din „Despre necunoaşterea lui Dumnezeu”
EDITURA HERALD
A aceluiaşi,
despre necunoaşterea lui Dumnezeu,
cuvântarea a patra.
Păreau de ajuns cele demonstrate de curând despre neputinţa oamenilor de a-l înţelege pe Dumnezeu, ba încă şi despre o aceeaşi neputinţă pentru heruvimi şi serafimi, pentru a pune punct lucrurilor şi a nu merge mai departe, însă, câtă vreme dorinţa şi străduinţa noastră nu au în vedere numai astuparea gurii duşmanului, ci şi o mai mare educare întru înţelepciune a iubirii voastre, ne pornim iarăşi la atac şi ducem cuvântul mai departe. Tratarea unor asemenea aspecte vă va face să dobândiţi o mai mare cunoaştere, iar nouă ne va face biruinţele mai strălucite, acum când avem de curăţat terenul numai de nişte rămăşiţe. Nici buruienile nu trebuie tăiate numai în partea de sus – căci în acest fel ar creşte iarăşi pornind de la rădăcinile rămase jos -, ci trebuie scoase din crăpăturile şi adâncurile pământului şi lăsate aşa neacoperite la căldura razelor soarelui, spre a se veşteji uşor.
Hai, aşadar, să ne înălţăm iarăşi la cer prin mijlo¬cirea cuvântului, fără a iscodi sau a fi mânaţi de curio¬zitate, ci fiind împinşi de dorinţa de a curma disputa nelalocul ei iscată de cei care nu se cunosc pe ei înşişi şi nici nu acceptă să afle limitele naturii omeneşti. Din acest motiv am şi demonstrat cu prisosinţă că nu numai apariţia lui Dumnezeu, ba chiar şi cea a îngerilor îi era de nesuportat acelui drept, a cărui întreagă poveste v-am reamintit-o atunci; vi l-am arătat fără întrerupere pe fericitul Daniel cum pălea, tremura, cum intrase într-o stare nu cu mult diferită de cea a celor care se află în agonie, fiindcă sufletul lui se forţa să se smulgă din legătura cărnii. Aşa cum un porumbel domestic obişnuit să fie ţinut într-un porumbar, daca se întâmplă să simtă teamă fată de cineva, fiind străbătut de groază, se avântă spre acope¬riş şi caută o ieşire prin ferăstruici, mânat de dorinţa de a se elibera de spaimă, la fel s-a întâmplat atunci şi cu sufletul acelui preafericit; se năpustea să-şi ia zborul din trup şi se retrăgea de peste tot către cele din afară. Sufletul i-ar fi ieşit chiar aşa cum era, fără să fi atins împlinirea vremii sale, dacă îngerul nu i-ar fi venit degrabă înainte şi nu l-ar fi eliberat de spaimă, întorcându-l astfel din nou către sălaşul lui vremelnic.
Toate aceste lucruri le-am spus atunci pentru ca anomeenii, pricepând cât se deosebeşte omul de înger şi meditând la superioritatea acestui rob al lui Dumnezeu asemenea nouă, să se lepede de nebunia îndreptată împotriva Domnului. Dreptul acela nu suporta vederea unui înger, deşi avea aşa multă încredere în Dumnezeu, în schimb, aceştia, aflaţi atât de departe de acela în privinţa virtuţii, nu iscodesc un înger, ci pe însuşi Stăpânul îngerilor. Daniel a îmblânzit furia leilor, iar noi nu suntem în stare să prindem nişte vulpi; el a frânt un balaur în două şi a biruit natura acestei fiare prin încrederea pe care o avea în Dumnezeu, iar nouă ne e frică de nişte şerpi care nu au forţa să se apere; acela a pus capăt împă¬ratului mâniat precum un leu şi, când văpaia mâniei iui Nabucodonosor devenise mai mare decât cea care se aruncă împotriva armatelor barbare, a ţinut-o în frâu stând drept în mijlocul ei şi luminând toate întunecimile.57 Dar chiar acesta care oferea lumină, când a văzut că vine un înger la el, s-a cufundat într-o beznă adâncă. Prin urmare, ce scuză şi-ar mai putea găsi cei care pun la cale să scormonească acea natură preafericită?
Dar nu ne-am rezumat atunci cuvântarea numai la aceste lucruri, ci ne-am înălţat cuvântul până la acele puteri pline de înţelepciune. Urmărindu-le cum îşi pleacă ochii, îşi pun înainte aripile, stau drept în picioare şi dau glas unei chemări neîncetate, am do¬vedit că acele puteri netrupeşti ne arată prin tot ceea ce fac teama şi cutremurarea înaintea iui Dumnezeu. Câtă vreme ele sunt pline de înţelepciune şi mai apropiate decât noi de acea fiinţă negrăită şi prea¬fericită, ele cunosc mai bine decât noi caracterul ei incomprehensibil. Căci din vigoarea înţelepciunii se dă vigoare evlaviei.
