Din Revista „Studii teologice”
Seria a III-a, anul II, nr. 1, ianuarie-martie, 2006, pp. 177-l94
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
COMENTARIU LA EVANGHELIA DUPĂ IOAN
Traducere si note de Asist. drd. Sabin Preda
Omilia I
1. Cei ce se uită la întrecerile lumeşti, când află că vine vreun atlet viteaz şi plin de medalii, aleargă cu toţii să-i vadă schemele şi tehnica şi toată puterea lui. Şi poţi vedea o arenă întreagă cu mii de oameni care îşi aţintesc privirea, şi ochii trupului şi atenţia minţii, ca să nu le scape nimic din cele ce se întâmplă.
Iar dacă vine un cântăreţ vestit, la fel, aceştia iarăşi umplu teatrul şi, lăsând la o parte totul, uneori chiar şi pe cele foarte necesare şi urgente, cu mare grabă [mergând] pe drum se urcă să şadă şi să asculte sunetele şi să urmărească simfonia amândurora.
Şi acestea toate le fac mulţimile. Dar şi cei cărora le plac cuvintele fac acelaşi lucru cu sofiştii; căci există şi pentru aceştia teatre şi ascultători, spectatori care aplaudă, strigăte zgomotoase şi examinarea amănunţită a celor spuse la urmă. Deci dacă spectatorii retorilor, ai cântăreţilor şi ai atleţilor – pentru unii spectatori, pentru alţii privitori şi ascultători – stau cu atâta bunăvoinţă, cu cât oare noi n-ar trebui să arătăm mai multă râvnă şi bunăvoinţă, mai ales că nu e vorba acum de vreun cântăreţ sau de vreun sofist, ci de un bărbat care vorbeşte din cer şi care grăieşte mai răsunător decât un tunet? Căci el lumea întreagă a acoperit-o, a cucerit-o şi a umplu-o cu glasul lui, nu prin puterea strigătelor, ci prin limba sa mişcată de harul dumnezeiesc.
Şi lucru şi mai minunat este faptul că, aşa de mare fiind strigătul, nu este unul sălbatic (de fiară), nici neplăcut, ci este mai dulce şi mai dorit decât orice armonie muzicală şi ştie să atragă şi mai mult; şi, comparat cu toate acestea, [acest glas] este mai sfânt şi mai înfricoşător decât toate, şi este plin de atâtea taine şi poartă astfel de bunătăţi, pe care cei ce le primesc cu bunăvoinţă şi le păzesc cu atenţie nu mai pot rămâne pe pământ, ci sunt ridicaţi mai presus de toate lucrurile din lume şi, preschimbaţi în îngeri, locuiesc pe pământ ca în cer.
Pentru că fiul tunetului2, cel mult iubit de Hristos3, stâlpul Bisericilor din lumea întreagă4, cel ce are cheile cerului, cel ce a băut paharul lui Hristos şi s-a botezat cu botezul Lui5, cel ce s-a plecat pe pieptul Stăpânului cu multă îndrăzneală6, însuşi acesta intră acum la noi, fără să joace teatru, fără să îşi ascundă faţa cu o mască (că nu va spune astfel de lucruri), fără să urce pe scenă, fără să stea împodobit cu aur; ci vine la noi având o haină de o frumuseţe de nedescris. Pentru că ni se va arăta îmbrăcat în Hristos7, încălţat în picioarele sale cele frumoase, gata pentru Evanghelia păcii8, fără să aibă cureaua încinsă peste piept, ci împrejurul mijlocului9, [curea] nu din piele din Fenicia, nici învăluită cu aur pe deasupra, ci ţesută din adevăr şi lucrată din el.
Acesta ni se arată acum, fără să aibă vreo mască; căci nici nu este în el ceva prefăcut, nici plăsmuire sau mit, ci cu faţa descoperită el vesteşte adevărul descoperit pe de-a-ntregul. El nu se dă drept altcineva, încercând să-i convingă pe cei ce îl ascultă – fie prin prezenţa sa, prin privire şi prin glas – că este altcineva, pentru că nu are nevoie pentru vestirea [cuvintelor] de instrumente, cum ar fi chitara sau lira, sau altele dintre acestea, ci toate le lucrează cu limba, scoţând un grai mai dulce decât a oricărui cântăreţ la chitară şi mult mai folositor.
El are loc de închinare cerul întreg, teatru lumea întreagă, spectatori şi ascultători toţi îngerii şi pe acei oameni care au ajuns să fie ca îngerii sau care îşi doresc să fie. Fiindcă numai aceştia ar putea să asculte clar această armonie [a cuvintelor lui], să o arate în faptele lor şi să fie ascultători aşa cum trebuie, în timp ce toţi ceilalţi, ca nişte prunci, deşi ascultă, nu înţeleg cele pe care le ascultă, ci sunt impresionaţi de dulcegării şi de jucăriile de copii; tot aşa şi aceştia, trăind în râsete şi în desfătare care vin din bogăţie, de la putere si de la pântece, aud uneori cele pe care le spunem, dar nu arată nimic măreţ şi înalt în faptele lor, având întotdeauna privirea lor aţintită către glod şi către plăsmuirile lutului.
Acestui Apostol i-au stat alături puterile de sus, minunându-se de frumuseţea sufletului lui, de înţelepciunea şi de înălţimea virtuţii, prin care L-a fermecat şi pe Hristos şi a primit harul duhovnicesc. Pentru că, numai ce şi-a făcut sufletul ca pe o liră frumos răsunătoare şi împodobită cu pietre de mult preţ, liră care scoate sunete de aur, l-a dat Duhului ca prin el să se audă ceea ce este mare şi preaînalt.
2. Deci ca pe cel ce nu mai este pescar, nici fiu al lui Zevedeu, ci ca pe cel ce cercetează adâncurile lui Dumnezeu, adică ale Duhului care loveşte această liră, aşa să îl ascultăm. Pentru că nimic omenesc nu o să ne spună, ci din adâncurile duhovniceşti sunt cele pe care ni le va spune, din acele taine pe care nici îngerii nu le-au ştiut mai înainte de a se întâmpla. Fiindcă şi ei împreună cu noi au aflat prin glasul lui Ioan şi prin noi cele pe care noi le-am cunoscut. Şi aceasta a arătat-o un alt Apostol, zicând: „Ca acum, prin Biserică, să fie făcută cunoscută începătoriilor şi stăpâniilor înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu”10.
Deci dacă acum şi începătoriile, şi Heruvimii, şi Serafimii prin Biserică au învăţat acestea, este clar că şi aceste cete s-au grăbit cu multă dorire spre ascultarea lor; fiindcă şi cinstea ce ni s-a făcut nu e deloc mică, ca îngerii să afle odată cu noi cele pe care nu le ştiau. Iar despre faptul că le-au aflat şi prin noi, de acesta nici nu mai spun.
Să facem şi noi multă linişte şi să ne împodobim, nu numai astăzi, nici numai în ziua în care auzim [aceste cuvinte], ci în toată vremea vieţii noastre; pentru că bine este să le ascultăm totdeauna. Căci dacă poftim să ştim cele ce se întâmplă în palatul împăratului (adică: ce a zis împăratul, ce a făcut şi ce se gândeşte să facă pentru cei din palat, chiar dacă de multe ori nu au nici o valoare pentru noi), cu atât mai mult e de dorit să ascultăm cele pe care Dumnezeu le-a spus, când toate ne interesează direct. Toate acestea cu acrivie ni le va spune acesta, fiind prieten al Împăratului Însuşi, şi mai ales, avându-L pe Acela înăuntrul lui vorbind şi auzind de la Acela toate câte El le-a auzit de la Tatăl: Fiindcă „pe voi v-am numit prieteni”, zice, „pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”11.
