptaţi. Astfel, păcatele noastre vor fi iertate şi vom dobândi smerenie. Atunci când alungăm din sufletul nostru orice duşmănie, avem multă îndrăzneală în rugăciunea noastră către Domnul.
٭
Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască.
٭
Hristos spune: „Eu sunt părintele tău, Eu sunt fratele tău, Eu sunt mirele sufletului tău, Eu sunt scăparea ta, eu sunt hrana Ta, Eu sunt îmbrăcămintea ta, eu sunt rădăcina ta, Eu sunt sprijinul tău, Eu sunt tot ce-ţi doreşti tu. Când Mă ai pe Mine, nu-ţi lipseşte nimic. Eu sunt slujitorul tău, pentru că am venit să slujesc, nu să fiu slujit. Eu sunt prietenul tău şi mădular al trupului tău şi capul tău şi fratele tău şi sora ta şi mama ta. Eu sunt toate pentru tine. Nu trebuie decât să stai lângă Mine. Pentru tine, Eu M-am făcut sărac şi pribeag, pentru tine am ridicat crucea şi am coborât în mormânt, am venit pe pământ pentru tine, trimis de Tatăl, iar în cer Mă rog pentru tine Părintelui Meu. Tu eşti totul pentru Mine, şi frate şi împreună-moştenitor şi prieten şi mădular al Trupului Meu. Ce vrei mai mult decât atât? De ce Îl dispreţuieşti pe Cel care te iubeşte atât de mult?”
٭
Scopul Vechiului Testament a fost să-l facă pe om din nou om, pe când scopul Noului Testament este să-l facă pe om înger. Cu alte cuvinte, pentru că răutatea l-a făcut pe om să-şi piardă trăsăturile sale specifice, ajungând până la asemănarea cu animalele iraţionale şi cu fiarele sălbatice, legea mozaică l-a scăpat mai întâi de răutate, iar legea evanghelică a harului i-a dat apoi virtutea îngerească. Scopul celor două Testamente este îndreptarea omului.
٭
Tu, care în fiecare zi te lupţi cu valurile mării acestei vieţi cuprinse de furtună şi eşti încărcat cu atâtea păcate, ai nevoie în permanenţă de mângâierea Sfintelor Scripturi. Te afli în prima linie a luptei pentru supra-vieţuire şi eşti rănit în permanenţă. Femeia ta te mânie, fiul tău te supără, angajatul tău te enervează, duşmanul tău îţi face necazuri, prietenul te invidiază, vecinul te înjură, asociatul te sapă, iar judecătorul te ameninţă. La acestea se adaugă multe situaţii şi împrejurări care te tulbură, te neliniştesc, te mâhnesc şi te întristează, ducându-te până în pragul deznădejdii. Săgeţile vrăşmaşilor văzuţi şi nevăzuţi te lovesc fără încetare de peste tot. De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi. Te rog să le citeşti, fie că ştii, fie că nu ştii puterea cuvintelor lor. Dacă le citim de multe ori, cele ce învăţăm acolo nu se mai şterg din mintea noastră. Şi adesea, ce nu putem înţelege astăzi, dacă citim şi mâine, înţelegem imediat, pentru că bunul Dumnezeu ne luminează mintea în chip nevăzut. Pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi nu este nevoie de înţelepciune omenească, ci de descoperirea Duhului Sfânt. Dacă cercetăm Scriptura cu atenţie şi nu în fugă, vom dobândi mântuirea propovăduită în ea. Căci dacă ne umplem sufletele de învăţăturile sale, vom afla adevărurile dogmatice şi vom păşi spre viaţa desăvârşită.
٭
Să invidiaţi virtutea oamenilor sfinţi, nerăutatea, îndelunga-răbdare şi înţelepciunea lor. Vieţile sfinţilor ne învaţă cum să ne purtăm şi ne insuflă râvnă duhovnicească. Aceşti oameni nu au strălucit atât prin minunile lor, cât prin viaţa pe care au dus-o. Viaţa lor se arată luminoasă dinaintea tuturor, atrăgând harul Duhului Sfânt. Dacă nu suntem atenţi, de multe ori minunile ne fac rău.
