din „Despre necunoaşterea lui Dumnezeu”
EDITURA HERALD
Cuvânt înainte
Sfântul Ioan Gură de Aur este cel căruia istoria Bisericii Universale i-a consacrat un loc privilegiat în sânul său, Răsăritul readucându-l în permanenţă în amintire prin săvârşirea liturghiei alcătuite de el, iar Apusul cinstindu-l cu aşezarea moaştelor sfântului în cel mai de seamă loc al său, în preajma bazilicii Sfântului Petru din Roma. Obişnuiţi ca Sfântul Ioan să fie cel care ne poartă, prin liturghia sa, către înălţimile divine, ne va fi greu să acceptăm imaginea ultimă pe care o oferă istoria vieţii sale, imaginea unui om măcinat de boală şi forţat de soldaţi să parcurgă pe jos calea către locul de exil.
De aceea, relatarea vieţii lui Ioan ne pune în situaţia de a căuta o explicaţie pentru orbirea contemporanilor săi. Pentru Dumnezeu, probabil, explicaţia este mai simplă: până să primească, după moarte, slava Bisericii, lui Ioan i-a fost dăruit privilegiul ca viaţa să îi fie asemenea lui Hristos, Cel Căruia I-a închinat întreaga sa existenţă; Gură de Aur a vorbit „cu putere” înaintea oamenilor, iar aceştia au căutat să-l piardă, a slujit neobosit Bisericii, însă „ai săi”, clericii creştini ai vremii, „nu l-au primit” şi s-au folosit de mai marii lumii spre a-l obliga să poarte crucea exilului.
Istoria cu încheiere martirică a vieţii lui Ioan începe în Antiohia, în jurul anului 350, unde se naşte într-o familie influentă, ca fiu al funcţionarului imperial Secundus şi al Anthusei, cea care va rămâne văduvă la vârsta de douăzeci de ani, fără să se mai recăsătorească vreodată. Cu un destin aproape identic cu cel al mamei episcopului Augustin din Hippona, Sfânta Monica, creştina evlavioasă Anthusa este cea care îşi călăuzeşte fiul către o educaţie în urma căreia să aibă parte de valorile cele mai de seamă ale vieţii culturale şi spirituale. În privinţa culturii, Ioan este îndrumat să urmeze o pregătire în arta oratorică (aşa cum s-a întâmplat şi cu Augustin), care reprezenta în epocă cea mai înaltă treaptă a educaţiei unui tânăr, mai ales că oferea posibilitatea unei realizări profesionale remarcabile în domeniul juridic.
În această privinţă a beneficiat, datorită sacrificiilor materiale îndurate de mama sa, de frecventarea şcolii unui retor renumit, Libanios, unde l-a avut coleg pe un alt viitor episcop, Theodor din Mopsuestia. Deşi ajunsese să stăpânească arta retorică în mod strălucit, profesiunea de avocat nu o va practica decât pentru o scurtă perioadă de timp, suficient pentru ca mai apoi să regrete că nu a mers imediat pe calea monahismului, aşa cum o făcuse prietenul său, Sfântul Vasile cel Mare. Succesul educaţiei retorice va fi încununat de frumuseţea predicilor sale, motiv pentru care posteritatea îi va adăuga supranumele „Gură de Aur” (Chrysostom), ceea ce nu s-a mai întâmplat în istoria Bisericii decât în cazul unui episcop de Ravenna, Petru Chrysologul (Cuvânt de Aur, 380-450).
Tot sub influenţa mamei sale, cea care i-a acordat prima instrucţie religioasă, tânărul Ioan va căuta să-şi însuşească credinţa la un nivel superior, atât moral, prin viaţa monahală, cât şi intelectual, prin însuşirea cunoştinţelor teologice. Astfel, la doi ani după primirea botezului în anul 372 (în acea epocă botezul era preponderent administrat la vârstă adultă, după o perioadă de catehumenat), Ioan devine monah, întârzierea de doi ani, după cum el însuşi va mărturisi, a fost cauzată numai de rugămintea stăruitoare a mamei de a nu fi lăsată singură până la moartea sa, survenită în 374 sau 375.
La mănăstirea în care intrase îl va avea ca mentor pe Diodor din Tars, întemeietorul „şcolii antiohiene”, unde se propunea o interpretare spirituală a Bibliei însoţită de respectarea strictă a doctrinei creştine orthodoxe stabilite la Conciliul din Niceea. Ioan se va adânci în studiul Scripturii, pe care îl va însoţi timp de doi ani cu o viaţă ascetică severă într-o grotă din apropierea Antiohiei, unde îşi va pierde pentru tot restul vieţii sănătatea.
În anul 381 este numit de episcopul Meletie ca diacon în episcopia Antiohiei, iar după cinci ani, succesorul acestuia, episcopul ulterior canonizat, Flavian, menţionat elogios şi în omiliile din acest volum, îl numeşte preot, slujire pe care şi-o va menţine timp de aproape doisprezece ani, fiindu-i încredinţată şi misiunea de a rosti predici.
În această perioadă, în care Ioan Gură de Aur a rostit circa 700 de predici, a avut de înfruntat tulburările pricinuite de apariţia şi amplificarea ereziilor, cât şi conflictul politic dintre Antiohia, capitală a provinciilor Imperiului Bizantin din Orientul Apropiat, şi autoritatea imperială din Constantinopol. Conflictul a culminat în anul 397 cu revolta înfrântă a antiohienilor, cărora Ioan şi episcopul Flavian le-au venit în ajutor.
În acelaşi an, la Constantinopol, murea arhiepiscopul Nectarie, lăsând neocupat un loc de episcop ce făcea obiectul intereselor politice şi religioase, antrenând confruntări între diferitele facţiuni religoase din Imperiu. Prins fără voia sa în jocul unor asemenea interese, preotul Ioan din Antiohia, renumit pentru predicile sale, este atras printr-un vicleşug să descindă în Constantinopol, căci, altminteri, el nu şi-ar fi părăsit oraşul natal şi comunitatea pe care o slujea, nefiind mânat de dorinţa de a ocupa funcţii înalte. Cel care l-a atras pe Ioan în această cursă a fost Eutropiu, ministrul împăratului Arcadius, urmărind ca, prin numirea unui antiohian ca arhiepiscop să diminueze influenţa episcopului Teofil al Alexandriei, care avea şi el un candidat pentru funcţia arhiepiscopală.
În cele din urmă, la 28 februarie 398, Ioan este întronat ca arhiepiscop al Constantinopol, hirotonit de însuşi episcopul Teofil al Alexandriei, însă numai sub constrângerea deciziei imperiale, căci, după această numire, va fi unul dintre cei mai mari duşmani ai noului arhiepiscop de Constantinopol.
Pe parcursul anilor de episcopat, între anii 398 şi 404, Ioan Gură de Aur şi-a pus în valoare calităţile pe care le manifestase mai înainte ca preot al episcopiei din Antiohia. Astfel, în acest interval de timp, elaborează circa 500 de omilii şi câştigă admiraţia credincioşilor din Constantinopol, venită, pentru un timp, inclusiv din partea împărătesei Eudoxia. În predicile sale va apăra cu deplină convingere orthodoxismul niceeo-constantinopolitan, de pe scaunul unde slujiseră pentru o bună perioadă de timp cinci episcopi care susţinuseră erezia ariană. De asemenea, este implicat în acţiuni care vizau îmbunătăţirea vieţii celor bolnavi, bătrâni şi săraci, înfiinţând pentru aceştia case de adăpost şi continuând în acest fel nişte modalităţi de ajutorare introduse în Biserică de Sfântul Vasile cel Mare.
Grija deosebită pentru aceste categorii de oameni o dobândise încă din perioada diaconatului său în Antiohia, unde fusese învestit cu misiunea ajutorării celor defavorizaţi. Ca ocupant al scaunului arhiepiscopal din capitala Imperiului, încurajează misionarismul în părţile teritoriului bizantin în care nu se răspândise creştinismul şi acţionează în favoarea introducerii goţilor în Biserică, a căror migraţie îi adusese în preajma Constantinopolului. Prea puţin pătruns de spiritul imperial al cuceririi, Ioan le propune goţilor constituirea unei biserici autonome, cu preoţi numiţi din rândurile lor şi chiar cu slujbe religioase oficiate în limba proprie.
Rigorismul moral impus de Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care el însuşi îl adoptase prin practicarea unei discipline ascetice severe, va deveni cauza cea mai importantă a duşmăniei pe care i-o vor purta autorităţile politice şi religioase dintr-un oraş care, deşi dobândise de aproape şaptezeci de ani statutul de capitală a unui imperiu creştin, nu renunţase cu adevărat la un vechi laxism moral susţinut în continuare prin activităţile publice ale cetăţenilor.
Mai mult decât atât, predecesorul lui Ioan, episcopul Nectarie, fusese unul dintre promotorii acestui stil de viaţă în Biserică. Astfel, Ioan se pronunţă împotriva luxului şi imoralităţii de care se făceau vinovaţi atât cei care formau aristocraţia Imperiului, cât şi clericii, ori credincioşii din rândul poporului. Lipsit de tact politic, calitatea cea mai importantă pe care trebuia să o deţină un arhiepiscop aflat în preajma autorităţilor, Ioan Gură de Aur îşi îndepărtează de sine susţinătorii politici, împărăteasa Eudoxia, criticată implicit şi se pare, chiar în mod direct, pentru luxul casei imperiale, va deveni din admiratoarea sa unul din duşmanii cei mai înverşunaţi, iar Eutropiu, ministrul care îl adusese pe scaunul episcopal, îi va deveni, de asemenea, duşman, în momentul în care Ioan se opune deciziei de a desfiinţa dreptul de azil în biserică, prin care se prevedea încetarea urmăririi de către autorităţi a condamnaţilor refugiaţi într-o biserică.
Fără sprijin politic, Ioan va deveni pradă uşoară a episcopului Teofil al Alexandriei. Pornind de la cazul călugărilor numiţi „Fraţii lungi”, condamnaţi de arhiereul alexandrin se pare, pe nedrept, ca fiind eretici, Teofil va reuşi să convoace în anul 403 un sinod în care Ioan este condamnat în urma unor capete de acuzare lipsite de temei şi caterisit cu consimţământul a 36 de episcopi, inclusiv a unora care îi erau subordonaţi în cadrul arhiepiscopiei din Constantinopol. Decizia trimiterii lui Ioan în exil este revocată de către împăratul Arcadius în acelaşi an 403, temându-se de reacţia violentă a credincioşilor faţă de această hotărâre.
Ioan nu va căuta însă să recâştige bunăvoinţa împăratului, proliferând acelaşi rigorism moral prin care era criticat stilul de viaţă al casei imperiale şi în perioada reînvestirii sale ca arhiepiscop de Constantinopol. De altminteri, la solicitarea adversarilor săi, conduşi de acelaşi Teofil al Alexandriei, i se contesta reînvestirea, care, potrivit lor, trebuia să fi fost făcută prin convocarea unui alt sinod.
Pierzând cu totul sprijinul împăratului Arcadius, în 9 iunie 404 se ia decizia definitivă ca Ioan să fie depus din funcţie şi este trimis sub escortă militară în Cucuson, oraş din Armenia provincie aflată la una din marginile Imperiului Bizantin. După o călătorie obositoare care a durat circa şaptezeci de zile şi pe parcursul căreia fusese întâmpinat cu ostilitate de mai toţi episcopii creştini, a avut parte de un tratament aspru de viaţă, pe care îl descrie în epistolele trimise de el în această perioadă prietenilor săi din Antiohia şi Constantinopol. Tocmai din pricina faptului că a continuat să participe la viaţa Bisericii şi în timpul exilului, atât prin epistole, cât şi prin vizitele pe care le primea din partea antiohienilor, în anul 407 este strămutat într-un alt loc de exil, în orăşelul Pitiunta de pe ţărmul estic al Mării Negre. Deja cu sănătatea şubrezită de pe urma primei exilări, Ioan nu va reuşi să îndure şi această nouă călătorie la care era, ca şi prima dată, forţat de ostaşi să o facă pe jos. Astfel, după trei luni de mărşăluire forţată, în ziua de 14 septembrie a aceluiaşi an 407, moare într-un sat din apropierea oraşului Comana, se pare, aducând pentru ultima dată slavă lui Dumnezeu.
Papa Inocenţiu, căruia Ioan îi trimisese două epistole, reuşeşte să îl reabiliteze după cinci ani de la moartea sa, iar în anul 438 rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse cu alai în Biserica Apostolilor din Constantinopol. Din 1 mai 1626, moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur se regăsesc la Roma. I-au fost, de asemenea, consacrate zile de comemorare în calendarul creştin, fiind amintit în Biserica Ortodoxă, alături de Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigore de Nazianz şi la sărbătoarea celor Trei Ierarhi.
Opera rămasă de pe urma Sfântului Ioan Gură de Aur este foarte vastă, fără comparaţie printre părinţii creştini de limba greacă, egal fiindu-i sub acest aspect numai Fericitul Augustin, scriitor de limbă latină.
Opera lui Ioan este compusă din tratate, cateheze, comentarii biblice, omilii la cărţile Vechiului şi ale Noului Testament, diverse cuvântări, epistole, precum şi cărţi de cult, dintre care cea mai celebră, rămâne, fără îndoială, „Slujba Sfintei Liturghii”, după care se oficiază liturghia în cea mai mare parte a Bisericii Ortodoxe. Majoritatea acestor scrieri sunt la origine predici susţinute de Ioan în Antiohia şi Constantinopol. Aceste predici erau consemnate de persoane specializate care efectuau funcţia de tahigrafi, iar apoi, înaintea editării acestora, erau revăzute de către Ioan. Cum majoritatea scrierilor din epocă erau elaborate prin dictare şi lecturate cu voce tare, faptul că scrierile lui Ioan au la origine discursuri susţinute în Biserică nu le situează mai prejos faţă de tratatele religioase redactate numai spre a fi citite. Dimpotrivă, strălucita artă retorică pe care o stăpânea cel supranumit Gură de Aur conferă scrierilor sale o frumuseţe aparte, şi, datorită faptului că Ioan avea de fiecare dată în vedere şi viaţa morală a credincioşilor cărora le predica, sunt evidenţiate corelaţiile existente între învăţătura creştină şi viaţa creştină. Astfel, lecturarea scrierilor lui Ioan nu lasă impresia unui dogmaticism pur şi steril, străin vieţii de credinţă, pe care o poate resimţi cititorul tratatelor teologice pure.
Scrierile lui Ioan ating mai toate aspectele vieţii morale şi pastorale, ajungând până la comentarea practicilor vieţii cotidiene, urmăresc interpretarea cărţilor din Vechiul Testament cel mai mult folosite în Biserică, elogiază personalitatea multor personaje biblice, a sfinţilor şi a contemporanilor săi de seamă, se opresc asupra învăţăturilor fundamentale ale Bisericii şi apără orthodoxia creştină de asaltul ereziilor foarte numeroase din epocă.
Din cea din urmă categorie de subiecte ale predicilor sale fac parte şi cele cinci discursuri prezente în acest volum, fiind cunoscute ca predici contra anomeenilor. Anomeeni, ceea ce se vede după chiar numele cu care sunt desemnaţi, provenit din grecescul anomoios (nu de aceeaşi), referindu-se la doctrina ariană că Fiul nu este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, constituiau o sectă desprinsă din curentul arian. Această desprindere a avut loc în urma persecuţiei împotriva arienilor întreprinsă de împăratul Toodosie.
Secta l-a avut ca reprezentant cel mai important pe Eunomiu din Cyzic, împotriva căruia s-au ridicat mulţi teologi ai timpului (Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Didim din Alexandria, Apolinarie de Laodiceea şi Theodor din Mopsuestia). Anomeeni introduceau, în plus faţă de arianismul propriu-zis, ideea că subordonarea Fiului faţă de Tatăl se manifestă chiar la nivelul esenţei acestora. Astfel, esenţa lui Dumnezeu Tatăl era socotită „faptul de a fi nenăscut”, atribut care, prin punerea în aplicare a unei sofistici care avea la bază logica aristotelică, în mod evident, nu putea fi acordat şi esenţei celui născut din El, Fiului. Se ajungea, în acest fel, la concluzia că Fiul nu putea împărtăşi aceeaşi fiinţă cu Tatăl. Această logică simplistă, care eluda o verificare a teoriei pe baza textelor biblice, a avut succes în rândul mulţimii.
Poate tocmai din cauza acestui succes al ereziei în rândul mulţimii, primele două dintre predicile consacrate combaterii anomeenilor nu se opresc asupra implicaţiilor doctrinare ale teoriei, ci tratează preponderent atitudinea spirituală care trebuie adoptată faţă de un Dumnezeu situat dincolo de posibilitatea omului de a-l cuprinde cu mintea, ori, în alţi termeni, faţă de un Dumnezeu Incomprehensibil.
Descrierea acestei atitudini, pe care Ioan o vede prezentă în spiritul şi în scrierile autorilor Scripturii, consacră predicilor despre Incomprehen-sibil un loc aparte între celelalte opere ale lui Ioan Gură de Aur, poate chiar şi printre toate lucrările care alcătuiesc literatura patristică. Acest loc singular, dezvăluit pentru prima dată de către Rudolf Otto, se datorează faptului că Ioan ajunge prin analizarea trăirii fricii de Dumnezeu la fondul comun al omenirii în ceea ce priveşte resimţirea intrării în contact cu divinitatea inexprimabilă. Surprinderea acestei trăiri universale de către Ioan Gură de Aur, desemnată de cercetătorul german ca niysterium tremendum, atestă profunzimea cunoaşterii vieţii spirituale pe care o etalează în aceste predici.
Nu mai puţin, iar acest lucru se vede în special în ultimele trei discursuri, Ioan dovedeşte o stăpânire abilă a argumentaţiei teologice. Fundamentul acestei argumentaţii, spre deosebire de anomeeni pe care îi combate, îl constituie interpretarea textelor sacre, iar puterea de convingere este susţinută de uşurinţa cu care se foloseşte de tehnicile retorice. Astfel, predicile consacrate descrierii necunoaşterii lui Dumnezeu pun în valoare întreaga personalitate a Sfântului Ioan Gură de Aur, a cărei strălucire s-a datorat atât virtuţilor sale spirituale, cât şi virtuţilor dovedite în rostirea cuvintelor.