din “Problemele vietii”
Editura Egumenita
Invidia
Nimic nu-i dezbină mai mult pe oameni decât invidia, care e o boală neînchipuit de grea şi mult mai primejdioasă decât iubirea de argint, căci ea este rădăcina tuturor relelor. Iubitorul de argint este mulţumit atunci când el dobândeşte ceva, pe când cel care invidiază nu se mulţumeşte decât atunci când semenul său nu dobândeşte nimic. Fericirea sa este nefericirea celuilalt. Există o nebunie mai mare ca aceasta? Omul invidios se topeşte ca o lumânare văzând că vecinului său îi merge bine. Astfel, el nu numai că se lipseşte de bunătăţile cereşti, dar nici în această viaţă nu are linişte. Molia nu roade lâna şi nici viermele carnea aşa cum invidia roade şi distruge inima şi măruntaiele omului invidios.
Nu este nici o greşeală dacă îi numim pe invidioşi fiare şi demoni. Aşa sunt invidioşii sau chiar mai răi, pentru că fiarele se năpustesc asupra noastră numai când sunt flămânde sau când noi le stârnim, însă invidioşii, de multe ori chiar şi atunci când le facem bine, se poartă ca şi cum i-am fi nedreptăţit. Demonii simt duşmănie faţă de noi, dar nu şi faţă de ceilalţi demoni, în vreme ce oamenii invidioşi nu ţin cont de nimic. Aceştia nu se îngrijesc de mântuire şi îşi dau sufletul la iad, umplându-şi inimile cu tristeţe şi tulburare fără nici un motiv.
Rău mare este invidia. Există ceva mai rău decât ea? Poate preacurvia. Dar cel care săvârşeşte preacurvie măcar, pe de o parte, simte o anumită plăcere, iar pe de altă parte, păcătuieşte doar câteva minute, pe când cel care invidiază nu se odihneşte zi şi noapte, căci invidia este un vierme care îi roade inima fără încetare.
Aşa cum porcul este mulţumit când se tăvăleşte prin noroi, şi diavolul, când ne face rău, la fel se bucură omul invidios de răul semenului său. Se simte foarte bine când cineva din jurul său păţeşte o nenorocire. Nefericirea celuilalt este fericirea sa şi fericirea celuilalt este nefericirea sa. Aşa cum scarabeul se hrăneşte cu murdărie, la fel se hrăneşte şi omul invidios cu suferinţele altora.
Oamenii văd cum este înjunghiat un animal şi le pare rău de el. Însă cel invidios vede că semenul său are parte de binefaceri, şi suferă, se face fiară sălbatică şi se îngălbeneşte de ciudă. Ce nebunie mai e şi asta? Spu- ne-mi: de ce faci astfel? Ce te-a apucat? Te necăjeşte faptul că fratele tău este fericit, important şi faimos? Dimpotrivă, pentru acestea ar trebui să te bucuri şi să-I mulţumeşti lui Dumnezeu. Toţi creştinii suntem un trup, iar capul nostru este Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora (Rom. 12, 5). De aceea, atunci când se întristează şi suferă un mădular, şi celelalte suferă cu el, iar când unul dintre mădulare se bucură şi este fericit, atunci şi celelalte sunt bucuroase (1 Cor. 12, 26), căci printr-un mădular se slăveşte întreg trupul, dar şi capul, adică Hristos. Cu toate acestea, tu, în loc să te bucuri, suferi. Suferi pentru că este slăvit Dumnezeu. Iată până unde te duce patima ta!
Îmi vei spune: „Am vrut doar ca Dumnezeu să Se slăvească prin mine”. Însă atunci când te bucuri pentru fericirea aproapelui tău, Dumnezeu Se slăveşte prin tine. Iar dacă Dumnezeu Se slăveşte prin aproapele tău, iar acesta îţi este duşman, este un motiv în plus să ţi-l faci prieten. Dar tu, dimpotrivă, faci din prieten duşman, pentru că Dumnezeu Se slăveşte prin acela. În ce fel ţi-ai mai putea arăta duşmănia faţă de Dumnezeu?