Deci aşa cum am alerga cu toţii dacă am vedea pe cineva arătându-se deodată din înălţimea cerului şi ne va făgădui că ne va spune cele de acolo cu exactitate, aşa să ne purtăm şi acum. Pentru că de acolo ne vorbeşte acest bărbat; căci nu este din lumea aceasta, după cum spune şi Hristos: „Voi nu sunteţi din lumea aceasta”12, şi are în el vorbind pe Duhul, pe Cel ce pretutindeni este, pe Cel ce cunoaşte atât de bine cele ale lui Dumnezeu, aşa cum şi sufletul omului le cunoaşte pe cele ale sale, pe Duhul cel drept, stăpânitor, Cel ce duce în ceruri, pe Cel ce ne face alţi ochi şi ne pregăteşte să vedem cele viitoare ca pe cele prezente, pe Cel ce ne dă să privim îndeaproape cele din ceruri încă fiind în trup13.
Să dobândim acum liniştire prin toată viaţa noastră! Să nu rămână şi să stea aici nici un molatec, vreun adormit şi vreun întinat, ci să ne mutăm pe noi înşine în ceruri, pentru că acolo grăieşte [Ioan] acestea către cei ce acolo vieţuiesc. Că de rămânem pe pământ, nimic important nu o să câştigăm de-acolo. Fiindcă cuvintele lui Ioan nu înseamnă nimic pentru cei care nu voiesc să se elibereze de viaţa cea josnică14, precum nici acelora [nu le folosesc] cele de aici. Tunetul ne înspăimântă sufletul, fiind doar un sunet lipsit de importanţă, iar glasul lui nu numai că nu nelinişteşte pe nimeni, dar chiar potoleşte frica şi tulburarea, îi înfricoşează numai pe demoni şi pe cei ce le slujesc acelora.
Ca să vedem noi cum îi înfricoşează, să facem multă linişte şi în afară şi în cuget; şi mai ales în el. Pentru că ce folos avem dacă gura tace când sufletul este neliniştit şi este distras de multe lucruri? Acea linişte o cer eu, cea a cugetului, cea a sufletului, pentru că şi acelui auz mă adresez. Să nu o împiedice acum nici o dorinţă de bani, nici o iubire de slavă, nici tirania mâniei, nici restul mulţimii celorlalte patimi, fiindcă, dacă urechea nu se curăţeşte, nu este cu putinţă a vedea înălţimea celor spuse, aşa cum trebuie a le vedea, nici a cunoaşte precum trebuie ceea ce este înfricoşător şi tainic din aceste taine, şi cealaltă virtute întreagă care există în aceste dumnezeieşti ziceri. Căci dacă nu învaţă cineva bine melodia flautului şi tehnica chitării, dacă nu îşi încordează mintea deplin, cum va putea să se aşeze să asculte sunetele tainice cu sufletul plin de trândăvie?
3. De aceea şi Hristos ne sfătuia, zicând: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor”15. Mărgăritare a numit aceste cuvinte, chiar dacă ele sunt mult mai de preţ decât acelea, pentru că nimic din cele materiale nu este pentru noi mai de preţ decât acelea. De aceea şi dulceaţa care vine din aceste cuvinte de multe ori o arată prin alăturarea cu mierea, nu pentru că numai atât este măsura lor, ci fiindcă pentru noi nu este nimic mai dulce decât mierea. Apoi, că ele depăşesc cu mult şi firea pietrelor preţioase şi toată dulceaţa mierii, ascultă ce spune Proorocul despre acestea, când arată această înălţime a lor: „Dorite sunt mai mult decât aurul, şi piatra cea de mare preţ; şi mai dulci decât mierea şi fagurele”16 zice el, dar [vorbeşte] celor sănătoşi; de aceea a şi adăugat: „Că robul Tău le păzeşte pe ele”17.
Şi iarăşi, în alt loc, numindu-le pe acestea dulci, a adăugat: „gâtlejului18 meu”; Căci zice „cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale”19. Şi iarăşi spune folosind comparaţia zicând: „mai mult decât mierea şi fagurele în gura mea”20, pentru că se însănătoşise deplin.
Să nu venim către acestea acum ca nişte bolnavi, ci, vindecându-ne sufletul, aşa să primim hrana duhovnicească. Fiindcă de aceea am spus atâtea mai înainte fără să mai amintesc vreunul din cuvintele acelea, ca fiecare [din voi], după ce se va fi depărtat de toate cele ce îl îmbolnăvesc, aşa să intre, ca şi cum ar intra în cer, curat şi de mânie, şi de grijă, şi de zbaterea pentru viaţă, şi scăpat de toate celelalte patimi. Pentru că nu se poate câştiga de aici ceva important în alt fel, dacă nu îţi cureţi sufletul mai întâi.
Şi să nu îmi spună cineva că este scurt timpul de la o întâlnire la alta. Căci ne stă în putere nu numai în cinci zile, dar chiar într-o singură clipă să ne schimbăm întreaga viaţă. Ia spune-mi, cine era mai rău decât tâlharul şi ucigaşul acela? Nu este acesta ultima formă a răului? Şi totuşi, el pe dată a ajuns pe vârful cel mai înalt al virtuţii şi a intrat în rai, fără să mai aibă nevoie de zile, nici de jumătăţi de zi, ci de o singură clipă. Că este în puterea noastră pe dată să ne schimbăm şi din lut să devenim de aur. Şi din cauză că lucrările virtuţii şi lucrările păcatului nu sunt din fire (nu ţin de firea omenească), schimbarea e uşoară, la fel şi eliberarea de toate nevoile [firii]. Că zice: „De veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca”21.
Vezi că e nevoie numai de voinţă?22 Dar nu numai de cea comună/ obişnuită, cea pe care o au cei mulţi, ci de cea care se străduieşte. Pentru că am cunoscut că acum toţi vor să zboare la cer, dar trebuie [mai întâi] să-şi arate voinţa prin faptele lor. Pentru că şi negustorul vrea să se îmbogăţească, dar nu îşi limitează voia numai la cuget, ci şi construieşte corabie, adună şi marinari, caută şi cârmaci, dotează şi corabia cu toate cele necesare, împrumută şi bani, străbate şi marea, călătoreşte în pământ străin, rabdă şi multe primejdii, şi toate celelalte pe care le ştiu cei ce navighează pe mare.
Aşa şi noi trebuie să ne arătăm voinţa. Pentru că şi noi navigam pe mare, nu de la un pământ la altul, ci de la pământ la cer. Să ne înzestrăm mintea cu cârmaci potrivit, care ne poartă către cele de sus, să o înzestrăm cu marinari de încredere şi cu corabie tare, ca nu cumva în vreo situaţie mai grea şi în descurajare să se afunde, nici să fie trasă încoace şi încolo de vântul trufiei, ci să fie stabilă şi uşoară. Dacă aşa vom avea corabia, cârmaciul şi marinarii, vom naviga cu succes şi vom dobândi pentru noi înşine pe Fiul lui Dumnezeu, Cârmaciul cel adevărat, Care nu va lăsa să se afunde corabia noastră, ci, chiar dacă mii de vânturi ar sufla, şi pe acelea le va potoli, şi marea, şi în locul furtunii va aduce pacea/liniştirea.
