Puterea şi slava

din “Problemele vietii”
Editura Egumenita

Puterea şi slava

Sfântul împărat Constantin cel Mare (324-37), când câţiva oameni au aruncat cu pietre în statuia lui iar alţii l-au îndemnat să-i pedepsească, spunând că a fost distrusă complet faţa statuii, şi-a ridicat privirea, a zâmbit netulburat şi a spus: „Văd că n-am nici o rană. Şi capul şi faţa îmi sunt neatinse”. Auzind răspunsul lui, aceia care îl îndemnau să-i pedepsească pe vinovaţi s-au înroşit de ruşine şi au tăcut.

Dacă împăratul Constantin cel Mare a câştigat atâta preţuire de la oameni pentru cuvintele acelea, gândiţi-vă cât l-a cinstit iubitorul de oameni Dumnezeu! Căci adevăratul stăpânitor este cel care-şi poate înfrâna mânia, invidia şi iubirea de plăceri, cel ce ţine legea lui Dumnezeu, cel ce-şi păzeşte mintea liberă şi nu lasă patimile să-i cuprindă sufletul. Pe un astfel de om cu mare plăcere l-aş vedea conducător al întregii lumi. Pentru că cel care cârmuieşte cu cugetul peste patimile sufletului, lesne va putea să-i conducă pe oameni după legea lui Dumnezeu, cu dreptate, iubire de oameni şi jertfire de sine. Dimpotrivă, conducătorul care este rob al patimilor şi al plăcerilor, nu numai că este batjocorit şi scârbit de oamenii pe care-i conduce, dar nici nu-şi poate exercita cum trebuie puterea. Şi, adevărat, cum îi poate conduce pe alţii de vreme ce nu se poate conduce pe sine?

Nu trebuie, aşadar, ca cineva să aibă ca scop al vieţii sale urcarea pe tronul puterii şi dobândirea de cinstiri, ci cum să devină om virtuos şi învăţat. Puterea, de multe ori, ne târăşte în lucrări potrivnice legii lui Dumnezeu. Astfel, dacă deţinem o funcţie de conducere, avem nevoie de multă mărinimie, ca să administrăm bine treburile şi să nu fim orbiţi de mândrie, care izvorăşte din slavă.

Cel neînsemnat şi lipsit de slavă cugetă, fără să vrea, la schimbarea stărilor omului şi la zădărnicia lucrurilor omeneşti. Cel cunoscut şi slăvit se aseamănă celui care, în vreme ce locuieşte cu o femeie tânără şi frumoasă, şi-a făgăduit să n-o privească niciodată cu dorinţă vicleană. E cu putinţă asta?

Aşadar aşa se întâmplă şi cu puterea. De aceea în mulţi a născut îngâmfare, aroganţă, a iscat mânie, a dezlegat limba şi a aţâţat patimile, aşa cum vântul puternic aţâţă focul, afundându-i în cele din urmă în adâncimile cumplite ale răutăţii. Astfel, ofiţerii care nu trăiesc cum se cuvine, cu decenţă, seriozitate şi cu conştientizarea răspunderii lor, îşi aduc singuri asupra lor nimicirea. Desigur, cu cât rangul lor este mai înalt, cu atât mai mari sunt primejdiile care-i ameninţă. Nu uitaţi că poporul îi judecă în fiecare clipă. Şi având un judecător atât de sever, nu pot sta nici o clipă, nu se pot odihni nici un moment. Şi cel mai rău este că, chiar dacă ar avea izbânzi nesfârşite, cu greu vor intra în împărăţia cerurilor.

Dacă a răbda o jignire este o izbândă duhovnicească vrednică de laudă, a nu te lăsa târât în fapte rele în vreme ce ai putere asupra altora şi eşti slăvit dovedeşte că ai minte înţeleaptă şi inimă mare. Vrei să dobândeşti preţuire? Fereşte-te de slavă. Alergi după ea? O vei pierde şi pe cea pe care-o ai.

