din „Despre necunoaşterea lui Dumnezeu”
EDITURA HERALD
A aceluiaşi,
despre necunoaşterea lui Dumnezeu
şi despre faptul că serafimii nu pot suporta
nici măcar coborârea lui Dumnezeu către ei,
cuvântarea a treia.
Ţăranii harnici, când văd un copac săl¬batic lipsit de roade, care le îngreu-nează munca şi dăunează plantelor cultivate din pricina rădăcinilor pu-ternice şi a desimii umbrei, se grăbesc foarte tare să-l doboare. Deseori se întâmplă să se pornească vântul şi să se alăture lor la tăierea copacului: năpustindu-se asupra frunzişului co¬pacului şi zguduindu-l cu multă putere, frânge copacul întreg şi îl culcă la pământ, scutindu-i în acest fel de multă trudă. Cum şi noi urmărim să doborâm un copac îndărătnic şi sălbatic, erezia anomeenilor, să îl rugăm pe Dumnezeu să ne trimită harul Duhului său, pentru ca un vânt, de orice fel ar fi acesta, să se năpustească şi să smulgă erezia din rădăcină, scutindu-ne astfel de multă trudă.
Deseori, îndată ce pământul este lăsat în paragină şi încetează să mai fie folosit de mâinile agriculto¬rilor, este năpădit de buruieni, mărăcini şi de copaci sălbatici care cresc singuri, în acelaşi chip este pustiit şi sufletul anomeenilor, câtă vreme nu este cultivat de cercetarea_Scripturilor, ci pornind de la sine s-a lăsat pe el însuşi să fie năpădit de această erezie potrivnică şi sălbatică. Fiindcă acest copac nu a fost sădit de Pavel, nu a fost udat de Apollo50, nu l-a făcut Dumnezeu să crească, ci a fost sădit de curiozitatea necuvenită a raţionamentelor, a fost udat de revărsările unui orgoliu lipsit de raţiune şi a crescut din dorinţa de a căpăta mărire.
Avem nevoie de flacăra Duhului pentru a reuşi nu numai să smulgem această rădăcină a răului, ci şi spre a o mistui în foc. Îl vom chema, aşadar, pe Dumnezeul hulit de ei şi lăudat de noi şi îl vom ruga să ne călăuzească pe mai departe limba în cursa ei şi să ne deschidă cugetul către o înţelegere mai clară a celor rostite.
Fiindcă întreaga noastră trudă este menită pentru el şi pentru preamărirea lui, mai degrabă decât pentru mântuirea noastră. Nimeni nu va putea, ne¬cinstindu-L pe Dumnezeu, să-L păgubească cu ceva şi nimeni nu va putea, lăudându-L, să-L facă să apară mai strălucitor. De altminteri, cât priveşte slava ce îi este proprie, el rămâne pentru veşnicie neschimbat, fără ca laudele noastre să-l facă să sporească sau ca blasfemiile să-l micşoreze. Oamenii care îl preamă¬resc potrivit cu vrednicia sa, sau mai bine spus după cât le stă lor în putere să îl preamărească – căci vred¬nicia sa nicicând nu va putea fi preamărită îndeajuns –, obţin folos din lauda pe care o aduc. în schimb, cei ce îl hulesc şi dispreţuiesc îşi pun în primejdie propria lor mântuire.
Hulitorii de Dumnezeu sunt aceia despre care cineva a spus:
„Cel care aruncă o piatră în sus, în capul lui a aruncat-o” (Sir. 27, 25).
Cel care aruncă o piatră în sus nu va putea să des¬pice bolta cerească, nici măcar să o atingă, dimpo¬trivă, piatra rămasă în aer îl va izbi în creştetul capului pe însuşi aruncătorul ei. La fel se întâmplă şi cu cel care huleşte acea Fiinţă preafericită, aceea pe care nimic nu ar putea-o păgubi, fiind cu mult prea mare şi prea înaltă, încât să mai poată primi vreo lovitură: el ascute sabia care îi va pătrunde în suflet, ca urmare a nerecunoştinţei arătate faţă de binefăcătorul său.
Să-L chemăm, aşadar, pe Dumnezeul de negrăit, Cel care nu poate fi gandit, nici vazut si nici inteles; pe cel care înfrânge puterea limbii omeneşti, cel care este dincolo de înţelegerea cugetului muritor, pe cel nedezvăluit îngerilor, cel pe care serafimii nu îl pot contempla, heruvimii nu îl pot pricepe, cel care ră¬mâne nevăzut începătoriilor, stăpâniilor, puterilor şi, într-un cuvânt, întregii făpturi create, fiindu-le cunos¬cut numai Fiului şi Duhului.