٭
Rugăciunile sfinţilor au o foarte mare putere atunci când ne pocăim şi ne facem mai buni.
٭
Nimeni nu poate spori în virtute dacă nu este plin de harul Duhului Sfânt. Dar Duhul Sfânt nu locuieşte în suflete căldicele. Ca să dobândim har, trebuie ca sufletul nostru să aibă râvnă spre orice lucrare a lui Dumnezeu.
٭
Viaţa noastră este plină de tulburare şi nelinişte. Cu toţii suntem îngrijoraţi, cu toţii suntem nemulţumiţi, cu toţii ne plângem, fie că suntem bogaţi sau săraci, stăpânitori sau oameni simpli. Dar tulburarea şi grija nu se datorează atât situaţiilor exterioare şi condiţiilor de viaţă, cât neorânduirii şi bolii noastre sufleteşti. Aşa cum ochiul bolnav vede întuneric şi în cea mai puternică lumină, la fel şi sufletul bolnav este tulburat chiar şi când este linişte. Să-I încredinţăm toate problemele noastre lui Dumnezeu şi să credem că nimic nu este al nostru, să rămânem indiferenţi la slava oamenilor şi să dorim să-I plăcem numai Domnului, şi astfel vom fi liniştiţi chiar şi când asupra noastră se va abate cea mai îngrozitoare vijelie.
٭
Cei care se află în afara Bisericii, slujind patimile şi propriile lor idei, nu pot să primească nici un adevăr al lui Dumnezeu care este mai presus de mintea omenească.
٭
Credinţa este sănătatea sufletului, în vreme ce necredinţa este cea mai rea boală.
٭
Cine se luptă împotriva lui Dumnezeu nu sfârşeşte niciodată bine. Poate că pentru multă vreme nu păţeşte nimic, căci milostivul Dumnezeu îi dă acestuia prilejul să îşi revină şi să se pocăiască. Dar dacă el nu se foloseşte din păsuirea lui Dumnezeu şi rămâne în răutatea sa, va fi pedepsit fără îndoială. Iar prin pedeapsa pe care o va primi, va fi pildă celorlalţi, care vor vedea astfel că nu este bine să lupţi împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu este cu putinţă ca cineva să scape de atotputernica Sa mână.
٭
Să te fereşti de momelile ereticilor. Află că sub pielea de oaie se ascund lupii, care cu tine se poartă cu dulceaţă şi blândeţe, însă cu Domnul luptă ca nişte fiare turbate. Fugi departe de răutăţile lor şi rămâi credincios Tradiţiei Părinţilor, adică învăţăturii şi credinţei care izvorăsc din Sfintele Scripturi.
٭
Adesea, Dumnezeu îngăduie să fie prigonită adevărata credinţă, pe când ereziile, înşelăciunile şi idolatria să aibă parte de linişte. Din ce motiv? Ca să vezi slăbiciunea ereziilor, care cu toate că sunt lăsate libere, mai devreme sau mai târziu dispar, şi pe de altă parte, să se vădească faptul că deşi prigonită, credinţa adevărată sporeşte şi se întăreşte.
٭
Aşa cum lumina nu se preface niciodată în întuneric dacă rămâne lumină, aşa şi adevărul dogmelor credinţei noastre nu va fi ruşinat niciodată, tocmai pentru că dogmele nu mint, ci sunt adevărate, şi nimic nu este mai puternic decât adevărul.
٭
Cel care vrea să afle adevărul trebuie să se cureţe mai întâi de patimi; pentru că cel care se curăţă de patimi scapă de înşelare şi cunoaşte adevărul.
٭
Nu pune pacea şi înţelegerea mai presus de adevăr.
٭
Nu avem nici un folos din credinţa noastră dreaptă, dacă ducem o viaţă păcătoasă, aşa cum nu avem nici un folos din viaţa noastră plină de virtuţi dacă nu avem credinţă adevărată.
٭
Să nu fim sălbatici şi mânioşi cu cei care ne stau împotrivă, ci să vorbim cu ei cu blândeţe. Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă cu toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă (2 Tim. 2, 24-25).
