din „COMENTARIILE SAU TÂLCUIREA EPISTOLEI ÎNTÂI CĂTRE CORINTHENI”
a celui între sfinţi părintelui nostru
IOAN HRISOSTOM
Arhiepiscopul Constantinopolului
Editura Sofia – 2005
OMILIA XXI
„Au nu sunt apostol? Au nu sunt slobod? Au nu pre Iisus Hristos Domnul nostru l-am văzut? Au nu lucrul meu voi sunteţi întru Domnul?” (I Cor. 9,1)
Fiindcă s-a zis că: „Dacă mâncarea face sminteală fratelui meu, nu voiu mânca carne în veac”, ceea ce nu făcuse, însă a făgăduit a face dacă trebuinţa va cere – apoi ca să nu zică cineva că «te arăţi fanfaron, filosofezi numai cu vorba şi făgăduieşti cu cuvintele, ceea ce de altfel îmi este prea uşor şi mie, ca şi oricui; dar dacă spui acestea din suflet, apoi arată-mi prin fapte ce anume ai dispreţuit ca să nu sminteşti pe fratele tău» – apoi pentru aceea se vede silit a da dovadă de toate acestea şi a arătă cum el s-a depărtat chiar şi de cele slobode şi îngăduite, numai ca să nu smintească pe frate, deşi nici o lege nu-l silea la aceasta. Şi nu numai aceasta era minunat – deşi era în adevăr minunat, că el se depărtase până şi de cele slobode, numai ca să nu smintească pe nimeni dar încă o făcea cu multă osteneală şi cu multă primejdie. «Ce trebuie a vorbi de jertfele idoleşti, zice, căci Hristos, poruncind ca cel ce propovăduieşte evanghelia să trăiască din evanghelie, adică din «bunurile celor ce ascultă propovăduirea evangheliei, eu totuşi nici aceasta nu am făcut, ci am voit mai bine, dacă trebuinţa ar cere, ca să-mi sfârşesc viaţa în sărăcie, şi să am chiar moartea cea mai grozavă, decât să primesc ceva de la catihumeni.» Şi aceasta o făcea nu fiindcă aceia s-ar fi smintit dacă lua ceva de la dânşii, ci fiindcă voia prin aceasta a-i zidi, ceea ce era cu mult mai însemnat. La aceasta îi ia chiar pe dânşii de martori, printre cari trăia muncind ca să-şi câştige hrana zilnică, de multe ori lipsit şi strâmtorat, şi totuşi nu i-a smintit, deşi în zadar s-ar fi smintit, căci el ar fi împlinit porunca Mântuitorului – cu toate acestea însă el îi cruţă cu prisosinţă. Deci dacă el a făcut mai mult decât cerea legea, numai că să nu-i smintească, şi se depărta chiar şi de cele slobode, în scop de a zidi pe alţii, apoi de ce osândă oare nu ar fi vrednici unii ca aceştia cari nu se depărtau nici măcar de jertfele idoleşti, din carea pricină mulţi se pierdeau, ceea ce chiar şi fără de sminteală trebuia îndepărtat, de vreme ce masa aceea era masa dracilor? Lucrul de căpetenie este a lucra totdeauna pentru cei mai mulţi. Dar trebuie a lua din început spre cercetare acest stih, fiindcă nici nu l-a scris aşa de lămurit, şi nici îndată fuge la altă idee, ci începe din altă parte, zicând astfel:
„Au doară nu sunt apostol?” După cele spuse mai nainte, apoi nici aceasta nu este puţin lucru, ca cel ce face aşa să fie chiar Pavel. Deci ca să nu zică ei că este slobod a gusta din jertfă, deocamdată nu se ridică împotriva acestui fapt, ci zice că deşi este slobod, totuşi nu trebuie a mânca, ca să nu se vatăme fratele; mai la urmă însă arată că nici nu este slobod a mânca din jertfele idolilor. Mai întâi el face vorbă de cele cu privire la dânsul, şi urmând a spune că nimic nu a luat de la dânşii, nu deodată o spune aceasta, ci mai întâi îşi trece vrednicia sa apostolică, zicând: „Au nu sunt apostol? Au nu sunt slobod”? Pentru ca să nu zică ei că «Nu ai luat, fiindcă nu-ţi era slobod a lua», pentru aceea mai întâi pune pricina pentru care cu drept cuvânt ar fi putut lua dacă ar fi voit. Apoi ca să nu se pară că vorbind acestea el defăima pe Petru, fiindcă ceilalţi apostoli luau ceea ce li se da de credincioşi, întâi arată că aceia luau. Şi ca să nu zică cineva că «lui Petru îi era slobod a lua, însâ ţie nu-ţi este slobod», apucă mai nainte cu laudele cele cu privire la dânsul. Văzând trebuinţa de a se lăuda pe sine, căci numai aşa se puteau îndrepta Corinthenii, şi nevoind a spune de dânsul nimic mare, priveşte cum el le întrebuinţează pe amândouă după cum se cuvine, lăudându-se numai atâta pe cât cerea trebuinţa de faţă, iar nu pe cât cunoştea el de sine. Putând a zice, de pildă: «Că mie dintre toţi mai ales se cade a lua, şi mai mult decât ceilalţi apostoli, fiindcă mai mult decât dânşii am lucrat», aceasta nu a spus-o, deşi îi întrecea pe toţi. Deci pune numai acelea ce ţineau de însemnătatea lor de apostoli şi cuvântul pentru care ei luau după. dreptate, zicând astfel: „Nu sunt apostol? Nu sunt slobod?” – adică: «Nu sunt stăpân pe mine? Nu cumva este cineva care mă împiedică şi mă sileşte a nu lua? Fireşte că ceilalţi apostoli au ceva mai mult cu dânşii, fiindcă au petrecut împreună cu Hristos, însă nici eu nu am fost întrja totul lipsit de aceasta.» Pentru aceea şi zice: „Au nu pre Iisus Hristos, Domnul nostru, l-am văzut”? „Iar mai pre urmă decât toţi, zice, ca unui născut fără de vreme s-au arătat şi mie” (I Cor. 15, 8). Nu mică era şi această vrednicie. „Mulţi proroci şi drepţi au dorit să vază ceea ce vedeţi voi, zice, şi nu au văzut” (Mt. 13, 17), şi „vor veni zile când veţi voi a vedea una din aceste zile” (Lc. 17, 22). Dar ce? Dacă şi ai fost apostol, şi slobod, şi dacă ai văzut şi pe Hristos, cum de poţi lua, dacă nu ai arătat nici un lucru de apostol? Pentru aceea îndată după cuvintele de mai sus adaogă: „Au nu lucrul meu voi sunteţi întru Domnul”? Acesta este faptul cel măreţ, şi fără el toate celelalte nu înseamnă nimic. Fiindcă şi Iuda a fost apostol, a fost slobod, şi a văzut pe Hristos, şi totuşi fiindcă nu avea cu dânsul lucrul apostolului, cu nimic nu l-au ajutat celelalte însuşiri. Pentru aceea şi adaogă cuvintele acestea şi-i cheamă ca martori chiar pe dânşii. Şi fiindcă a grăit ceva mare, apoi priveşte cum îndreptează vorba, zicând: „întru Domnul”, adică «lucrul acesta este al lui Dumnezeu, iar nu al meu.»