Ştiu că îmi vor acuza cuvântarea de exagerare, fiindcă am afirmat că el este de neînţeles chiar şi pu¬terilor de sus. Dar eu tocmai din acest motiv îi voi acuza la rândul meu de sminteală şi de nebunie. Căci nu este o exagerare să afirmi despre Creator că este mai presus de înţelegerea tuturor fiinţelor create, ci faptul de a pretinde că ei, cei care se târăsc pe pă¬mânt şi se află atât de departe de puterile de sus, pot circumscrie şi cuprinde prin slăbiciunea raţiona¬mentelor lor ceea ce le este de neînţeles. Eu, însă, dacă nu aş aduce dovadă pentru ceea ce am susţinut mi s-ar adresa pe bună dreptate acuzaţia de exagerare Dar dacă voi, după ce vă voi dovedi că Dumnezeu este de neînţeles puterilor de sus, încă veţi mai susţine cu tărie şi veţi mai afirma polemizând că voi îl cunoaşteţi, în câte gropi meritaţi să fiţi aruncaţi, în câte pustiuri să fiţi lepădaţi, ca pedeapsă pentru faptul de a fi exagerat că voi cunoaşteţi cu precizie cele care rămân de necontemplat tuturor puterilor fără de trup?
Hai, atunci, să înaintăm pe mai departe în ela¬borarea unor asemenea demonstraţii, întorcându-ne iarăşi cuvântarea către rugăciune, căci, adesea, însăşi urmarea rugăciunii ne dă dovada pe care o căutăm. Aşadar, să-l chemăm pe însuşi
„împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, pe cel ce singur are nemurire, pe cel care locuieşte întru lumină neapropiată; pe care nu l-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-l vadă; a căruia este cinstea şi puterea în veci! Amin.”
(I Tim. 6,15-16).
Acestea nu sunt cuvintele mele, ci ale lui Pavel. Tu să iei aminte la evlavia şi teama înrădăcinate în sufletul lui. Fiindcă Pavel, amintind de Dumnezeu, nu a primit să ajungă mai degrabă la capătul expune¬rii învăţăturii, până ce nu i-a restituit lui Dumnezeu datoria cuvenită pentru ceea ce a primit şi, drept urmare, îşi încheie cuvântarea printr-o doxologie. Iar dacă
„pomenirea celui drept este spre binecuvântare” (Pild. 10, 7),
cu atât mai mult va fi spre laudă pomenirea lui Dumnezeu.
Iar Pavel face la fel şi la începutul epistolelor, căci, adesea, când îşi începe epistolele, îndată ce aminteşte de Dumnezeu, nu merge mai departe în expunerea învăţăturii, până ce nu îi aduce doxologia cuvenită. Ascultă, de pildă, cum se adresează când le scrie galatenilor:
„Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos, cel ce s-a dat pe sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din
acest veac rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui, căruia fie slava în veci. Amin!”
(Gal., 1, 3-5).
La fel şi în altă parte:
„Împăratului veacurilor, celui nestricăcios, nevă¬zutului, Dumnezeului singur înţelept fie cinste şi slavă în veci. Amin!” (I Tim., l, 17).
Face Pavel aceasta numai în privinţa Tatălui, iar în privinţa Fiului nu?
Ascultă cum a făcut acelaşi lucru şi în privinţa Unului Născut. Deoarece, când a spus:
„Căci aş fi dorit să fiu anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de neam cu mine, după trup”,
a adăugat după aceea:
„ale cărora sunt înfierea şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele; din care după trup este Hristos, cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci. Amin!” (Rom. 9, 4-5).
Ca şi Tatălui, la fel îi oferă şi Unului Născut doxologia, mai înainte de a duce mai departe cursul cuvântării. Fiindcă Pavel l-a ascultat pe Hristos care rosteşte:
„Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan, 5,23).
Şi, pentru a pricepe că însăşi rugăciunea ne oferă dovada, hai să o aşezăm în centrul privirilor noastre, „împăratul împăraţilor, spune Pavel, şi Domnul dom¬nilor, cel ce singur are nemurire, cel care locuieşte întru lumină neapropiată”. Opreşte-te la acest loc al rugăciunii şi întreabă-l pe eretic ce poate însemna expresia „cel care locuieşte întru lumină neapropiată” şi fă-l să fie atent la precizia limbajului lui Pavel. Nu a spus „cel care este lumină neapropiată”, ci „cel care locuieşte întru lumină neapropiată”, pentru ca tu să pricepi că, dacă locuinţa lui este neapropiată, cu atât mai mult este cel care o locuieşte, Dumnezeu. Iar Pavel nu a spus aceste cuvinte pentru a-ţi închipui o casă şi un loc aflate în preajma lui Dumnezeu, ci pentru a pricepe în şi mai mare măsură că el este cu neputinţă de înţeles.