Iată de ce, chiar dacă ai face minuni sau ai fi curat cu trupul, dacă ai posti şi te-ai nevoi şi dacă ai ajunge la virtuţile îngerilor, nu eşti decât un păcătos, pentru că a pus stăpânire pe tine patima invidiei. Nu te deosebeşti cu nimic de închinătorii la idoli, dacă îi iubeşti pe cei care te iubesc. Gândeşte-te atunci care este starea ta dacă îi urăşti pe cei care te iubesc. Este mai rău să invidiezi decât să duşmăneşti, pentru că cel care duşmăneşte se potoleşte dacă dispare pricina duşmăniei lui şi chiar şi-l face prieten pe duşmanul său, pe când cu cel care invidiază aşa ceva nu se întâmplă niciodată. Cel care duşmăneşte îşi arată pe faţă patima, pe când invidiosul o ţine ascunsă. Cel care duşmăneşte are un anumit motiv pentru care se comportă astfel, pe când invidiosul nu are nici un motiv, în afară de patima sa şi de îndemnul satanei.
Află că cine doreşte rău semenului său sau îl nedreptăţeşte, sie însuşi îşi face rău. Pe când cine doreşte binele pentru semenul său sau îi face bine, sie îşi face bine. Cel care este vorbit de rău, nu numai că nu va fi nedreptăţit, dar va primi şi o mare răsplată. Nu acesta este vrednic de pedeapsă – bineînţeles, dacă nu a prici-nuit el însuşi vorbele rele care s-au iscat despre el –, ci acela care îl vorbeşte de rău.
Poate că îmi vei spune acum: „Nu îl vorbesc de rău degeaba. Mi-a făcut nedreptate”. Ţi-a făcut nedreptate? Atunci de ce te nedreptăţeşti şi tu acum, judecându-l pe omul care ţi-a făcut nedreptate? Astfel, semeni cu cel care, încercând să se apere, întoarce cuţitul înspre sine. Dacă vrei şi ţie să-ţi faci bine şi pe acela să-l cuminţeşti, spune despre el cuvinte bune. Dacă spui cuvinte rele, nu vei fi crezut de ceilalţi, care se vor gândi că vorbele tale izvorăsc din duşmănia pe care o ai faţă de el.
Nu-ţi murdări, dar, sufletul cu răutate, ci împodobeşte-l cu virtuţi. Nu arunca în semenul tău cu noroi, ci împleteşte-i cununi prin cuvinte de laudă. Nu scoate din gura ta necurăţii, căci tu vei fi primul care le va simţi duhoarea, ci oferă bunătate şi dragoste, ca să fii tu primul care le simte mirosul plăcut. Nimeni nu-l iubeşte pe omul invidios, pe când pe omul bun, care ştie să spună cuvinte frumoase despre orice, cu toţii îl iubesc ca pe un frate adevărat.
Şi pentru că ţi-am spus mai înainte că cel care invidiază şi vorbeşte de rău îşi face rău sieşi, nu celui căruia îi doreşte răul, trebuie să-ţi explic acum ce am vrut să spun. Îţi voi da mai multe exemple.
Cu ce l-a vătămat Cain pe Abel atunci când l-a omorât din invidie? Fără să vrea, l-a trimis mai devreme în Împărăţia cerurilor. Pe când el, dimpotrivă, a fost aspru pedepsit pentru păcatul său.
La fel Isav: cu ce l-a vătămat el pe Iacov? Iacov s-a îmbogăţit, dobândind nenumărate bunătăţi materiale, pe când el a ajuns să rătăcească prin locuri străine.
Preabunului Iosif, ce rău au reuşit să-i facă fraţii săi, care puţin a lipsit să nu-l omoare din pricina invidiei? Aceştia au ajuns să sufere de foame şi să fie în primejdie de a-şi pierde vieţile, pe când Iacov a ajuns stăpânitorul Egiptului, al doilea după Faraon.
