CUVÂNTUL AL II-LEA la Sfântul Apostol Pavel

Din
PREDICI LA SARBATORI IMPARATESTI SI CUVINTE DE LAUDA LA SFINTI
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR
2002

CUVÂNTUL AL II-LEA
la Sfântul Apostol Pavel

Ce este omul, cât este de mare nobleţea firii omeneşti şi cât de în stare de virtute este flinta aceasta, a arătat-o, mai mult decât toti oamenii, Pavel. De la început, dar şi acum, stă cu strălucită voce împotriva tuturor acelora care defăimează firea omenească; ia apărarea lui Hristos, îndeamnă la virtute, închide gurile neruşinate ale hulitorilor şi arată că nu-i mare deosebire între îngeri şi oameni, dacă voim să luăm aminte de noi înşine.

Pavel n-a avut altă fire, n-a avut alt suflet, n-a locuit în altă lume; a trăit pe acelaşi pământ şi în aceleaşi ţinuturi ca şi noi; a fost crescut sub aceleaşi legi şi datini; cu toate acestea, a depăşit pe toţi oamenii tuturor timpurilor. Unde sunt cei care spun că vir¬tutea e grea, şi viciul uşor? Pavel le stă împotrivă, spunându-le: „necazul de acum trecător şi uşor ne aduce slavă veşnică mai presus de măsură”. Dacă necazurile sunt uşoare, cu atât mai mult patimile.

Lucru de mirare la Pavel este nu numai acela că, datorită marii sale râvne, nici nu simţea oboselile virtuţii, ci şi aceea că nici nu săvârşea virtutea pentru plată. Moi, nici chiar când e vorba de răsplată, nu vrem să asudăm pentru virtute; Pavel însă îmbrăţişa şi iubea virtutea fără să se gândească la răsplată şi sărea cu toată uşurinţa peste piedicile ce păreau potrivnice vir-tuţii. Mu arunca vina nici pe slăbiciunea trupului, nici pe greu¬tăţile vieţii, nici pe tirania firii omeneşti.

Cu toate că era prins de griji mai mari decât toţi generalii şi împăraţii de pe pământ, totuşi întinerea în fiecare zi; cu toate că primejdiile se înmulţeau, totuşi dobândea înnoită râvnă. Asta vrea s-o spună prin cuvintele: „Uitând pe cele dinapoi şi îndreptându-mă spre cele dinainte”5. Când aştepta moartea, chema pe fraţi să ia parte la această bucurie spunând: „Bucuraţi-vă şi fericiţi-mă”.

Când era înconjurat de primejdii, de ocări şi de toată necinstea, sălta iarăşi, şi, scriind corintenilor, zicea: „Pentru aceea mă bucur în slăbiciuni, în ocări, în prigoniri”. Şi le-a numit pe acestea arme ale dreptăţii, arătând că a cules chiar prin ele cele mai fru¬moase roade, că a fost în toate împrejurările nebiruit de duşmani. Pretutindeni era biciuit, ocărât şi defăimat; dar, ca şi cum ar fi mers din triumf în triumf, ca şi cum ar fi înălţat pe întreaga faţă a pământului necontenit trofee, aşa se împodobea cu biciuirile, ocările şi defăimările şi aducea mulţumire lui Dum¬nezeu zicând: „Dar mulţumire fie adusă lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori’.

Pavel căuta ruşinarea şi ocara cea pentru predicarea Evan¬gheliei mai mult decât căutăm noi cinstea; căuta moartea mai mult decât căutăm noi viaţa; căuta sărăcia mai mult decât cău¬tăm noi bogăţia; căuta ostenelile mai mult decât caută alţii tihna; dar nu numai mai mult, ci cu mult mai mult; căuta durerile mai mult decât caută alţii bucuriile; căuta să se roage pentru duşmani mai mult decât caută alţii să-i blesteme. Pavel a stricat rânduiala lucrurilor; dar, mai bine spus, noi am stricat-o, căci Pavel a păzito aşa cum Dumnezeu a legiuit-o. Tot ce dorea şi urmărea Pavel era potrivit firii; tot ce dorim şi urmărim noi este împotriva firii.

Vrei să-ţi dau dovadă spuselor mele? Iat-o! Pavel! Era om, şi umbla după cele potrivit firii mai mult decât după cele împotriva firii. De ‘ un singur lucru se temea, de un singur lucru fugea: de a supăra pe Dumnezeu; de nimic altceva; după cum nici nu dorea altceva decât de a plăcea lui Dumnezeu. Şi nu spun că nu dorea nimic din cele de pe lumea aceasta, dar nici din cele viitoare. Să nu-mi vorbeşti mie de oraşe, de popoare, de împăraţi, de oştiri, de arme, de averi, de stăpâniri şi de puteri! Mici ca pe o pânză de păianjen nu le socotea!