„De nu sunt apostol altora, dară vouă sunt” (I Cor. 9, 2). Priveşte cum el nu este prefăcut în vorbă. Deşi putea grăi de lumea întreagă, de neamuri varvare, de pământ şi de mare, totuşi nimic nu spune de dânsele, ci vorbeşte pe scurt, şi cu toate acestea ideile lui covârşesc cu prisosinţă. «De ce ar mai fi nevoie de cele prisoselnice, zice, când chiar şi acestea îmi sunt de ajuns în cele de faţă? Nu spun de izbândele săvârşite cu alţii, ci numai de acelea la care voi sunteţi martori. Aşa că, dacă de nicăiri, cel puţin de la voi trebuia a lua. Şi totuşi de la cei de la cari trebuia a lua – fiindcă am fost dascălul vostru – de la aceia nu am luat nimic.» „De nu sunt apostol altora, dară vouă sunt.” Iarăşi vorbeşte pe scurt, deşi el a fost dascălul lumii întregi. «Dar n-o spun aceasta, zice, şi nici că voiesc a mă certa, ci vorbesc numai despre slujba adusă vouă.»
„Că pecetea apostolici mele voi sunteţi întru Domnul”, adică dovada apostolici’mele voi sunteţi. «Dacă ar voi cineva să afle de unde şi cum sunt apostol, eu vă pun pe voi înainte, şi aş arăta toate cele cerute apostolului săvârşite cu voi, şi cu nimic n-aş fi lipsit.» Tot aceasta zice şi în a Doua Epistolă către Corintheni: „măcar că nimic sunt”, zicând mai departe: „Că semnele apostolului s-au lucrat între voi întru toată răbdarea, prin semne, minuni şi puteri “adică „cu ce aţi rămas mai prejos decât celelalte Biserici?” (2 Cor. 12, 1l-l3). Pentru aceea zice: „Că pecetea apostoliei mele voi sunteţi întru Domnul”, «fiindcă şi semne am făcut, şi cu cuvântul v-am învăţat, şi primejdii am întâmpinat, şi v-am dat ca pildă o viaţă neprihănită.» Şi toate acestea se pot vedea în amândouă Epistolele către Corintheni, cum fiecare din ele este dată ca dovadă amănunţită.
„Răspunsul meu la cei ce mă cercetează acesta este” (I Cor. 9, 3), adică: «Celor ce mă întreabă spre a afla cum şi de unde sunt eu apostol, sau celor ce mă învinovăţesc că aş fi luat ceva de la voi, sau celor ce întreabă că de ce nu iau, sau celor ce voiesc a mă arăta că nu sunt apostol, tuturor acestora, zic, catehizarea voastră, cum şi cele ce am a spune slujesc de îndreptare pentru mine.» Şi care sunt cele ce voieşte a spune? „Au nu avem putere a mânca şi a bea? Au nu avem putere pre o soră femeie a purta” (I Cor. 9, 4-5)? Dar cum sunt acestea spre îndreptăţire, sau mai bine zis, cum şi ce fel de îndreptăţire este aici? Adică, «când eu vă arăt că mă depărtez chiar de cele slobode, apoi nu este drept a mă bănui ca pe un înşelător, sau ca pe unul ce aş fi primit ceva de la voi. Cele spuse mai nainte, cum şi învăţătura voastră, şi toate, în sfârşit, pe care le-am spus, sunt de ajuns spre îndreptăţire faţă de voi şi faţă de toţi cei ce mă cercetează, către cari zic acestea: „Au nu avem putere a mânca şi a bea? Au nu ne stă în putere vreo soră femeie a purta”? – «Şi cu toate acestea, chiar având această putere, eu mă depărtez.» Dar ce? Oare nu mânca şi nu bea? Fireşte că de multe ori nici nu mânca, nici nu bea, după cum şi zice: „în foame şi în sete, în posturi adeseori, în frig şi în golătate” (2 Cor. 11, 27). Aici însă el nu spune aceasta, ci: «Nu mâncăm şi nici nu bem, luând ceva de la ucenici, deşi avem putere de a lua.»
„Au nu avem putere vreo soră femeie a purta, ca şi ceilalţi apostoli, şi fraţii Domnului, şi Chifa?” Priveşte înţelepciune la dânsul; pe verhovnicul apostolilor îl pune tocmai la urmă, adică ce era mai puternic trece în urma celorlalte. Fiindcă minunăţia faptului nu sta în a arăta pe ceilalţi făcând aşa, ci a arătă că aşa făcea chiar şi Petru, cel întâi-stătător, şi căruia i s-au încredinţat cheile împărăţiei cerurilor. Decât nu-l pune numai pe dânsul, ci şi pe toţi ceilalţi, şi numai că nu zice: «Dacă voieşti pe cei mai de jos, sau pe cei mai de sus, iată că aici sunt toate pildele.» Căci şi fraţii Domnului fiind izbăviţi de necredinţa de dinainte, s-au făcut după aceea dintre cei încercaţi, deşi poate nu au ajuns ca apostolii. Pentru aceea îi şi pune Pavel în mijlocul celorlalţi, împresurându-i din toate părţile cu cei mai presus decât ei.
„Au numai eu singur şi Varnava nu avem putere a face aceasta” (I Cor. 9, 6)? Priveşte smerenia şi sufletul lui cel curat de orice pizmă, cum nu ascundea pe cel ce era tovarăşul lui de apostolie, căci dacă toate celelalte le erau de obşte, cum să nu le fie de obşte şi aceasta? «Apostoli sunt şi aceia ca şi noi, zice, şi slobozi, şi pe Hristos am văzut, şi cele cuvenite apostolilor am arătat cu prisosinţă. Deci şi noi avem putere de a trăi fără să muncim şi de a fi hrăniţi de ucenici.»