4. Dacă aşa vă veţi pregăti, veniţi în ziua următoare la Biserică să auziţi ceva mai de preţ decât banii pentru voi şi să aşezaţi cele spuse în sufletele voastre. Nimeni să nu fie drum (loc tare, bătătorit), nimeni piatră, nimeni loc plin de spini23. Să ne facem pe noi înşine pământ roditor, fiindcă aşa şi noi vom semăna cu bucurie seminţele, când vom vedea pământul curat. Iar dacă îl vedem pietros şi întărit, să ne iertaţi că nu voim să ne ostenim în zadar. Pentru că dacă lăsăm sămânţa şi începem să smulgem spinii, iarăşi va fi o nebunie şi mai mare să semănăm în pământ nelucrat.
Cel ce se îndulceşte de auzul acestor cuvinte nu trebuie să mai ia parte la mesele demonilor. Căci ce părtăşie este între dreptate şi nelegiuire? Stai să-l asculţi pe Ioan şi prin el să afli cele ale Duhului, şi după acestea mergi să asculţi femei desfrânate, care spun vorbe de ruşine şi joacă în piese şi mai ruşinoase, şi [să vezi] şi homosexuali care se masturbează singuri sau unii pe alţii? Cum vei putea să te curăţeşti cum trebuie, când tu te tăvăleşti într-o astfel de mocirlă?
De ce trebuie oare să amintesc de fiecare neruşinare în parte care se întâmplă acolo? Căci toate acolo sunt de râs, toate numai ruşine, toate sunt ofensă şi înjurături şi glume ruşinoase, toate sunt numai depravare, toate numai pierzare. Iată vă spun mai dinainte şi vă vestesc tuturor: nimeni din cei ce v-aţi desfătat de această masă să nu îşi strice sufletul cu otrava acelor imagini. Toate câte se spun şi se întâmplă acolo sunt alaiuri (însoţiri) satanice. Şi să ştiţi voi, cei botezaţi24, ce condiţii vi s-au pus de către noi (sau mai degrabă de Hristos, când Însuşi v-a introdus în taină), ce I-aţi spus, ce aţi vorbit cu El despre alaiurile (însoţirile) satanice, cum v-aţi lepădat de satana şi de îngerii lui şi aţi făgăduit că nici nu îi veţi mai urma, nici nu veţi mai fi atraşi acolo? Mi-e teamă, şi nu puţin, ca nu cumva cineva, fiind schimbător (inconsecvent) faţă de astfel de făgăduinţe, să ajungă nevrednic de aceste taine.
Nu vezi cum la curţile împărăteşti nu cei ce se împotrivesc, ci cei ce cinstesc sunt chemaţi să ia parte la bunăvoinţa aceea şi sunt număraţi între prietenii împăratului?
A venit la noi un ambasador din cer, trimis chiar de Dumnezeu ca să ne vorbească despre oarecare nevoi urgente, iar voi, în loc să ascultaţi ce vrea şi ce înţelegeri face cu noi, staţi şi ascultaţi mimi.
O, câte fulgere şi câte ciomege merită această atitudine a voastră! Fiindcă aşa cum nu trebuie să participaţi la masa demonilor, tot aşa nu trebuie nici să-i ascultaţi pe demoni, nici să mergeţi cu haina murdară la masa strălucită, plină de atâtea bunătăţi, pe care a gătit-o Dumnezeu.
Fiindcă atât de mare este puterea ei, încât poate chiar în cer să ne ridice, numai să luăm aminte cu cuget cumpătat. Căci nu este cu putinţă ca cel care ascultă continuu cuvintele dumnezeieşti să rămână la smerenia de acum (la chipul smerit al zilei de astăzi), ci e nevoie să prindă aripi imediat şi să zboare către cetele cele de sus şi să întâlnească vistieriile bunătăţilor, pe care să ni le dea şi nouă să le ajungem, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care [fie] slavă Tatălui, împreună şi Duhului celui preasfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Note:
OMILIA I
1 Pentru textul în limba greacă am folosit colecţia ΕΛΛΗΝΕΣ ΠΑΤΕΡΕΣ ΤΗΣ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣ (ΕΠΕ), ΠΑΤΕΡΙΚΑΙ ΕΚΔΩΣΕΙΣ «ΓΡΗΓΟΡΙΟΣ Ο ΠΑΛΑΜΑΣ», ΘΕΣΣΑΛΟΝΙΚΗ, 1979, voi. 39, ρ. 418-469. De asemenea, am consultat şi traducerea în neogreacă din aceeaşi ediţie şi traducerea engleză electronică Early Church Fathers – Nicene and Post-Nicene Fathers, voi. XIV, URL: sf%20parinti%20engleza/CCEL/FATHERS2/npnfll4/toc.htm
2 Mc. 3, 17.
3 In. 20, 2.
4 Gal. 2, 9.
5 Mc. 10, 38-39.
6 In. 13, 25.
7 Gal. 3, 27.
8 Rom. 10, 15.
9 Le. 12, 35.
10Efes. 3,10.
11 In. 15, 15.
12 In. 15, 19.
13 în acest pasaj, Sf. Ioan Hrisostom arată lucrarea ermineutică a Duhului Sfânt: vorbeşte în Sfinţi; cunoaşte cele ale lui Dumnezeu şi le descoperă; face active simţirile duhovniceşti (ochi, urechi, gura) cu care „vedem cele viitoare ca prezente, privim de aproape pe cele din ceruri; are, de asemenea, şi funcţie anagogică (este drept/direct, stăpânitor, duce în ceruri).
14 Prima condiţie pentru înţelegerea cuvintelor Scripturii este, după Sfântul Ioan Gură de Aur, curăţirea de patimi. Ea pune bazele drumului ascetic de dobândire a Duhului, Singurul care poate explica pe de-a-ntregul înţelesurile cuvintelor Sfintei Scripturi, ca Cel ce este autorul acesteia.
15 Mt. 7,6.
16 Ps. 18, 11.
17 Ps. 18,12.
18 în limba greacă apare cuvântul λάριγγος, iar în varianta sinodală folosită de noi este tradus cu limbă.
19 Ps. 118,103.
20 Ps. 118,103.
21 Is. 1, 19.
22 O altă premisă a actului ermineutic pentru Sfântul Ioan Gură de Aur este voinţa omului. Ea produce deschiderea omului spre primirea harului, fiind începutul drumului ascetic de curăţire în vederea împărtăşirii de har: la început prin cuvintele Scripturii şi prin contemplarea raţiunilor dumnezeieşti din făpturi, apoi prin contemplare luminii dumnezeieşti necreate.