Toate aceste exemple ne arată că atunci când invidiem pe cineva, îi facem acestuia, fără voia noastră, un mare bine. Pentru că Dumnezeu există şi le vede pe toate. Şi dacă este nedreptăţit un om care nu nedrep-tăţeşte pe nimeni, cu atât mai mult este acesta binecuvântat şi slăvit. În acelaşi timp, tu care invidiezi, eşti pedepsit. Şi cum să nu fii pedepsit când invidiezi un om care nu ţi-a făcut nici un rău, dacă eşti pedepsit şi atunci când nu te bucuri pentru binele vrăşmaşului tău? Cum să fie iertată ura ta faţă de un om nevinovat, când Domnul ne spune în Evanghelie că oamenii care îi iubesc numai pe cei de care sunt iubiţi nu fac mai mult decât ce fac vameşii (Mat. 5, 46).
De ce suferi, omule, pentru fericirea semenului tău? Dacă trebuie să suferi pentru ceva, să suferi pentru nefericirea ta, nu pentru bunăstarea celuilalt. Invidia ta este o nebunie, după cum vezi şi tu, de aceea eşti de neiertat. Desfrânatul poate aduce în apărarea sa faptul că l-a îndemnat dorinţa cărnii, criminalul aduce furia, hoţul, sărăcia. Dar tu ce motiv ai avut? Nici un alt motiv decât răutatea ta nemăsurată.
Mare neajuns este invidia, foarte mare neajuns! Invidia ne face să nu ne îngrijim de mântuirea sufletului nostru. Invidia l-a îndemnat pe Saul să-l omoare pe David, care era binefăcătorul său şi al întregului Israel. Vă aduceţi aminte ce s-a întâmplat atunci?
Filistenii porniseră încă o dată război împotriva israeliţilor. Filistenii au făcut tabără la Soco, iar israelitenii pe valea Stejarului. Cele două armate stăteau faţă în faţă şi erau pregătite de luptă. Dintr-odată, un om de statură uriaşă din tabăra filistenilor, pe nume Goliat, a ieşit în faţă şi a strigat cu trufie către israeliţi: „Alegeţi un bărbat dintre voi ca să lupte cu mine! Dacă mă va birui, cu toţii vom fi robii voştri. Dar dacă eu voi birui, atunci voi veţi fi robii noştri. Să vină unul dintre voi ca să luptăm, dacă are curaj!”
Atunci, toţi israelitenii, de la Saul până la ultimul soldat, s-au temut. Nu ştiau ce să facă. Au început să tremure de frică. Nu îndrăzneau să scoată nici nasul afară din mulţumea ostaşilor, gândindu-se la moartea care îi aştepta. Ce să facă?…
Timp de patruzeci de zile, în fiecare dimineaţă, Goliat ieşea în faţă şi striga cuvinte umilitoare, încercând să-i aţâţe pe israeliteni. Atunci, a apărut un tânăr pe nume David, care plecase de la oile sale, pe care le păştea, cu gândul să ajute şi el poporul său pe câmpul de bătălie. Cum l-a auzit de departe pe Goliat strigând cuvinte batjocoritoare la adresa israeliţilor, s-a hotărât să se lupte el cu filisteanul. Nu au reuşit să-l facă să se răzgândească nici cuvintele aspre ale fratele său, Eliab, şi nici poveţele regelui Saul. Cu mult curaj şi credinţă în ajutorul lui Dumnezeu, s-a pornit spre lupta inegală ce îl aştepta, strigând către rege: Să nu se împuţineze nimeni cu duhul din pricina lui; robul tău se va duce şi se va bate cu acest filistean! (1 Regi 17, 32).