V-am spus atunci şi ce înseamnă neapropierea şi că incomprehensibilitatea se referă la ceva înalt mai mare decât aceasta.
V-am explicat şi care este cauza: incomprehensibilitatea se arată ca atare la capătul unei căutări, în timp ce neapropierea nu îngăduie nici căutarea, nici începutul unei căi de acces, iar atunci am folosit imaginea largului mării. Am mai spus ca Pavel nu a vorbit de o lumină care să fie neapropiată, ci de „cel care locuieşte întru lumină neapropiată”; dacă sălaşul este neapropiat, cu atât mai mult va fi Dumnezeu, cel care îl locuieşte. Pavel nu spunea aceste lucruri ca şi cum Dumnezeu ar fi circumscris vreunui loc, ci pentru a se observa mult mai clar că El nu poate fi conceput cu mintea şi că este neapropiat.
Am trecut şi la alte puteri, heruvimii, şi am arătat cum se află deasupra lor ceva ca o boltă cerească, ca o piatră de cristal, ceva asemănător unui tron, apariţii sub formele unui chip de om, a unui fier încins, a unui foc, a unui curcubeu şi, după vederea tuturor acestora, profetul spune;
„acesta este modul în care apare chipul slavei Domnului” (Iez. l, 28).
Prin toate acestea v-am arătat chipul coborârii lui Dumnezeu şi faptul că şi un asemenea chip le este de neîndurat puterilor de sus.
Nu vreau să vă recapitulez în întregime toate acestea, dar, fiindcă vă sunt dator cu făgăduiala de a duce până la capăt demonstraţia, vreau să pricepeţi în mod precis cu ce m-am achitat până acum şi ce mi-a mai rămas. La fel fac şi cămătarii: îşi pun înainte re¬gistrul în care este scrisă întreaga socoteală şi îl arată datornicilor pentru ca ei să achite ce a mai rămas. Şi eu vă desfăşor precum sulul unei cărţi memoria cugetului vostru, şi, ca şi cum m-aş folosi de un deget,, vă arăt prin cuvânt cele de care m-am achitat până ce voi ajunge la cele care mi-au mai rămas ca datorie.
Aşadar, ce-a mai rămas de dovedit? Că nici începătoriile, nici stăpâniile, nici domniile şi nici o alta putere creai;’) din cele care există nu posedă o înţelegere precisă a lui Dumnezeu. Căci într-adevăr există şi alte puteri cărora noi nu le ştim nici măcar numele. Ia aminte la nebunia ereticilor: noi nu cunoaş¬tem nici măcar numele unor robi ai lui Dumnezeu şi ei iscodesc însăşi esenţa Stăpânului acelora. Ştim că există îngeri, arhangheli, tronuri, domnii, începătorii şi stăpânii, dar [acestea] nu reprezintă singurele popoare care se află în ceruri, căci acolo este o infinitate de neamuri şi cete cărora nu li se poate ține socoteala şi pe care nici un cuvânt nu le poate indica. De unde ştim că există puteri mai numeroase decât cele cunos¬cute, unele cărora nu le ştim nici măcar numele? Pavel este cel care aminteşte despre aceasta, când, vorbind despre Hristos, rosteşte următoarele cuvinte:
„L-a aşezat mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (Ef. 1,21).
Vezi cum există acolo unele nume care vor fi cunos¬cute în viitor, dar care acum sunt nedezvăluite? De aceea a spus „nu numai cele care sunt numite în veacul acesta, ci şi cele care vor fi numite în viitor”.
Şi ce-i de mirare în faptul că acestea nu sunt înzes¬trate cu o înţelegere precisă a esenţei divine? Aici nu se află nimic care să ceară o demonstraţie pe larg. Cu siguranţă, multe din lucrările lui Dumnezeu nu le sunt cunoscute puterilor de sus, începătoriilor, stăpâniilor și domniilor.
Vom demonstra şi acest lucru, folosindu-ne iarăşi de cuvintele apostolice, care ne spun că puterile de sus au priceput laolaltă cu noi unele din lucrările lui Dumnezeu, şi că nu le cunoşteau dinaintea noastră; şi nu numai că le-au priceput laolaltă cu noi, dar încă şi prin intermediul nostru.58
Spune Pavel:
„Căci nu s-a făcut cunoscut altor generaţii cum s-a descoperit acum sfinţilor săi apostoli şi pro¬feţi: anume că neamurile sunt împreună moşte¬nitoare, mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună părtaşi ai făgăduinţei sale – iar făgăduinţele erau date iudeilor – prin evanghelia căreia eu, Pavel, i-am devenit slujitor” (Ef. 3, 5-7).
Şi de unde reiese limpede că puterile de sus au priceput acum lucrul acesta? Căci cele rostite nu ne vorbesc decât despre oameni. Ascultă, deci, cele ce urmează:
„Mie, celui mai mic decât toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta, ca să binevestesc neamurilor bogăţia de nepătruns a lui Hristos” (Ef. 3, 8).