Şi nu a spus nici măcar „cel care locuieşte într-o lumină care nu poate fi înţeleasă”, ci „neapropiată”, fiindcă un lucru care nu poate fi înţeles înseamnă mult mai mult. Se spune „cu neputinţă de înţeles”, când obiectul căutat şi cercetat nu poate fi cuprins cu mintea de către cei care îl cercetează, în schimb, „neapropiat” desemnează obiectul care dintru înce¬put nu îngăduie nici un fel de cercetare şi de care nimeni nu se poate apropia. De exemplu, se spune despre largul mării că nu poate fi înţeles, deoarece scufundătorii care se coboară în apă şi se afundă mult în adâncul mării nu pot ajunge la fundul mă¬rii. Iar atributul „neapropiat” este aplicat unui lucru care dintru început nu poate fi nici cercetat, nici pătruns.
Ce ai avea de spus despre acestea? Se va spune că poate fi de neînţeles oamenilor, nu însă şi îngerilor, nici puterilor de sus. Răspunde-mi, eşti, deci, un înger şi faci parte din ceata puterilor fără de trup? Nu eşti cumva tot om şi ai aceeaşi substanţă ca şi mine? Ori ţi-ai uitat până şi natura căreia îi aparţii? Să admitem că ar fi ceva neapropiat numai pentru oameni, nu şi pentru îngeri, deşi nu se subînţelege acest lucru, nici nu a spus Pavel aşa ceva: oamenilor nu le este apropiată lumina întru care locuieşte Dum¬nezeu, pe când îngerilor nu le este neapropiată. Să admitem, dacă vrei, aşa ceva, făcându-ţi o concesie. Dar tu însuţi nu eşti om? Ce-ţi pasă atunci dacă înge¬rilor nu le-ar fi neapropiată lumina? Ce valoare are aceasta pentru tine, tu, amatorule de dispute, iscodi¬torul şi cel care afirmă că esenţa divină poate fi înţe¬leasă prin mijlocirea naturii omeneşti?
Dar, pentru ca tu să pricepi că lumina este neapro¬piată nu numai omului, ci şi îngerilor, ascultă ce spu¬ne Isaia. Iar când îl numesc pe Isaia, vorbesc de fapt despre dezvăluirea Duhului, căci orice profet aduce la cuvânt cele care fac parte din lucrarea Duhului:
„Şi în anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ; sera¬fimii stăteau în jurul lui şi fiecare avea câte şase aripi: cu două îşi acopereau fetele , iar cu două picioarele” (îs. 6,l-2).
Care să fie pricina pentru care îşi acoperă feţele, punându-şi înainte aripile, răspunde-mi? Şi care altă pricină să fie decât aceea că ei nu puteau îndura stră¬fulgerarea plină de strălucire şi acele raze de lumină care veneau dinspre tron? Aceasta, cu toate că ei nu vedeau lumina însăşi în puritatea ei, nici esenţa lui Dumnezeu lipsită de acoperire, ci le stătea înainte chi¬pul coborârii către cele văzute. Dar ce este coborârea? Este modul prin care Dumnezeu nu se arată aşa cum este, ci se arata pe el însuşi după cum poate fi văzut de către cel ce este in stare să-l contemple, potrivindu-şi chipul în care apare pe măsura slăbiciunii celor care îl privesc.
Faptul că avea loc o coborâre apare evident chiar din cuvintele profetului: „L-am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ”, dar Dumnezeu nu se aşază, acesta fiind modul în care nu pot apărea decât fiinţele corporale. Iar cât priveşte cuvintele „pe un scaun”, Dumnezeu nu poate fi cuprins într-un scaun, câtă vreme divinitatea nu poate fi circum¬scrisă vreunui lucru. Dar serafimii nu puteau îndura nici măcar o asemenea coborâre, cu toate că i se aflau în preajmă: „serafimii stăteau în jurul lui”. Prin urmare, faptul că se aflau în preajmă era mai degra¬bă pricina pentru care nu puteau să-l vadă. Fiindcă nu se vorbeşte despre un loc anumit, ci Duhul Sfânt doreşte să arate că, deşi [serafimii] se află mai aproape de esenţa divină decât noi, tot nu o pot contempla. De aceea şi spune: „serafimii stăteau în jurul lui”, nu pentru a ne induce ideea unui loc anumit, ci dezvăluind prin apropierea locului faptul că fiinţa lor este mai apropiată de Dumnezeu decât este a noastră.
