Căile pocăinţei

din “Problemele vietii”
Editura Egumenita

Căile pocăinţei

Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Intră în biserică pentru pocăinţă. Ai păcătuit? Spune-I lui Dumnezeu: „Am păcătuit!”. E chiar atât de greu să-ţi mărturiseşti păcatul? Dar dacă nu te osândeşti singur pe tine, îl vei avea osânditor pe diavol. Grăbeşte-te şi răpeşte-i această lucrare; căci, adevărat, lucrarea lui este să osândească. Grăbeşte-te şi stinge păcatul; căci ai un osânditor care nu poate să tacă.

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: „Am păcătuit”. Fiindcă este scris: „Mărturiseşte-ţi tu mai întâi păcatele, ca să poţi fi îndreptăţit” (Isaia 43, 26). Mărturiseşte-ţi păcatul, pentru a fi iertat. Nu e nevoie pentru asta nici de eforturi, nici de multe vorbe, nici de cheltuieli sau ceva asemănător. Un cuvânt doar: „Am păcătuit”.

Şi de unde ştiu, mă vei întreba, că dacă-mi mărturisesc păcatul, acesta va fi şters? Îţi răspund: În Scriptură îl vei găsi atât pe cel care l-a mărturisit şi i-a fost şters, cât şi pe cel care nu l-a mărturisit şi a fost osândit.
Cain l-a ucis pe fratele său din invidie. „Unde este Abel, fratele tău?” l-a întrebat după aceea Dumnezeu (Facere 4, 9). Şi l-a întrebat nu pentru că Acela, Care le cunoaşte pe toate, nu ştia asta, ci pentru că voia să-l conducă pe ucigaş la pocăinţă. Însă Cain a răspuns: „Nu ştiu; nu cumva sunt eu paznicul fratelui meu?” (Facerea 4, 9). „Fie, nu eşti paznic; de ce însă ai devenit ucigaş? Nu l-ai păzit; de ce însă l-ai omorât? Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa? „Glasul sângelui fratelui tău strigă spre Mine din pământ”, a zis atunci Dumnezeu (Facerea 4, 10). Şi l-a pedepsit imediat, nu atât pentru crimă, cât pentru necuviinţa lui; căci Dumnezeu nu-l scârbeşte atât de mult pe cel care păcătuieşte cât pe cel care este necuviincios.

Aşadar, deoarece Cain, cu toate că mai târziu s-a căit, n-a mărturisit el primul păcatul pe care l-a săvârşit, de aceea nu şi-a aflat iertare. Pedeapsa lui a fost grea: „Rătăcitor vei fi şi fugar pe pământ!” (Facerea 4, 12).

Dumnezeu nu i-a luat viaţa, pentru ca adevărul să nu fie uitat; ci a făcut din el lege, ca să-l citească toţi oamenii care vor veni după el, şi în felul acesta nenorocirea lui să devină pentru alţii pricină de filozofie. Şi rătăcea Cain ca o lege vie, ca un stâlp umblător, tăcut, dar mai răsunător ca o trâmbiţă. „Nimeni să nu facă ce am făcut eu, ca să nu păţească la fel”, rosteşte în Scriptură. A fost pedepsit pentru necuviinţa lui. A fost osândit, întrucât nu şi-a mărturisit păcatul. Dacă-l mărturisea, ar fi fost iertat.
Aşadar prima cale a pocăinţei şi a iertării păcatelor este mărturisirea. Şi pentru a te încredinţa că aşa este, priveşte cum un altul, mărturisindu-şi păcatul, i s-a şters.

Proorocul şi împăratul David a căzut într-un păcat îndoit, al adulterului şi crimei. A văzut, spune Scriptura, o femeie frumoasă care se îmbăia, a dorit-o puternic şi în continuare a păcătuit cu ea. Astfel, un prooroc a căzut în adulter, un mărgăritar a căzut în noroi. Dar nu pricepuse încă păcatul său; atât de mult îl întunecase patima. Căci sufletul este pentru trup ceea ce este cărăuşul pentru car. S-a îmbătat cărăuşul? Şi carul înaintează în dezordine. S-a întunecat sufletul de patimă? Şi trupul se tăvăleşte prin mocirlă.

