CUVÎNTUL 9 la Facere

Din Revista „Glasul Bisericii”, 1/1986

DIN SCRIERILE SFINŢILOR PĂRINŢI

SFÎNTUL IOAN GURĂ DE AUR,
CUVINTELE 8 ŞI 9 LA FACERE
(trad. de Pr. Prof. onorar DUMITRU FECIORU)

CUVÎNTUL 9

Nu trebuie să osîndim păcatele semenilor noştri,
ci să ne îngrijim de mîntuirea lor. Pentru ce
Avram a fost numit Avraam. La numele lui Noe.
Nu fără pricină au primit drepţii aceste nume,
ci prin rînduiala lui Dumnezeu
[Migne, PG 54, 619-630]

1. Dacă ar fi cu putinţă să ştiţi ce v-am spus în predica de rîndul trecut, ce a mai rămas, unde am pus capăt cuvîntului şi de unde să-l reiau astăzi, aş continua îndată cele ce-am spus în predica trecută. Dar pentru că mulţi din cei ce mi-au ascultat atunci predica nu sînt de faţă astăzi şi mulţi din cei de faţă astăzi nu m-au ascultat atunci, trebuie neapărat din pricina deosebirii de ascultători să repet cele ce am spus. Aşa, celor ce au urmărit rîndul trecut predica li se va fixa în minte şi mai bine învăţătura, împrospătîndu-li-se cele auzite, iar celor care au lipsit atunci, paguba nu le va fi atît de mare, pentru că vor fi aflat ce am spus în predica trecută.

Poate că cei care vin totdeauna la biserică ar putea spune că n-ar trebui să repet ce am mai spus, tocmai pentru ca cei care au lipsit de la biserică şi dispreţuiesc slujbele, suferind cu fapta pierderea şi înţelepţiţi de pagubă, să se facă mai buni. Vă laud că vă doare atîta trîndăvia fraţilor voştri şi vă admir rîvna. Dar vreau să înfrăţiţi rîvna voastră cu dragostea de oameni. Rîvna lipsită de iertare nu-i rîvnă, ci mînie mai degrabă ; iar sfătuirea fără de iubire de oameni pare a fi pismă.

De aceea mai mult vă rog să nu judecaţi cu asprime păcatele semenilor voştri. După cum cel care se uită fără de iertare la păcatele fraţilor lui, nu va găsi pe nimeni care să-i dea iertare de va păcătui cîndva, tot aşa cel care judecă cu milă păcatele vecinului, va găsi pe mulţi care să-i întindă mina, de va cădea vreodată în păcat. Nu spun asta acum, pentru că aş vrea să măresc trîndăvia celor ce lipsesc de la biserică, ci pentru că mă străduiesc să măresc grija pentru fraţii voştri. Totul să se facă cu judecată şi cu dragoste. Ştiţi doar că şi eu în predica trecută am grăit împotriva lor cuvinte lungi şi multe; şi, precum vă amintiţi, am spus că nu-s nici oameni, aducîndu-le acuzatori doi profeţi de frunte: pe unul care spune : «Am venit şi nu era om ; am chemat şi nu era cine să audă» şi pe un altul care strigă şi întreabă : «Cui voi vorbi şi voi mărturisi ? Nenumărate sînt urechile lor şi nu pot să audă».

De aceste cuvinte şi de altele ca acestea cumplit mă doare inima. Dar acum îi mîngîi. Aşa a poruncit şi Pavel. «Mustră, spune el, ceartă, mîngîie». Nu trebuie să faci numai una, nici numai alta, ci să le înfrăţeşti pe amîndouă, ca să faci desăvîrşit folosul. Dacă îi mustram mereu, îi facem îndărătnici; dacă-i mîngîiem mereu, îi facem tot mai trîndavi. Pentru aceea şi doctorii nu taie numai rănile, ci le şi oblojesc; nu dau totdeauna doctorii amare, ci adeseori şi doctorii bune la gust. Cu cele dintîi curăţă puroiul; cu cele din urmă uşurează durerea pricinuită de acelea.

Pentru aceea şi Pavel spune în alt loc : «Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acesta, luînd seama la tine, să nu fii ispitit şi tu».

Minunat îndemn, minunat sfat, plin de multă purtare de grijă; sfatul arată o inimă de tată. Într-adevăr cuvîntul «Fraţilor» este cuvîntul limbii lui Pavel! Îndată, de la acest nume de rudenie, Pavel a atras bunăvoinţa ascultătorilor. Le spune : «Aţi pus capăt aceloraşi dureri de naştere ca şi el; v-aţi hrănit cu aceleaşi bucate; aţi avut acelaşi tată; aţi participat la aceeaşi naştere duhovnicească»; Pavel arată, deci, această înrudire şi cînd e vorba de îndreptarea celor căzuţi, că spune: «De va cădea». N-a spus dacă va păcătui, ci a alergat la un fel de păcat care are iertare. «Dacă va cădea», adică: de va fi ispitit, de va fi amăgit; nu vorbeşte de un om care păcătuieşte cu ştiinţă ci de un om care se străduieşte să facă binele, dar cade din ispită diavolească. Unul ca acesta nu merită atît osîndă cît iertare.

«De va cădea un om», spune Pavel. Iarăşi a alergat la un alt fel de iertare: La slăbiciunea firii omeneşti, pe care a arătat-o prin cuvîntul «om». După cum marele Iov, vrînd să-şi atragă iertarea lui Dumnezeu, spunea : «Cine este omul că-l socoteşti pe el, ca să-i cercetezi păcatele lui?», tot aşa să facem şi noi cînd cercetăm pe un păcătos. Să spunem mereu: «Este om»; să ne aducem aminte de firea omenească; cuvintele acestea să-l plece spre milă pe cel care se indignează.

De aceea şi Pavel a alergat la firea omenească şi la slăbiciunea ei, spunînd : «De va cădea un om în vreo greşeală». Nu vorbeşte de păcate mari, mai presus de iertare, care să nu fie vrednice de iubirea de oameni, ci de păcate mici şi neînsemnate. «Voi cei duhovniceşti», spune mai departe Pavel. Cel care păcătuieşte este om, iar voi, care faceţi binele, sînteţi oameni duhovniceşti. Într-un loc a pus numele firii omeneşti, în celălalt, numele virtuţii.

Mare este deosebirea între om şi om duhovnicesc. De eşti duhovnicesc, arată-mi tăria ta, nu din mîntuirea ta, ci şi din mîntuirea mea, ci şi din ajutorul dat celor căzuţi. Atunci eşti duhovnicesc, cînd nu treci cu vederea mădulările căzute. «Îndreptaţi pe unul ca acesta», spune în sfîrşit Pavel. Faceţi-l nebiruit, nedoborît, neînvins de diavol, «luînd seama la tine, să nu fii ispitit şi tu».

2. Acesta-i un minunat sfat, un îndemn de neapărată nevoie. De-ar fi de piatră cel ce aude sfatul, sfatul acesta e în stare să-l înfricoşeze şi să-l îndemne să ridice pe cel căzut. Pavel îţi spune : «Nu vrei să-l miluieşti ca unul ce-i eşti frate, nu vrei să-i dai iertare ca unuia ce-i om, nu vrei să-i întinzi mîna, ca unul ce eşti om duhovnicesc, atunci uită-te la tine şi nu vei mai avea nevoie de sfătuitor ca să-l ajuţi pe cel căzut, ci tu singur îţi vei da sfat!».

— Cum, în ce chip ?

— «Luînd seama la tine, îţi spune Pavel, ca să nu fii ispitit şi tu». Pavel n-a spus  «Vei păcătui şi tu negreşit», ca să nu fie împovărător cuvîntul.

— Dar ce-a spus ?

— «Ca să nu fii ispitit şi tu cîndva». Poate să păcătuieşti, poate să nu păcătuieşti. Şi pentru că nu ştii ce se poate întîmpla în viitor, strînge-ţi mai dinainte dar de milostenie; prin mila ta faţă de aproapele, vei găsi şi tu multă iertare adunată gata, de vei cădea cîndva. Pavel n-a spus : «Ca să nu păcătuieşti şi tu cîndva, să nu cazi şi tu cîndva». Uită-te bine la puterea cuvintelor acestora! Pavel n-a grăit aşa, ci a spus: «Ca să nu fii ispitit şi tu cîndva». A arătat că avem pe vrăjmaş ispititor; iar ispititorul, nu are timp hotărît de ispită; ci de multe ori atacă şi cînd dorim şi cînd ne trîndăvim. Din pricina aceasta cel care a căzut merită iertare, pentru că a fost luat pe neaşteptate de ispititor. Nu cunoştea cînd avea să-l lovească; nu ştia timpul luptei; a fost atacat pe nepregătite, de aceea a şi căzut.

Aşa fac şi cei ce călătoresc pe marea cea întinsă şi largă, a căror corabie are vînt prielnic şi se bucură de deplină siguranţă. Cînd văd de departe pe alţi călători că sînt în primejdie de înec, nu întorc spatele nenorocirii acelora, gîndindu-se la binele lor, ci opresc corabia, aruncă ancora, coboară pînzele, întind frînghii, aruncă scînduri, ca cei ameninţaţi a fi înghiţiţi de valuri să prindă una din ele şi să scape de înec. Imită şi tu, omule, pe aceşti corăbieri. Şi tu călătoreşti pe o mare întinsă şi largă, întinderea vieţii de pe pămînt; pe o mare cu fiare şi piraţi, pe o mare cu stînci şi primejdii, pe o mare frămîntată de valuri multe şi furtuni. Adeseori mulţi s-au înecat în marea aceasta.

Deci, cînd vezi pe vreunul din cei ce călătoresc că îşi pierde bogăţia mîntuirii din vreo ispită diavolească, că e bătut de furtună şi e în primejdie să se înece, opreşte-ţi corabia, chiar de te grăbeşti în altă parte, Cel ce se îneacă nu aşteaptă amînare şi zăbavă. Tu aleargă grabnic, smulge-l iute din valuri, foloseşte orice mijloc ca să-l scoţi din adîncul pierzării. De ai avea mii şi mii de treburi, nici una să nu-ţi fie mai de nevoie ca mîntuirea celui primejduit. De zăboveşti cît de cît, îl laşi pradă iureşului furtunii.

De aceea trebuie să ne grăbim în astfel de nenorociri, grabă mare şi rîvnă încordată. Ascultă cum grăbeşte Pavel, cum îndeamnă pe mulţi alţii, cînd a văzut că un om se îneacă! «Intăriţi-l în dragoste, spune el, ca nu cumva să fie doborît de mai multă întristare unul ca acesta». De aceea ne porunceşte să-i întindem iute mîna, ca nu cumva, zăbovind şi amînînd, să se înece acela.

Să avem, dar, grijă de fraţii noştri!

Acesta-i punctul principal al vieţuirii noastre; acesta-i semnul după care ne cunoaştem că sîntem creştini, dacă nu urmărim numai interesul nostru, ci dacă îndreptăm, dacă întărim pe fraţii noştri căzuţi.

Acesta-i cel mai mare semn de credinţă.

«După aceasta vor cunoaşte toţi, spune Hristos, că sînteţi ucenicii mei, dacă vă veţi iubi unul pe altul».

Iar dragostea adevărată nu o arată statul la masă, statul de vorbă, cuvintele linguşitoare, ci îndreptarea aproapelui, urmărirea interesului lui, ridicarea celui căzut, întinderea unei mîini de ajutor celui ce nu se îngrijeşte de mîntuirea lui, căutarea binelui aproapelui înaintea binelui tău. Aceasta este dragostea adevărată.

Dragostea nu caută la ale sale, ci înaintea celor ale sale caută la cele ale aproapelui, ca prin ale aceluia să caute la ale sale. Că şi eu, nu pentru mine ţin atîtea predici, ci pentru voi. Iar voi nu le ascultaţi numai pentru voi, ci pentru ceilalţi care vor fi învăţaţi prin voi. Trupul Bisericii se hrăneşte cum se hrănesc şi mădularele trupului.

Dacă un mădular al trupului nostru ar ţine pentru el toată hrana şi n-ar da-o celui de alăturea, se vatămă pe el şi vătăma deci trupul. De pildă, stomacul. Dacă ar ţine numai pentru el hrana, restul trupului s-ar topi de foame, iar el s-ar strica din pricina necumpătării; dar dacă ia pentru el cît fireşte îi trebuie şi dă restul celorlalte mădulare, e sănătos şi el şi restul trupului.

Tot aşa şi tu: dacă nu dai şi altora cele auzite de la mine, ci le tii numai pentru tine, pe acela îl păgubeşti şi tu te îmbolnăveşti, aducînd asupră-ţi cumplite boli: trîndăvia şi invidia. Că sau din răutate sau din trîndăvie şi lene n-ai împărtăşit şi altora cele ce ştiai. Şi oricare din acestea e în stare să te ducă la pierzare. Dar dacă dai hrană din belşug şi altora, te foloseşti şi tu şi ei. Am vorbit, însă, destul despre acestea.

3. Trebuie, deci, să luăm şirul celor spuse în predica trecută. Despre ce vorbeam? Vorbeam atunci de Pavel şi căutam să aflăm pentru ce uneori se numeşte Saul, iar alteori Pavel. Apoi din cuvînt în cuvînt am ajuns la o întreagă istorie de nume. Şi, cînd am ajuns la ele, nu mi s-a părut cu cale să trec cu nepăsare pe lîngă acea neguţătorie. Da, din pricina lui Pavel am ajuns la cîştigul acesta, dar ştiam că am să am cîştig şi din descoperirea celorlalte nume. Aşa fac de multe ori şi cei care fac comerţ pe mare; pornesc pe mări îndepărtate ca să cumpere puţine lucruri, dar cînd ajung în oraşul în care s-au gîndit să se ducă şi văd acolo belşug de alte măr-furi, cumpără mai mult decît erau pregătiţi s-o facă. De le aduce vreo vină careva, le răspund cu aceste cuvinte: «Am făcut drum lung, am îndurat multe furtuni, multe primejdii; am trecut mări şi ţări. Ce ne împiedică să venim cu mai multe mărfuri, cu mai mult cîştig» ? Aceasta-i şi apărarea mea ! Şi eu am umblat după numele lui Pavel şi tot căutînd, am dat şi de alt negoţ de nume.

De pildă : Pentru ce Petru se numea Simon mai înainte, pentru ce Iacov şi Ioan, fiii lu Zevedeu au fost numiţi fiii tunetului. Am dat şi în Vechiul Testament de Avraam, care se numea Avram mai înainte, iar mai pe urmă Avraam, de Iacov, care a fost numit Israil, de Sara care a fost numită Sarra.

În afară de aceştia am dat şi de alţii, care n-au primit alte nume ca cei de mai sus, ci au primit dintru început numele, de: Ioan Botezătorul, Isaac, Adam. Şi mi s-a părut o prostie şi mare ticăloşie să arune din mîini o comoară atîta de mare. De aceea am lungit cuvîntul.

În predica trecută, deci, am vorbit de cei cu un nume de la început; astăzi mă gîndesc să vorbesc de cei cu două nume, de pildă Avraam. Adam a avut tot timpul acest nume şi n-a mai avut altul; Isaac, la fel, n-a mai primit un al doilea nume, ci de la început pînă la sfîrşit s-a numit Isaac. Dar tatăl lui Isaac s-a numit mai înainte Avram şi mai pe urmă Avraam. Dumnezeu i-a spus lui: «Nu va mai fi numele tău Avram, ci Avraam se va chema numele tău».

Mai înainte se numea Avram. Numele acesta nu-i nume grecesc, nici din limba noastră, ci evreiesc. Cum se tălmăceşte numele acesta? Se tălmăceşte om din cealaltă parte.

Cuvîntul Avram în limba siriană înseamnă dincolo; şi ştiu asta toţi cîţi cunosc limba aceasta; iar limba siriană se înrudeşte cu limba ebraică.

— Dar pentru ce s-a numit «om din cealaltă parte» ?

— Iudeia, adică Palestina toată, cea de la Egipt pînă la Eufrat, se află aşezată în faţa Babiloniei, de unde a venit Avraam. Între aceste două ţări curge rîul, Eufratul, care este un hotar comun între cele două ţări. Aşadar pentru că Avraam nu era din Palestina, ci venise de dincolo, din Babilon, pentru aceea a luat numele de la loc şi de la fapte şi s-a numit Avram om din cealaltă parte, pentru că venise de dincolo de rîu.

— Dar pentru ce a venit de dincolo de rîu ?

— Pentru că i-a poruncit Dumnezeu.

— Şi de ce i-a poruncit ?

— Ca să arate ascultarea dreptului. Că pentru porunca lui Dumnezeu a lăsat pămîntul lui şi a venit în pămînt străin.

Ai văzut ce şir lung se împleteşte din numele dreptului ? Numele lui ne-a deschis un ocean întreg de istorii. Cunoaşte, dar, înţelesul numelui lui vechi, ca atunci cînd îl vei vedea că locuieşte în Palestina, numele lui să te ducă la vechea lui patrie; şi cunoscînd pricina pentru care şi-a părăsit ţara, să capeţi îndestulător îndemn spre a-i urma zelul.

Un om, care trăise înainte de lege şi prescripţiile legii, a arătat prin viaţa lui că a trăit filozofia harului şi a săvîrşit cu fapta, înainte de har, ceea ce spunea Hristos mai tîrziu apostolilor: «Amin, amin zic vouă că nu este care să fi lăsat casă sau fraţi sau tată sau mamă, şi să nu primească însutit şi să nu moştenească viaţa veşnică». Dar nu numai de aici putem vedea filozofia dreptului, ci şi din făgăduinţa dată lui de Dumnezeu. «Vino», i-a spus Dumnezeu, în pămîntul pe care ţi-l voi arăta». Da, amîndouă aceste patrii erau din lumea aceasta; dar una era a lui şi alta străină; una cunoscută şi alta necunoscută; una în faţa ochilor, alta nădăjduită. Cu toate acestea a lăsat patria lui cunoscută, ştiută şi de dinaintea ochilor şi a alergat la una necunoscută, neştiută, peste care nu era stăpîn, ca să te convingă, să te înveţe să nu te împotriveşti lui Dumnezeu, să nu te îndoieşti, cînd Dumnezeu îţi porunceşte să laşi cele cunoscute şi să priveşti la cele necunoscute.

Nu sînt atît de sigure cele ce le ai în faţa ochilor cît de sigure sînt cele nădăjduite; nu este atît de sigură viaţa aceasta de aici cît de sigură e viaţa viitoare. Viaţa de aici o vedem cu ochii noştri de carne, viaţa viitoare o vedem cu ochii credinţei; pe aceasta o vedem ţinută în mîinile noastre, pe aceea o vedem păstrată şi de făgăduinţele lui Dumnezeu.

4. Iar făgăduinţele lui Dumnezeu sînt cu mult mai puternice decît mîinile noastre.

Vrei să vezi că viaţa aceasta de pe pămînt este pururea nesigură, pe cînd cea viitoare, care pare nesigură, e mai sigură decît aceasta de aici, mai trainică şi mai statornică? Dacă vrei, să cercetăm cele strălucite ale vieţii: bogăţia, slava, puterea, onorurile date de oameni; vei vedea că nimic mai nesigur ca acestea. Este, oare, ceva mai necredincios ca bogăţia, care nu rămîne adesea nici pînă către seară? Ca un rob fugar nerecunoscător se mută mereu de la acesta la acela şi iarăşi de la acela la altul. La fel e şi slava. Cel strălucit şi cu vază mai înainte, ajunge dintr-o dată fără cinste, necunoscut. Şi dimpotrivă. După cum o roată, care se învîrte mereu, nu stă pe aceeaşi parte a cercului, ci prin desimea învîrtiturilor partea de sus ajunge jos şi cea de jos sus, tot aşa şi lucrurile noastre se învîrt necontenit, cele de sus ajung jos; aşa şi cu bogăţia, şi cu puterea şi cu toate celelalte. Niciodată, nu stau în acelaşi loc; sînt ca şi curgerile rîurilor, că nici ele nu stau niciodată pe loc. Poate fi, oare, ceva mai nesigur ca acestea, care se schimbă aşa de des, care zboară înainte de a apare, care pier înainte de a veni ? De aceea şi profetul, vorbind de petreceri, de bogăţie şi de cele ca acestea şi bătîndu-şi joc de cei care se dau în vînt după ele, ca după unele ce rămîn, spune : «Ca şi cum ar sta le-au socotit, nu ca pe unele care fug». N-a spus : «nu ca pe unele care trec», ci ceva cu mult mai mult «ca pe unele care fug» ; că nu pleacă încet, ci cu multă iuţeală.

Patriarhul Avraam n-a gîndit aşa! A lăsat toate acestea şi s-a uitat numai la făgăduinţele date lui de Dumnezeu. Avraam ne-a deschis calea către credinţa în bunătăţile viitoare, ca să nu spui, cînd Dumnezeu îţi făgăduieşte cele viitoare, cele ce nu se văd, că acelea sînt nesigure şi întunecate. Că acelea sînt mai sigure decît acestea care se văd, dacă avem ochii credinţei. Da, nu le vedem, dar Dumnezeu ni le-a făgăduit. Iar cînd Dumnezeu făgăduieşte, schimbarea nu atacă făgăduinţele. Ele sînt în mîna lui Dumnezeu şi sînt întărite de mîna lui Dumnezeu. Din mîna lui Dumnezeu nimeni nu poate să le răpească. Că spune Hristos: «Nimeni nu le poate răpi din mîna Tatălui Meu».