Noi nu întrezărim caracterul incomprehensibil al lui Dumnezeu aşa cum o fac acele puteri, ca unele care sunt mai pure, mai înţelepte şi mai străvăzătoare decât îi stă în putere naturii umane. Întocmai cum ne-putinţa de a înfrunta razele soarelui nu este aceeaşi pentru orb şi pentru cel ce vede, la fel, neputinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu nu este pentru noi la fel de mare cum este pentru aceia. Iar distanţa care îl separă pe cel orb de cel ce vede este la fel de mare precum deosebirea dintre noi şi aceia. De aceea, când îl auzi pe profet că spune: „L-am văzut pe Dumnezeu”, să nu îţi închipui că el a văzut acea esenţă, ci numai chipul coborârii, ba încă şi pe acesta mai nedesluşit decât puterile de sus, deoarece nu a avut puterea să vadă precum heruvimii.
Dar ce vorbesc eu despre acea preafericită sub¬stanţă, câtă vreme omul nu poate privi fără teamă nici măcar fiinţa îngerului? Şi pentru ca voi să pri¬cepeţi că acesta este adevărul, vă voi aduce înainte un om prieten cu Dumnezeu, un om plin de multă cutezanţă, căruia îi dădeau curaj înţelepciunea, drepta¬tea şi multe alte calităţi de care dădea dovadă, anume Sfântul Daniel. Astfel, când îl voi înfăţişa plin de slăbiciune, prăbuşit şi zguduit din pricina prezenţei îngerului, nimeni să nu creadă că el se află în această stare din pricina păcatelor şi a relei sale conştiinţe, ci, fiind dovedită cutezanţa pe care o are cu sufletul, se demonstrează cu siguranţă că avem de-a face cu slăbiciunea naturii omeneşti.
Aşadar, acest Daniel ţinu post trei săptămâni şi nu a mâncat mult dorita pâine, nici vin şi nici carne n-a pus în gură, nici nu s-a uns cu miresme (cf. Dan., 10, 3). Şi tocmai atunci a avut acea viziune, când sufletul său, devenit mai uşor şi mai plin de duh în ur¬ma postului, se găsea mult mai pregătit să primească o asemenea vedenie. Dar ce spune el?
„Mi-am înălţat ochii şi iată un om îmbrăcat cu veşminte de in – acestea sunt veşminte preoţeşti -, mijlocul său era încins cu un brâu de aur de Ofaz; trupul lui era precum comorile din Tarsis, chipul ca strălucirea fulgerului, ochii săi ca flă¬cările de foc, braţele şi picioarele aşa cum arată arama lustruită, glasul cu care îşi rostea cuvin¬tele ca vuietul unei mulţimi. Numai eu am avut această vedenie; o mare spaimă s-a abătut asupra celor care erau cu mine şi au fugit de teamă. Mă părăsiseră puterile şi măreţia mea se prefăcu în stricăciune” (Dan. 10, 5-8).
Ce să însemne „măreţia mea se prefăcu în strică¬ciune”? Daniel era un tânăr în putere; însă, când teama simţită înaintea îngerului l-a strămutat într-o stare de muribund, s-a răspândit asupra sa multă paloare, i-a pierit prospeţimea tinereţii şi i s-a risipit orice culoare din înfăţişarea sa – iată pentru ce a spus: „măreţia mea se prefăcu în stricăciune”. La fel cum îndată ce un conducător de car este cuprins de teamă şi scapă frâiele, fiecare cal goneşte unde vede cu ochii şi carul se răstoarnă cu totul, tot astfel se petrece îndeobşte şi cu sufletul când este cuprins de teamă şi înfiorare; fiind atins de spaimă, pierde con¬trolul propriile sale puteri care îi vin de la fiecare din simţurile corpului, ca şi cum ar scăpa nişte frâie, abandonându-şi părţile corpului, care, la rândul lor, lipsite fiind de puterea care să le susţină, îşi pierd vigoarea şi se prăbuşesc. Aşa i s-a întâmplat atunci şi lui Daniel.
Dar ce face îngerul? îl ridică şi îi spune:
„Daniele, om plăcut al lui Dumnezeu, ia aminte la cuvintele pe care ţi le spun şi stai drept în pi¬cioare, că acum sunt trimis către tine”
(Dan. 10,11).