Ce-a făcut aşadar David? A săvârşit adulter. Nu-şi dădea însă seama de răul pe care l-a făptuit, deşi se afla aproape la bătrâneţile lui. Bătrâneţile, fireşte, nu sunt de folos celui nesârguincios şi nesocotitor, şi nici tinereţea nu-l poate vătăma pe cel ce are râvnă pentru virtute. Căci moralitatea nu este plăsmuită de vârstă, ci este izbânda voinţei. Dovadă pentru asta este neîndoielnic proorocul Daniel, care la vârsta de doisprezece ani era deja judecător, iar acei judecători bătrâni, la o vârstă atât de înaintată, voiau să păcătuiască cu evlavioasa Suzana. Nici pe acela nu l-a vătămat tinereţea lui, nici lor nu le-a folosit părul alb. Şi David, aşadar, care a păcătuit la o vârstă destul de bătrână, nu-şi dădea seama de păcatul lui, pentru că mintea îi era îmbătată de patima desfrâului.

Iar Dumnezeu ce-a făcut? I l-a trimis pe proorocul Natan. Proorocul a venit la prooroc. Aşa li se întâmplă şi doctorilor. Când un doctor se îmbolnăveşte, are nevoie de un alt doctor. La fel şi aici. Un prooroc a păcătuit, alt prooroc a adus leacul. A venit aşadar Natan, dar nu l-a cercetat îndată ce a intrat la el, nici nu i-a spus: „Nelegiuitule şi neruşinatule, care ai căzut în adulter şi crimă, cum de fiind atât de cinstit de Dumnezeu ai călcat poruncile Lui?”. Natan n-a spus aşa ceva, ca să nu-l facă şi mai necuvios; căci păcătosul, când i se descoperă păcatele, este cuprins de necuviinţă. Ce-i spune, deci? „Într-o cetate erau doi oameni: unul bogat şi altul sărac. Cel bogat avea foarte multe turme şi cirezi, iar cel sărac n-avea nimic, în afară de o mieluşea mică, pe care o cumpărase şi pe care a ţinut-o şi a hrănit-o; şi ea a crescut laolaltă cu el şi copiii lui: din pâinea lui mânca şi din paharul lui bea şi la sânul lui dormea” – prin aceasta arăta cinstita legătură a bărbatului cu soţia lui. „La omul bogat a poposit un călător, dar el nu s-a îndurat să ia din turmele lui şi din cirezile lui ca să gătească pentru călătorul care venise la el, ci a luat mieluşeaua omului sărac şi a gătit-o pentru oaspetele său” (II Regi 12, 1-4).

Iar împăratul ce a răspuns? Crezând că e vorba de altcineva, s-a mâniat foarte şi i-a spus lui Natan: „Vinovat de moarte este omul care a făcut aceasta; de şapte ori va plăti mieluşeaua” (II Regi 12, 5-6). Hotărâre foarte severă. Aşa sunt însă oamenii. Pe ceilalţi îi osândesc lesne, cu mare severitate şi asprime.

Ce face atunci Natan? Nu pune pentru multă vreme leacuri alinătoare pe rană, ci după câteva clipe afundă bisturiul adânc, ca să-l îndurereze pe împărat. „Tu eşti omul care a făcut aceasta” îi spune. Iar David răspunde imediat: „Am păcătuit împotriva Domnului” (II Regi 12, 13). Nu spune: „Cine eşti tu, care mă cercetezi? Cine te-a trimis să-mi vorbeşti cu atâta cutezanţă? Cum îndrăzneşti să faci aşa ceva? Ci şi-a dat seama de păcatul lui şi a recunoscut: „Am păcătuit împotriva Domnului”. Atunci şi Natan îl încredinţează: „Şi Domnul ţi-a îndepărtat păcatul”. Domnul l-a iertat, pentru că s-a osândit pe sine. I-a şters păcatul, fiindcă   l-a mărturisit cu bărbăţie. Aşadar mărturisirea este prima cale care conduce la pocăinţă.

