SpuneÅ£i tinerei voastre soÅ£ii cu glasul cel mai gingaÅŸ din lume: „Te-am luat, scumpă copilă, ca tovarăşă a vieÅ£ii mele, te-am chemat să împărÅ£i cu mine sarcinile cele mai cinstitoare ÅŸi mai trebuitoare, naÅŸterea de copii, îndrumarea unei case. Ce-Å£i voi cere, aÅŸadar?”
Inainte de a-i spune, vorbeÅŸte-i de dragostea ta, căci nimic nu sensibilizează mai mult pe cei care ascultă, în a primi ceea ce li se spune, decât să ÅŸtie că totul îi este insuflat de o dragostea arzătoare. Cum îi veÅ£i arăta asemenea dragoste? îi veÅ£i zice: „AÅŸ fi putut lua alte femei, bogate ÅŸi de rang înalt, nu le-am ales; de tine m-am îndrăgostit, de felul tău de a fi, de onestitatea ta, de blajinătatea ta, de cumpătarea ta… Åži de ce? Nu fără cumpănire ÅŸi fără temei, ci fiindcă ÅŸtiu că bogăţia nu-i un bine în sine. Am lasat-o, aÅŸadar, ÅŸi am venit spre tine, al cărei suflet plin de virtute nu-l dau pe tot aurul lumii. O tânără înÅ£eleaptă ÅŸi cu inimă aleasă, îndeletnicindu-se cu pietatea, face cât toate comorile pământului. De aceea te-am ales, te iubesc ÅŸi Å£in la tine mai mult ca la viaÅ£a mea. VieÅ£uirea de aici, de pe pământ, nimic nu este cuprinsul rugăciunilor, cererilor ÅŸi al tuturor eforturilor mele este ca să merităm să petrecem în aÅŸa fel încât în viaÅ£a viitoare să putem fi împreună, fără să mai avem a ne mai teme de ceva. Vremea de acum e scurtă – ÅŸi moartea-i va pune sfârÅŸit, – de vom merita s-o străbatem fiind plăcuÅ£i lui Dumnezeu, vom fi în veÅŸnicie cu Hristos, ÅŸi noi unul cu altul, într-o desăvârÅŸită fericire. AÅŸez dragostea ta mai presus de toate ÅŸi nimic nu mi-ar fi mai împovărător ÅŸi mai asupritor decât a fi în vreo împotrivire cu tine, vreodată. De ar fi să pierd totul, să ajung cel mai sărac dintre oameni, să am de înfruntat cele mai grele primejdii, să sufăr orice, totul voi putea să-l duc, atâta vreme cât dragostea mea pentru tine va fi fericită. Venirea copiilor îmi va umple cea mai mare dintre dorinÅ£e, atâta vreme cât vei avea dragoste pentru mine. Asemenea fie ÅŸi simÅ£irile tale…”
Adaugă apoi cuvintele apostolului, din care se arată că alcătuirea unei astfel de legături este după voia lui Dumnezeu: „AscultaÅ£i ce zice Scriptura: „Va lăsa omul pe tatăl său ÅŸi pe mama sa ÅŸi se va lipi de femeia sa”. Nimic să nu fie pricină de josnicii. Piară bogăţiile, slăvirile acestei lumi, ceea ce iubesc preÅ£uieÅŸte mai mult ca toate”.
Cât aur, ce bogăţii ar putea face atâta plăcere soÅ£iei voastre, ca asemenea vorbe? Åži să nu vă temeÅ£i că dragostea voastră îi va da trufie – spuneÅ£i-i cu inimă deschisă că o iubiÅ£i. Femeile stricate, care lasă pe unul ÅŸi iau pe altul, vor putea să-ÅŸi facă un laÅ£ din asemenea vorbe, pentru amanÅ£ii lor – e ÅŸi firesc, – dar o femeie de bunăcuviinţă, o tânără de bun neam, nu ar putea să se trufească, ci, mai degrabă, s-ar face mai mlădioasă. ArătaÅ£i-i că vieÅ£uirea cu ea vă este nepreÅ£uit, că din această pricină vă place mai bine să staÅ£i acasă decât să ieÅŸiÅ£i în piaÅ£a publică, daÅ£i-i întâietate asupra prietenilor voÅŸtri, asupra copiilor voÅŸtri, iar aceÅŸtia să fie iubiÅ£i din pricina ei.
De face binele, lăudaÅ£i-o, admiraÅ£i-o, dacă săvârÅŸeÅŸte vreo nepotrivire, aÅŸa cum se poate întâmpla oricărei femei tinere, folosiÅ£i sfaturile ÅŸi îndemnurile acoperite. OsândiÅ£i cu putere bogăţia ÅŸi luxul, – învăţaÅ£i-o să-ÅŸi facă podoabă din cinste ÅŸi din ruÅŸine – ÅŸi cu orice prilej, arătaÅ£i-i tot ceea ce poate fi spre binele ei. RugaÅ£i-vă împreună, duceÅ£i-vă, fiecare, cum se cuvine, la biserică; bărbatul să ceară femeii să-i împărtăşească tot ceea ce s-a grăit sau s-a citit în faÅ£a ei ÅŸi femeia, de asemenea, bărbatului.
De sunteţi săraci, aveţi în faţă pilda sfinţilor, a lui Petru, a lui Pavel, care au fost mai slăviţi decât toţi regii şi bogaţii. Aflaţi cum şi-au petrecut ei viaţa în foame şi în sete. Spuneţi nevestei voastre că nimic, în această lume, nu-i de temut, decât a-L supăra pe Dumnezeu.
Dacă cineva se căsătoreÅŸte în felul acesta ÅŸi cu asemenea gânduri, nu va fi deloc mai prejos decât călugării – ÅŸi starea de căsătorie va fi mai de preÅ£ decât necăsătoria.
Nu cercetaÅ£i pe soÅ£ia voastră oricum, ci cu bunăvoinţă, cu gingăşie. AcordaÅ£i-i multă atenÅ£ie ÅŸi ea nu va mai aÅŸtepta curtea altor bărbaÅ£i. AÅŸezaÅ£i-o mai presus de orice, din orice punct de vedere, frumuseÅ£e, înÅ£elepciune – ÅŸi lăudaÅ£i-o. VeÅ£i ajunge astfel, ca ea să nu-ÅŸi dorească atenÅ£ia străinului – ba chiar să nesocotească pe toată lumea, învăţaÅ£i-o să se teamă de Domnul. Toate celelalte vor curge ca dintr-un izvor ÅŸi casa voastră va fi doldora de bunătăţi…
Să ne deprindem să fim buni şi blajini cu toată lumea, dar mai ales cu soţiile noastre. Să ne ferim cu grijă de a cerceta prea de-aproape dacă reproşurile pe care ni le fac ele, sunt drepte sau nu. Să nu ţinem decât la un lucru: depărtarea oricărui temei de întristare, aşezarea în casa noastră a unei păci desăvârşite, ca astfel femeia să închine bărbatului toată grija ei, iar bărbatul să se destăinuie ei, după alergăturile şi necazurile de afară, ca într-un adăpost, ca acolo să găsească aproape de ea, mângâierile dorite.
Femeia dacă a fost bărbatului ca ajutor să-i fie, ca îndemnurile ei să-i îngăduie a face faţă relelor care-l ameninţă. Dacă ea-i virtuoasă ÅŸi blajină, nu numai că va aduce bărbatului ei mângâierea tovărăşiei ei, ci, în orice împrejurare, îi va fi de un mare sprijin. Ca un pilot îndemânatic, ea va preface în înseninare, prin dibăcia înÅ£elepciunii ei, furtunile sufletului – ÅŸi înÅ£elepciunea ei va fi izvor de întărire.
Când soţii sunt atât de strâns legaţi unul de altul, nimic nu-i va putea mâhni în viaţa aceasta, nimic nu le va putea surpa fericirea. Acolo unde stăpânesc înţelegerea, pacea, dragostea, acolo curg toate bunătăţile, soţii sunt la adăpostul oricăror vrăjmăşii. Ei stau ca înconjuraţi de un zid puternic şi de netrecut şi vor avea pacea cea după voia lui Dumnezeu.