٭
Chiar dacă ai duce o viaţă duhovnicească înaltă, nu vei avea îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu dacă vei fi indiferent faţă de fraţii tăi care merg pe calea pierzaniei.
٭
Nu este cu putinţă ca omul să se mântuiască dacă nu face nimic pentru mântuirea aproapelui.
٭
Cel care se îngrijeşte să ajute la mântuirea unui frate leneş şi să-l scoată din gheara diavolului se asemănă, atât cât îi este cu putinţă omului, cu Dumnezeu. Aceasta este cea mai mare dintre virtuţi şi dintre izbânzi.
٭
Oamenii sunt chinuiţi cel mai mult de desfrânare şi de lăcomie.
٭
Tristeţea, neliniştea, mânia şi grijile multe întunecă mintea şi nu o lasă să gândească raţional.
٭
Păcatele sunt rădăcina tuturor relelor. Din cauza păcatelor îndurăm supărări, tulburări, ispite şi boli.
٭
Înainte să fie săvârşit, păcatul întunecă mintea şi înşeală gândul. Abia după ce este săvârşit îşi arată adevărata faţă, pricinuind durere neîntreruptă şi distrugând îndrăzneala conştiinţei.
٭
Lipsa măsurii în privinţa poftelor noastre este pricina tuturor relelor. De aici izvorăsc desfrânarea, lăcomia, răpirea avutului altuia, uciderile, tâlhăriile şi toată nenorocirea sufletului. De aceea, să nu căutăm să avem mai mult decât ceea ce ne trebuie cu adevărat.
٭
Începutul lenei este amânarea. De aceea, să nu lăsăm pe mâine îndreptarea noastră. Nu te lăuda cu ziua de mâine, că nu ştii la ce poate da naştere (Pilde 27, 1). Şi nici să spunem că o să dezrădăcinăm răul „în- cet-încet”, pentru că acest „încet-încet” nu este suficient.
٭
Trebuie să plângem pentru că în zilele noastre oamenii răi s-au înmulţit, iar relele nu îi mai ruşinează pe cei care le săvârşesc.
٭
Orice lucru se face la timpul său. Ce se face în afara timpului potrivit nu numai că este nefolositor, dar poate fi şi vătămător.
٭
Omul este o fiinţă alcătuită din două componente: una duhovnicească (sufletul) şi una materială (trupul). De aceea, omul se înrudeşte şi cu cerul şi cu pământul. Prin suflet, comunicăm cu puterile cereşti, în vreme ce prin simţurile trupului venim în contact cu cele pământeşti. În felul acesta se realizează legătura desăvârşită între cele două zidiri.
٭
Lipsa de experienţă este un mare rău. Ea ne face să nesocotim şi cele mai mari primejdii.
٭
Copacul necredinţei este plantat de curiozitatea cea rea a gândului, este udat de orgoliu şi este îngrăşat de patima ambiţiei.
٭
Nimeni nu este mai bun şi mai frumos la suflet decât omul simplu. Acesta este pentru oricine un prieten de nădejde.
٭
În noi este înrădăcinată cunoaşterea a ceea ce trebuie să facem şi ce nu. Dumnezeu ne-a lăsat cu libertatea de a alege între virtute şi răutate. De aceea, de fiecare dată, fie suntem recompensaţi de Dumnezeu, fie suntem pedepsiţi, după alegerea pe care am făcut-o.
٭
Nimic nu-l îndepărtează pe om mai mult de sine însuşi decât grijile de zi cu zi. Şi nimic nu-l face mai prins de grijile de zi cu zi decât neglijarea sufletului său.
٭
Cine nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu ajunge în timp să se nesocotească pe sine însuşi.
٭
Cine nu se cunoaşte pe sine însuşi este un om mândru.
٭
Cei mai mulţi oameni îi judecă pe ceilalţi pentru că nu s-au oprit asupra lor înşişi spre a-şi vedea propriile păcate. Cu toţii trecem cu vederea păcatele noastre şi ne ocupăm de ale altora. Dacă, dimpotrivă, ne-am cerceta propriile păcate, am fi mai îngăduitori cu semenii noştri şi i-am ierta mai lesne.