Ce înseamnă „de nepătruns”? Că nu poate fi cerce¬tată; însă, nu numai că nu poate fi găsită, dar nici măcar nu i se pot descoperi urmele. Să asculte din nou şi aceia cât de dese şi cât de variate sunt săgeţile aruncate împotriva lor! Căci dacă bogăţia este de nepătruns, cum să nu fie de nepătruns şi cel care dăruieşte această bogăţie?
„… şi să descopăr care este oikonomia tainei celei ascunse în Dumnezeu, pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor din ceruri” (Ef. 3, 9-l0).
Ai auzit că acele puteri au cunoscut toate acestea acum, nu mai înainte de această vreme? Căci străjerul nu cunoaşte cele voite de rege, „pentru ca înţelepciu¬nea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor”. Vezi câtă cinste i s-a acordat naturii umane, de vreme ce puterile de sus au ajuns să cunoască secretele Împăratului laolaltă cu noi şi chiar prin intermediul nostru?
Dar de unde reiese cu claritate că Pavel vorbeşte aici despre puterile cereşti? Căci se ştie că el îi numeşte şi pe demoni începătorii şi puteri, când spune:
„Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor acestei lumi şi ai acestui veac al întunericului” (Ef. 6,12).
Aşadar, nu se referă şi mai sus la faptul că demonii au ajuns atunci să cunoască? Nicidecum, a vorbit despre acele puteri de sus, căci după ce a spus: „înce¬pătorii şi stăpânii”, a adăugat „din ceruri”. Căci avem pe de-o parte începătoriile şi stăpâniile din ceruri, iar pe de altă parte începătoriile şi stăpâniile de sub cer”. De aceea le şi numeşte „stăpânitori ai acestei lumi”, pentru a arăta că cerul este de neatins pentru ele şi că întreaga lor putere şi-o manifestă numai în lumea actuală.
Ai văzut cum puterile de sus au ajuns să cu¬noască acestea laolaltă cu noi şi prin intermediul nostru? Dar, să ne conducem cuvântul către ceea ce a mai rămas de restituit din datorie, arătând că nici începătoriile, nici stăpâniile nu cunosc esenţa lui Dumnezeu. Cine, aşadar, ne vorbeşte despre aşa ceva? Nu mai este nici Pavel, nici Isaia, nici Iezechiel, ci un alt vas sfânt, însuşi fiul tunetului, preaiubitul de către Hristos, Ioan, cel care s-a rezemat la pieptul domnesc şi a sorbit de acolo izvoarele divine.
Aşadar, ce ne spune el?
„Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată” (Ioan l, 18).
Este cu adevărat un fiu al tunetului, căci a dat drumul unei vorbe mai răsunătoare decât glasul trâmbiţei, suficient de puternică spre a-i ruşina pe toţi amatorii de controverse.
Să urmărim însă şi obiecţiile care i s-ar putea aduce. Răspunde-mi, Ioane, ce vrei să spui? „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată”. Dar ce ne vom face cu profeţii care spun că l-au văzut pe Dumnezeu? Căci Isaia spune:
„L-am văzut pe Dumnezeu stând pe un scaun înalt şi măreţ” (Is. 6,1).
La rându-i, Daniel:
„ Am privit până când au fost aşezate scaune şi s-a aşezat Cel vechi de zile” (Dan, 7, 9).
Iar Miheia:
„L-am văzut pe Domnul Dumnezeul lui Israel stând pe tronul său” (III Reg. 22, 19)
şi la fel şi un alt profet:
„L-am văzut pe Dumnezeu stând deasupra alta¬rului de jertfă şi mi-a
spus: Loveşte locul de ispăşire” (Amos 9, 1).
Şi pot fi adunate multe asemenea mărturii. Aşadar, cum de spune Ioan că: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată”? O spune pentru ca tu să pricepi că există o înţelegere precisă a lui şi o cunoaştere clară a esenţei divine. Faptul că toate acele viziuni surprin¬deau chipul coborârii lui Dumnezeu şi nici unul din acei profeţi nu a văzut esenţa pură reiese în chip vădit din deosebirile dintre viziuni. Căci Dumnezeu este simplu, fără părţi şi fără formă, pe când toţi aceştia vedeau diferite forme.
De altminteri, El ne arată chiar acest lucru, din nou prin intermediul unui alt profet, şi, pentru a-i convinge pe aceştia că nu au văzut în chip limpede esenţa, spunea:
„Am înmulţit vedeniile profeţilor şi am dat ase¬mănarea mea pe mâinile lor” (Os. 12, 11).
Nu mi-am arătat însăşi esenţa mea, a vrut El să spună, ci chipul coborârii mele, potrivit cu slăbiciunea privitorilor. Cu siguranţă, Ioan nu s-a referit numai la oameni când a spus: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată” Căci acesta era un lucru evident atât din cuvântul profetic pe care îi amintesc iarăşi: „Am înmulţit vedeniile profeţilor şi am dat asemănarea mea pe mâinile lor”, cât şi din dezvăluirea făcută lui Moise.