„Femei, fiÅ£i supuse bărbaÅ£ilor voÅŸtri, cum se cuvine, în Domnul…” adică din pricina lui Dumnezeu. Pe voi -zice apostolul – vă împodobeÅŸte această supunere nu către un stăpân, ci în supunerea care-ÅŸi are singurul temei în fire, în rânduiala cea de la Dumnezeu. „BărbaÅ£i, iubiÅ£i-vă femeile voastre ÅŸi nu vă porniÅ£i împotrivă-le!…”
VedeÅ£i, aÅŸadar, cum au fost arătate deopotrivă, îndatoririle ÅŸi ale unora ÅŸi-ale altora. Se poate întâmpla să te tulburi cu toate că iubeÅŸti. El zice aÅŸadar: „Nu vă certaÅ£i” – nimic nu-i mai supărător decât certurile dintre bărbat ÅŸi femeie, căci mai supărătoare între toate sunt certurile între cei ce se iubesc. Este o stare de mare amărăciune a te lupta, ca să zic aÅŸa, cu unul din mădularele propriei tale fiinÅ£e.
Datoria bărbaÅ£ilor este, aÅŸadar, de a iubi, aceea a nevestelor de a asculta. Dacă fiecare săvârÅŸeÅŸte ceea ce-i dator, atunci înÅ£elegerea e de piatră. Iubirea face pe femeie iubitoare, ascultarea face pe bărbat mai blajin. BăgaÅ£i de seamă că-i după fire, ca unul să iubească ÅŸi altul să asculte. Când cel ce îndrumă iubeÅŸte pe cel ce primeÅŸte îndrumarea, totul este în ordine. Dragostea nu-i cerută celui ce ascultă aÅŸa cum este celui ce îndrumează – ceea ce i se cere este ascultarea.
Dacă femeii îi este dată frumuseÅ£ea, iar bărbatului dorinÅ£a, este tocmai ca să înlesnească apariÅ£ia dragostei. Nu fiÅ£i, aÅŸadar, poruncitori pentru că femeia vă este supusă – ÅŸi, voi, femeilor, nu zămisliÅ£i trufie pentru că bărbatul vă iubeÅŸte. Nici gingăşia bărbatului nu se cade să sucească mintea nevestei, nici supunerea femeii să nu deÅŸtepte trufie în sufletul soÅ£ului.
Dumnezeu v-a hărăzit pe nevasta voastră ca s-o iubiÅ£i din ce în ce mai mult – ÅŸi el a făcut aÅŸa, o, femeie, ca să fii iubită spre a putea purta fără trudă îndatorirea de a fi supusă. Nu vă înspăimântaÅ£i de această supunere. A fi supusă celui pe care-l iubeÅŸti, nu-i lucru greu. Iar voi, nu vă temeÅ£i să iubiÅ£i, căci aceea pe care o iubiÅ£i, vă este supusă, împreună petrecerea nu s-ar fi putut săvârÅŸi altfel, voi aÅ£i primit de la fire împuternicirea trebuitoare, primiÅ£i, aÅŸadar, legătura pe care o porunceÅŸte dragostea.
ViaÅ£a acestei lumi este alcătuită din două loturi: treburile obÅŸteÅŸti ÅŸi treburile casnice. Dumnezeu a făcut două părÅ£i: femeii i-a dat îndrumarea casei, bărbatului, toate treburile Statului, cele privitoare le negustorie, judecăţile, treburile militare ÅŸi celelalte ranguri obÅŸteÅŸti. Femeia nu poate mânui arma – ea poate să Å£ină ÅŸi să chivernisească aÅŸa cum se cuvine toate cele casnice. Ea nu-ÅŸi poate da întotdeauna părerea într-o problemă obÅŸtească, – ci numai în cămin, unde, de atâtea ori este mai bună decât bărbatul. Ea nu poate îndruma cum se cuvine treburile Statului, dar poate creÅŸte, cuviincios, copiii. Poate vedea preluările servitorilor, le poate supraveghea treaba, dând bărbatului toată liniÅŸtea, despovărându-i de orice grijă dinlăuntru, – poate avea grija cămării, pregătirea meselor, întreÅ£inerea veÅŸmintelor ÅŸi toate celelalte treburi de care nu se cade a se îndeletnici bărbatul, încă un semn al înÅ£elepciunii ÅŸi-a orânduirii dumnezeieÅŸti este ÅŸi acesta că acela care-i în stare de a face lucrările însemnate, să nu ie poată face pe cele mai mici, în care se arată neîndemânatic, ca, în felul acesta, femeia să aibă un rost însemnat.