٭
Chiar dacă preoţii ar fi vinovaţi de cele mai grele păcate, tot nu ai dreptul în faţa lui Dumnezeu să-i judeci.
٭
Când o lucrare, oricât de duhovnicească ar fi ea, nu se face pentru Dumnezeu, îl vatămă pe cel care o săvârşeşte.
٭
Nimic nu-l duce pe om mai aproape de trufie şi nu-l îndepărtează mai mult de ceilalţi decât credinţa că este liber şi nu are nevoie de nimeni. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel, încât avem nevoie unul de celălalt. Chiar dacă eşti înţelept, tot ai nevoie de ajutorul semenilor tăi. Crezând că nu ai nevoie de ajutor, eşti cel mai nebun şi mai slab dintre toţi oamenii. Pentru că dacă nu ai ajutor, nu se va găsi nimeni care să te îndrepteze atunci când greşeşti în mod inevitabil în această viaţă şi, astfel, Îl vei mânia pe Dumnezeu.
٭
Să avem în casă cărţi duhovniceşti. Atunci când le citim, îndepărtăm de la noi lucrarea diavolului, suntem mângâiaţi sufleteşte şi prindem curaj ca să mergem pe calea virtuţii.
٭
Oamenii se căsătoresc din nouă motive: pentru a nu face păcate trupeşti şi pentru a deveni părinţi. Dar cel mai important dintre aceste două motive este acela de a nu face păcate trupeşti.
٭
Nunta este o mare taină. Unirea dintre bărbat şi femeie este închipuirea unirii dintre Hristos şi Biserică. De aceea, să nu te gândeşti la căsătorie în mod superficial şi nici să nu aştepţi zestre de la celălalt. Căsătoria nu este o afacere, ci o comuniune de viaţă.
٭
Rudele pricinuiesc adesea multe rele. Ele provoacă certuri şi distrug armonia dintre bărbat şi femeie.
٭
Dumnezeu a sădit în noi dorinţa trupească pentru naşterea de prunci. Astfel, părinţii dobândesc urmaşi, fără să fie, însă, cu nimic împiedicaţi să ducă o viaţă curată.
٭
În familia în care bărbatul, femeia şi copilul merg pe drumul virtuţii, acolo locuieşte şi Hristos.
٭
Atunci când bărbatul se ceartă cu femeia, familia lor este în aceeaşi situaţie ca un vapor aflat în mijlocul furtunii, când căpitanul se ceartă cu timonierul.
٭
Să facem o lege pentru noi, pentru soţiile noastre şi pentru copii: să dedicăm o zi pe săptămână în întregime ascultării cuvântului lui Dumnezeu şi cugetării asupra celor auzite.
٭
Mama care, din dragoste bolnăvicioasă, vrea să-şi ţină copiii pentru totdeauna lângă ea, împotriva interesului lor, nu se poate numi mamă, ci ucigaşa copiilor săi. Mama bună şi iubitoare îi îndeamnă pe copiii ei să plece din casa părintească, atunci când trebuie, şi se desparte de ei cu linişte în suflet.
٭
Părintele iubitor care are un copil obraznic nu îl cicăleşte tot timpul, dar nici nu-l lasă cu totul nepedepsit. Însă îl pedepseşte cu măsură, ca să nu-l stârnească şi mai tare.
٭
Atunci când sufletul este stăpânit de dorinţa trupească, îi scade discernământul. De aceea, nu vede ce se află dinaintea sa, fie prăpastie, fie iad, fie primejdie, fiind robit de păcat.
٭
Ştiu că lupta pentru curăţie sufletească este foarte grea. Pentru a ne învinge poftele trupeşti, este nevoie de multă bărbăţie şi de hotărâre. Dar un asemenea lucru nu este lipsit de primejdii, pentru că omul care vrea să dobândească liniştirea trupului trebuie să păşească pe cărbuni încinşi şi să nu se ardă, şi pe sabie şi să nu se taie. Dacă nu suntem pregătiţi corespunzător, astfel încât să nu cedăm dinaintea poftelor trupeşti, ne autodistrugem repede. Astfel, avem nevoie de gând curat, de ochi atenţi, de răbdare neînfrântă, de ţinerea poruncilor lui Dumnezeu, de post, de priveghere şi mai presus de toate, de harul Duhului Sfânt. În ce condiţii atragem acest har asupra noastră? Făcând tot ce ne este nouă în putinţă şi nepierzându-ne nicicând curajul.