„Cine slujeşte în oaste vreodată cu leafa sa” (I Cor. 9, 7)? Fiindcă ceea ce era mai însemnat la apostoli a arătat, adică faptul că era slobod a face; aceasta, şi la urmă dă şi pildă, după obişnuinţa de obşte şi după obiceiul lui. „Cine slujeşte, zice, în oaste vreodată cu leafa sa?” Dar tu te gândeşte cum el da pildele foarte potrivit cu lucrul, şi cum mai nainte de toate pomeneşte de treaba cea primejdioasă a ostaşului, de arme şi de război. Astfel este şi apostolatul, sau mai drept vorbind, cu mult mai mare decât îndeletnicirea ostaşului, fiindcă războiul apostolilor nu era numai împotriva oamenilor, ci şi împotriva dracilor, şi mai cu seamă împotriva căpeteniei acestora era îndreptată lupta lor. Ceea ce el spune, aceasta înseamnă: «Că dacă nici stăpânitorii lumeşti cei cruzi şi nedrepţi nu cer ca cineva să se ducă în oaste, să fie în primejdii, şi la urmă să se hrănească din ale sale; apoi atunci cum ar putea cere aceasta Hristos?» Şi încă nu se mărgineşte numai la această pildă – căci pe omul cel mai simplu aceasta mai cu seamă îl linişteşte, a vedea chiar obiceiul de obşte supunându-se legilor Dumnezeieşti. Pentru aceea, păşind la altă pildă, zice: „Sau cine sădeşte vie, şi din roadă ei nu mănâncă”? Prin pilda cu ostaşul el a învederat primejdiile apostolului, iar prin cel al sădirii de vie învederează osteneala şi îngrijirea lui cea obositoare. Dar mai aduce şi a treia pildă, zicând: „Sau cine paşte turmă, şi din laptele ei nu mănâncă”? Aici arată şi grija cea mare ce o are dascălul pentru cei de sub ascultarea sa, fiindcă apostolii erau şi ostaşi, şi păstori, şi lucrători nu de pământ, nici păstori de turme necuvântătoare, sau ostaşi războindu-se în războaiele pământeşti, ci peste fiinţe cuvântătoare, şi războiul lor era îndreptat împotriva dracilor.
Este vrednic de observat aici şi aceea că fericitul Pavel peste tot locul păstrează măsura, căutând numai cele de neapărată trebuinţă, şi nicidecum de prisos. Căci nu a zis: «Cine slujeşte în oaste şi nu se îmbogăţeşte?», ci „Cine slujeşte în oaste cu leafa sa?”; nici nu zice: «Sau cine sădeşte vie şi nu strânge aur, sau nu culege întregul rod?» ci „şi din rodul ei nu mănâncă”; şi nici nu a zis: «Sau cine paşte turmă şi nu vinde mieii?» – ci „şi din laptele ei nu mănâncă”; – nu zice «din mieii turmei», ci din laptele ei, arătând prin aceasta că dascălul trebuie a se mulţămi cu o mică mângâiere şi numai cu hrana trebui-toaţe. Aceste cuvinte sunt îndreptate împotriva celor ce vor a mânca totul şi a culege întregul rod al viei. Aşa a legiuit şi Domnul, zicând: „Vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Mt. 10, 10). Deci el nu aduce aici pildele cum s-ar întâmpla, ci arată încă prin ele şi ce fel trebuie a fi preotul. Fiindcă el trebuie a avea şi voinicia ostaşului, şi îngrijirea păstorului, şi sârguinţa lucrătorului de pământ, şi pe lângă toate acestea încă, de a nu căuta nimic mai mult decât neapărata trebuinţă.
Arătând deci că şi după apostoli, şi după pildele din viaţă, dascălul nu este împiedecat a lua de la ucenici cele trebuitoare pentru hrana sa, trece la al treilea şir de idei, zicând astfel: „Au doară dupre om acestea grăiesc? Au nu şi legea aceasta zice” (I Cor. 9, 8)? Fiindcă până acum nu a zis nimic din Scripturi, ci a pus înainte numai obişnuinţa de obşte, «să nu credeţi, zice, că eu mă sprijin numai pe acestea şi nici numai pe cele ce se par oamenilor, când legiuiesc astfel de lucruri, căci eu pot să vă arăt că şi Dumnezeu a legiuit aşa, fiindcă citesc chiar într-o lege veche poruncindu-se aceasta.» Pentru aceea şi aduce vorba prin întrebare, ce anume se petrece cu lucrurile cele întru totul mărturisite, zicând astfel: „Au doară dupre om acestea grăiesc”? – adică «nu cumva poate că eu mă sprijin numai pe pilde omeneşti?» „Au nu şi legea acestea zice”?