Dacă Dumnezeu l-ar fi făcut pe bărbat îndemânatic în toate aspectele vieţii, femeia ar fi fost marginalizată. Dimpotrivă, dacă ar fi dat îndemânare femeilor la treburile cele mai însemnate şi mai folositoare, le-ar fi făcut să se trufească. Cugetând a întemeia pacea şi păstrând fiecăruia locul cuvenit, el a făcut din viaţa noastră o armonie, dând fiecăruia ce-i este de folos.
Bărbatul care-şi petrece cea mai mare parte din timp în viaţa publică, este prins de treburile obştei. Femeia, stând la ea acasă, ca într-o şcoală a înţelepciunii, reculegându-se în ea însăşi, are putinţa să se dedea rugăciunii, citirilor pioase şi alte înţelepte îndeletniciri. După cum cei ce sălăşluiesc în pustie, nu sunt tulburaţi de nimeni, tot asemenea femeia, trăind mereu în cămin, se poate bucura de o pace fără sfârşit. Ea poate aşadar, să săvârşească, pe socoteala ei, înţelepciunea.
Poate, când bărbatul vine tulburat, să-l potolească, să-i aducă liniÅŸtea, să-i depărteze din suflet grijile cele închipuite, cugetele de mânie, ÅŸi să-l trimită iarăşi la treburile lui despovărat de cele rele – ducând cu el cele bune câştigate acasă. Nimeni nu are o putere mai mare întru a desăvârÅŸi un bărbat ÅŸi a-i mlădia sufletul cum vrea, decât o femeie pioasă ÅŸi înÅ£eleaptă. Asemenea, de la nimeni altul: stăpân, judecător, nu va primi mustrări sau sfaturi cu bunăvoinţă un bărbat, ca de la femeia lui; va fi pentru el chiar o plăcere să fie mustrat de ea, din pricina iubirii pe care el o are pentru aceea care-l sfătuieÅŸte. AÅŸ putea arăta mulÅ£i bărbaÅ£i, aspri ÅŸi neprimitori de mustrări, care au fost, în felul acesta, mult îmbunătăţiÅ£i de soÅ£iile lor.
Femeia, care împarte cu bărbatul ei ÅŸi masa ÅŸi patul, care-i mama copiilor lor, care ÅŸtie treburile cele văzute ÅŸi cele tainice ale lui ÅŸi toate celelalte, care-i este alături întru toate, care Å£ine de el ca trupul de cap, dacă-i înÅ£eleaptă ÅŸi ÅŸtie cum să se poarte, va veghea mult mai bine ÅŸi mai folositor decât oricine ar fi, asupra tovarăşului vieÅ£ii ei. Poftesc pe femei la o asemenea lucrare – să fie bărbaÅ£ilor lor bune sfătuitoare…
Cel ce se căsătoreşte cu o femei bogată, îşi ia mai degrabă un stăpân decât o soţie. Dacă femeile, chiar fără prisosinţa avuţiilor, sunt pline de trufie şi înclinate spre slava cea deşartă, cum vor putea fi suferite de bărbaţii lor, dacă această prisosinţă e şi mai mare? Câţi bogaţi, care s-au căsătorit cu femei de asemenea bogate, nu şi-au mărit avuţia, jertfind bucuria de a trăi şi pacea, având a duce în fiecare zi adevărate bătălii şi trăind în certuri şi neînţelegeri! Şi câţi săraci căsătoriţi cu femei încă mai sărace decât ei, se bucură de linişte şi văd soarele cu o privire îmbucurată, în vreme ce bogaţii, împresuraţi de îmbuibări, îşi doresc adesea moartea, din pricina femeilor lor; şi să fie despovăraţi de vieţuirea pe care o duc! Ca să se adeverească tuturor că banul nu slujeşte la nimic, dacă nu slujeşte o cauză bună.