Există însă şi o altă cale, tânguirea sau plângerea. Nici aceasta nu necesită osteneală. Nu-ţi cer să călătoreşti în largul mării, să ajungi pe ţărmuri îndepărtate, să mergi pe jos drum lung, să cheltuieşti bani, să te lupţi cu valurile sălbatice. Dar ce? Să plângi pentru păcat. Şi de unde ştiu, mă vei întreba iarăşi, că, dacă plâng, păcatul îmi va fi şters? Ai şi pentru asta dovezi în Scriptură.

Era un rege pe care-l chema Ahab, om drept. Împărăţia lui însă, nu era bună, datorită femeii lui nelegitime, Izabela. Ahab a vrut să ia în stăpânire via unui anume Nabot, din cetatea Izreel, oferindu-i ca răsplată o altă vie sau bani. Dar Nabot nu i-a vândut-o, pentru că era moştenire părintească. Regele, de tristeţe, nu voia nici să mănânce. Atunci împărăteasa Izabela, lipsită de ruşine şi ticăloasă, se apropie de el şi-i spuse: „De ce-ţi este sufletul tulburat şi nu vrei să mănânci?… Scoală-te şi mănâncă şi fii stăpân pe tine: eu îţi voi da via lui Nabot Izreeliteanul” (III Regi 21, 5-7). Se apucă deci şi scrise o epistolă tuturor bătrânilor şi fruntaşilor care locuiau în cetatea Izreel, poruncindu-le: „Ţineţi post şi puneţi-l pe Nabot să şadă printre fruntaşii poporului. Şi-n preajma lui puneţi să şadă doi oameni netrebnici care să mărturisească împotrivă-i, zicând: Ai defăimat pe Dumnezeu şi pe rege!” (III Regi 21, 9-10). Ce post era acela? Post plin de fărădelege. Au vestit post, ca să săvârşească crimă!

Şi ce s-a întâmplat după asta? Nabot a fost ucis cu pietre. Când Izabela a aflat acest lucru, i-a spus lui Ahab: „Scoală-te şi pune stăpânire pe via lui Nabot Izreeliteanul, cel care n-a vrut să ţi-o vândă, căci Nabot nu mai e viu, ci a murit” (III Regi 21, 15). Iar acela, deşi la început i-a părut rău, după aceea s-a dus să pună stăpânire pe vie. Atunci Dumnezeu i l-a trimis pe proorocul Ilie, spunându-i: „Scoală-te şi te coboară să-l întâlneşti pe Ahab, regele Israelului, cel din Samaria;… Şi vei grăi către el, zicând: „…De vreme ce tu ai ucis şi ai luat în stăpânire, de aceea aşa grăieşte Domnul: în locul unde porcii şi câinii au lins sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii sângele tău” (III Regi 21, 18-19). Urgie trimisă de Dumnezeu, hotărâre desăvârşită, osândă dreaptă. Şi iată unde-l trimite, în vie. Unde s-a făptuit crima, acolo va avea loc şi pedeapsa. Şi când l-a văzut Ahab pe proorocul Ilie, i-a zis: „M-ai aflat, vrăjmaşule, şi aici?” (III Regi 21, 20). Adică, sunt vinovat, pentru că am păcătuit, şi m-ai prins; „M-ai aflat, vrăjmaşule?” De ce era Ilie vrăjmaş al lui Ahab? Deoarece proorocul îl cerceta mereu pe rege pentru faptele lui. „Te-am aflat”, i-a răspuns. Şi i-a adus la cunoştinţă hotărârea dumnezeiască: „Aşa grăieşte Domnul:Ai ucis, şi vrei să intri în moştenire? Şi să-i mai spui: Aşa zice Domnul: În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău!”.
Regele a auzit şi s-a tulburat şi s-a căit pentru păcatul său. Şi-a dat seama de nedreptatea pe care a făcut-o, a plâns, a postit, şi-a sfâşiat veşmântul şi s-a îmbrăcat în sac, în semn de plângere. De aceea Dumnezeu şi-a schimbat hotărârea, după ce l-a apărat pe Ilie, ca să nu păţească proorocul ceea ce păţise Iona.

Vă aduceţi aminte ce a păţit Iona? Dumnezeu i-a spus: „Scoală-te şi du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte în ea… Încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită” (Iona 1, 2 şi 3, 4). Iona, cunoscând iubirea de oameni a lui Dumnezeu, n-a vrut să se ducă. Şi ce-a făcut? A încercat să scape, căci se gândea: „Eu merg să propovăduiesc; Dumnezeu însă, fiind îndurător, îşi va schimba hotărârea şi nu-i va pedepsi; şi atunci mă vor ucide ca pe un prooroc mincinos”. „A coborât la Iope”, spune Scriptura, „şi a aflat o corabie care mergea la Tarsis; şi şi-a plătit preţul călătoriei şi a intrat în ea” (Iona 1, 3).

Unde-ai plecat, Iona. Te duci în alt ţinut? Dar „Al Domnului e pământul şi plinirea lui” (Psalmi 23, 1). Pe mare? Dar „a Lui este marea, El a făcut-o” (Psalmi 94, 4). În cer? Dar nu l-ai auzit pe David spunând: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat” (Psalmi 8, 3). Cu toate acestea, teama l-a făcut să fugă – aşa credea; căci să scape cineva cu adevărat de Dumnezeu este cu neputinţă.

Însă când marea l-a adus înapoi pe uscat, a mers la niniviteni şi a propovăduit: „Încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită” (Iona 3, 4). Şi când a văzut că au trecut trei zile şi nu s-a întâmplat nimic din câte a ameninţat Dumnezeu, s-a rugat, exprimându-şi durerea: „O, Doamne!, oare nu acestea erau cuvintele mele pe care eu le-am grăit pe când încă mă aflam în ţara mea?… Fiindcă eu ştiam că Tu eşti milostiv şi îndurat, îndelung răbdător şi mult-milostiv, şi că-Ţi pare rău de răutăţi” (Iona 4, 2).

Ca să nu păţească, aşadar, Ilie ceea ce a păţit Iona, Dumnezeu i-a arătat pricina pentru care l-a iertat pe Ahab: „Ai văzut cum s-a pătruns Ahab de mâhnire în faţa Mea?: Nu în zilele lui voi aduce necazurile, ci în zilele fiului său le voi aduce” (III Regi 21, 29).

E de mirare! Stăpânul se îndreptăţeşte în faţa robului. Dumnezeu se apără în faţa unui om pentru ce-a făcut cu alt om. Să nu crezi, îi spune, că l-am iertat fără motiv. Nu. Întrucât şi-a schimbat felul de viaţă, mi-am schimbat şi eu hotărârea faţă de el şi mi-am alungat mânia. Asta nu înseamnă că tu vei fi considerat prooroc mincinos. Pentru că ai spus adevărul. Dacă acela nu-şi schimba felul de viaţă, l-aş fi pedepsit, aşa cum hotărâsem. Acum însă, după ce a plâns şi s-a căit, l-am iertat.

Vezi cum plângerea şterge păcatele?

Ai însă şi o a treia cale de pocăinţă. Îţi pomenesc multe căi, ca să-ţi fac, prin mulţimea lor, mântuirea mai uşoară. Aşadar care este această a treia cale? Smerita cugetare. Smereşte-te, şi vei face să dispară multele tale păcate. De asta te încredinţează Scriptura, prin parabola vameşului şi a fariseului (Luca 18, 10-14): Au mers, zice, un fariseu şi un vameş la templu, pentru a se ruga. Şi a început fariseul să enumere una câte una virtuţile lui. „Nu sunt ca ceilalţi oameni” spunea el, „răpitori, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca acest vameş”. Mizerabilule şi netrebnicule! Ai osândit pe toată lumea. De ce l-ai rănit cu cuvântul tău aspru şi pe cel care se afla lângă tine? Nu-ţi ajungea lumea întreagă, trebuia să-l osândeşti şi pe vameş? Pe toţi i-ai osândit; de niciunul nu ţi-a părut rău? „Postesc de două ori pe săptămână” a continuat, „şi dau zeciuială din toate câştigurile”. Ce vorbe de mândrie!