Privind desenul unei pâini, oricât ţi-ar fi de foame, nu te vei putea sătura. La fel de mincinoase sunt toate bunătăţile vieţii de aici, în comparaţie cu cele din viaţa de dincolo. Cei care spun că au gustat toate desfătările vieţii de aici vor fi lipsiţi de toate desfătările cereşti. Adam, urmărind să se bucure de o cinste mai mare, a căzut şi din cea pe care o avea. Şi mulţi alţii, dorind să dobândească multe, le-au pierdut şi pe cele puţine.
Aşa sunt lucrurile omeneşti şi împrejurările; cu cât ne urcă mai tare, cu atât mai dureroasă este căderea pe care ne-o pregătesc. De aceea nici o casă de oameni simpli nu este plină de atâtea nenorociri precum sunt palatele împăraţilor.

Spune-mi, îl invidiezi pe semenul tău pentru că vezi cum este cinstit şi slăvit de oameni? Şi nu te gândeşti cât de uşor pier cinstirea şi slava şi câtă nefericire le urmează deseori? Însă cel mai rău lucru pe care-l păţeşte cineva este că mulţumirea pe care acestea o dăruiesc dispare înainte de a se ivi binele, iar nenorocirile pe care le provoacă rămân nemuritoare.

Cutare, îmi vei spune, are mare înrâurire asupra împăratului, are mare putere, poate face tot ce vrea, îi vatămă pe cei pe care-i urăşte şi săvârşeşte binefaceri celor care-l linguşesc. Ei, şi ce-i cu asta? Ţie ce rău îţi poate face? Să te lipsească de rangul pe care-l ai? Şi ce dacă? Dacă o face cu dreptate, îţi este de folos, nu te vatămă. Căci nimic nu provoacă mai mult mânia lui Dumnezeu decât atunci când cineva se bucură de cinstiri fără să le merite. Iar dacă-ţi ia rangul pe nedrept, atunci nedreptatea se va întoarce împotriva lui. Tu vei avea mare câştig. Fiindcă cel care păţeşte pe nedrept vreun rău şi rabdă cu bărbăţie nedreptatea dobândeşte mare îndrăzneală la Dumnezeu.

Cel ce se supune stăpânirilor pământeşti, în realitate se supune lui Dumnezeu. Şi cel ce nu se supune stăpânirilor se împotriveşte lui Dumnezeu. Pentru că, după cum spune Scriptura, „nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite” (Romani 13, 1). Faptul că unii stăpânesc şi alţii sunt stăpâniţi, unii administrează şi alţii sunt administraţi, încât să nu facă fiecare ce vrea şi societatea noastră să nu devină ca o mare furtunoasă, este lucrarea înţelepciunii lui Dumnezeu. Izgoneşte-l pe cârmaci de la cârma corăbiei, şi o vor înghiţi valurile. Izgoneşte-l pe general de la conducerea oştirii, şi va fi nimicită de duşmani. Izgoneşte-i pe conducătorii unei societăţi, şi aceasta va deveni junglă. Ceea ce sunt piroanele pentru întărirea unei case, aşa sunt şi conducătorii pentru buna funcţionare a unei societăţi şi a unei cetăţi organizate.

Când un conducător este drept şi iubitor de oameni, atunci devine cu adevărat puternic şi iubit de popor. Nimic nu-i arată însuşirile sale de conducător, ca dragostea pe care o poartă pentru poporul pe care-l conduce. Vedeţi cum şi un tată, nu este tată adevărat pentru că a contribuit la naşterea unui copil, ci mai ales pentru că-l iubeşte şi-l îngrijeşte cu blândeţe.

Aşadar stăpânitorii să cârmuiască cu nepărtinire, cu dreptate şi frică de Dumnezeu, urmărind mereu binele poporului. Iar cetăţenii să nu se împotrivească orânduirii pe care a întocmit-o Dumnezeu, căci altfel îşi vor atrage pedeapsă asupra lor. De stăpânire nu-i e frică celui ce face binele, ci celui ce face răul. Aşadar faceţi cu toţii binele, nu numai pentru a vă feri de pedeapsa stăpânirii, ci şi pentru că asta v-o impune conştiinţa voastră. Astfel, veţi avea şi binecuvântarea Domnului şi veţi moşteni şi împărăţia cerurilor, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru.