Trebuie totdeauna să avem privirile întoarse către judecătorul nostru – ÅŸi să facem pentru greÅŸelile noastre ceea ce facem pentru cheltuielile noastre.
De îndată ce ne sculăm din pat, mai înainte de a pleca spre vreuna din treburile noastre, fie cele obşteşti, fie cele casnice, dacă vreţi, chemăm   servitorul   şi-i   cerem   socoteala  de cheltuielile ce-a făcut, ca să ştim care cheltuială a fost făcută cum se cuvine şi care nu şi cât ne-a rămas. Şi dacă aflăm că ne-a rămas puţin, cugetăm în ce chip să facem rost de alţi bani, ca nu cumva a doua zi, din pricina nebăgării noastre de seamă, să nu avem ce mânca.
Iată ce trebuie să facem  şi  cu faptele noastre.  Să chemăm conştiinţa noastră şi să facem cu ea socoteala vorbelor noastre, faptelor noastre, gândurilor noastre.
Să cercetăm care cheltuială a fost făcută bine şi care spre pierdere.
Ce vorbe au fost cheltuite prost, pe sudalme, neruşinări, bârfiri.
Ce cuget a chemat  privirea  noastră  spre spurcăciuni.
Ce gând a fost pus în lucrare spre răul nostru prin mâini, prin limbă, prin priviri.
Să ne silim să nu mai facem cheltuieli deÅŸarte – ÅŸi în locul a ceea ce a fost rău cheltuit, să punem la păstrare alte bogăţii,  în locul cuvintelor aruncate prosteÅŸte, rugăciuni; în locul privirilor neruÅŸinate, milostenii ÅŸi postiri.
De vom cheltui fără rost, fără să punem nimic deoparte, vom cădea în cea de pe urmă sărăcie şi, fără să băgăm de seamă, ne vom îndrepta spre  pedeapsa veşnică  a  iadului.  Socoteala pe  care obişnuim s-o facem cu banii noştri de cum răsare soarele, s-o facem aşadar, şi pentru faptele noastre după masa de seara, mai înainte de a ne pleca fruntea pe pernă, când nimeni nu ne supără şi nimic nu ne tulbură.
Şi să ne cerem socoteală nouă înşine de ceea ce am făcut şi am zis de-a lungul zilei.
De vom descoperi vreo greÅŸeală, să ne pedepsim conÅŸtiinÅ£a, să ne certăm voia, să aplecăm cugetul nostru sub durere cu atâta tărie, ca să nu mai îndrăznească, atunci când ne vom scula, să ne ducă spre aceeaÅŸi prăpastie a păcatului, aducându-ÅŸi aminte de asuprirea din ajun. Că acest ceas este cel mai potrivit pentru o asemenea încheiere de socoteli, însuÅŸi profetul o spune: „Ceea ce vă ziceÅ£i în inimi, împliniÅ£i când vă aÅŸezaÅ£i în pat”.
De-a lungul zilei multe ne împiedică să facem ce vrem: prietenii ne sâcâie, nevasta ne tulbură, copiii ne mâhnesc, treburi de toate felurile ne împresoară, că stăm ÅŸi ne mirăm cum de nu cădem… Dar, odată descătuÅŸaÅ£i din aceste înlănÅ£uiri, la venirea serii, suntem singuri cu noi înÅŸine ÅŸi ne bucurăm de o pace desăvârÅŸită, să adunăm la patul nostru tribunalul ÅŸi purcezând la judecată,  să ne facem  plăcuÅ£i  lui Dumnezeu…