23 Mt. 13,4-8.
24 Cei iniţiaţi în taina Botezului.
Omilia a II-a
Ioan 1, 1: „La început era cuvântul”
1. Dacă Ioan urma să ne grăiască şi să ne spună despre el însuşi, era necesar să vorbească şi despre neamul său, şi despre patria sa, şi despre educaţia sa. Dar pentru că nu el, ci Dumnezeu vorbeşte firii omeneşti prin el, mi se pare de prisos să mai cercetăm acestea. Sau poate că nu este prisos, ci foarte necesar. Pentru că dacă vei afla cine a fost, de unde [venea], din ce părinţi [se trăgea] şi de ce origine era, iar apoi vei auzi glasul lui şi întreaga lui filosofie, atunci vei şti cu siguranţă că toate acestea nu sunt ale lui, ci ale puterii dumnezeieşti care îi mişca sufletul.
Deci, care era patria lui? Nici una, un târg amărât al unui ţinut încă şi mai lipsit de cinste, care nu avea nimic bun de oferit. Pentru că despre Galileea vorbesc de rău şi cărturarii, zicând: „întreabă şi vezi, că din Galileea nu s-a ridicat prooroc.”25; o osândeşte şi israelitul cel adevărat26 atunci când zice: „Din Nazaret poate fi ceva bun”27. Şi fiind el dintr-astă ţară, nu era nici dintr-un sat important. Dar şi acolo nu era dintre oamenii importanţi, tatăl lui fiind un pescar sărac. Aşa de sărac era, că şi copiii şi-i ducea la această muncă. Ştiţi cu toţii că nimeni din cei care muncesc cu mâinile nu doreşte să-şi ia fiul şi să-l facă moştenitor al meşteşugului său, afară numai de cazul în care sărăcia îl apasă foarte tare; şi asta mai ales când meşteşugul este unul foarte dispreţuit, însă nimeni nu poate fi mai sărac, mai dispreţuit şi mai neînvăţat decât pescarii. Dar şi între aceştia, unii sunt mai de sus şi alţii mai de jos. Iar Apostolul nostru acesta şi în acestea este din clasa celor de jos28.
Pentru că nu pescuia în mare, ci într-un mic lac oarecare, unde stătea cu tatăl său şi cu Iacov, fratele său, dregându-şi mrejele rupte (care şi aceasta este o dovadă a sărăciei), din care vedem că nu avea nimic de-a face cu educaţia. La fel mărturiseşte şi Luca, scriind, că nu era numai un om simplu, ci şi neştiutor de carte. Şi pe drept cuvânt căci aşa de sărac cum era, nici măcar în piaţă nu obişnuia să meargă, nici nu şedea împreună cu oameni care să inspire încredere, ci, dedat cu totul pescuitului, rareori se întâlnea cu cineva, vorbind numai cu vânzătorii de peşte şi cu bucătarii. Cu ce era mai de preţ decât fiarele sălbatice? Nu ajungea oare să imite lipsa de grai a peştilor?
Să vedem, deci, ce spune şi despre ce lucruri ne vorbeşte acest pescar, care petrecea lângă lac şi lângă mreje şi peşti, care era din Betsaida Galileei, al cărui tată era sărac, şi sărac cu sărăcia cea mai cumplită, care era neînvăţatul cel mai lipsit de învăţătură, şi aceasta în ultima ei formă, care nu a învăţat literele nici în copilărie, nici mai târziu, după ce a fost împreună cu Hristos. Vorbeşte oare despre lucrurile din ţarini? Despre cele din râuri? Despre afacerile cu peşti? Căci despre astfel de lucruri s-ar aştepta cineva să-l audă pe un pescar vorbind. Dar nu vă speriaţi! Nimic din toate acestea nu o să auzim, ci despre cele din ceruri, despre care nimeni niciodată nu a mai aflat înainte de el. Fiindcă el vine să ne aducă aşa învăţături înalte şi vieţuire (petrecere, viaţă) grozavă şi filosofie prea bună, cum e şi normal [să fie] celui care vorbeşte insuflat din vistieriile Duhului, precum a venit la noi acum; şi mai mult, el [ne va vorbi] despre lucruri care nici celor ce sunt acolo (îngerilor, n.n.) nu le sunt cunoscute, aşa cum am spus mai înainte.
Sunt acestea ale pescarului? Spune-mi! Sau poate pe de-a-ntregul ale unui retor? Sau ale unui sofist sau filosof? Sau poate ale cuiva care s-a educat în înţelepciunea cea exterioară? Nicidecum. Căci acestea nu sunt filosofări ale unui simplu suflet omenesc despre firea aceea preacurată şi fericită, despre puterile ce sunt împreună cu ea, despre nemurire şi viaţa cea netrecătoare, despre firea trupurilor muritoare şi a celor ce apoi vor fi nemuritoare, despre iad, despre Judecata ce va să fie, despre răspunsul fiecăruia pentru cuvintele sale, pentru fapte, pentru gânduri şi cugete şi, pe de altă parte, să ştie ce este omul, ce este lumea, ce este omul adevărat şi ce este cel ce pare a fi [om] fără să fie însă, ce este răutatea şi ce este virtutea.
2. Unele dintre acestea le-au cercetat şi cei din jurul lui Platon şi a lui Pitagora. De ceilalţi filozofi nici măcar nu mai merită să amintim, devreme ce toţi au fost atât de ridicoli în abordarea acestor probleme. Iar ceilalţi care au fost fermecaţi cu totul de aceştia şi au crezut că aceştia sunt corifeii acestei ştiinţe, aceştia desigur sunt dintre ceilalţi, care au şi scris câte ceva de dragul vieţuirii în cetate şi au alcătuit şi legi, însă în toate au fost făcuţi de ruşine mai rău decât nişte copii. Pentru că făcând cu toţii cele ce sunt comune femeilor29 şi-au dat viaţa peste cap, au stricat cinstea nunţii, şi alte lucruri ridicole de felul acesta le-au dat ca legi, în felul acesta consumându-şi întreaga lor viaţă.
Iar în învăţăturile lor despre suflet nu s-au dat înapoi de la vreo grozăvie neruşinată, spunând că sufletele oamenilor devin muşte şi ţânţari, sau arbust, şi zicând că până şi Dumnezeu este suflet şi altele de acest fel susţinând cu neruşinare.
Dar nu numai acest lucru este vrednic de osândă, ci şi marea agitată30 a cuvintelor lor. Căci precum într-o mare curenţii se opun unul altuia, aşa şi aceştia nu se opresc niciodată la aceleaşi lucruri, devreme ce vorbesc bazându-se pe raţionamente ascunse şi şubrede. Acest pescar însă nu face aşa. Ci pe toate le spune cu siguranţă, şi, ca unul care stă pe piatră, nicidecum nu se abate. Şi pentru că a fost învrednicit să ajungă chiar în cele de nepătruns şi să îl aibă vorbind înlăuntrul său pe Domnul tuturor, nu a pătimit nimic din [greşelile] cele omeneşti. Aceia însă, ca unii care nici măcar în visurile lor nu au fost învredniciţi să calce în [palatele] împărăteşti, ci stau afară în piaţă împreună cu ceilalţi oameni şi cu mintea lor îşi închipuie cele nevăzute, aceia s-au rătăcit cu înşelare mare, vrând să grăiască despre cele negrăite, şi, ca nişte orbi şi beţi, s-au tras unul pe altul în această rătăcire a lor; dar nu numai unul pe altul, dar şi pe ei înşişi, schimbându-şi întotdeauna părerea despre cele [spuse] de ei.