Fiindcă acela dorea să îl vadă pe Dumnezeu înaintea ochilor săi, El îi spune:
„Nimeni nu va putea vedea fala mea şi să trăiască” (Ex.33,20).
Astfel, aceasta era un lucru vădit pentru noi şi bine cunoscut. Prin urmare, cuvintele „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată” nu au fost rostite de Ioan numai în privinţa naturii noastre, ci şi în privinţa puterilor de sus. Din acest motiv îl şi prezintă pe Fiul cel Unul-Născut ca pe acela care a dat această învă¬ţătură. Pentru a nu se găsi unul care sa spună: „De unde reiese limpede că aşa este?”, a adăugat: „Fiul cel Unul-Născut, cel care este în sânul Tatălui, acesta a făcut cunoscut”, prezentând, astfel, o mărturie şi un dascăl demn de crezare al acestei învăţături.59 Căci, dacă ar fi vrut să ne arate că avem de-a face cu acelaşi lucru pe care l-a rostit şi Moise, nu ar mai fi avut rost să precizeze că Fiul cel Unul-Născut a făcut cunoscută învăţătura. Fiindcă nu o dată cu precizarea „însuşi Cel Unul-Născut a făcut cunoscut”, ci şi mai înainte ca Ioan să spună că a învăţat de la cel Unul-Născut, profetul ne arătase limpede că a învăţat de la Dumnezeu. Numai pentru că urmărea să ne dezvă¬luie ceva mai mult decât cele spuse atunci de Moise, anume, faptul că nici puterile de sus nu îl văd pe Dumnezeu, de aceea l-a prezentat pe Cel Unul-Născut ca dascăl al învăţăturii.
Iar în acest loc să înţelegi că vedere înseamnă cunoaştere. Bineînţeles,, nu se cuvine să gândeşti că puterile netrupeşti au parte de pupile, ochi şi gene, ci, aşa cum este vederea pentru noi, la fel este cunoaşte¬rea pentru acelea. Astfel,, când auzi că „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată”, socoteşte că ţi-a fost dat să auzi că nimeni nu l-a cunoscut pe Dumnezeu in esenţa sa cu deplină claritate. La fel, când auzi despre serafimi că şi-au plecat ochii şi şi-au pus o pavăză înaintea privirii, şi când auzi că heruvimii au făcut acelaşi lucru, să nu socoteşti că este vorba despre ochi sau despre gene – fiindcă acesta este un compor-tament specific corpului -, ci să crezi că acestea sunt modalităţile prin care profetul a vorbit acoperit despre cunoaşterea cu care sunt înzestraţi.
Prin urmare, când profetul spune că aceştia nu pot îndura să privească chipul coborârii lui Dumnezeu, nu vrea sa spună altceva decât că ei nu pot îndura să deţină o cunoaştere deplină şi o înţelegere precisă cu privire la Dumnezeu, şi că nu îndrăznesc să priveas¬că direct la esenţa divină în puritatea şi plinătatea acesteia şi nici măcar la chipul coborârii lui Dumnezeu. Iar a privi direct înseamnă a cunoaşte.
Astfel, evanghelistul, ştiind că ştiinţa acestor lu¬cruri nu aparţine naturii omeneşti, şi că Dumnezeu nu este înţeles nici de către puterile de sus, ne conduce către cel ce stă la dreapta Tatălui, către cel ce deţine o cunoaştere precisă a acestor lucruri şi cel care ne-a dat această învăţătură. Nu a spus numai „Fiul”, deşi, dacă ar fi spus numai atât, tot ar fi fost de ajuns pentru a închide gura celor neruşinaţi. După cum pot fi socotiţi mulţi hristoşi, însă numai unul este Hristos şi după cum multora li se spune domni, dar unul este Domnul, mulţi sunt numiţi Dumnezei, dar unul este Dumnezeu, la fel, multora li se spune fii, dar unul este Fiul, iar articularea cuvântului este un semn sufi¬cient pentru a arăta că avem de-a face cu o condiţie privilegiată de fiu, pe care o deţine Cel Unul-Născut. Cu toate acestea, el nu s-a mulţumit cu atât, ci, după ce a spus: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată”, a adăugat: „Cel Unul-Născut, Fiul, cel care este în sânul Tatălui, acela a făcut cunoscut”. Mai întâi a spus „Unul-Născut” şi apoi „Fiu”. De vreme ce mulţi îl lipsesc de la bun început de cinstire din pricina numelui comun pe care îl poartă, socotindu-l numai ca pe unul din cei mulţi denumiţi astfel – căci denumirea de fiu este un nume pe care îl împărtăşim cu toţii -, evanghelistul a pus mai înainte atributul care îl deosebeşte, îi este propriu şi nu i se acordă nimănui altcuiva, faptul de a fi Unul-Născut.
A pro¬cedat astfel, pentru ca, pornind de la acest atribut, să te convingi că numele comun nu este comun, ci îi este propriu şi preeminent, nimănui altcuiva nefiindu-i în aşa măsură definitoriu, cum îi este aceluia.
Voi vorbi din nou despre acest lucru, mai pe larg, pentru a deveni mai limpede ceea ce vreau să spun. Numele de fiu este atribuit deopotrivă şi oamenilor, şi lui Hristos, dar nouă prin derivare, pe când aceluia în mod preeminent, însă, numele de Unul-Născut îi este atribuit numai lui şi nu este atribuit nimănui altcuiva, nici măcar prin derivare. Aşadar, pentru ca
tu să pricepi pornind de la denumirea atribuită nu¬mai lui, nu şi altora, că el este subiectul preeminent şi al celeilalte denumiri care se atribuie multora, iată pentru ce a spus mai întâi: „Unul-Născut” şi abia apoi „Fiul”. Dar, dacă nu îţi sunt de ajuns nici cele spuse acum, îţi voi vorbi şi de o a treia indicaţie, una greu de sesizat şi exprimată în termeni omeneşti, dar îndeajuns de tare pentru ca cei ce se târăsc pe pământ să se înalţe până la înţelegerea slavei Unului-Născut. Care este această indicaţie? „Cel care este în sânul Tatălui”. Cuvânt greu de înţeles, dar, cu condiţia să-l receptăm în sensul potrivit divinităţii, îndeajuns de puternic pentru a face înţeleasă naşterea. La fel cum, auzind de tron şi de locul de la dreapta, nu înţelegi că ar fi vorba de vreun tron ori de înscrierea într-un spaţiu anume, ci, din denumirea de tron şi din relaţia existentă prin ocuparea locului de la dreapta, ajungi să înţelegi lipsa unei deosebiri şi egalitatea în privinţa slavei, tot astfel, o dată ce auzi de sân, să nu socoteşti că ar fi vorba de sân sau de vreun loc, ci, din denu¬mirea de sân, să cauţi a înţelege marea apropiere şi încrederea pe care o are Fiul faţă de Născătorul său. Prin comparaţie cu imaginea şederii la dreapta, locuirea în sânul Tatălui ne arată şi ne reprezintă cu mult mai multă claritate marea apropiere a Fiului faţă de Născătorul său. Căci nici Tatăl nu ar fi îngăduit să-l aibă în sânul său pe Fiul, dacă nu ar fi fost de o aceeaşi fiinţă, şi nici Fiul, dacă natura sa ar fi fost inferioară, nu ar fi suportat sălăşluirea în sânul Tatălui.
Prin urmare, Fiul ca Unul-Născut şi fiind cel a cărui locuire se petrece în sânul părintesc, cunoaşte cu temeinicie toate cele ale Tatălui. De aceea a şi avut evanghelistul nevoie de aceste cuvinte, spre a dezvălui cunoaşterea temeinică pe care o are Fiul despre Tatăl. La care altă cunoaştere s-ar fi putut referi cuvântul amintit? Căci, dacă nu ar fi fost vorba de aceasta, pentru ce ar mai fi amintit de sânul Tatălui? Dacă Dumnezeu nu este o fiinţă corporală – şi într-adevăr nu este – şi dacă nu ni s-ar fi prezentat aici nici naşterea şi nici apropierea Fiului fată de cel care l-a născut, atunci, presupunând că această afirmaţie foloseşte numele fără un rost anume, ci la întâm¬plare, nu am fi dobândit de pe urma ei nici un folos în plus.
Dar numele nu sunt folosite fără nici un rost – cum s-ar putea aşa ceva, câtă vreme Duhul nu rosteşte nimic la întâmplare? -, dimpotrivă, ne este prezentată marea apropiere a Fiului faţă de Tatăl. Intr-adevăr, după ce a făcut marea dezvăluire că nici creaturile de sus nu îl văd pe el, adică nu îl cu¬nosc cu temeinicie, dorind să-l cunoşti pe învăţătorul demn de crezare al acestui lucru, a folosit în expu¬nere asemenea cuvinte, astfel încât tu să dai crezare în toate aceste privinţe unui învăţător care apare ca Fiu, ca Unul-Născut şi ca cel a cărui locuire se petrece în sânul părintesc, iar la urmă să nu-ţi mai rămână nimic îndoielnic. Iar dacă nu s-ar mai căuta contro¬versa şi nu s-ar mai dori înfruntarea neruşinată, aş prezenta acest text ca unul care exprimă durata veşniciei. Căci, la fel cum din cuvintele adresate lui Moise prin care i se spunea: „Eu sunt cel ce sunt” înţelegem că este indicată veşnicia, tot astfel, şi din aceste cuvinte prin care se afirmă: „Cel care este în sânul Tatălui”, putem ajunge să înţelegem că Fiul este din veşnicie în sânul Tatălui.