Iar vameşul cum a răspuns? După ce l-a auzit, n-a zis: „Cine eşti tu, care vorbeşti în felul ăsta despre mine? De unde ştii cum trăiesc eu? N-ai discutat cu mine, n-ai locuit cu mine, nu m-ai cunoscut. De ce eşti atât de îngâmfat? De ce te lauzi? Cine încredinţează despre faptele tale bune?”. Nimic asemenea n-a spus vameşul. Ci stătea cu capul plecat, se bătea în piept şi zicea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Astfel, prin smerita sa cugetare, a fost îndreptăţit. Fariseul a plecat din templu golit de virtute, iar vameşul plin de virtute; căci cuvintele lui au biruit lucrurile. Adică fariseul a fost osândit pentru mândria sa, pierzând tot ceea ce câştigase prin faptele lui, iar vameşul s-a curăţit prin smerita sa cugetare, ştergând păcatele pe care le săvârşise. În esenţă, desigur, n-a arătat smerită cugetare: căci smerită cugetare este atunci când cineva se smereşte pe sine, deşi este mare în virtute. Vameşul a rostit doar adevărul, pentru că era păcătos. Şi, într-adevăr, cine poate fi mai rău decât vameşul? Negustor al nenorocirilor celorlalţi, uzurpator al ostenelilor străine, părtaş al câştigurilor altora, părtinitor faimos, legiuitor păcătos. Aşadar dacă un asemenea om a primit un dar atât de mare numai şi numai pentru că a arătat smerită cugetare, cu atât mai mult un virtuos care se smereşte. Încât, dacă-ţi mărturiseşti păcatul şi devii smerit, vei fi iertat şi te vei împăca cu Dumnezeu.

Vrei acum să afli cine este smerit? Uită-te la Pavel, dascălul lumii, vasul ales, limanul liniştii, turnul nestricăcios, care cu trupul lui mărunt a cutreierat lumea ca să-L propovăduiască pe Hristos, a depus atâtea osteneli, i-a întins atâtea curse diavolului, a fost întemniţat, rănit, biciuit, a uimit lumea prin epistolele sale, a fost chemat la lucrarea lui prin glas ceresc… Şi cu toate acestea, se smerea şi spunea: „Eu sunt cel mai mic dintre apostoli; nici nu sunt vrednic să mă numesc apostol” (I Corinteni 15, 9). Vezi pe ce treaptă de smerenie se afla? Aceasta este adevărata smerită cugetare, să se smerească cineva în toate şi să se considere pe el ultimul dintre toţi. Gândeşte-te, cine era acela care spunea aceste cuvinte? Era Pavel, locuitorul cerului, stâlpul bisericilor, îngerul pământesc, omul ceresc.

Smerita cugetare deci este o altă cale de pocăinţă; smerita cugetare, care l-a îndreptăţit atât de uşor pe vameş şi i-a dăruit împărăţia cerurilor.
Să vorbim acum despre o a patra cale. Este milostenia, împărăteasa virtuţilor.

„Mare lucru şi de cinste e omul milostiv”, spune Solomon (Proverbe 20, 6). Mari sunt aripile milosteniei. Sfâşie văzduhul, trece de lună, lasă în urmă soarele şi ajunge în ceruri. Dar nici acolo nu stă. Trece şi de ceruri, înconjoară puterile îngereşti şi se aşează în faţa tronului Domnului. Află asta din Sfânta Scriptură, unde îngerul acela, care i s-a arătat cuviosului şi milostivului sutaş Corneliu, i-a zis: „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 10, 4). Ce înseamnă acest lucru? Că, chiar dacă ai multe păcate, milostenia te apără în faţa lui Dumnezeu. Nu-ţi fie teamă, căci nici o putere nu i se poate împotrivi. Ea ţine în mâini un catalog şi cere achitarea datoriilor. Pentru că Însuşi Hristos a spus: „Cel ce face un bine unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi l-a făcut” (parafrază la Matei 25, 40).

Prin urmare, oricâte păcate ai avea, milostenia ta are mai mare greutate şi le ţine piept tuturor.

N-ai citit în Evanghelie parabola celor zece fecioare? Cele care au păzit fecioria dar n-au avut milostenie au rămas afară din cămara nunţii. Căci din zece, cinci erau înţelepte şi cinci fără de minte. Cele înţelepte luaseră untdelemn pentru candelele lor. Cele fără de minte nu luaseră, şi de aceea candelele au început să li se stingă. Atunci au cerut untdelemn de la cele înţelepte. Acelea însă au răspuns: „Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă” (Matei 25, 9). Nu le-au refuzat din lipsă de milă sau din răutate, ci pentru că nu mai era vreme, căci venea deja mirele, şi din teamă, ca nu cumva să rămână toate pe afară. Şi le sfătuiesc: „Mai bine mergeţi la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă”.

Aveau şi cele neînţelepte candele, dar nu aveau untdelemn. Candela înseamnă feciorie, untdelemnul milostenie; şi aşa cum candela, dacă nu este întreţinută cu untdelemn, se stinge, la fel şi fecioria, dacă nu este însoţită de milostenie, îşi pierde valoarea. Însă cine sunt cei care vând asemenea untdelemn? Săracii. Şi cât cer pe el? Cât vrei. Preţul nu este stabilit, şi în felul acesta nu te poţi dezvinovăţi spunând că eşti sărac. Ai un singur bănuţ? Cumpără cerul; nu pentru că cerul este ieftin, ci pentru că Dumnezeu este iubitor de oameni. N-ai nici un ban? Dăruieşte un pahar cu apă rece; căci „cel ce în nume de ucenic va da de băut numai un pahar cu apă rece unuia din aceşti mici, adevăr vă grăiesc: Nu-şi va pierde răsplata” (Matei 10, 42).

Cerul este un negoţ şi noi suntem nesârguincioşi. Dă pâine şi ia rai. Dă lucruri mici şi ia-le pe cele mari. Dă lucruri stricăcioase şi ia-le pe cele nestricăcioase. Dacă ar exista un bazar, unde ai putea să găseşti multe lucruri ieftine, n-ai vinde tot ce ai, n-ai face tot ce-ţi stă în putinţă ca să cumperi mărfurile acelea? Aşadar cum pentru cele stricăcioase arăţi atâta bunăvoinţă, iar pentru o marfă nepieritoare eşti nesârguincios şi nepăsător? Dă-le celor săraci şi, dacă tu taci în ceasul judecăţii, nenumărate guri te vor apăra; căci milostenia va fi acolo şi va depune mărturie pentru mântuirea ta. Nu te dezvinovăţi spunând că eşti sărac. Văduva care l-a găzduit pe proorocul Ilie era foarte săracă, dar sărăcia  n-a împiedicat-o să-l ospăteze şi să-l milostivească cu ceea ce avea. De aceea s-a şi învrednicit să se bucure de roadele milosteniei ei.

Poate că-mi vei spune: „Dă-mi-l şi mie pe proorocul Ilie şi-l voi găzdui”. De ce-l ceri pe Ilie? Ţi-l dau pe Stăpânul lui Ilie, şi tu nu-i dăruieşti milostenie; cum l-ai milostivi pe Ilie dacă l-ai întâlni? Hristos, Stăpânul tuturor, a spus limpede: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Gândeşte-te deci că Hristos în ziua aceea va spune despre tine în faţa îngerilor şi a lumii întregi: „Acesta m-a ospeţit pe pământ; acesta  mi-a făcut bine în nenumărate feluri; acesta, pe când eram neocrotit, mi-a oferit adăpost”. Ce îndrăzneală vei avea atunci în faţa îngerilor! Cât de mândru vei fi în faţa puterilor cereşti!
Mare lucru este milostenia, fraţilor.