„Că în legea lui Moisi scris este: să nu legi gura boului care treieră” (I Cor. 9, 9). Şi pentru ce oare a pomenit el de aceasta, având înainte pilda preoţilor? Pentru că voieşte a construi fraza cu multă băgare de seamă. Apoi, ca să nu zică cineva: «Şi ce are a face cu noi ceea ce ai spus?» – dezvoltă mai pe larg această idee, zicând: „Au doară de boi se grijeşte Dumnezeu”? «Dar, zici tu, Dumnezeu nu se îngrijeşte de boi?» Se îngrijeşte, fireşte, însă nu atât de mult încât să pună şi lege pentru aceasta. Astfel că, dacă nu ar fi făcut vorbire despre ceva mare, îmboldind pe Iudei spre a purta grijă de dobitoace, şi de la acestea aducând vorba şi de dascăli, apoi nu ar fi făcut atâta vorbă încât să scrie şi lege de a nu se lega gura boilor. De aici apoi mai arată şi altceva, adică arată şi osteneala dascălului, şi pe care este dator a o face, şi mai arată şi altceva. Şi ce anume? Aceea, adică, că de câte ori se vorbeşte în legea veche pentru îngrijirea dobitoacelor, aceasta prin mai nainte grăire ajută la învăţătura oamenilor, precum şi toate celelalte, ca de pildă cele cu privire la feluritele haine, aceea cu privire la vii, la seminţe, să nu se semene prin vii felurite seminţe; cele cu privire la lepră şi, în sfârşit, celelalte toate. De vreme ce dânşii (Iudeii) erau greoi de cap şi îndărătnici, apoi şi Dumnezeu prin Moisi le vorbea de acestea, voind a-i ridica câte puţin. Şi priveşte cum el nici nu mai stăruie în această idee, ca una ce este învederată şi de toţi cunoscută. Căci zicând: „Au doară de boi se îngrijeşte Dumnezeu?”, a adăogat îndată: „Au doară pentru noi cu adevărat zice?” (I Cor. 9, 10). Acest cuvânt „cu adevărat” l-a adăogat ca să nu se îngăduie nicidecum ascultătorilor a grăi împotrivă. Şi mai departe stăruie încă în această metaforă, zicând: „Că pentru noi s-a scris, că întru nădejde cel ce ară, dator este să are”, adică dascălul trebuie a fi răsplătit de ostenelile sale; „şi cel ce treieră, de nădejdea sa trebuie să aibă parte”, zice. Şi priveşte înţelepciune la dânsul, cum de la sămânţă el a trecut deodată cu vorba la treier, urzind şi aici iarăşi ostenelile dascălilor, adică ei şi ară şi tot ei sunt cari şi treieră. Când el vorbeşte de arat, fiindcă nu a adus încă nici o roadă, ci numai osteneală, apoi a spus numai de nădejde, iar când spune de treierat, iată că deja hărăzeşte mulţămirea celui ce se osteneşte, zicând: „Şi cel ce treieră, de nădejdea sa trebuie să aibă parte.” Apoi, ca să nu zică cineva: «Dar aceasta este răsplata atâtor osteneli?», iată că a pus la mijloc cuvintele: „de nădejdea sa”, adică de nădejdea vieţii viitoare. Deci când el strigă ca sâfnu se lege gura boului ce treieră, nimic alta nu. lasă a se înţelege, fără numai că dascălii ce se ostenesc trebuie a se bucura de răsplata ostenelilor.
„Dacă am semănat noi vouă cele duhovniceşti, au mare lucru este de vom secera noi ale voastre cele trupeşti” (I Cor. 9, 11)? Iată, aici pune la mijloc şi al patrulea gând, cum că trebuie a da’dascălilor cele de trebuinţă. Fiindcă s-a zis mai sus: „Cine slujeşte vreodată în oaste cu leafa sa” şi „Cine sădeşte vie şi din rodul ei nu mănâncă” şi „Cine paşte turmă şi din laptele ei nu mănâncă”, şi a adus la mijloc pe boul ce treieră, arată apoi şi altă pricină mai puternică, pentru care apostolii erau în drept a lua de la ucenici ajutoare, ca unii ce au folosit pe ucenici mult, iar nu numai că s-au obosit. Şi ce anume? „Dacă am semănat noi vouă cele duhovniceşti, au mare lucru este de vom secera noi ale voastre cele trupeşti?” Ai văzut pricină întru totul îndreptăţită şi vrednică de cuvânt? «Acolo, zice, sămânţa este trupească, trupească este şi roadă, pe când aici nu este aşa, ci sămânţa este duhovnicească, iar răsplata trupească.» Ca nu cumva ei să cugete lucruri mari, ca unii ce ar da cele trebuitoare dascălilor, arată că dânşii iau mai mult decât dau. «Lucrătorii de pământ ceea ce seamănă, aceea şi iau, pe când noi, zice, semănând în sufletele voastre cele duhovniceşti, secerăm cele trupeşti», căci aşa era hrana dată de dânşii apostolilor.
Mai departe apoi spune ceva mai aducător de sfială, zicând: „Dacă au parte alţii de stăpânirea voastră, au nu mai vârtos noi?” (I Cor. 9, 12). Iată aici şi alt gând, şi acesta tot din pilde, însă nu la fel cu cele dinainte. Căci nu pomeneşte aici nici de Petru, şi nici de ceilalţi apostoli, ci de nişte vicleni, împotriva cărora se azvârle cu putere şi de care zice în altă parte: „Că suferiţi de vă robeşte cineva, de vă mănâncă cineva, de vă ia cineva, de se semeţeşte cineva, de vă bate cineva preste obraz” (2 Cor. 11, 20), şi deci prin cuvintele de mai sus el dă de veste deja despre lupta ce o va duce împotriva acelor înşelători. Pentru aceea nici nu a zis «Dacă alţii iau de la voi», ci arătând obrăznicia acelora, tirania şi neguţătoria lor, zice: „Dacă au parte alţii de stăpânirea voastră”, adică «vă stăpânesc, şi se poartă cu voi ca şi cu nişte slugi, nu numai luând de la voitei încă cu multă obrăznicie.» Pentru aceea a adăogat: „au nu mai vârtos noi?” – ceea ce nu ar fi spus el dacă îi era aici vorba de apostoli. De aici se vădeşte că el face vorbire prin aceste cuvinte la nişte şarlatani care îi asupreau. «Aşa că împreună cu legea lui Moisi, chiar şi voi aţi pus prin aceasta lege, că trebuie a da dascălilor voştri hrana trebuitoare.» Zicând însă: „Au nu mai vârtos noi?”, el nu mai întinde vorba de ce cu atât mai vârtos ei ca apostoli trebuia a lua, ci lasă aceasta la judecata cugetului lor, voind prin aceasta a-i şi înfricoşa şi mai mult a-i aţâţa.
„Ci nu ne-am folosit de stăpânirea aceasta”, adică «n-am luat nimic de la voi.» Ai văzut prin câte a pregătit el vorba că nu ar fi ceva nelegiuit dacă ar lua – şi cu toate acestea, nu a luat nimic – ca să nu se creadă că dacă nu a luat, apoi a fost împiedicat? «Nu fiindcă nu mi-este slobod nu iau, zice, căci îmi este slobod a face aceasta, după cum am dovedit cu apostolii, cu împrejurările din viaţă, cu ostaşul, cu lucrătorul şi cu păstorul, cu legea lui Moisi, cu însăşi firea lucrului, cu faptul că am semănat vouă cele duhovniceşti, cu faptul că voi vă îngrijiţi şi daţi altora cari nu merită» – totuşi, ca să nu se pară că el necinsteşte pe ceilalţi apostoli cari luau, a pus toate acestea aici, spre a se sfii aceşti Corintheni, dovedindu-le că nu pentru că ar fi fost împiedicat nu a luat. Apoi iarăşi, ca să nu se pară că pentru aceea a pus la mijloc atâtea pilde şi socotinţe, spre a arăta că trebuie a lua, ca să înţeleagă ei că el caută a lua şi pentru aceea grăieşte aşa, iată că şi îndreptăţeşte vorba.
Aiurea el face aceasta mai lămurit, zicând: „Nu v-am scris acestea ca aşa să se facă către mine” (I Cor. 9, 15), pe când aici spune numai că: „nu ne-am folosit de stăpânirea aceasta.” «Şi ceea ce este mai mult, că nici aceea nu mi s-ar putea zice, că nu m-am folosit de stăpânirea aceasta fiindcă mă găseam poate în îmbelşugare, ci chiar fiind în strâmtorarea cea mai mare, totuşi am voit mai bine a sta în strâmtorare» – ceea ce şi zice în a doua Epistolă: „Alte Biserici am jefuit, luând de cheltuială spre a sluji vouă, şi venind de faţă la voi, şi fiind lipsit, nimănui nu am făcut supărare” (2 Cor. 11, 8), iar în Epistola de faţă iarăşi: „Şi flămânzim, şi însetăm, şi suntem goli, şi loviţi, şi nestătători” (I Cor. 4, 11). Şi chiar în stihul ce ne stă de faţă, după ce spune că nu au făcut după puterea aceasta, îndată, adaogă: „Ci toate le răbdăm”, prin care cuvinte aceleaşi lasă a se înţelege, adică strâmtorarea, sărăcia şi toate celelalte. «Dar nici aşa, zice, nu ne-am văzut siliţi ca să stricăm legea ce singuri noi ne-am dat-o.» Pentru ce? „Ca să nu dăm vreo zăticnire evangheliei lui Hristos”, zice.
Fiindcă Corinthenii aceştia se găseau pe atunci nu tocmai bine întăriţi în credinţa evangheliei, apoi «ca să nu vă jignim, zice, luând ceva de la voi, noi preferăm a face chiar şi mai mult decât cele slobode, decât să aducem vreo întrerupere evangheliei lui Hristos, adică catehizării voastre. Deci dacă noi nu am făcut ceea ce ne era slobod a face, având pildă pe ceilalţi apostoli şi fiind siliţi de trebuinţe, apoi a fost din pricină că nu am voit să facem vreo întrerupere în binevestirea lui Hristos.» Şi nu a zis «Vreo răsturnare, vreo nimicire a evangheliei lui Hristos», ci „întrerupere” şi încă nici întrerupere simplă, ci „vreo întrerupere, oarecare întrerupere”, adică cum ar zice cineva: «să nu facem nici cea mai mică amânare, sau întârziere, sau întrerupere în drumul cuvântului Evangheliei. Deci dacă noi, zice, am pus atâta râvnă şi băgare de seamă în aceasta, apoi cu atât mai mult voi – cari nici măcar nu aveţi vreo lege care să vă îngăduie aceasta – ar fi trebuit a vă depărta de mâncările jertfelor idoleşti, fiindcă nu numai că nu vă dă voie nici o lege, ci încă dimpotrivă, atingându-vă de cele oprite, o faceţi spre cea mai mare vătămare a evangheliei, iar nu numai spre împiedicarea evangheliei, şi aceasta fără a se simţi măcar vreo nevoie sau vreo silă.» Toată vorba ce o face el aici este îndreptată împotriva celor ce prin mâncarea jertfelor idoleşti sminteau pe fraţii cei slabi.
Aceasta deci să o auzim şi noi, iubiţilor, ca adică să nu dispreţuim pe cei ce se smintesc, şi nici să aducem vreo zăticnire, adică vreo întrerupere evangheliei lui Hristos, ca nu cumva să trădăm mântuirea noastră. Să nu-mi spui când se sminteşte fratele că nu este împiedicat de ceea ce îl sminteşte şi că este slobod a nu face ceea ce nu-i place, căci eu îţi voiu spune şi altceva mai mare: că chiar dacă însuşi Hristos ţi-ar fi dat voie şi dacă ai vedea pe cineva vătămat, totuşi tu depărtează-te şi nu căuta să te foloseşti de această epitropie. Aceasta a făcut-o şi Pavel, fiindcă îngăduindu-i-se de Hristos a lua ajutoare de la ucenici, el nu a luat. Căci stăpânul nostru iubitor de oameni fiind, cu multe din poruncile lui el a amestecat cea mai mare blândeţe, ca astfel nu numai din poruncă, ci şi din propriul nostru îndemn să facem binele sub orice formă. Fiindcă dacă nu ar fi voit aceasta, apoi putea să întindă poruncile mai departe şi să zică, de pildă: «Cel ce nu posteşte defel să se pedepsească; cel ce nu păzeşte fecioria să se pedepsească; cel ce nu va lepăda de la sine tot ceea ce are, să fie pedepsit cu cea mai grea osândă.» Dar el nu a făcut aşa, dându-ţi prilej, dacă vei voi, ca să te sârguieşti şi să faci din propriul tău îndemn binele. Pentru aceea, când vorbea despre feciorie, zicea: „Cela ce poate cuprinde, cuprinză” (Mt. 19, 12). Şi pentru bogat vorbind, el unele le-a poruncit, iar altele le-a lăsat la cugetul omului. Nu deodată a spus: «Vinde-ţi tot ceea ce ai», ci „De voieşti a fi desăvârşit, vinde-ţi ceea ce ai” (Mt. 19, 21). Noi însă nu numai că nu covârşim cele poruncite, nu nutnaLeă’nu ne sârguim, ci chiar pe cele po-runcite suntem departe de a le face. Pavel era în strâmtorare şi sărăcie, ca nu cumva să aducă vreo zăticneală evangheliei, iar noi nu îndrăznim a ne atinge nici ch|ar de cele ce ţin de noi, deşi privim mii de suflete pierzându-se. «Mănânce-le, zice, mai bine moliile decât săracul! Mănânce-le viermii, iar nu să se îmbrace’ cu ele cei goli; roadă-se toate de timp, şi să nu se hrănească Hristos, să nu se hrănească cel flămând.» «Dar, zici tu, cine spune astfel de lucruri ?» Apoi aceasta este culmea răutăţii, căci unii ca aceştia nu se mărginesc numai cu vorbele, ci ajung chiar şi la fapte. Căci răul ar fi cu mult mai mic spus numai cu vorbele decât atunci când se petrece şi în fapte.
Şi poate nu de acestea strigă pe fiece zi neomenoasa, cruda şi tirana iubire de argint, celor robiţi de dânsa? – Pună-se, zice, cele ale noastre înaintea tuturor mincinoşilor, tâlharilor şi şarlatanilor, spre îmbuibare, iar nicidecum înaintea celor flămânzi şi cari au trebuinţă de hrană!… Apoi atunci nu voi sunteţi cei cari faceţi pe oameni tâlhari? Nu voi sunteţi cari daţi hrană focului pizmătareţilor? Oare nu voi învăţaţi pe alţii a fi vicleni şi dositori, punându-le înainte bogăţiile voastre întocmai ca pe o momeală atrăgătoare? Ce nebunie este aceasta? Căci într-adevăr, este un fel de nebunie şi smintire văzută, de a păstra cuferele pline de haine, iar pe fratele tău, cel după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a-l trece cu vederea gol, tremurând de frig, şi poate de-abia ţinându-se drept pe picioare. «Însă, zici tu, se preface că este bolnav şi că tremură de frig.» Apoi nu te temi că vorbind de acestea, va cădea trăsnetul de sus asupra ta? Sunt cuprins de mânie… Iertaţi-mă, rogu-vă!… Tu îmbuibându-te şi îngrăşându-te, întinzând beţiile până seara târziu, şi după aceea afundându-te în aşternuturi moi, nu te înjoseşti a da răspuns că risipeşti în aşa chip nelegiuit darurile lui Dumnezeu. Vinul nu ni s-a dat spre a ne îmbăta, nici mâncarea spre a ne îmbuiba şi a ne strica pântecele, pe când pe sărac, pe cel nenorocit şi care nu se găseşte mai bine decât cel mort, pe acesta îl învinovăţeşti şi nu te temi de judecata lui Dumnezeu cea înfricoşată şi groaznică? Dacă săracul se preface, apoi din pricina sărăciei şi a nevoii se preface, din pricina sălbăticiei şi a neomeniei tale, care are trebuinţă de nişte astfel de măşti şi fără de care nu se mişcă spre milă. Cine, în adevăr, este atât de ticălos şi mişel încât, neavand nici o trebuinţă, să se sluţească şi să se muncească atât de mult pentru o pâine, şi după aceea să i se aducă atâtea învinovăţiri? Astfel că prefăcătoria sau făţărnicia acelui sărac este un propovăduitor neîmblânzit al neomeniei tale. Fiindcă se perindă toată ziua în dreapta şi în stânga, rugându-se şi scoţând din gură cuvinte de milă, bocindu-se şi vărsând lacrămi, şi poate nici măcar nu şi-a câştigat hrana zilnică, apoi poate că a născocit şi el acest meşteşug care aduce nu atât lui, cât ţie necinste şi învinovăţire. Acela este vrednic de milă, fiindcă a ajuns în astfel de stare, însă noi suntem vrednici de mii de pedepse, fiindcă silim pe săraci a face astfel de lucruri. Dacă noi ne-am înduioşa cu uşurinţă la nevoile lor, fireşte că nu ar ajunge nici ei să facă ceea ce fac. Şi ce zic de goliciune şi tremur, când eu am a vă spune că unii dintre dânşii s-au văzut siliţi a ciunti până şi pe copiii lor din cea mai fragedă vârstă, numai ca să mişte nesimţirea noastră? Fiindcă văzându-i şi goli perindându-se prin oraş, noi nu ne-am înduplecat nici din pricina nenorocirii lor, şi nici măcar vârsta lor cea fragedă nu ne-a mişcat, apoi atunci au adăogat şi ei pe lângă relele dinainte şi această năpastă grozavă, şi ca să scape de sărăcie au găsit cu cale că este mult mai lesne a se lipsi de această lumină obştească şi de raza cea dată tuturor oamenilor, decât să se lupte întruna cu foamea şi să sufere o moarte vrednică de milă.
Şi ca să aflaţi cum că pentru aceea se întâmplă asemenea grozăvenii, cum şi altele de acest fel, eu vă voiu da o dovadă căreia nimeni nu se va putea împotrivi. Sunt unii săraci uşori de suflet, cari nu pot suferi foamea, ci mai degrabă suferă de toate decât să sufere de foame; ei bine, aceştia întânpinându-ne de multe ori cu cuvinte şi cu chipuri vrednice de milă, nu au câştigat nimic, şi atunci văzând şi ei, s-au lăsat de acele rugăminţi şi s-au apucat de altele, întrecând chiar pe scamatorii cei mai vestiţi. Unii de pildă rod cu dinţii pieile ciubotelor celor rupte, alţii îşi bortelesc pielea de pe cap cu cuie ascuţite, alţi se azvârlu cu pieile goale în apa îngheţată de ger, alţii de asemenea suferind altfel de grozăvenii, ca astfel să dea lumii o privelişte urâtă!… Şi tu la toate acestea ai stătut râzând, admirând şi fălindu-te de relele altora, în timp ce firea acelor nenorociţi se sluţeşte! Dar care diavol sălbatic ar fi putut născoci ceva mai grozav ca acestea? Celui ce se roagă de tine şi pe Dumnezeu îl cheamă, şi se apropie de tine cu blândeţe, nu găseşti că este vrednic nici de a-i răspunde, ba nici măcar a te uita la el, şi dacă te supără mult, îi vorbeşti acele cuvinte aspre. Apoi oare este vrednic unul ca acesta a mai trăi, a răsufla sau a mai vedea soarele de pe cer? Către ceilalţi te arăţi vesel şi darnic, ca şi cum ai fi parcă un fel de judecător al acelei sluţenii de râs şi sataniceşti. Pentru aceea, cu drept cuvânt, se pot zice acele cuvinte către nişte astfel de oameni cari fac haz de asemenea lupte, fie chiar de ar vedea pedepsiţi pe alţii: Oare mai sunt vrednici de a trăi aceştia, de a răsufla, sau de a mai vedea soarele de pe cer, ca cei ce necinstesc firea noastră obştească şi batjocoresc pe Dumnezeu? Pe Dumnezeu care zice: «Dă-mi milostenie, şi eu îţi voiu da împărăţia Cerurilor» nu l-ai ascultat, pe când diavolul de îndată ce şi-a arătat capul, iute te-ai făcut blând şi darnic cu el. Vicleşugul diavolului, care poartă atâta vătămare, mai mult te-a înduplecat decât făgăduinţa lui Dumnezeu, care are cu sine mii de bunătăţi. Ar fi trebuit ca să plăteşti şi bani ca să nu se petreacă asemenea lucruri, şi petrecându-se, să nu fie văzute, să fi făcut şi suferit totul ca să dobori această nebunie drăcească, pe când tu faci totul ca aceste necuviinţe să se petreacă şi să fie văzute. Şi încă mai întrebi, spune-mi, pentru ce este gheena? Nu întreba de aceasta, ci mai bine întreabă cum de este numai o gheenă? Cum să nu fie vrednici de pedeapsă nişte astfel de oameni, cari fac a se petrece astfel de privelişti crude şi neomenoase şi cari râd de nişte lucruri de care şi noi, şi ei ar trebui mai degrabă a plânge, sau mai bine zis, ar trebui să plângeţi voi care-i siliţi a se sluţi în acest chip? «Dar, zici tu, nu-i silesc.» Şi cum nu-i sileşti, spune-mi, dacă pe cei blânzi şi cari plâng şi roagă pe Dumnezeu, tu nici nu suferi a-i privi, pe când acestora le dai şi bani din belşug şi aduci pe mulţi care-i admiră? «Să ne depărtăm deci şi să nu-i miluim? Şi tu porunceşti aceasta?», zici tu. Dar nu aceasta va să zică a milui, omule, de a cere atâta osândă pentru câţiva oboli, de a cere atâta zbucium pentru hrana trebuitoare şi de multe ori a borteli pielea de pe capul nenorocitului într-un chip atât de crud şi nemilos. «Taci, zici tu, nu ne scoate vorbă rea, căci nu noi suntem cari bortelim capetele lor.» Dea Domnul să fie precum zici tu! însă cel ce sfâşie pe altul face un fapt cu mult mai silnic decât dacă s-ar sfâşia pe sine însuşi, ceea ce se petrece şi aicea cu aceşti nenorociţi. Căci şi durerile ce ei le suferă sunt mai mari, când li se porunceşte a fi chiar ei omorâtorii lor!