٭
Poţi să faci multe lucruri ca să depărtezi de la tine pofta trupească. Care sunt acestea? Nevoinţe, studiu, privegheri, posturi. Unii întreabă: „De ce ne spui toate acestea nouă, care nu suntem călugări?” Nu le spun eu, ci Apostolul Pavel: Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii (Efes. 6, 18) şi Îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte (Rom. 13, 14). Acestea nu au fost scrise numai pentru călugări, ci şi pentru oamenii trăitori în lume.
٭
Limba este o sabie cu două tăişuri. Ascute-o ca să fie osânditoarea păcatelor pe care le săvârşeşti, şi nu o îndrepta împotriva fraţilor tăi, ca să le faci rău. Iată de ce Dumnezeu a aşezat limba în spatele buzelor şi a zidului dublu al dinţilor: ca să nu vorbească orice şi oricând. De aceea, să ne păzim gura cu făclia raţiunii, nu pentru a nu o mai deschide niciodată, ci pentru a o lăsa să vorbească numai atunci când se cuvine. Marile rele sunt pricinuite de uşurătatea cu care vorbim, pe când cele bune izvorăsc din chibzuinţa în vorbire. De multe ori, tăcerea este mai de folos decât vorba, desigur, la fel cum, în anumite cazuri, mai folositor este să deschidem gura decât să tăcem.
٭
„Al meu” şi „al tău” – aceste două cuvinte reci – aduc în viaţa noastră toate nenorocirile, pricinuind războaie şi stricând orice lucru bun. „Al meu” şi „al tău” – aceste două cuvinte blestemate şi murdare – au intrat în lume din cauza diavolului. Acolo unde domnesc „al meu” şi „al tău”, orice părere este pricină de scandal şi de ceartă. Acolo unde aceste cuvinte nu există, domnesc pacea şi înţelegerea.
٭
Dacă vom iubi pacea, Dumnezeu va fi întotdeauna cu noi. Dar dacă vom pricinui neînţelegeri, Dumnezeu nu va mai fi cu noi. Dumnezeu nu este Domn al războaielor şi al neînţelegerilor, ci Domn al păcii. De aceea, nu te mai război nici cu Dumnezeu, nici cu semenii tăi. Să fii cu toţii împăciuitor. Nu uita cine sunt acei pe care Dumnezeu îi mântuieşte: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9). Făcătorii de pace se aseamănă lui Hristos. Fii şi tu făcător de pace, aşa cum este El.
٭
Biserica este loc de vindecare, nu loc de judecată a sufletelor. Biserica nu osândeşte păcatele, ci oferă iertarea lor.
٭
Nimic nu ne face viaţa mai frumoasă decât bucuria de a simţi că facem parte din Biserică. În Biserică, oamenii curaţi dobândesc bucuria, cei supăraţi, liniştea, iar cei mâhniţi, bucuria. În Biserică, cei chinuiţi află mângâiere, iar cei obosiţi află odihnă. Domnul spune: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Ce se află pe lumea aceasta mai dorit şi mai frumos ca aceste cuvinte? Domnul te cheamă în Biserică la un prânz bogat. Te ia de la chinuri la odihnă şi de la necazuri la mângâiere. Te scapă de povara păcatelor tale. El vindecă supărarea şi tristeţea prin bucurie.
٭
Nimic nu este mai puternic decât Biserica. Nimic nu se ridică la valoarea Bisericii. Biserica este mai înaltă decât cerul, mai întinsă decât pământul, mai luminoasă decât soarele. Câţi nu au luptat cu ea şi nu au reuşit să o biruiască? Toţi cei care au luptat împotriva ei au fost daţi pierzaniei, pe când Biserica a urcat la cer. Biserica are o asemenea putere, încât atunci când se porneşte război împotriva ei, ea iese biruitoare, când este vorbită de rău, ea se întăreşte, iar când este batjocorită, se face mai strălucitoare ca înainte. Este rănită, dar nu cade. Este lovită de valuri, dar nu se răstoarnă. Se porneşte furtună împotriva ei, dar nu naufragiază. Luptă şi nu este biruită. Dacă te lupţi cu un om, fie vei birui, fie vei fi biruit. Dar dacă te lupţi cu Biserica, este cu neputinţă să biruieşti, pentru că Dumnezeu este mai puternic decât oricine. Dacă Însuşi Dumnezeu a zidit-o, cine o poate urni din loc?