Iar el se ridică tremurând tot. Şi după ce îngerul a început iarăşi să-i vorbească şi să-i spună:
„Din ziua în care ti-ai oferit inima să pătimească înaintea lui Dumnezeu, cuvintele îţi sunt ascultate şi eu vin din pricina cuvintelor tale”,
se prăbuşi din nou la pământ. La fel se întâmplă şi cu cei care cad în leşin. Căci aceia se ridică şi îşi revin în fire, privind la noi când îi susţinem şi îi stropim cu apă rece pe faţă, pentru ca apoi, de cele mai multe ori, să ni se prăbuşească în braţe – la fel a păţit şi profetul. Sufletul îi era plin de teamă şi nu putea îndura să aibă în faţa ochilor imaginea prezentei celui ce era, ca şi el, rob al lui Dumnezeu, nici nu avea putere să înfrunte acea lumină; de aceea se găsea într-o mare tulburare, silit fiind să se desprindă din legătura cărnii ca şi cum ar fi fost prins în lanţuri, îngerul, însă, îl sprijinea.
Să asculte bine cei care îl iscodesc pe Stăpânul îngerilor! Daniel, înaintea căruia leii îşi plecau ochii de teamă, cel care avea puterea ca, având trup ome¬nesc, să înfăptuiască lucruri care depăşesc omul, nu poate îndura prezenţa unuia care este, împreună cu el, rob al lui Dumnezeu, ba încă îşi pierde atunci şi suflarea. Căci el spune:
„S-au zvârcolit cele dinlăuntrul meu o dată ce am avut această vedenie şi n-a mai rămas suflare în mine” (Dan. 10,16).
în schimb, unii care se află atât de departe în privinţa virtuţii în comparaţie cu acest om drept susţin că ei cunosc cu deplină precizie însăşi acea Fiinţă supremă şi primă, cea care a dat fiinţă acestor mii de îngeri, din rândul cărora Daniel nu a avut tăria să-l privească nici măcar pe unul singur.
Dar, să readucem cuvântul la întâia temă pe care am înaintat-o şi să demonstrăm că Dumnezeu nu poate fi contemplat nici de către puterile de sus, chiar dacă El se coboară spre a le fi laolaltă. Căci, spune-mi, pentru ce îşi pun serafimii înainte aripile ?Pentru ce altceva, dacă nu pentru a întări cuvântul apostolic „cel care locuieşte în lumină neapropiată”, cuvânt pe care îl vestesc prin faptele lor şi nu numai ei, ci şi puterile cărora heruvimii le sunt superiori. Căci ei stau în picioare în preajma lui Dumnezeu, iar acelea îi sunt tron, nu fiindcă Dumnezeu are nevoie de un tron, ci pentru ca tu să pricepi astfel virtutea acestor puteri.
Ascultă, de pildă, şi un alt profet care vorbeşte despre puterile de sus.
„Şi a fost cuvântul Domnului către Iezechiel, fiul lui Buzi, la râul Chobar.” (Iez., 1, 3).
Acesta se afla la râul Chobar, pe când acela era atunci la râul Tigru (Dan., 1, 4). Într-adevăr, când Dumnezeu voieşte să le apară robilor săi o vedenie ieşită din comun, îi mână pe aceştia afară din cetăţi într-un ; ţinut purificat de vuiete, pentru ca sufletul să nu fie tulburat de nimic din cele care se văd şi de nimic din cele ce se fac auzite, ci să se bucure de o eliberare deplină spre a se consacra contemplării vedeniilor. Dar ce a văzut Iezechiel?
„Iată că un nor – spune el – venea dinspre miază¬noapte; în jurul lui se găsea o văpaie de foc şi o flacără care răspândea raze de lumină, iar în mijlocul focului se găsea ceva ca un metal în văpaie, iar în mijloc am văzut ceva ca patru fiare. Aspectul lor părea să fie aidoma celui al omului. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi. Erau, spune el, nişte fiinţe înalte şi înspăimântătoare, iar fiecare purta în spate o mulţime de ochi de jur împrejur. Deasupra cape¬telor fiarelor se vedea un fel de boltă, care părea a fi dintr-un cristal minunat şi care se întindea în sus. Fiecare fiară avea câte două aripi, care le acopereau trupurile. Deasupra bolţii se vedea ceva ca o piatră de safir, pe care se afla ceva ca un tron, iar pe această înfăţişare asemenea tro¬nului se găsea ceva ca un chip de om. Şi am văzut că de la mijloc în sus părea asemenea unui metal încins, iar de la mijloc în jos asemenea unui foc; văpaia sa apărea precum un curcubeu care porneşte dintr-un nor pe timpul unei zile ploioase” (Iez., 1, 4-28).
Şi după toate acestea, profetul rosteşte următoa¬rele cuvinte, dorind să arate că nici el şi nici acele puteri nu şi-au arătat neîngrădit însăşi fiinţa lor:
„
Acesta este modul în care apare chipul slavei Domnului” (Iez., 1, 28).