Este, aşadar, puţin lucru, ca nefiind silit de nimeni şi neavând nici o nevoie, David să îşi pună viaţa în primejdie pentru a-i salva pe cei care nu i-au făcut nici un bine? După biruinţă, nu era firesc ca el să fie cinstit ca un adevărat izbăvitor al poporului lui Israel? Există o binefacere mai mare ca aceasta? După aşa o faptă, Saul îi datora lui David viaţa şi regatul său, deşi David nu s-a luptat cu Goliat pentru bogăţie şi cinstire sau alte bunătăţi pământeşti, ci pentru slava lui Dumnezeu. După fapta aceasta, nu s-ar fi mirat nimeni dacă Saul scotea coroana de pe capul său şi o punea pe capul lui David, ba încă şi aşa tot i-ar fi rămas dator, pentru că David i-a dăruit lui Saul viaţa şi împărăţia, pe când Saul i-ar fi dăruit numai împărăţia. Şi cu toate acestea, care a fost răsplata lui Saul? Ascultaţi ca să aflaţi.
După omorârea lui Goliat şi fuga în dezordine a filistenilor, Saul şi David s-au întors biruitori şi, aşa cum era obiceiul pe vremea aceea, femeile au ieşit de prin cetăţi, ca să-i întâmpine, cu dansuri şi cântece. Ele strigau bucuroase: Saul a biruit mii, iar David zeci de mii! (1 Regi 18, 7). Lucrul acesta l-a făcut pe Saul foarte invidios. De atunci, a început să crească în inima sa o mare duşmănie faţă de David. În mod normal, nu se explică, dat fiind faptul că strigând astfel, femeile acelea nu numai că nu l-au nedreptăţit pe Saul, dar chiar i-au făcut un bine, pentru că deşi acelea strigau că a omorât mii, el de fapt, fiind cuprins de frică, nici nu ieşise la luptă. Cinstea biruinţei în luptă aparţinea cu totul lui David. Nu a fost, aşadar, o nebunie din partea lui Saul să ceară să fie cinstit la fel ca David? Dimpotrivă, cel care trebuia să se supere era David, căci deşi victoria îi aparţinea în întregime, a fost cinstit împreună cu el şi Saul. Dar acesta este omul invidios: nu poate suferi să-l vadă p
e celălalt că este fericit, căci fericirea aproapelui său este nenorocirea sa.
Nu la fel a fost şi cu Abimelec, regele celor din Gherara? Acesta l-a invidiat pe Isaac pentru că îi mergea bine. Şi a semănat Isaac în pământul acela şi a cules anul acela rod însutit. Domnul l-a binecuvântat, şi omul acela a ajuns bogat şi a sporit tot mai mult, până ce a ajuns bogat foarte. Avea turme de oi, cirezi de vite şi ogoare multe (Facerea 26, 12-14). Iată dărnicia lui Dumnezeu! Iată câte bunătăţi le dă celor care nu se despart de El!
Iată ce i-a spus Abimelec, din invidie, dreptului Isaac: Du-te de la noi, că te-ai făcut mult mai tare decât noi! (Facerea 26, 16). Şi, cu adevărat, în toate era mai puternic, pentru că avea ajutorul lui Dumnezeu.
Unde îl alungi, Abimelec, pe cel drept? Nu ştii că oriunde s-ar duce, ajutorul lui Dumnezeu va fi cu el? Şi în pustie dacă l-ai trimite, prin harul lui Dumnezeu, el tot va fi fericit. Însă, tu, care te chinui din pricina invidiei, vei fi nefericit.
Nefericiţi sunt şi au fost toţi oamenii invidioşi din toate timpurile şi din toate locurile, pentru că se chinuiesc din pricina răutăţii lor şi, mai mult decât atât, sunt izgoniţi de Dumnezeu pentru acest păcat înfricoşător. Nu le rămâne altceva de făcut decât să se pocăiască şi să dobândească smerenie şi dragoste, ca să primească linişte sufletească şi bunăvoinţa lui Dumnezeu.