٭
Păcatul nu este rezultatul firii noastre, nici nu este săvârşit prin constrângere. Păcatul este o chestiune de liberă alegere. La fel stau lucrurile şi cu virtutea. Totul depinde de voirea omului şi nu de firea sa. Tocmai de aceea este posibil ca cel mai păcătos om să ajungă, prin căinţă, pe culmile frumuseţii duhovniceşti, după cum este posibil ca cel mai curat suflet, dacă nu are grijă de el însuşi, să cadă în păcate murdare, ajungând astfel la urâţenie sufletească.
٭
Tinereţea este neîmblânzită, nestatornică şi, de aceea, poate fi înşelată foarte uşor şi la fel de uşor poate aluneca înspre rău. Tânărul este ca un cal nărăvaş şi ca o fiară sălbatică. Dar dacă de mic îl insuflăm principii bune, nu va fi nevoie după aceea să ne ostenim prea mult.
٭
Cei care în tinereţile lor se îmbată de plăceri nu sunt în stare să înţeleagă mărimea necuprinsă a robirii sufletului lor.
٭
Nimeni nu este cu adevărat liber, decât acela care trăieşte pentru Hristos. Unul ca acesta s-a ridicat deasupra tuturor relelor si nu se mai teme de nimic.
٭
Cel care are în inima sa dragostea pentru cele înalte şi se hrăneşte cu nădejdea bunătăţilor veşnice nu este răpus de nici o încercare şi de nici o supărare din această viaţă.
٭
A răbda şi a-I mulţumi lui Dumnezeu la vreme de încercare sunt cele mai minunate izbânzi ale creştinului.
٭
Nimic nu-l face pe om să dispreţuiască mai mult legile lui Dumnezeu decât priveliştile necuviincioase. De aceea, în repetate rânduri i-am rugat pe cei care participă la sfintele Liturghii, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi sunt părtaşi ai înfricoşătoarei Taine, care este Împărtăşania, să nu meargă pe la tot felul de spectacole, ca să nu le amestece pe cele sfinte cu cele drăceşti.
٭
Nu vă împiedic să petreceţi, dar să o faceţi cu demnitate şi să nu săvârşiţi păcate.
٭
La teognosie ajungem în primul rând prin zidire, iar în al doilea rând prin conştiinţă. Cei doi „învăţători” ai noştri, zidirea la exterior şi conştiinţa în interior, ne-au fost date de la început de Dumnezeu, ca să ne înveţe fără cuvinte. Pe de o parte, zidirea ne uimeşte prin frumuseţea ei, amintindu-ne de Creator, iar pe de altă parte, glasul conştiinţei răsună în noi şi ne informează ce trebuie să facem şi de ce trebuie să ne ferim, ce este rău şi ce este bine.
٭
Dumnezeul păcii şi al Universului depăşeşte cu mult puterea noastră de înţelegere. De aceea, trebuie să primim cele legate de Dumnezeu cu credinţă şi evlavie. Iar când limba nu are putere să spună cu exactitate ceea ce trebuie despre Dumnezeu, atunci să Îl slăvim, pentru că este atât de mare, încât nu poate fi cuprins de gândirea şi de raţiunea noastră.