Şi aceste lucruri se petrec unde? în Antiohia, unde s-au numit cei întâi Creştini, unde oamenii erau cei mai blânzi dintre toţi oamenii, unde rodul milosteniei era vestit în vechime. Căci dădeau milostenie nu numai celor de aici, ci chiar celor din depărtare mare le trimiteau în timp de foamete. «Deci zici tu, ce trebuie să facem?» Să vă lăsaţi de această sălbăticie şi să încredinţaţi pe toţi acei săraci că, dacă vor mai face aşa, nu vor primi de la voi nici o milostenie, pe când dacă se vor apropia de voi cu blândeţe, se vor bucura de multă îngrijire din partea voastră. Dacă vor auzi acestea, apoi chiar de ar fi cei mai ticăloşi dintre toţi oamenii, nu vor suferi de fel a pătimi aşa ceva, mă pun eu chezaş; ba încă vă vor şi mulţămi că i-aţi scăpat de râsul şi de muncile acelea. Acum pentru nişte vizitii buni voi aţi da până şi pe copiii voştri, iar pentru nişte dănţuitori sau dascăli de danţ, fireşte că v-aţi da sufletele voastre, pe când pentru Hristos care este flămând nu daţi nici cea mai mică parte din averea voastră, şi de cumva daţi ceva argint, apoi vă credeţi că aţi făcut totul, neşti-ind, se vede, că nu a da cum s-ar întâmpla, ci a da din belşug, aceasta va să zică milostenie. Pentru aceea şi Prorocul nu fericeşte şi nu laudă pe cei ce dau cum s-ar întâmpla, ci pe cei ce-şi varsă pungile cu îmbelşugare, fiindcă nu zice simplu «Dat-a», ci „Impărţit-a, dat-a săracilor” (Ps. 111, 9). Ce folos îţi este când tu, fiind bogat, dai atât de puţin, ca şi cum ar da cineva bunăoară o scoică din mare, şi nu râvneşti nici măcar măreţia sufletului acelei femei vă-duve din Evanghelie? Dar atunci cum vei îndrăzni a zice: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, dupre mare mila ta, şi dupre mulţimea îndurărilor tale şterge fărădelegea mea” (Ps. 50, 1)? Oare nu ne miluieşte el după mila lui cea mare, sau că poate nici după cea mică? Căci, iubiţilor, eu mă ruşinez foarte când văd mulţi din cei bogaţi, având după dânşii slugi îmbrăcate în haine aurite, care au prin casele lor paturi aurite şi alte multe răsfăţuri, iar când este vorba de a da săracilor, deodată se fac mai săraci decât toţi săracii.
Şi care este răspunsul cel grozav al acestora? «Săracii, zic ei, au din casa de obşte a Bisericii.» Şi ce are a face aceasta cu tine? Fiindcă chiar de voiu da eu ceva, apoi atunci dacă preoţii se roagă lui Dumnezeu, tu nu trebuie să te mai rogi? Fiindcă postesc alţii, tu nu trebuie să posteşti, ci să te îmbeţi întruna? Nu ştii că nu atât pentru săraci a legiuit Dumnezeu cele cu privire la milostenie, cât mai cu seamă pentru cei ce dau asemenea milostenie? Poate că bănuieşti pe preot? Fireşte că şi aceasta este un păcat mare, eu însă nu?am să cercetez cu amănunţime această învinuire, ci voiu zice: Fă totul pentru ţine, şi vei avea plată îndoită. Ceea ce noi vorbim acum de milostenie, nu vorb’im ca să ne dai nouă averea ta, ci ca tu singur prin tine să te slujeşti cu ea. Dacă-mi vei da mie averile tale, poate că ai fi stăpânit şi de slavă deşartă, ba de rnulte ori ai bănui ceva rău şi ai pleca smintit, pe când dacă faceţi toate prin voi înşivă, vă veţi izbăvi şi de sminteli, şi de bănuieli necuviinciose, şi mai mare vă va fi plata. Nu vă vorbesc acestea ca să vă silesc de a vă da averile Bisericii şi nici că sunt poate supărat pentru preoţii cari aud vorbe proaste pe socoteala lor, căci dacă ar trebui să fiu supărat şi scârbit de ceva, apoi aş fi supărat şi amărât pentru voi, cari vorbiţi rău de dânşii. Căci dacă celor ce aud vorbe proaste pe socoteala lor, şi pe nedrept spuse, plata le va fi mai mare, nu mai încape îndoială că şi celor ce vorbesc pedeapsa le va fi mai mare şi mai aspră. Dar eu spun acestea nu pentru dânşii, ci fiindcă mă îngrijesc de voi şi de mântuirea voastră.
Ce poate fi de mirat de altminteri dacă se găsesc şi printre voi cari să bănuiască, când unii de aceştia s-au găsit ca să bănuiască până şi pe sfinţii ce urmau în purtarea lor pe îngeri şi cari nimic nu aveau al lor? – Vorbesc de cârtirea Ellinilor împotriva apostolilor, că văduvele lor erau trecute cu vederea; şi acest fapt se petrecea pe atunci când săracii erau ajutaţi, când nimeni nu zicea că este ceva al său din cele ce aveau, ci toate le erau de obşte.
Deci iubiţilor, să nu punem înainte astfel de pricini, şi nici să credem că am putea avea vreo îndreptăţire, că dacă Biserica are multe averi de unde să dea săracilor, apoi noi suntem scutiţi de a face milostenie. Când tu vezi mărimea averilor ei, gândeşte-te totodată şi la mulţimea aceea de săraci înscrişi pentru ajutoare, la mulţimea bolnavilor şi la miile de ajutoare date. Cercetează cu amănunţime, caută pe aproapele, nimeni nu te va împiedica, ci încă sunt gata cu toţii să vă dea de ştire. Dară eu voiesc a spune încă şi ceva hiperbolic. Când noi vă dăm socoteală amănunţită şi vă arătăm că cheltuielile nu sunt mai mici decât veniturile, ci chiar pe unele locuri sunt cu mult mai mari, apoi eu cu plăcere v-aş spune vouă: când ne vom duce acolo şi vom auzi pe Hristos zicând: „Flămând am fost şi nu m-aţi hrănit, gol şi nu m-aţi îmbrăcat” (Mt. 25, 42), ce vom răspunde? Cu ce ne vom îndreptăţi? Vom aduce poate la mijloc pe cutare sau pe cutare, care nu a ascultat de aceste porunci, sau pe vreunii dintre preoţii bănuiţi? Dar ce au a face acestea cu tine? «Eu, va zice Hristos, te trag la răspundere pentru cele ce ai greşit; deci îndreptăţeşte-te de cele ale tale, ca să poţi fi spălat de păcate, iar nu să-mi arăţi şi pe alţii cari au păcătuit la fel cu tine.»
De altfel, şi Biserica tocmai pentru îndărătnicia voastră este silită a avea ceea ce are acum, fapt ce nu se vedea pe acele vremuri, când toţi urmau după legile şi poruncile apostolice, şi când veniturile ei trebuia a fi cugetul cel curat al credincioşilor, ceea ce era o comoară nepieritoare şi un adăpost sigur. Acum însă, când voi strângeţi comori pe pământ şi totul încuiaţi în jitniţele voastre, iar ea (Biserica) se vede silită a cheltui cu adunările văduvelor, cu cetele de fecioare, cu primirea străinilor, cu cei ce călătoresc, cu nenorocirile celor din temniţă, cu nevoile celor bolnavi şi betegi şi cu alte nevoi de acest fel, apoi ce trebuie a face? A trece cu vederea pe toţi aceştia şi a grămădi atâtea nenorociri ? Dar cine oare ar putea fi mulţămit de nenorocirile întâmplate? Cine ar fi mulţămit de planşetele, de bocetele şi de vaietele purtate peste tot locul?
Deci să nu vorbim ce s-ar întâmpla. Căci acum, după cum am zis, noi suntem gata a vă da socoteală oricând; şi chiar dacă poate aţi avea dascăli stricţi, şi cari răpesc totul, şi sunt lacomi, apoi nici aşa nu vă poate fi de îndreptăţire răutatea acelora. Căci iubitorul de oameni şi întrutot-înţeleptul unul-născut Fiu al lui Dumnezeu, carele toate vede, şi care ştie că în trecerea timpului şi în lumea întreagă se vor găsi poate şi mulţi preoţi stricaţi, nu cumva prin lenevirea unor asemenea preoţi să se prelungească încă mai mult lenevi-rea şi nepăsarea ucenicilor, răsturnând orice îndreptăţire pentru o astfel de le-nevire, iată ce zice: „Pre scaunele lui Moisi au stătut Cărturarii şi Fariseii; deci toate câte vor zice vouă să faceţi, faceţi, însă dupre lucrurile lor nu faceţi” (Mt. 23, 2), arătându-ţi prin aceasta că, chiar dacă ai avea dascăl netrebnic, totuşi cu nimic te vei vătăma dacă vei ascultă cuvintele lui. Nu din lucrurile ce a făcut dascălul, ci din vorbele ce le-ai auzit de la dânsul şi nu le-ai împlinit, din acestea, zic, Dumnezeu îţi va scoate vinovăţia, încât, dacă tu vei face cele poruncite, vei sta atunci cu toată încrederea înaintea dreptului jude-cător, iar dacă nu vei asculta de cele ce ţi-a spus dascălul, apoi chiar de ai avea de arătat mii de preoţi stricaţi, totuşi aceasta cu nimic nu-ţi va folosi. Fiindcă şi Iuda a fost apostol, şi totuşi aceasta nu ar putea îndreptăţi pe iubitorii de arginţi sau şi pe furătorii de cele sfinte, şi nici că ar putea cineva dintr-aceştia să zică, fiind învinuit, că şi apostolul Domnului a fost tâlhar, furător de cele sfinte şi vânzător al Mântuitorului, ci mai cu seamă aceasta ne va osândi şi pedepsi, că nici după relele pătimite de alţii noi nu ne-am cuminţit. Dar tocmai pentru aceea sunt scrise asemenea fapte, ca astfel să fugim de dânsele. Pentru aceea, lăsând la o parte pe cutare şi pe cutare, noi să luăm seama la noi înşine şi la faptele noastre, căci fiecare din noi numai pentru dânsul va da seamă înaintea lui Dumnezeu.
Deci pentru ca răspunsul ce-l vom da atunci să fie bun şi plăcut, să ne orânduim viaţa noastră şi să întindem mâna săracilor cu îmbelşugare, ştiişd bine că numai aceasta ne va fi îndreptăţirea, şi totodată să ne arătăm că am îîrhplinit cele poruncite numai, şi nimic alta. Dacă acestea vom putea a le avea, vom scăpa de durerile cele negrăite ale gheenei şi ne vom bucura de veşnicele bunătăţi. Cărora fie ca toţi să ne învrednicim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul şi de viaţa dătătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.