Aşadar, prin toate acestea ni s-a demonstrat că esenţa lui Dumnezeu este necunoscută pentru întreaga fiinţă creată. Ne-a mai rămas de demonstrat că numai Fiul şi Duhul Sfânt îl cunosc pe Dumnezeu cu toată precizia, însă, ne vom întoarce mai târziu la acest subiect, într-o altă întâlnire, şi, pentru ca amintirea celor spuse să nu fie copleşită din pricina mulţimii temelor tratate, ne vom îndrepta cuvântarea din nou către îndemnul obişnuit.
Care era îndemnul obişnuit pe care vi-l adresam? Să vă dedicaţi stăruitor rugăciunii cu un cuget treaz şi cu un suflet care stă de veghe. V-am vorbit şi mai înainte despre aceste lucruri şi v-aţi supus întru totul fără ezitare. Ar fi, deci, lipsit de sens ca, după ce aţi fost acuzaţi pentru delăsare, să nu vă fie acum lăudată stăruinţa. Vreau, aşadar, să vă laud şi să-mi mărturisesc recunoştinţa pentru ascultarea dovedită atunci.60 Şi vă voi mărturisi această recunoştinţă, dacă vă voi învăţa pentru ce a avut loc acea rugăciune înaintea altora, şi de ce a poruncit atunci diaconul să fie aduşi posedaţii şi cei stăpâniţi de duhul rău al nebuniei şi să-şi plece capetele.
Care este, aşadar, pricina pentru care se procedea¬ză aşa? Lucrarea diavolilor este un lanţ împovărător al răului, mai puternic decât cel mai straşnic lanţ de fier. Intocmai cum, o dată ce judecătorul soseşte în public şi urmează să se aşeze la înalta tribună de judecată, temnicerii îi aduc din închisoare pe toţi cei care sunt închişi acolo, şi îi aşază înaintea grilajelor şi draperiilor sălii de judecată aşa cum sunt ei – plini de praf, murdari, cu părul crescut, îmbrăcaţi cu zdrenţe, la fel au rânduit şi părinţii ca în momentul în care Hristos urmează să se aşeze ca la o tribună de judecată şi să se arate in misterii, posedaţii sunt aduşi ca nişte deţinuţi, dar nu pentru a da socoteală de fărădelegile lor, aşa cum dau socoteală aceia, nici pentru a fi supuşi la pedeapsă ori la supliciu, ci pentru ca poporul şi cetatea întreaga prezentă laolaltă înă¬untru să devină ca o ramură de măslin purtată în favoarea lor, pentru ca acea comuniune a tuturor să îl implore pe Stăpân în favoarea acelora, şi să îi ceară îndurarea cu glasul ei puternic.
Îi acuzam atunci pe cei care nesocoteau o aseme¬nea rugăciune şi în acel moment se aflau afară. Acum vreau să îi acuz pe cei care rămân înăuntru, şi nu pentru că rămân înăuntru, ci pentru că cei care rămân nu se arată cu nimic mai buni decât cei care se află afară, câtă vreme vorbesc unii cu ceilalţi în acel moment de o atât de mare înfricoşare.
Ce faci, omule? Vezi cum mulţimea de prizonieri luaţi dintre fraţii tăi stă în picioare lângă tine, iar tu stai de vorbă despre lucruri care nu au nici o legătură cu ei ? Nu îţi este de ajuns numai imaginea lor spre a te cutremura şi spre a ajunge să le împărtăşeşti sufe¬rinţa? Fratele tău este în lanţuri, iar tu eşti într-o stare de indiferenţă? Şi cum ai putea fi iertat, spune-mi, când te arăţi atât de lipsit de compătimire, atât de neomenos şi de crud? Nu ţi-e teamă că, în timp ce tu stai de vorbă, fiind indiferent şi lipsit de vigilenţă, unul dintre demoni îi va părăsi pe cei de acolo şi, aflându-ţi sufletul destins şi gol, se va năpusti cu multă îndrăz¬neală ca într-o casă căreia îi lipseşte poarta?
Nu s-ar cuveni ca în acel moment să se verse în comun şiroaie de lacrimi, să se vadă înlăcrimaţi ochii tuturor, să răsune tânguiri şi suspine de peste tot din biserică? După împărtăşirea tainelor, după binefacerea purificării prin botez, după comuniunea cu Hristos, acel lup răpitor a avut încă puterea să răpească aceşti miei din turmă şi să îi ţină la el, iar tu, văzând această năpastă, nu plângi? Şi cum ar putea fi justificat un asemenea comportament? Nu vrei să înduri suferinţa laolaltă cu fratele tău? Atunci, teme-te măcar pentru tine însuti şi trezeşte-te din indiferenţă.