Dar ce să vorbesc de înÅ£elegere ÅŸi de pace? Dar chiar vorbind numai despre avuÅ£ie, adesea-i lucru neînÅ£elept să te căsătoreÅŸti cu o femeie mai bogată ca tine… O femeie virtuoasă, înÅ£elegătoare, modestă, chiar când e săracă, va ÅŸti să scoată mai mult din sărăcie decât din bogăţie; dimpotrivă, o femeie stricată, fără frâu, certăreaţă, chiar de va găsi la ea acasă mulÅ£ime de comori strânse, le împrăştie mai degrabă decât vântul praful. Åži pricinuind bărbatului o mulÅ£ime de necazuri, îi aduce ÅŸi repede ruinarea. Nu trebuie să căutăm aÅŸadar, bogăţia, ci o femei vrednică să facă o bună folosire a ceea ce are…
Unul din temeiurile cele mai mari ale căsătoriei este dorinţa de a fugi de păcat, şi a da deoparte orice stricăciune.
Orice căsătorie trebuie făcută pentru a sluji şi cultiva bunele moravuri. Şi va fi aşa, de vei fi luat o femeie în stare de a aduce în casa ta înţelepciune, pietate, cumpătare. Frumuseţea trupească, dacă virtutea sufletească nu-i este tovarăşă, poate ţine în mreje pe bărbat douăzeci-treizeci de zile, mai mult nu; ea va lăsa să i se vădească stricăciunea şi vraja s-a risipit.
Dar femeia în care străluceşte frumuseţea sufletului, pe măsură ce vremea trece şi bărbatul cunoscându-i, treptat, sufletul ales, îi insuflă soţiei lui o dragoste din ce în ce mai arzătoare şi întăreşte legătura care-i uneşte. Aşa că, duioşia caldă şi sinceră care dăinuieşte între soţi, alungă orice pricină de alunecare spre stricăciune.
Bărbatul care-ÅŸi iubeÅŸte soÅ£ia, n-are gânduri neruÅŸinate, el preÅ£uieÅŸte necontenit femeia care-i a lui – ÅŸi în felul acesta, prin bunele lor moravuri, aduc ajutorul lui Dumnezeu asupra casei lor.
Mulţi părinţi ca să dăruiască fiului lor un dar frumos, o casă luxoasă, o moşie bogată, fac orice şi pun toate în mişcare. Dar ca sufletul să fie virtuos şi să fie aplecat spre pietate, aceasta nu o iau în calcul.
Iată ceea ce răstoarnă lumea: nu avem grijă de copiii noÅŸtri, Å£inem seama de averea lor ÅŸi le dispreÅ£uim sufletul, îngăduind astfel o purtare care-i curată nebunie. O avere mare, îndestulată, – dacă acel care o posedă, nu o poate chivernisi după virtute, se va prăpădi întreagă ÅŸi va pieri odată cu posesorul, dar un om cu suflet mărinimos ÅŸi plin de înÅ£elepciune, chiar de nu are nimic acasă, va putea păstra cum se cuvine, bunurile tuturor.
La ceea ce trebuie, aÅŸadar, să lucrăm noi, este nu a-i face pe copiii noÅŸtri bogaÅ£i în bani, în aur, în prisosinÅ£e de acest soi; ci trebuie aÅŸa să facem, ca ei să fie bogaÅ£i mai presus de toate în pietate, în înÅ£elepciune, în comori de virtute, să aibă nevoie de puÅ£in, să nu fie vrăjiÅ£i de bunurile acestei lumi ÅŸi de dorinÅ£ele cele nemăsurate. („Fiecare – zice apostolul – să nu caute binele său, ci al aproapelui”).
Cu cât mai mult temei de grija pentru copiii noştri?
Nu ţi l-am încredinţat de cum s-a născut? va zice Domnul, şi nu te-am investit ca dascăl, protector, sprijinitor şi stăpân? Din mica lui copilărie nu ţi-am poruncit să-l îndreptezi şi să-l conduci?
Ce răsplată vei merita de te uiÅ£i cu nepăsare cum alunecă? Ce-mi spui? Că-i încăpăţânat ÅŸi nesupus? De aceasta, trebuia de la început să te îngrijeÅŸti; când era tânăr, trebuia să-l înfrânezi cu tărie, să-l obiÅŸnuieÅŸti cu datoria, să-l înveÅ£i, să-i îndrepÅ£i nedesăvârÅŸirile sufletului. Atunci când acest suflet era mai lesne de cultivat, trebuia să-i scoÅ£i spinii, la vremea când, din pricina vârstei, aceÅŸti spini puteau fi smulÅŸi fără trudă. Numai aÅŸa patimile înfrânate n-ar mai fi crescut ÅŸi n-ar fi ajuns să nu mai poată fi stăvilite…”