Aşadar pentru că nimeni nu poate să le răpească din mîna lui Dumnezeu, ele rămîn într-o vistierie sigură. Cele din lumea aceasta, însă, sînt supuse la tot felul de schimbări şi mutări; de aceea de multe ori ne ostenim pentru ele, dar nu ne bucurăm de ele. Cu bunătăţile făgăduite nu-i aşa: cel ce se osteneşte trebuie să ia neapărat şi cununile. «Nădejdea nu ruşinează». Este făgăduinţa lui Dumnezeu; iar darurile făgăduite sînt ca Cel Ce le făgăduieşte.

Părăseşte, dar, iubite, pe cele nesigure şi îmbrăţişează pe cele ce se văd; că cele ce se văd nu sînt cele prezente, ci cele viitoare. E drept, sînt unii care se înebunesc după cele de aici şi dispreţuiesc pe cele viitoare. Dar le dispreţuiesc nu pentru că acelea sînt nevăzute şi nesigure, ci pentru că ei sînt mai slabi decît înălţimea acelei nădejdi. Uită-te la filozofia dreptului Avraam! Dumnezeu i-a făgăduit bunuri materiale şi el căuta pe cele spirituale.

— Dar cînd i-a făgăduit Dumnezeu bunuri materiale şi el le voia pe cele spirituale ?

— Cînd i-a spus : «Ieşi din pămîntul tău şi din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pămîntul pe care ţi-l voi arăta»

— Material e pămîntul cel dintîi şi material şi cel pe care i l-a făgăduit că i-l va da mai pe urmă. Ce-a făcut Avraam ?

— Dar mai bine spus, să nu-l auzim pe el, ci pe Pavel care vorbeşte de el, ca să cunoaştem că Avraam căuta la acest pămînt, deşi-l făgăduise Dumnezeu pe acesta, ci, părăsind pe cele prezente, dorea cu înfocare pe cele viitoare.

— Ce spune Pavel ?

— «În credinţă au murit toţi aceştia», vorbind de Avraam, de Isaac, de Iacov şi de toţi drepţii; că nu numai Avraam, ci toţi aveau aceeaşi filozofie. «În credinţă au murit toţi aceştia, neprimind făgăduinţele, ci văzîndu-le de departe».

— Ce spui ? N-a primit Avraam făgăduinţele, n-a ajuns în Palestina? Sînt, oare, minciuni spusele ?

— Nu, răspunde Pavel. Avraam a ajuns în Palestina, dar nu se uita la făgăduinţa aceasta, ci dorea alta, pe cea din cer, iar pe el se socotea străin de toate cele din lume.

Aceasta o şi mărturiseşte Pavel de Avraam adăugînd: «Mărturisind că sînt străini şi trecători pe pămînt.

— Spune-mi, te rog, era străin el, care primise o patrie, o ţară atît de mare ?

— Da! Că nu căuta la aceasta, ci la cer! Cei ce grăiesc unele ca acestea arată că-şi caută altă patrie, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu, Ierusalimul cel ceresc, Ierusalimul cel de sus.

Ai văzut că Dumnezeu i-a făgăduit pe cele materiale, dar că Avraam căuta Ierusalimul cel de sus? «Cei care grăiesc unele ca acestea, spune Pavel, arată că-şi caută patrie. Dacă s-ar fi gândit la aceea din care au ieşit, ar fi avut vreme să se întoarcă; dar aşa doresc una mai bună, adică pe cea cerească».

Deci făgăduinţa făcută dreptului este o făgăduinţă materială, pe cînd dorinţa lui e spirituală, contrar nouă. Lui i s-a făgăduit Palestina, iar el căuta cerul; nouă ni s-a făgăduit cerul şi ne dăm în vînt după pămînt.

5. Acestea am cîştigat din numele lui Avraam, căutînd să aflăm pentru ce a fost numit om din cealaltă parte. Am aflat că şi-a părăsit pămîntul său şi s-a mutat în altul, că a trecut pe lîngă cele cunoscute şi căuta la cele necunoscute, că a aruncat pe acelea ce le avea în mîini şi dorea cu înfocare pe cele nădăjduite, că a luat pe cele materiale şi tindea spre cele spirituale, şi asta înainte de har, înainte de lege, înainte de învăţătura profeţilor. De aici se vede, că n-a avut nici un învăţător, ci i-a fost de ajuns firea lui, care i-a mişcat gîndurile cugetului şi aşa a găsit pe Dum-nezeu Creatorul universului. De aceea s-a numit Avraam, de aceea şi părinţii i-au dat numele acesta.

Dar poate că cineva ar spune că asta e minciună şi m-ar întreba:

— Erau, oare, drepţi părinţii lui Avraam? Erau bine plăcuţi lui Dumnezeu? Ştiau ei viitorul? Ştiau ei mai dinainte făgăduinţa, care avea să fie rostită de Stăpînul? Nu erau ei, oare, necredincioşi, idololatri şi cei mai barbari dintre barbari?

— Da, o ştiu şi eu! Dar tocmai pentru asta îl laud pe drept, că avînd astfel de părinţi a ajuns aşa de bun. Lucru minunat şi străin este acesta că dintr-o rădăcină rea şi sălbatică a ieşit rod bun. Răutatea părinţilor nu-i o vină pentru copiii care trăiesc în bună credinţă; ci, dacă trebuie să spun ceva minunat şi mai bine spus o laudă pentru aceşti copii, e că ei, fără să fi primit de la părinţi credinţa, fără să aibă povăţuitori, ca şi cum ar fi mers în locuri pustii şi neumblate, au putut găsi calea, care duce la cer. Nu-i o vină că ai tată necredincios; vină e dacă mergi pe urmele necredinţei tatălui. Şi vină foarte mare nu e cînd avem părinţi răi, ci cînd nu ne îngrijim de ei, cînd nu facem tot ce ne stă în putinţă ca să-i scăpăm de această răutate. Cînd, însă, noi arătăm toată strădania pentru sufletul lor, iar ei rămîn în răutatea lor, atunci scăpăm de orice vină şi mustrare.

Am spus acestea, ca să nu te ruşinezi, iubite, cînd auzi că Avraam a avut tată necredincios. Şi Timotei a avut tată necredincios. «Era fiul unei femei iudee, spune Scriptura, mamă credincioasă, dar tatăl elen». Că tatăl lui a rămas în necredinţă şi nu s-a schimbat, se vede de acolo că Pavel, lăudînd credinţa lui Timotei, grăieşte aşa: «Credinţa ce s-a sălăşluit întîi în bunica ta Loida şi în maica ta Eunica şi sînt încredinţat că şi în tine». Numele tatălui său nu-i amintit deloc.

— De ce ?

— Pentru că a rămas necredincios şi nu era vrednic să se numere împreună cu fiul său. Apostolii, apoi, au avut părinţi răi. A arătat-o Hristos, cînd a spus : «Dacă Eu scot demonii cu Veelzevul, fiii voştri cu cine-i scot? Pentru aceea ei vor fi jude-cătorii voştri». Dar asta să nu te tulbure, să nu te scandalizeze. Că de aici învăţăm că viciul şi virtutea nu ţin de fire, ci de voinţă. Dacă ar ţine de fire, atunci negreşit părinţi răi ar naşte copii răi, iar cei buni copii buni; dar pentru că ţine de voinţă să fii rău sau bun, de aceea părinţi răi au avut copii buni şi adeseori părinţi buni au avut copii răi, pentru ca totdeauna să nu atribuim firii virtutea şi viciul, ci voinţei.

Dar, după cum spuneam, cum se face că părinţii lui Avraam, dacă erau necredincioşi, au pus copilului lor numele acesta ?

Şi lucrul acesta mai cu seamă este o faptă a înţelepciunii lui Dumnezeu, Care a rînduit că părinţii să pună lui Avraam acest nume, cu istoria celor viitoare în semnificaţia numelui lui. L-a silit odată Dumnezeu şi pe Valaam să spună viitorul, ca să-şi vădească puterea Lui şi să arate că are putere şi peste ai Lui şi peste străini. Şi ca să vezi că părinţii drepţilor, chiar cînd erau necredincioşi au pus adeseori, fără să ştie, copiilor lor nume, care arătau planurile viitoare ale lui Dumnezeu, îţi voi da şi un alt exemplu.

Lameh, tatăl lui Noe, al vestitului Noe, pe timpul căruia s-a întîmplat potopul, nu era drept, nu era bine plăcut lui Dumnezeu, nu era bun înaintea lui Dumnezeu. Dacă Lameh ar fi fost drept, dacă ar fi fost bineplăcut şi bun înaintea lui Dumnezeu, n-ar fi spus că numai Noe a fost găsit desăvîrşit în neamul său. Dacă Lameh ar fi fost drept, Dumnezeu nu l-ar fi trecut cu vederea pe tatăl dreptului Noe.