Dacă ai vedea casa vecinului tău cuprinsă de flăcări, chiar dacă vecinul tău ţi-ar fi cel mai mare duşman dintre toţi, spune-mi, nu ai fugi să stingi focul, fiind cuprins de teamă ca focul să nu se răspândească cu repeziciune şi să ajungă şi la porţile casei tale? Judecă la fel şi în privinţa demonizaţilor, de vreme ce şi lucrarea diavolilor este la fel de neîndurătoare ca focul şi pârjolul. Să mi te văd purtându-ţi de grijă ca diavolul care se năpusteşte cu repeziciune să nu pună mâna pe sufletul tău, iar când îl vezi prezent, caută cu multă străduinţă scăpare la Stăpân, astfel încât diavolul, văzându-ţi sufletul plin de ardoare şi vigi¬lenţă, să socotească despre cugetul tău că îi rămâne de neatins, în cazul în care te-ar vedea căscând gura şi fiind delăsător, se va năpusti în grabă ca într-o casă pustie, însă, dacă depui toate strădaniile, eşti vigi¬lent, şi intri în comuniune cu cerurile însele, nu va îndrăzni nici măcar să te privească în faţă. Astfel, chiar dacă nu îţi pasă de fraţii tăi, poartă-ţi de grijă ţie însuţi şi pune la intrarea sufletului tău o piedică în calea acelui duh al răului.
Iar pentru a respinge atacul lui împotriva noas¬tră, nu este un zid de apărare mai bun decât rugă¬ciunea şi implorarea stăruitoare. Căci şi chemarea pe care diaconul o adresează tuturor când rosteşte: „Drepţi să stăm, cu vrednicie” nu a fost rânduită fără un rost anume, la întâmplare, ci pentru ca noi să ne îndreptăm gândurile care ni se târăsc la pământ, astfel încât, lepădându-ne de slăbiciunea pricinuită de pe urma preocupării de treburile vieţii zilnice, să ne putem înfăţişa înaintea lui Dumnezeu cu un suflet drept. Şi pentru a afla că, într-adevăr, aceste cuvinte nu se referă la trup, ci la suflet, el fiind cel chemat să se îndrepte, să ascultăm cum aceeaşi expresie este folosită în acest fel şi de către Pavel. Scriindu-le oamenilor abătuţi şi copleşiţi de năvala nenorocirilor, Pavel spunea: „îndreptaţi-vă braţele obosite şi ge¬nunchii slăbiţi”. Ei bine, ce am avea de spus? Că el vorbeşte despre braţele şi genunchii trupului? Nicide¬cum, deoarece el nu le vorbeşte atleţilor sau luptăto¬rilor, ci, prin aceste cuvinte a urmărit să înalţe tăria gândurilor lăuntrice dărâmată de încercări.
Ia aminte lângă cine stai, împreună cu cine îl vei chema pe Dumnezeu: împreună cu heruvimii! Asemuieşte-te cu cei care formează corul împreună cu tine şi îţi va fi de ajuns spre a deveni vigilent să conştientizezi faptul că tu, înveşmântat într-un trup şi legat de carne, ai fost socotit vrednic de a înălţa îm¬preună cu puterile netrupeşti imnuri către Stăpânul comun tuturora.61 Aşadar, nimeni să nu ia parte la acele imnuri sfinte şi mistice cu o ardoare slăbită. Nimeni să nu aibă în acel moment gânduri lumeşti, ci să le înlăture din cuget pe toate cele pământeşti, să se strămute pe el însuşi în întregime la cer şi, ca şi cum s-ar găsi stând în preajma tronului slavei însoţit de serafimi, să înalţe imnul întru totul sfânt închinat Dumnezeului slavei şi al măreţiei.
Iată pentru ce am cerut să se stea în acel moment în ordine. Căci a sta în ordine nu înseamnă nimic altceva, decât a sta în acel mod în care i se cuvine omului să fie când stă înaintea lui Dumnezeu, cu „frică şi cutremurare” (Fil. 4,1),
cu un suflet care veghează şi este atent. Despre faptul că şi expresia „a sta” se referă la suflet ne-a lămurit, iarăşi, Pavel, când spune:
„aşa să staţi întru Domnul, iubiţilor” (Fil. 4,1).
Aşa cum arcaşul, dacă vrea ca săgeţile trimise să-şi atingă ţinta, se îngrijeşte mai întâi de poziţia sa şi nu îşi lansează săgeţile până ce nu se aşază cu precizie drept înaintea obiectului vizat, tot astfel se întâmplă şi cu tine: dacă vrei să-i săgetezi diavolului capul său cel rău, îngrijeşte-te mai întâi de starea gândurilor tale, pentru ca, stabilindu-te într-o stare dreaptă şi nestân¬jenită de nimic, săgeţile lansate de tine să-şi atingă ţinta îndreptată împotriva aceluia.
Acestea au fost spuse despre rugăciune. Dar, de vreme ce, pe lângă indiferenţa faţă de rugăciuni, dia¬volul a mai născocit şi un alt procedeu de atac care să aducă o mare tulburare, este nevoie să se ridice un zid de apărare care să împiedice şi apropierea acestuia. Ce anume a mai uneltit acel duh al răului?