Iar acest neştiutor de carte, omul simplu, cel din Betsaida, fiul lui Zevedeu, chiar dacă de mii de ori şi-ar râde elinii de aceste titluri ale sale de nimic, eu o voi spune cu mult mai multă îndrăzneală; chiar dacă neamul lui ar fi pentru aceştia un neam barbar şi că e departe de educaţia elină, prin aceasta mai luminoase se arată cele ale noastre. Pentru că barbarul şi neînvăţatul grăieşte unele ca acestea, pe care nimeni dintre oamenii de pe pământ nu le-a văzut vreodată. Şi nu numai că le grăieşte, dar şi convinge [despre ele] – cu toate că, doar aceasta31 să fi fost, mare minune ar fi. Acum însă ne aduce în acest sens şi o altă dovadă, şi mai mare, că cele pe care le spune el sunt inspirate de Dumnezeu, şi anume, faptul că el îi convinge pe toţi cei ce-l ascultă de-a lungul timpului. Deci cine nu se va minuna de această putere din lăuntru lui? Fiindcă şi aceasta, după cum am spus, este o dovadă suficient de mare că nu pune nici o lege cu de la el putere.
Deci acest barbar, care prin scrierea Evangheliei a cucerit toată lumea, prin trupul lui jumătate din Asia, unde odinioară filosofau toate găştile elineşti, fiind acolo înfricoşător demonilor, strălucind în mijlocul vrăjmaşilor şi nimicind întunecimea lor; care prin sufletul său a plecat către ţara aceea, care se potriveşte celui ce astfel de lucruri lucrează. Iar cele ale elinilor toate s-au stins şi au dispărut, în timp ce cele ale lui de fiecare dată devin şi mai strălucitoare. Pentru că de când au apărut acesta şi ceilalţi pescari, de atunci au tăcut învăţăturile lui Pitagora şi ale lui Platon, care la început au părut că vor rămâne, dar nici măcar după nume nu îi mai ştiu cei mulţi; şi deşi Platon a fost împreună petrecând cu regii cei tirani, după cum se spune, şi pe mulţi i-a avut prieteni, şi a mers pe mare şi în Sicilia, iar Pitagora a cucerit aproape întreaga Eladă şi a făcut acolo zeci de mii de feluri de vrăji. Fiindcă a vorbi cu boii (pentru că şi aceasta spun că ar fi făcut-o) nu este altceva decât vrăji¬torie. Şi este şi mai clar de aici; căci vorbirea cu animalele necuvântătoare nu a folosit cu nimic neamului omenesc, ba dimpotrivă, mai mare vătămare i-a adus.
Şi deşi firea oamenilor era mai potrivită pentru filosofie, totuşi el vorbea cu vulturii şi cu boii, după cum zic ei, făcând vrăji. Fiindcă nici firea necuvântătoare nu a făcut-o cuvântătoare (pentru că nici nu era în puterea omului să facă una ca asta), ci numai i-a înşelat pe cei lipsiţi de minte cu farse vrăjitoreşti şi, în loc să-i înveţe pe oameni cele folositoare lor, i-a învăţat că este acelaşi lucru să mănânce cineva fasole sau capetele celor ce l-au născut; şi apoi pe cei ce erau împreună cu el i-a convins că sufletul învăţătorului uneori a fost un tufiş, alteori o fată, iar alteori un peşte.
Oare nu pe drept toate acelea s-au stins şi au pierit cu desăvârşire? Şi pe drept cuvânt. Dar nu a fost aşa şi cu cele grăite de acest sărac şi neştiutor de carte. Pentru că şi sirienii, şi egiptenii, şi indienii şi persanii, şi etiopienii, şi nenumărate alte neamuri, după ce au tradus în limba lor cele spuse de acesta, oamenii barbari au învăţat să filozofeze.
3. Deci nu pe nedrept am zis că prin el lumea întreagă a devenit un teatru. Pentru că nu i-a lăsat pe cei de aceeaşi fire cu el, ca să se obosească în zadar cu firile necuvântătoarelor (care ar fi fost o încercare zadarnică şi ultima formă de nebunie), ci slobozindu-se de acestea32, ca şi de celelalte patimi, un singur lucru a căutat, ca lumea întreagă să afle ceva din lucrurile folositoare şi care pot să o mute de pe pământ la cer. De aceea, nu şi-a ascuns învăţătura în nici un fel de ceaţă sau întuneric, cum făceau aceia, care, punând înainte neclaritatea/nesiguranţa cuvintelor, ca pe un văl, încercau să ascundă răutăţile care zăceau în acestea, învăţăturile lui sunt mai limpezi decât razele soarelui. De-aceea s-au şi răspândit printre toţi cei de pe faţa pământului.
Pentru că nu a poruncit celor ce îl urmau să tacă timp de cinci ani, cum au făcut aceia, nici nu i-a învăţat aşa, să ajungă ca nişte pietre nesimţitoare, nici n-a spus poveşti cum că totul33 se află în numere, ci, lepădând această nebunie satanică şi stricătoare, a pus atâta simplitate în cuvintele sale, ca nu numai bărbaţilor şi savanţilor să le fie uşor să înţeleagă, ci şi femeilor şi copiilor să le fie toate clare. Fiindcă credea că acestea sunt şi adevărate şi folositoare tuturor celor ce ascultă; şi tot timpul de după el dă mărturie. Fiindcă a tras întreaga lume către el, şi viaţa noastră întreagă a eliberat-o de această ciudată tragedie, după auzirea cuvintelor acestora. De aceea noi care le ascultăm am prefera mai bine să fim lipsiţi de viaţă, decât de învăţăturile pe care acela ni le-a transmis.
Şi din acestea, ca şi de pretutindeni, este arătat acum că nimic omenesc nu este în învăţăturile lui, ci dumnezeieşti şi cereşti sunt aceste cuvinte, care au ajuns la noi prin acest suflet dumnezeiesc. Pentru că nu cuvinte izbitoare o să vedem, nici încâlceală de vorbe, nici vreo înfrumuseţare şi aranjare de nume şi predicate, care sunt de prisos şi fără de vreun folos (căci acestea sunt departe de orice filosofie), ci tărie neînvinsă şi dumnezeiască, şi putere nebiruită a învăţăturilor drepte, şi revărsare de nenumărate bunătăţi. Căci grija lor pentru modul expunerii era atât de excesivă şi demnă de sofişti, sau mai bine nu de sofişti, ci de băieţaşii fără de minte, încât chiar şi filosoful care era printre ei [primul] l-a introdus pe dascălul lor care se ruşina foarte tare de această artă şi care zicea judecătorilor că vor auzi de la el cuvinte spuse simplu şi fără premeditare, nu condimentate cu alte cuvinte, nici împodobite cu nume şi predicate. Fiindcă nu se cuvine, a zis, o, bărbaţi, la această vârstă să vin înaintea voastră şi să inventez discursuri ca un băieţandru.
Uită-te la această mare absurditate. Fiindcă acel lucru pe care învăţătorul lui, când a plecat, l-a caracterizat ca lucru de ruşine şi nevrednic de filosofie şi ca lucrul băieţandrilor, pe acesta l-a întrebuinţat mai mult decât toţi. Numai cinstea era aşa peste tot. Şi Platon nu are nimic de care să te minunezi, sau poate numai acest lucru (cinstea n.n.). Şi după cum atunci când dezveleşti mormintele, care pe dinafară sunt văruite, dai înlăuntru numai de miros urât, de stricăciune multă şi oase goale, tot aşa şi învăţăturile filosofului, dacă le vei dezveli cuvânt cu cuvânt, vei vedea că sunt pline de urâciune, mai ales când filosofează despre suflet, pe care, pe de o parte, îl cinsteşte fără măsură şi, în acelaşi timp, îl huleşte.