Ai băgat de seamă cum şi aici, ca şi în cazul de mai înainte avem de-a face cu chipul coborârii lui Dumnezeu? Dar şi aceste puteri se ascund în spatele aripilor lor nu dintr-un alt motiv decât acela pe care l-am arătat mai înainte, cu toate că aceste puteri sunt fiinţele cele mai înţelepte, cele care posedă cea mai mare cunoaştere, şi cele mai pure.
De unde reiese limpede că puterile au aceste atribute? Din înseşi numele lor. Aşa cum îngerului i se spune înger, întrucât vesteşte oamenilor cele ale lui Dumnezeu şi se spune arhanghel, pentru că acesta le porunceşte îngerilor, la fel şi aceste puteri poartă denumiri care ne arată înţelepciunea şi marea lor puritate. Cum aripile dezvăluie înălţimea naturii – căci şi Gabriel apare zburând, nu fiindcă îngerul se numără în rândul zburătoarelor, ci pentru ca tu să pricepi că el se apropie de natura omenească venind din ţinuturile cele mai înalte şi de la un mod de viată
superior -, urmează că aripile nu amintesc de nimic altceva decât de înălţimea naturii. Prin urmare, dacă aripile amintesc de înălţimea naturii; dacă tronul [închipuieşte] odihna_lui Dumnezeu! [întru puterile cereşti]; dacă ochii dezvăluie profunzimea văzului lor; iar dacă apropierea lor de tron şi intonarea neîncetată de imnuri către Dumnezeu arată vegherea lor necurmată vreodată de somn – în acelaşi chip, numele unora amintesc de înţelepciunea, iar al altora de marea lor puritate. Căci ce înseamnă „heruvim”? Cunoaştere îmbelşugată.51 Dar „serafim”? Gură de foc.52 Vezi cum numele au dezvăluit puritatea şi înţe¬lepciunea?
Iar dacă acolo unde este o cunoaştere îmbelşu¬gată nu este cu putinţă nici măcar să vezi limpede chipul coborârii lui Dumnezeu, atunci, când este numai o cunoaştere parţială, după cum spune Pavel: „In parte cunoaştem şi ca prin oglindă şi în ghicitură”, de câtă nebunie nu dau dovadă aceia care socotesc că le sunt cunoscute şi vădite cele pe care îngerii nu le pot contempla?
Doream să vă dovedesc şi că Dumnezeu nu poate fi cunoscut nu numai de către heruvimi şi serafimi, dar nici de către începătorii, stăpânii, de către nici o fiinţă creată. Însă, cugetul nostru a ostenit pentru a mai putea dovedi aceasta, nu din pricina mulţimii cuvintelor, ci din pricina înfiorării pe care o inspiră cele rostite, căci sufletul se cutremură şi este răscolit de spaimă când se consacră multă vreme contem¬plărilor celor de sus. Prin urmare, hai să ne coborâm sufletul din ceruri şi să ni-l călăuzim, aşa plin de teamă cum este, către chemarea53 pe care o adresăm în mod obişnuit. Care este aceasta? Este chemarea la rugăciune pentru ca cei atinşi în aşa mare măsură de boală să se vindece într-o bună zi. Dacă noi dorim să fie chemat Dumnezeu în ajutorul celor bolnavi, al celor care muncesc în mine, al celor care îndură un regim crunt de sclavie şi în ajutorul celor posedaţi, cu atât mai mult se cuvine să ne rugăm pentru aceştia, dat fiind că lipsa evlaviei este un lucru mai crunt decât diavolul. Nebunia primeşte iertare, în schimb, pentru boala de care suferă aceştia lipseşte orice pu¬tinţă de a se apăra.
Dar, pentru că tot am amintit de rugăciunea pentru cei posedaţi, doresc să vă vorbesc despre ceva care priveşte dragostea voastră şi să scap Biserica de o boală grea de care suferă. De altminteri, ar fi absurd dacă ne-am ocupa cu o aşa mare râvnă de vindecarea celor din afară,, nesocotind propriile membre. Care este, aşadar, boala aceasta? Pe această mulţime negrăit de mare care este reunită acum, şi care dovedeşte o atenţie atât de sporită faţă de cele rostite, când caut să o privesc în acel moment de cea mai adâncă cu¬tremurare,54 adeseori nu pot. Deplâng amarnic faptul că se arată mult zel şi o ardoare neostoită faţă de cuvintele unuia care este rob al lui Dumnezeu ca toţi ceilalţi, ascultătorii înghesuindu-se unul într-altul şi rămânând până la sfârşit, în schimb, când Hristos urmează să se arate în momentul sfintelor misterii,V biserica devine goală şi pustie.