Văzându-vă cum v-aţi strâns laolaltă ca şi cum aţi fi un singur trup, şi cât de multă hotărâre dovediţi în atenţia pe care o acordaţi celor rostite, [diavolul] nu a îndrăznit să-i trimită pe unii dintre slujitorii lui pentru a vă îndepărta de la ascultare folosindu-se de sfaturi şi îndemnuri, fiindcă ştia că nici unul din voi nu va accepta asemenea sfaturi. I-a amestecat, însă, în mulţime pe unii care fură şi taie pungile cu bani, pregătindu-i să jefuiască de la mulţi dintre cei care se adună deseori aici aurul pe care aceştia îl au la ei. Iar acest lucru s-a petrecut aici deseori şi în cazul mul-tora. Prin urmare, pentru ca acest lucru să nu se mai întâmple, şi nici să nu mai fie stinsă ardoarea voastră consacrată ascultării din pricina pierderii bunurilor, de vreme ce mulţi dintre voi aţi fost victime, pe toţi vă îndemn şi vă sfătuiesc să nu purtaţi aur când intraţi aici, astfel încât, străduinţa voastră pentru ascultare să nu devină pentru aceia prilejul faptei lor rele, iar plăcerea pe care voi o simţiţi petrecându-vă timpul aici să fie umbrită de furtul bunurilor voastre.
Tocmai acest lucru a pus la cale diavolul, nu pen¬tru a vă face mai săraci, ci pentru ca, fiind cuprinşi de o mare neplăcere din pricina pierderii bunurilor, să vă distragă de la râvna consacrată ascultării. Căci la fel a făcut şi cu Iov când l-a lipsit de toate bunurile sale, nu cu scopul de a-l face mai sărac, ci pentru a-l lipsi de evlavie. Străduinţa aceluia nu se îndreaptă către luarea bunurilor – fiindcă ştie că aceasta nu în¬seamnă nimic -, ci urmăreşte ca prin luarea bunurilor să arunce sufletul în păcat. Iar dacă nu va fi în stare să împlinească aşa ceva, atunci nu va socoti că acţiunea i-a reuşit.
Cunoscând acum ce are diavolul în minte, prea¬iubite, când vei fi lipsit de aurul tău, fie din pricina hoţilor, fie din oricare altă pricină, preamăreşte-l pe Domnul şi vei avea atunci un câştig mai mare, iar duşmanului îi vei da o îndoită lovitură, pe de-o parte, pentru că nu ai îndurat pierderea cu greutate, iar pe de altă parte, pentru că ai adus mulţumire. Iar dacă te-ar vedea copleşit de pierderea bunurilor, te va convinge ca în urma îndurării greutăţii să te îndrepţi împotriva Domnului, iar, în acest caz, niciodată nu va înceta să-ţi pricinuiască un asemenea necaz. In schimb, dacă ar vedea că tu nu numai că nu îl blestemi pe Dumnezeul care te-a creat, ba chiar îi şi aduci mulţumire o dată cu fiecare nenorocire care se abate asupra ta, va înceta să te supună încercărilor, văzând că încercarea nenorocirilor îţi devine pricină de mulţumire, şi ajunge să-ţi facă cununile de învin¬gător mai strălucitoare şi să-ţi sporească răsplătirile. De altminteri, aşa s-a întâmplat şi cu Iov. După ce l-a lipsit de bunuri şi i-a lovit trupul, l-a văzut aducând mulţumiri şi nu a îndrăznit să meargă mai departe, ci, îndurând o înfrângere ruşinoasă şi necruţătoare, a renunţat, câtă vreme îi conferise atletului lui Dumnezeu o mai mare strălucire.
Cunoscând, aşadar, toate acestea să ne temem numai de un singur lucru, de păcat, iar pe toate celelalte să le îndurăm cu seninătate, fie că este vorba de pierderea bunurilor, de vreo boală a trupurilor, de împrejurări grele, de insulte, de calomnii, ori de oricare altă nenorocire ce se abate asupra noastră. Căci, potrivit naturii lor, aceste nenorociri nu numai că nu ne vor face rău, dar chiar vor putea să ne aducă mari foloase şi ne vor procura mai multe răsplătiri, în cazul în care le îndurăm aducând mulţumiri. Ştii bine că Iov, după ce a primit cununile de învingător pentru răbdarea şi curajul său, a fost răsplătit cu lu¬cruri îndoit de multe în comparaţie cu cele pierdute. Tu, însă, ai putinţa să primeşti nu de două sau de trei ori mai mult, ci de o sută de ori mai mult decât orice, dacă le înduri pe toate cu seninătate, şi vei moşteni viaţa veşnică, viaţă la care fie să ajungem noi toţi, prin harul şi iubirea Domnului nostru Iisus Hristos, căruia slavă i se cuvine acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.