٭
Femeile să se abţină de la obiceiul vătămător al vopsirii feţei, ca să nu Îl batjocorească pe Creatorul lor, încercând să ascundă, chipurile, defectele creaţiei. Ce tot faci, femeie? Crezi că prin vopsele şi alifii poţi să adaugi ceva la frumuseţea ta naturală sau poţi schimba urâţenia chipului tău? Nu numai că nu vei reuşi nimic din acestea, dar îţi vei urâţi şi sufletul. Această ocupaţie nefolositoare este semnul superficialităţii tale. De altfel, prin sulimenirile tale, atragi privirile neînfrânaţilor, făcându-i să păcătuiască. Domnul a spus: Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28). În felul acesta, te faci vinovată în faţa lui Dumnezeu pentru căderea acelora în păcat. De aceea, este bine să renunţi cu totul la înfrumuseţare. Dar dacă acest obicei prost te-a luat cu totul în stăpânire şi nu vrei să renunţi la el, atunci măcar nu te vopsi când vii la biserică. Dacă nu faci astfel, este ca şi cum ai ajunge la port, dar ai naufragia, sau te-ai duce la doctor şi ai pleca de la el mai bolnavă ca înainte.
٭
Să încercăm să-i facem buni pe cei răi, dându-le sfaturile potrivite. Dar dacă ei dispreţuiesc cuvintele noastre, să nu mai insistăm. Nimeni nu se face bun cu forţa. Nici Dumnezeu nu vrea să urmăm calea virtuţii cu forţa, ci numai prin propria noastră voire. Poate că mă veţi întreba: „Nu ar fi mai bine ca oamenii să devină buni cu forţa decât să rămână răi?” Nu. Pentru că cel care se face bun cu forţa nu rămâne bun pentru totdeauna. Cum scapă de constrângere, el se întoarce înapoi la răutate. Pe când cel care este bun pentru că aşa vrea el rămâne cu hotărâre pe calea virtuţii.
٭
Dacă cerţi fără măsură, faci mai mult rău decât bine. Dacă glumeşti fără măsură, mai mult întristezi decât bucuri. Aşadar, în orice situaţie, trebuie să avem măsură şi să ne ferim de exagerări.
٭
Nu trebuie să ne intereseze părerea celor mulţi şi răi, ci a celor buni şi puţini.
٭
Omul lui Dumnezeu trebuie să fie simplu şi lipsit de răutate sau viclenie, pentru că Hristos a spus: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Matei 18, 3).
٭
Atunci când ajungi la înălţimile vieţii sfinte şi vezi cu ochii tăi bunătăţile cereşti, nici una din bunătăţile pământeşti nu te mai poate face să ameţeşti şi să cazi. Atunci, bogăţia, slava, puterea, cinstea şi orice altceva de pe pământ îţi par mici şi fără însemnătate.
٭
Nimic nu te ajută mai mult să dobândeşti prieteni decât vorbirea frumoasă ş sufletul smerit.
٭
Iubiţi şi mult doriţi, bucuria şi cununa mea, aşa să staţi întru Domnul, iubiţii mei (Filip. 4, 1), spune Sfântul Apostol Pavel. Cine dobândeşte bucurie de la Dumnezeu nu o mai pierde niciodată, oricât de grea ar fi viaţa sa. Celelalte surse ale bucuriei sunt schimbătoare şi temporare, iar bucuria izvorâtă din ele nu este atât de puternică încât să facă să dispară tristeţea provenită din lucrurile neplăcute. Însă bucuria care izvorăşte din evlavie, pe de o parte, ne dă sentimentul certitudinii şi stabilităţii, iar pe de altă parte, este atât de mare, încât face să dispară tristeţea, pentru că cel care are evlavie în suflet Îl iubeşte pe Dumnezeu şi se dăruieşte Lui, aflând în El izvor de fericire.
٭
Nimic nu este mai slab decât minciuna, cu oricâte perdele ar fi ea acoperită. Aşa cum urcă, la fel de repede şi coboară.
٭
Ştim că în trupul nostru se află un suflet, dar nu ştim cum este el. Dumnezeu nu ne-a lăsat această cunoaştere, ca să ne smerească, prin neputinţa de a aprofunda adevărurile supranaturale, care depăşesc puterea noastră de înţelegere.
٭
Să nu ne intereseze nici lucrurile care se pierd, nici slava care apune, nici trupul care îmbătrâneşte, nici frumuseţea care se ofileşte, nici desfătarea care trece. Să ne adunăm toate forţele ca să slujim sufletul. Este greu să vindecăm trupul bolnav, dar să vindecăm sufletul este un lucru uşor. Ajunge să vrem lucrul acesta.