Fiindcă aşa este această cursă diavolească, niciodată nu ţine calea de mijloc; ci prin excese către cele două extreme, îi face pe cei s-au prins în ea să ajungă la blasfemii. Pentru că numai ce zic că acesta (sufletul n.n.) aparţine fiinţei lui Dumnezeu, că imediat după aceea, după ce l-au înălţat fără măsură şi fără pic de respect, îl hulesc printr-o altă afirmaţie care depăşeşte limitele, băgându-l în porci şi în măgari şi în alte animale şi mai lipsite de cinste. Dar ajunge cu acestea! Sau mai degrabă şi acestea depăşesc măsura. Pentru că dacă ar fi fost să aflăm ceva folositor de la ei, trebuia să ne ocupăm mai mult cu ei: iar dacă vrem să observăm neruşinările şi absurdităţile lor, şi cele spuse de noi sunt prea destul.
De aceea, lăsând miturile acelora, să ne alipim de învăţăturile noastre, care ne-au venit de sus prin gura acestui pescar care nu are nimic omenesc. Haide, dar, să aducem în mijlocul nostru cuvintele acestea şi să ne amintim ceea ce v-am rugat la început, ca să luăm aminte cu grijă la cele ce sunt spuse.
Ce zice, aşadar, chiar de la început Evanghelistul acesta?
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”.
Vezi câtă îndrăzneală şi putere a cuvintelor? Vezi cum vorbeşte fără pic de îndoială, fără presupuneri, ci pronunţându-se categoric34? Aceasta este [o calitate] a dascălului, să nu fie schimbător în ceea ce spune. Fiindcă dacă cel care urmează să-i înveţe pe alţii are nevoie de altcineva care va putea să-l întărească cu siguranţă, nu printre învăţători trebuie socotit, ci în rândurile ucenicilor ar fi drept să fie. Iar dacă cineva ar întreba: „Pentru care pricină a lăsat Cauza Primă, şi ne vorbeşte întâi despre cea de-a doua?35″ noi vom evita să vorbim despre „prima” şi „a doua”. Pentru că Dumnezeirea este mai presus de numere şi de succesiunea timpului. De-aceea şi pe acestea le vom părăsi, când mărturisim că Tatăl nu este din nimeni, iar Fiul este născut din Tatăl.
4. Da, zice, dar de ce l-a lăsat deoparte pe Tatăl şi vorbeşte despre Fiul? Pentru că cel dintâi era arătat tuturor, şi dacă nu ca Tată, măcar ca Dumnezeu; în timp ce Unul Născut nu era cunoscut. De-aceea pe drept cuvânt s-a grăbit să sădească numaidecât cunoştinţa despre El în cei ce nu-L cunoşteau. De altfel, nici despre Tatăl nu a rămas tăcut în cuvintele sale despre acestea. Şi priveşte numai, rogu-te, la priceperea sa duhovnicească. El ştie că la oameni fiinţa cea mai cinstită este cea mai bătrână şi care există mai înainte de toate, pe care îl primesc ca Dumnezeu. De aceea de la acestea pune el începutul, şi zice că este şi mai înainte existent şi Dumnezeu. Şi nu face ca Platon, care zice că uneori este minte36, alteori suflet, fiindcă acestea sunt străine de firea dumnezeiască şi neprihănită.
Şi [această fiinţă dumnezeiască] nu are nimic comun cu noi, ci este departe de orice părtăşie cu făptura – în ceea ce priveşte fiinţa, zic asta, nu în ceea ce priveşte relaţia. Exact din acest motiv L-a şi numit Cuvânt. Pentru ca urma să înveţe că Însuşi Cuvântul este Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, ca să nu presupună cineva o naşterea pătimitoare37, anticipând şi eliminând prin numirea de Cuvânt orice presupoziţie rea şi arătând lămurit că Fiul este din El şi Se naşte în chip nepătimitor.
Vezi că, aşa cum am spus, nu a rămas tăcut despre Tatăl în cuvintele sale despre Cuvântul? Iar dacă aceste exemple nu sunt suficiente ca să acopere toată problema, să nu te miri. Doar vorbim aici despre Dumnezeu, care nu poate fi nici grăit, nici gândit în chip vrednic. De aceea şi acesta nicăieri nu a pus vreun nume fiinţei – fiindcă nu este cu putinţă să spunem ce este Dumnezeu în ceea ce priveşte fiinţa -, ci întotdeauna ni-L arată din lucrările Lui.
Iar acest Cuvânt oricine poate vedea cum, puţin mai încolo, este numit şi Lumină, şi Lumina iarăşi este numită Viaţă. Dar nu numai pentru această pricină L-a numit aşa. Aceasta a fost prima. Iar a doua pricină a fost că urma să ne vestească cele ale Tatălui: „Toate”, zice, „câte am auzit de la Tatăl, vi le-am vestit”38. Şi Îl numeşte şi Viaţă şi Lumină, pentru că din lumina cunoştinţei ne-a dăruit şi viaţa care vine din aceasta.
Şi nu există un nume, nici două, nici trei, nici mai multe care să ajungă să înveţe despre Dumnezeu, ci obişnuieşte să folosească multe [numiri] ca să poată să arate, fie şi neclar, ceva din însuşirile Lui. Şi nu L-a numit simplu Cuvânt, ci împreună cu adăugarea articolului, deosebindu-L de celelalte cuvinte şi prin aceasta.
Ai văzut că nu degeaba spuneam că din cer ne vorbeşte acest Evanghelist? Vezi aşadar cum chiar de la început, după ce a întraripat sufletul, a ridicat şi mintea celor care ascultă. Căci aşezându-o mai presus de cele sensibile, deasupra pământului, deasupra mării, deasupra cerului, o călăuzeşte şi mai presus de îngeri, şi mai presus de Heruvimi şi de Serafimi, şi mai presus de Tronuri, şi mai presus de începătorii, şi mai presus de Stăpânii, şi în chip simplu o convinge să păşească dincolo de întreaga zidire.
Deci ce se întâmplă? Dacă ne-a ridicat la o aşa înălţime, ar putea să ne oprească acolo? Nicidecum. Ci precum acela care ia pe cineva de pe ţărm în largul mării şi acela vede cetăţi şi ţărmuri şi limanuri, când îl duce şi mai în mijlocul mărilor îl desparte de cele pe care le-a văzut mai înainte, dar privirea aceluia nu se opreşte nicăieri, ci o duce spre contemplarea în nemărginit, aşa şi Evanghelistul, ducându-ne mai presus de toată făptura şi trimiţându-ne mai presus de veacul acesta, ne lasă ochiul atârnat în aer, fără să ne dea îngăduinţa de a ajunge la vreun oarecare sfârşit întru cele de sus, pentru că nu este nicăieri.
Ducând aşadar cuvântul către început, el întreabă care început; apoi, găsindu-l pe „era”, ajunge totdeauna în acelaşi loc cu mintea, fără să aibă unde să îşi oprească gândirea, ci, privind fără încetare şi neputând să se oprească undeva, se întoarce fiind istovit iarăşi către cele de jos. Pentru că „la început era” nu înseamnă nimic altceva decât o expresie care arată39 că există veşnic şi este infinit.