— Dar ce-i cu Lameh ?

— Lameh a pus copilului său un nume, care cuprinde în el istoria faptelor viitoare. Şi astfel numele dreptului a fost o profeţie. Numele lui Noe arăta potopul ce avea să fie.

— Cum arăta numele lui Noe potopul ce avea să fie ?

— Numele Noe, cuvint din limba ebraică, se tîlcuieşte cel ce odihneşte. Cuvîntul nia, în limba siriană, înseamnă odihnă. După cum de la cuvîntul avar, care înseamnă dincolo, a fost numit Avraam, iar de la Aidem, care înseamnă pămînt, a fost numit Adam, care înseamnă pămîntesc, tot aşa şi aici, de la cuvîntul nia, care înseamnă odihnă, a fost numit Noe, care înseamnă cel ce odihneşte. Asta o arată şi cuvintele adăugate de Lameh. Cînd Lameh i-a pus numele lui Noe, a spus : «Acesta ne va odihni». A numit potopul odihnă. Pentru că pe timpul lui Noe avea să fie potopul — iar potopul era moarte, căci «moarte este odihnă» — de aceea pe omul, pe timpul căruia avea să vină potopul, l-a numit cel ce odihneşte.

6. Şi ca să vedeţi că nu forţez interpretarea, să ascultăm interpretarea aceasta chiar din cuvintele Scripturii: «Şi a trăit Lameh o sută optzeci şi opt de ani; şi a născut un fiu şi i-a pus numele Noe, zicînd : Acesta ne va odihni pe noi de ostenelile noastre, de necazurile noastre şi de lucrul mîinilor noastre şi de pămîntul pe care l-a blestemat Dumnezeu».

Pentru ce spui: «Ne va odihni» ? Pentru ce n-ai spus: «Acesta ne va omorî, acesta va face să fie potopul, ci ai spus : «Ne va odihni» ? Atunci are să se întoarcă toată creaţia la cele dintîi stihii, adîncurile au să răbufnească de jos, zăgazurile cerului au să se deschidă de sus, tot are să ajungă un ocean nemaivăzut, nemaiauzit şl înfricoşător, şi au să se ascundă în nămol, într-un mormînt comun, de-a valma, trupurile oamenilor, trupurile cailor şi fiarelor! Spune-mi, te rog, numeşti odihnă atîtea rele, o nenorocire atît de mare?

— Da, mi se răspunde. Da, pentru că oamenii trăiau în păcat şi potopul a curmat păcatul, iar cei scăpaţi de păcat s-au odihnit. După cum un trup stăpînit de fel de fel de boale, care nu mai află vindecare, se odihneşte de vine moartea şi-l ia, tot aşa şi potopul, cu venirea lui, a luat şi a odihnit neamul acela de oameni, care cuprins de multe păcate, ca un trup bolnav fără de leac, nu mai avea nici o uşurare. Dacă «moartea este odihnă omului», apoi cu mult mai mult moartea este odihnă pentru cei care trăiesc în păcat şi nu se mai îndreaptă, pentru că moartea îi scapă de osteneli, nu mai îngăduie ca buboiul păcatului să înainteze mai mult, nici să ajungă mai grea sarcina păcatelor.

Da, nimic nu-i atît de greu, atît de împovărător ca păcatul; nimic nu ne face atîta osteneală, atîta chin ca viciul şi păcatul. De aceea spunea Hristos celor ce trăiau în păcate : «Veniţi toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni». De aceea şi Lameh a numit potopul odihnă, pentru că venind a oprit păcatul.

Aş fi voit să vorbesc mai mult, că mai am încă multe de spus despre numele lui Noe. Dar deocamdată puneţi acestea în sufletul vostru şi spuneţi-le şi fraţilor noştri, care au lipsit, ca să nu mai fiu nevoit să fac iarăşi introduceri lungi, pentru a relua şirul cuvintelor. Să terminăm predica noastră cu rugăciuni, mulţumind lui Dumnezeu, Celui Ce ne-a dat să grăim acestea, că Lui slava în vecii vecilor, Amin.

http://ioanguradeaur.ro/

Miercuri 21 mai 2008