Şi cum ar putea fi vrednic de iertare aşa ceva? Din pricina acestei uşurătăţi pierdeţi şi orice laudă care s-ar fi cuvenit să fie adusă pentru zelul pe care îl arătaţi în ascultare. Care dintre voi nu va aduce învinuiri laolaltă cu noi, dacă v-ar vedea cum risipiţi de îndată rodul ascultării? Dacă acordaţi celor rostite o atenţie sporită, atunci arătaţi-vă zelul prin fapte, însă, faptul că voi plecaţi de îndată ce ati ascultat cuvântarea este semn că în cugetul vostru nu a fost primit şi nu a rămas nimic din cele spuse. Dacă cele rostite s-ar găsi într-adevăr în sufletele voastre, le-aţi reţine pe de-a-ntregul în interiorul vostru şi v-ar călăuzi cu cea mai adâncă evlavie până la săvârşirea misteriilor celor mai cutremurătoare.
Iar acum, când plecaţi după ce oratorul îşi termină cuvântarea, rămâ¬neţi lipsiţi de orice folos, ca şi cum aţi asculta un cân¬tăreţ la citeră.
Dar care este scuza fără de folos pe care o aduc cei mai mulţi dintre cei care se poartă astfel? De rugat, spun ei, ne putem ruga şi acasă; în schimb, nu este cu putinţă să auzim o omilie sau o învăţătură stând acasă. Te înşeli pe tine însuţi, omule! E adevărat, poţi să te rogi şi acasă, dar nu te poţi ruga ca în biserică, acolo unde se află o aşa mare mulţime de preoţi, acolo unde urcă la Dumnezeu chemarea într-un glas. Când îl chemi pe Dumnezeu de unul singur nu eşti ascultat întocmai ca atunci când te rogi împreună cu fraţii tăi. Aici este ceva mai mult: unirea în cuget, armonia glasurilor, legătura iubirii şi rugăciunile preoţilor. Pentru aceasta celebrează şi preoţii înaintea tuturor, pentru ca rugăciunile mulţimii care sunt mai slabe să primească întărire dintr-ale lor, astfel încât să se înalţe laolaltă către cer.
De altminteri, la ce bun ar mai sluji omilia, dacă rugăciunea nu ar fi comună? Mai întâi rugăciunea şi apoi cuvântul. La fel grăiesc şi apostolii:
„Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului” (Fapt. 6, 7).
La fel face şi Pavel când se roagă la începutul episto¬lelor, pentru ca, precum lumina unei făclii, lumina rugăciunii să deschidă calea cuvântului. Dacă ai obiş¬nui să te rogi de unul singur cu deplină conştiincio¬zitate, nu ai mai avea nevoie de învăţătura venită din partea unora care sunt robi ai lui Dumnezeu laolaltă cu tine, ci ar trebui ca El însuşi să-ti lumineze cugetul, fără vreun mijlocitor oarecare.
Iar dacă rugăciunea făcută de unul singur are o asemenea putere, cu atât mai mare este puterea ace¬leia făcută împreună cu mulţimea. Căci forţa acesteia şi întărirea oferită sunt cu mult mai mari decât în cazul rugăciunii făcute acasă şi în mod personal. De unde reiese limpede aceasta? Ascultă-l pe Pavel când spune:
„Cel care ne-a izbăvit pe noi dintr-un pericol de moarte atât de mare, şi ne izbăveşte, şi nădăjduim că ne va mai izbăvi încă, ajutându-ne şi voi prin rugăciune, aşa încât darul acesta făcut nouă să ne fie prilej de mulţumire adusă de către mulţi oameni, pentru noi.” (II Cor. l, 10-l1).
Aşa a scăpat şi Petru din închisoare:
„căci se făcea necontenit rugăciune către Dumne¬zeu pentru el, de către Biserică” (Fapt. 12, 5).
Şi de vreme ce rugăciunea Bisericii i-a adus atâta folos lui Petru şi l-a scos din închisoare pe acel stâlp, cum îţi permiţi să dispreţuieşti puterea acesteia, spune-mi, şi ce scuză vei mai putea avea? Ascultă-l pe Dumnezeu Însuşi când spune că este înduplecat de mulţimea care îl cheamă cu iubire. Căci el spune, apărându-se înaintea lui Iona pentru vrejul de dovleac:
„Tu ţi-ai făcut necaz pentru acest vrej pentru care nu te-ai trudit şi nici nu l-ai crescut, iar mie cum să nu-mi fie milă de cetatea cea mare a Ninivei, în care locuiesc mai bine de o sută douăzeci de mii de bărbaţi?” (lona 4,10-11).
Nu fără rost este scoasă în evidenţă mulţimea, ci pentru ca tu să pricepi că rugăciunea făcută laolaltă are mare putere. Vreau să vă fac acest lucru limpede şi printr-o istorisire omenească.