Vorbeşte-mi chiar de bunătăţile şi fru¬museţile cele cereşti, şi atunci vei vedea puternica dragoste a lui Pavel pentru Hristos! Din pricina dragostei acesteia Pavel nu se mai minuna nici de vrednicia îngerilor, nici de a arhanghelilor, de nimic. Avea în sufletul lui ceva mai mare decât orice, dragostea lui Hristos. Cu ea se socotea mai fericit decât toţi; fără ea nu dorea să fie nici cu Domniile, nici cu începătoriile, nici cu Stăpâniile.

Cu dragostea aceasta voia să fie mai degrabă în cele mai grele munci şi cu cei osândiţi decât fără ea, cu cei din frunte şi cu cei în cinste. Pentru Pavel era o singură osândă: pierderea dragostei lui Hristos. Aceasta este pentru el iadul, aceasta este pedeapsa, aceasta, pricinuitoarea a mii şi mii de rele. După cum nu era pentru Pavel decât n singură rteşfătare: dobândirea dragostei lui Hristos. Aceasta era pentru el viaţa, aceasta lumea, aceasta îngerul, aceasta Cele din lumea de aici, aceasta cele viitoare, aceasta împărăţia, aceasta făgăduinţa, aceasta, pricinui¬toarea a mii şi mii de bunătăţi. Tot ce nu ţintea la dragostea lui Hristos nu-l socotea nici trist, nici vesel.

Dispreţuia pe toate cele ce se văd ca pe iarba putredă. Tiranii şi popoarele înfuriate îi păreau a fi ţântari. Moartea, pedepsele şi miile de chinuri, jocuri de copii. Numai să le sufere pentru Hristos! Atunci le îmbrăţişa şi pe acestea; şi se lăuda atât cu lanţurile sale, cum nici Mero nu se lăuda cu coroana de pe cap.

Locuia în temniţă ca şi cum ar fi locuit în cer. Primea rănirile şi biciuirile cu mai multă plăcere decât cei ce primesc premii. Iubea ostenelile ca pe răsplăţi şi socotea răsplată ostenelile. De asta le şi numea har. Ascultă! Răs-plată era pentru Pavel a muri şi a fi cu Hristos, pe când a rămâne în trup, luptă. Cu toate acestea, voieşte mai bine să rămână în trup decât să moară, spunând că-i mai de trebuinţă asta. A fi anatema de la Hristos era pentru el luptă şi durere; dar, mai bine spus, chiar mai mult decât luptă şi durere.

A fi cu Hristos era pentru Pavel răsplată. Cu toate acestea, penţrudraaostea de. Hristos, Pavpi vxt»a mai degrabă sâ fie anatema. Poate însă că cineva îmi va spune că acestea toate îi erau plăcute lui Pavel din pricina lui Hristos. Asta o spun şi eu, pentru că cele ce pentru noi sunt pricini de tristeţe, ace-lea erau pentru Pavel   pricini de mare bucurie. Dar pentru ce vorbesc eu de primejdii şi de celelalte suferinţe? Pavel era într-o neîntreruptă tristeţe. De aceea şi spunea: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?”.

– Dar această tristeţe, mi-ar putea spune cineva, are în ea bucurie!

– Da, într-adevăr, mulţi oameni, când le mor copiii, capătă oarecare mângâiere dacă li se îngăduie să plângă. Dacă sunt împiedicaţi, suferă. Tot aşa şi Pavel. Plângând zi şi noapte, se mângâia. Că nimeni nu şi-a jelit aşa de mult păcatele lui cât a jelit Pavel păcatele altora. Pândeşte-te ce chinuri sufleteşti încerca Pavel pentru iudeii care nu voiau să se mântuiască, de vreme ce se ruga să cadă din slava cea de sus numai şi numai ca ei să se  mântuiască. De aici se vede că pentru Pavel era cu mult mai cumplită pierderea iudeilor decât propria sa pierdere. De n-ar fi fost mai cumplită, n-ar fi făcut o astfel de rugăciune. A ales-o pen¬tru că era mai uşoară şi pentru că avea mai multă mângâiere. Dar Pavel nu numai că o voia, ci o şi striga, spunând: „întristarea îmi este mare şi necurmată durerea în inima mea”.

Cu cine, dar, aş putea compara pe Pavel, pe cel care, după cum spuneam, suferea în fiecare zi pentru toţi locuitorii lumii, pentru toţi fără deosebire, şi pentru neamuri şi oraşe şi pentru fiecare ins în parte? Cu fierul? Cu oţelul? Cum aş putea numi sufletul lui? De aur? de oţel? Dar era mai tare ca oţelul şi mai de preţ decât aurul şi nestematele, căci sufletul lui Pavel lăsa în urmă şi tăria oţelului, şi preţul aurului şi al nestematelor. Cu cine dar l-aş putea compara? Cu nimic din cele ce există. Dacă s-ar putea da aurului tăria oţelului, iar oţelului preţul aurului, poate că atunci am dobândi o icoană oarecare a sufletului lui Pavel.