Ai văzut filosofie adevărată şi învăţături dumnezeieşti? Nu ca cele ale elinilor care pun [deosebire de] ani [între dumnezeii lor], şi despre unii zei spun că sunt bătrâni, iar alţii mai tineri. Nimic din toate acestea nu există la noi. Căci dacă este Dumnezeu (precum şi este) nu există nimic înainte de El; dacă este Creatorul tuturor, [înseamnă] că El este primul; dacă este Stăpân şi Domn al tuturor, toate sunt sub El, şi făpturi şi veacuri. Eu aş vrea să mă cobor şi la celelalte lupte, dar poate v-am istovit deja mintea. De aceea, după ce vă voi sfătui cele ce vă sunt de folos să le ascultaţi, şi în ceea ce priveşte pe cele deja spuse, şi pe cele ce vor fi grăite, iarăşi voi tăcea.
Care sunt acelea aşadar? Am văzut că mulţi au ameţit deja de lungimea celor spuse. Acest lucru se întâmplă când sufletul este îngreunat de greutăţile cele multe ale vieţii.
Căci precum ochiul, când este curat şi limpede, are vederea ascuţită şi nu oboseşte uşor când priveşte de aproape cele mai mici corpuri, iar pe când se revarsă asupra lui vreun lichid vătămător de pe cap, sau când urcă vreun fum înecăcios cu flăcări, acela nu îl lasă să mai vadă bine nimic, nici măcar din corpurile mai mari, la fel se întâmplă şi cu sufletul. Fiindcă atunci când este curat şi nu are nici o patimă să îl împiedice, priveşte cu putere la cele la care trebuie să privească. Dar când, tulburat de multele patimi, îşi pierde virtutea sa, către nimic înalt nu se mai poate mişca, ci oboseşte repede şi cade înapoi; şi se întoarce către somn şi moleşeală, ignorând cu totul cele ce l-ar putea interesa pentru virtute şi viaţă, şi nu le gustă defel cu prea mare bunăvoinţă.
5. Astfel, pentru a nu pătimi şi voi aşa (că n-o să încetez să vă îndemn totdeauna aceste lucruri), întăriţi-vă mintea, ca să nu auziţi aceleaşi lucruri pe care le auzeau credincioşii evrei de la Pavel. Căci şi acelora le-a zis [Pavel] că mult a fost cuvântul şi greu înţeles, nu pentru că aşa era natura acelui cuvânt, ci pentru că, zice, voi „v-aţi făcut greoi la auzit”40. Fiindcă este în firea celui slab şi bolnav să fie ameţit/deranjat şi de cuvântul scurt ca şi de cel lung, şi să creadă că sunt dificile chiar şi cele clare sau uşor de înţeles.
Dar nimeni dintre voi nu trebuie să fie aşa. Ci îndepărtând toată grija lumească, aşa să asculte fiecare aceste învăţături. Fiindcă atunci când cel ce ascultă este cuprins de dorinţa banilor, nu poate fi cuprins în acelaşi fel şi de dorinţa de a asculta; pentru că un singur suflet nu este de ajuns pentru mai multe dorinţe, ci una este nimicită de cealaltă şi, astfel sfâşiindu-se [sufletul] devine şi mai slab, şi [dorinţa] care stăpâneşte consumă toată [puterea] celeilalte în sine.
Aceasta se întâmplă în mod obişnuit şi cu copiii. Când cineva are un singur copil îl iubeşte pe acela peste măsură. Dar când ajunge tată al mai multor copii, dispoziţia lui41 se împarte şi devine mai slabă. Iar dacă acest lucru se întâmplă acolo unde stăpânirea şi puterea [acestei purtări] ţin de fire, iar cele iubite sunt din neam cu noi, ce vom zice despre dorinţa şi dispoziţia care ţin de alegere, şi mai ales, când aceste dorinţe sunt potrivnice una alteia? Fiindcă iubirea de bani este potrivnică iubirii de a asculta astfel de cuvinte.
În cer intrăm când intrăm în aceasta. Nu vorbesc despre loc, ci despre dispoziţie. Fiindcă e posibil ca şi pe pământ fiind să fii în cer, să îţi închipui cele de acolo şi să auzi cele de acolo.
Nimeni aşadar să nu aducă în cer cele ale pământului!
Nimeni, în acest loc fiind, să nu se îngrijească de cele de acasă! Fiindcă [omul] ar trebui să aibă cu el şi să păstreze câştigurile de aici şi acasă şi la piaţă, nu să îngăduie ca, şezând aici, să se încarce cu greutăţile casei şi din piaţă. De aceea intrăm lângă tronul învăţăturii ca acolo să ne curăţim de orice întinare din afară. Şi chiar dacă nu vom fi murdăriţi în această mică şcoală de cele ce se spun şi se fac afară, tot este bine să nu intrăm încă de la început.
Nimeni aşadar să nu se îngrijească în biserică de cele de acasă, ci şi acasă să fie mişcat de cele [spuse] în biserică. Mai de preţ decât toate să ne fie acestea. Fiindcă acestea sunt ale sufletului, iar acelea ale trupului. Sau mai bine acestea sunt de folos sufletului şi trupului. De aceea acestea să ne fie ocupaţia principală, iar toate celelalte doar ca nişte lucruri în plus. Fiindcă acestea sunt şi pentru viaţa viitoare şi pentru cea prezentă, pe când celelalte nu folosesc nici uneia, decât dacă sunt făcute după legea care s-a pus pentru ele. Aici nu aflăm numai cum vom fi după aceea şi cum vom trăi atunci, ci cum să ne şi orânduim viaţa de acum. Fiindcă această casă este spital duhovnicesc ca să ne vindecăm în ea de rănile pe care le primim din afară, nu să primim altele noi aici şi să rămânem cu ele. Căci dacă nu luăm aminte când vorbeşte cu noi Duhul Sfânt, nu numai că nu vom fi vindecaţi de [rănile] cele dintâi, ba chiar şi altele vom dobândi.
Să luăm aminte acum cu multă grijă la această carte care ni se descoperă acum. Căci nici nu va trebui să facem mult efort dacă vom învăţa cu exactitate principiile şi ipotezele; dimpotrivă, puţin ostenindu-ne la început, vom putea mai departe — după cum zice Pavel — să îi povăţuim şi pe alţii. Fiindcă acest Apostol este foarte mare şi este plin de multe învăţături despre adevăr, şi stăruie asupra lor mai mult decât asupra altora.
Să nu îl ascultăm aşadar superficial. Aceasta este pricina, de altfel, pentru care şi noi vom tâlcui câte puţin, ca să vă fie uşor de înţeles şi să nu vă fugă din minte. Să ne temem aşadar ca nu cumva să nu fim vinovaţi de cuvântul acela: „De nu aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea”42. Fiindcă ce vom avea în plus faţă de cei ce nu au ascultat, dacă după ascultarea cuvintelor acestora vom merge acasă fără să ducem nimic, sau poate numai minunându-ne de cele ce s-au spus?
Îngăduiţi-ne să semănăm în pământ bun! Îngăduiţi-ne să fiţi atraşi de noi şi mai mult!