Acum zece ani, după cum ştiţi şi voi, nişte oameni fură arestaţi pentru că s-au ridicat împotriva câr¬muirii. Apoi, unuia dintre cei care se bucuraseră de putere i se dovedi îndreptăţirea acuzaţiilor, i-a fost pus căluşul la gură, şi fu scos afară pe calea către lo¬cul executării pedepsei cu moartea, întreaga cetate se grăbi atunci către hipodrom, muncitorii îşi părăseau locurile de muncă şi întreg poporul strângându-se laolaltă l-a eliberat pe condamnat de mânia împără¬tească, deşi acesta nu merita în nici un chip iertarea.
Cum aşa? Când aţi dorit să îndepărtaţi mânia împăratului pământesc v-aţi grăbit cu toţii laolaltă, împreună cu copiii şi femeile; în schimb, când trebuie atrasă bunăvoinţa împăratului cerurilor şi îndepăr¬tată mânia sa îndreptată nu numai împotriva unui singur păcătos ca atunci, nici împotriva a doi, trei sau o sută, ci împotriva tuturor păcătoşilor din lume şi când trebuie cerută eliberarea demonizaților din latul diavolului, voi rămâneţi pe loc pe afară şi nu vă gră¬biţi spre a fi laolaltă cu toţii, astfel încât Dumnezeu, fiind înduplecat de unirea glasurilor voastre, să îi elibereze pe aceia de pedeapsă, iar vouă să vă ierte păcatele?
Dacă te-ai fi aflat în acel moment în piaţa publică, de te-ai fi găsit acasă ori prins în treburi de la care nu te poţi abate, nu a fost nevoie de o forţă mai mare decât cea a leului pentru ca, rupând legăturile care te reţineau, să poţi ajunge la rugămintea obştească? Câtă nădejde de mântuire îţi trebuia în acel moment, răspunde-mi, preaiubite frate? Nu numai oamenii dau glas acelei chemări pline de cea mai adâncă cutremu¬rare, ci şi îngerii cad la picioarele Stăpânului, iar arhanghelii se roagă: au şi ei momentul prielnic care îi sprijină în luptă, jertfa55 venindu-le într-ajutor.
Şi după cum oamenii taie ramuri de măslini pe care le agită înaintea împăraţilor, folosindu-se de această plantă pentru a readuce mila şi iubirea de oameni, la fel şi îngerii aduc atunci înainte în locul ra¬murilor de măslin însuşi trupul domnesc, chemându-l pe Domnul pentru natura omenească, fiind aproape gata să rostească: „ne rugăm pentru aceştia pe care tu însuţi i-ai socotit vrednici de a le veni înainte cu iubirea ta până într-atât, încât ţi-ai oferit propriul tău trup; revărsăm rugăminţi pentru aceştia, pentru care tu însuţi ţi-ai vărsat sângele; te chemăm pentru aceştia, pentru care tu ţi-ai jertfit trupul acesta”.
De aceea şi diaconul se apropie în acel moment şi le porunceşte posedaţilor să-şi plece numai capul, pentru ca ei să-şi exprime rugăminţile prin forma corpului, căci nu le este îngăduit să se roage laolaltă cu adunarea comună a fraţilor. Se apropie de aceştia, întrucât, fiindu-ţi milă de aceştia, de răul de care suferă şi de lipsa lor de glas, să-ţi foloseşti libertatea de exprimare pentru a cere ajutorarea lor de către Dumnezeu. Aşadar, gândindu-ne la toate acestea, să ne îndreptăm împreună către momentul acela, astfel încât să atragem mila lui Dumnezeu şi să aflăm har şi ajutorul cuvenit.
Mi-aţi încuviinţat vorbele. V-aţi manifestat apro¬barea cu multă larmă şi bătăi din palme. Dar, pentru ca voi să vă manifestaşi elogiile prin fapte, nu este mult timp de aşteptat până să vă demonstraţi ascul¬tarea.56 Eu caut acel elogiu, acel şir de aplauze care se vădeşte din fapte. Sunteţi chemaţi, aşadar, să staţi unul lângă altul, aşa cum aţi stat până acum. Dacă vreunul va tulbura ordinea prezentă, opriţi-l cu stăruință, astfel încât să dobândiţi un câştig îndoit provenit şi din propriul zel şi din grija purtată fraţilor. Pro¬cedând aşa, vă veţi da curs rugăminţilor voastre cu mai multă încredere şi, atrăgând bunăvoinţa lui Dumnezeu, veţi putea ajunge la cele bune de aici şi la bunurile viitoare, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia slavă i se cuvine în vecii vecilor. Amin.