Dar pentru ce să compar sufletul Iui Pavel cu oţelul şi cu aurul? Pune-lfaţă-n faţă cu întreaga lume! Vei vedea că sufletul lui Pavel atârnă mai greu! Dacă Pavel a spus asta despre cei ce au trăit îmbrăcaţi în piei, în peşteri şi într-un mic colţ al lumii, cu mult mai mult vom putea spune noi asta despre Pavel, pentru că el pe toţi i-a depăşit.

Aşadar, dacă lumea nu este vrednică să se compare cu Pavel, atunci cine e vrednic? Poate cerul? Dar şi cerul e mic! Dacă Pavel a pus cerul şi bunătăţile cele cereşti mai prejos de dragostea Stăpânului, cu atât mai mult Stăpânul, Care este mai bun decât Pavel pe cât este mai bună bunătatea decât răutatea, îl va pune pe Pavel mai presus de mii şi mii de ceruri. Stăpânul nu ne iubeşte aşa cum îl iubim noi pe El, ci ne iubeşte atât de mult, încât nici un cuvânt nu ne poate înfăţişa dragostea Lui.

Uită-te cu câte haruri l-a învrednicit pe Pavel chiar înainte de învierea ce va să fie. L-a răpit în rai, l-a urcat în al treilea cer, l-a făcut părtaş unor astfel de taine despre care nu are voie să vor¬bească nimeni din cei ce au fire omenească. Şi pe bună dreptate! Pavel mergea pe pământ, dar săvârşea toate faptele sale ca şi cum ar fi mers împreună cu îngerii. Era îmbrăcat cu trup muritor, dar era tot atât de curat ca şi îngerii; era supus tuturor nevoilor firii, dar râvnea să nu pară întru nimic mai prejos de puterile cele de sus.

Ca un împărat străbătea lumea; ca unul fără de trup înfrunta durerile şi primejdiile; ca unul care ar fi dobândit cerul dispreţuia cele de pe pământ; ca unul care ar fi trăit împreună cu înseşi puterile cereşti, aşa era de veghetor. Adeseori îngerilor li s-au încredinţat diferite popoare; cu toate acestea, nici unul dintre îngeri nu a ocârmuit poporul ce i s-a încredinţat aşa cum a ocârmuit Pavel lumea întreagă. Să nu-mi spui că Pavel nu ocârmuia popoarele lumii! O mărturisesc şi eu.

Dar chiar dacă nu ocârmuia el însuşi aceste popoare, totuşi nici aşa nu rămânea în afara laudelor cuvenite unei astfel de fapte, pentru că s-a gătit pe sineşi vrednic de un har atât de mare. Arhanghelului Mihail i s-a încredinţat poporul iudeu; lui Pavel, pământul şi marea, lumea locuită şi cea nelocuită. Nu spun asta ca să aduc ocară îngerilor, ferească Dumnezeu!, ci ca să arăt că este cu putinţă ca, om fiind, să fii împreună cu îngerii şi să stai aproape de ei.

– Dar pentru ce nu s-au încredinţat îngerilor, ci lui Pavel, pământul şi marea, lumea locuită şi cea nelocuită?

– Pentru ca să nu ai nici un cuvânt de apărare pentru trândăvia ta şi nici să spui că e deosebire între om şi înger pen¬tru a-ţi acoperi trândăvia ta! De altfel, minunea a fost şi mai mare. Tiu este oare minunat şi străin lucru ca un cuvânt ce sare de pe o limbă de ţărână să alunge moartea, să dezlege păcatele, să îndrepte o fire betegită, să prefacă pământul în cer? De asta mă înspăimânt de puterea lui Dumnezeu, de asta mă minunez de puterea lui Pavel, că a primit un atât de mare har, că s-a pregătit aşa pe sineşi.

Şi pe voi vă rog să nu vă minunaţi numai de Pavel, ci să şi imitaţi pilda aceasta de virtute. Căci aşa vom putea avea parte de aceleaşi cununi ca şi el. Iar dacă te miri auzind că, făcând ace¬leaşi fapte, vei avea parte de aceleaşi cununi, ascultă-l pe Pavel, că însuşi o spune: „Lupta cea bună m-am luptat călătoria am sfârşit, credinţa am păzit; de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, Dreptul Judecător, în ziua aceea; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce iubesc arătarea Lui”.

Vezi că ne cheamă pe toţi la aceeaşi împărtăşire? Aşadar, de vreme ce tuturor ne stau în faţa aceleaşi cununi, să ne străduim ca toti să fim vrednici de bunătăţile făgăduite. Să nu ne uităm numai la măreţia şi mulţimea faptelor săvârşite de Pavel, ci şi la tăria râvnei lui, prin care a atras asupră-şi un har atât de mare, să ne gândim apoi că Pavel a avut aceeaşi fire ca şi noi, că a fost supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi.

Gândind aşa, ni se vor părea uşoare şi lesnicioase chiar cele foarte greu de săvârşit, iar de ne vom osteni în acest timp de pe pământ, vom purta veşnic cununa aceea neîmbătrânitoare şi nemuritoare, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.