Şi dacă cineva are spini, să îi atingă de focul Duhului;
dacă cineva are inimă împietrită şi împotrivitoare, să o facă moale şi domoală folosindu-se de acelaşi foc;
dacă cineva, aflându-se pe drumuri, este călcat de tot felul de gânduri, să intre în cele mai dinlăuntru43 şi să nu rămână expus puterii celor care vor să năvălească peste el ca să îl prade, ca să vedem lanurile voastre pline de roade.
Fiindcă, dacă ne vom îngriji în felul acesta de noi înşine şi vom fi harnici către această ascultare duhovnicească, poate nu de toate odată, dar puţin câte puţin ne vom elibera de toate grijile vieţii.
De aceea să luăm aminte ca să nu se zică şi despre noi că [suntem] „ca o viperă surdă, care-şi astupă urechile”44. De care animal se deosebeşte un astfel de ascultător? Spune-mi! Şi cum nu va fi mai iraţional decât orice animal cel ce nu ia aminte la Dumnezeu care vorbeşte? Fiindcă dacă a fi om înseamnă a plăcea lui Dumnezeu, cel ce nu vrea să asculte ca Acesta să îl îndrepte nu este nimic altceva decât un animal.
Înţelege dar cât de rău este când Hristos vrea să ne facă din oameni asemenea îngerilor şi noi ne schimbăm din oameni în animale.
Fiindcă a sluji pântecelui, a fi stăpânit de pofta de bani, a te mânia, a muşca şi a lovi cu piciorul nu sunt ale omului, ci ale dobitoacelor.
Dacă dobitoacele au fiecare, după cum se spune, câte o patimă, şi asta după fire45, omul însă, care a respins începutul gândirilor46 şi s-a rupt de vieţuirea cea după Dumnezeu, dă voie tuturor patimilor în el, şi nu ajunge numai un animal, ci un monstru cu multe capete şi pestriţ, şi nici nu are conştiinţa [că este aşa] de la fire. Fiindcă toată răutatea lui este de la alegerea liberă şi de la voinţă47.
Dar să nu fie niciodată să ne închipuim acestea despre Biserica lui Hristos. Fiindcă suntem încredinţaţi despre voi că faceţi cele înalte şi care sunt pentru mântuire. Dar cu cât suntem mai încredinţaţi, cu atât mai mult nu vom înceta cuvintele de prevenire, ca, ridicându-ne la acest vârf al virtuţilor, să dobândim bunătăţile făgăduite. Pe care să ajungem cu toţii să le primim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care slavă Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.
Traducere şi note de Asist. drd. Sabin PREDA
Note:
OMILIA a II-a
25 In. 7, 52.
26 Sf. Ioan Hrisostom trimite la textul din In. l, 46 în care Natanael întreabă: „Din Nazaret poate să iasă ceva bun?”
27 In. l, 46.
28 Evanghelistul Marcu (l, 20) vorbeşte însă de faptul că Zevedeu avea totuşi „lucrători angajaţi” (μετά των μισθωτών), ceea ce ar demonstra că Ioan nu era chiar între cei mai săraci, devreme ce îşi permitea să angajeze ajutoare. La fel, în 16, l „Măria, mama lui Iacov (şi a lui Ioan)” cumpără miresme pentru a merge să ungă trupul lui Iisus, ceea ce presupune prezenţa ei în Ierusalim sau chiar deţinerea unei proprietăţi acolo. Această informaţie poate fi pusă în legătură cu cea din In. 18, 15, din care reiese că acel „un alt ucenic” (care se pare că era chiar Ioan) era „cunoscut arhiereului”, el intrând împreună cu Iisus în curtea arhiereului. Vezi, de asemenea, şi In. 19, 27 în care ucenicul cel iubit o ia „la sine” pe Măria, pasaj din care se poate deduce că Ioan avea o proprietate la Ierusalim.
29 Se referă oare la faptul că au făcut cu toţii (între ei) cele ce se fac de obicei cu femeile?
30 εΰριτΓος – de la canalul Euripe (Egribos) dintre Eubeea şi Beotia, renumit pentru curenţii săi alternativi. Acelaşi cuvânt îl aflăm şi în fraza următoare, folosit pentru a da imaginea schimbării continue de atitudine a filosofilor în problemele abordate.
31 Numai faptul de a grăi despre cele nevăzute.
32 De cele ale firii iraţionale.
33 το παν – întregul, universul
34 verbul αποφαίνομαι – a se pronunţa, de a rosti o sentinţă, a exprima ceva foarte categoric.
35 Este probabil una din problematizările filosofice ale neoplatonicienilor pe care au împrumutat-o şi arienii în argumentările lor, numind pe Dumnezeu Tatăl — Cauza Primă, iar pe Fiul Cauza Secundă. Era unul din argumentele filosofice pentru demonstrarea superiorităţii Tatălui faţă de Fiul. Sfântul Ioan Gură de Aur rezolvă sofismul prin viziunea corectă despre timp şi cauzalitate la Dumnezeu: Dumnezeu e mai presus de toate.
36 nous
37 Care ţine de schimbare, de devenire, care poate suferi vreo formă de schimbare. Arienii plecau în argumentarea lor de la conceptul naşterii unui om. Acesta, aplicat relaţiilor intratrinitare, poate duce uşor la ideea superiorităţii celui care naşte, a Tatălui, faţă de cel născut, Fiul. Şi aceasta din două cauze: 1. pentru că introduce un moment al naşterii, moment pe care cel care naşte îl precedă, iar cel născut îl urmează. 2. pentru că ceea ce este născut este supus devenirii, prin urmare, nu poate fi neschimbător ca şi Cel care a născut. Aceste argumente logice nu se aplică însă în cazul relaţiilor în veşnicie dintre Tatăl şi Fiul, pentru că veşnicia depăşeşte timpul şi devenirea, care ţine de curgerea timpului. Prin urmare, naşterea Logosului din Tatăl nu este supusă „pătimirii/ schimbării” pentru că este din veşnicie.
38 In. 15, 15. Textul grecesc al Sf. Ioan Gură de Aur diferă de varianta textului critic Nestle-Alland, ed. XXVII care are παρά του πατρός μου έγνώρισα νμϊν faţă de παρά του πατρός άπήγγειλα ΰ\ιιν din textul Sf. Ioan. Varianta Sf. Ioan Gură de Aur nu apare în ediţia critică nici măcar ca variantă textuală la acest pasaj. E posibil ca Sf. Ioan să fi citat din memorie acest pasaj, sau să fi adaptat pasajul evanghelic la discursul său, dat fiind faptul că cele două verbe pot fi traduse asemănător în unele cazuri.
39 Litt. un indicator.
40 Evr. 5,11.
41 Gr. διάββαι? – dispoziţie, stare, aplecare. Dispoziţia de a iubi, starea naturală de a-ţi iubi copilul sau copiii.
42 In. 15, 22.
43 Imaginea retragerii în cetate în vremea năvălirii popoarelor barbare.
44 Ps. 57, 4 (în Septuaginta este Ps. 57, 5).
45 Din firea lor. Sf. Vasile ,cel Mare spune cum fiecare animal, prin felul lui de a fi pe care îl are în fire, arată omului o patimă sau o virtute. (Omilii la Facere, Omilia a VII-a, PSB 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1986, pp. 147-l56).
46 λογισμοί – raţionamente, cugetări, gânduri.
47 προαίρεση şi γνώμη