Şi păcatele le şterge şi osândirea o îndepărtează. Să dăm, aşadar, mâncare celui sărac. Nu avem mâncare? Să-i dăm un bănuţ. Nu avem nici bani? Să-i dăm un pahar cu apă. Nu-l avem nici pe acesta? Să-l compătimim pentru nefericirea lui, şi ne vom lua răsplata; căci Dumnezeu nu ne răsplăteşte pentru faptă, ci pentru buna noastră intenţie.

Însă spunând toate acestea le-am uitat pe cele zece fecioare, despre care vorbeam. Să ne întoarcem deci la ele. Cele cinci înţelepte, cum am spus, le-au trimis pe cele cinci lipsite de înţelepciune să cumpere untdelemn. Dar între timp a venit mirele. Cele înţelepte, care aveau candelele pregătite şi aprinse, au intrat împreună cu el în cămara nunţii, şi uşa s-a închis. Peste puţin au venit şi celelalte şi au început să bată. „Deschide-ne”, strigau către mire. Acesta însă, le-a răspuns dinăuntru: „Pe voi nu vă ştiu!”. După atâtea osteneli, au rămas pe afară. După ce şi-au înfrânat instinctele trupeşti, după ce s-au asemănat cu puterile cereşti, după ce au nesocotit lucrurile lumeşti, după ce au îndurat arşiţa înăbuşitoare, după ce au trecut de nisipurile mari, după ce au zburat de pe pământ la cer, după ce au dobândit marea harismă a fecioriei, după ce au stârpit nevoile trupului, după ce au uitat de firea omenească, după ce trupul lor săvârşea fapte netrupeşti, atunci au auzit: „Pe voi nu vă ştiu”!

Mare lucru, mare izbândă, mare virtute este fecioria. Când este împreună cu sora ei, milostenia, devine foarte puternică, şi atunci nici un rău n-o poate dărâma. Cele cinci fecioare neînţelepte nu aveau şi milostenia împreună cu fecioria, şi de aceea au rămas afară din cămara nunţii. Ce ruşine! Au biruit plăcerea, dar au fost biruite de bani. S-au lepădat de viaţa lumească, dar nu de cele materiale. Dar şi femeile măritate, care nu dau milostenie celor săraci, nu se pot dezvinovăţi, chiar dacă s-ar apăra spunând că trebuia  să-şi întreţină copiii. „Dă milostenie”, le spui. „Avem copii şi nu putem”, îţi răspund. Dar Dumnezeu ţi-a dat copii ca să devii iubitoare de oameni, nu lipsită de omenie. Vrei să laşi moştenire bună copiilor tăi? Lasă milostenia, ca să te admire toţi şi să laşi pomenire bună şi mai ales ca să te izbăveşti de lanţul nenumăratelor tale păcate şi să fii milostivită de către Domnul.

Ai la îndemână şi o a cincia cale de pocăinţă, uşoară şi ea, prin care poţi scăpa de povara păcatelor. Este rugăciunea.

Să te rogi în fiecare ceas. N-o întrerupe. Nu fi nesârguincios. Nu înceta să chemi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Iar Acela, dacă stăruieşti, nu te va nesocoti, ci îţi va ierta păcatele şi îţi va da tot ceea ce îi ceri. Dacă te ascultă, mulţumeşte-I şi continuă să te rogi. Dacă iarăşi nu te ascultă, nu numai că nu trebuie să deznădăjduieşti, ci trebuie să te rogi şi mai stăruitor. Nu spune: „Am făcut multe rugăciuni şi nu s-a întâmplat nimic”, căci şi asta spre binele tău se face. Adică, deoarece Dumnezeu ştie că eşti nesârguincios şi nepăsător şi că, dacă vei dobândi prin rugăciune cele de care ai nevoie, vei înceta să te mai rogi, amână să-ţi dea ceea ce-I ceri, pentru a te face stăruitor în rugăciune şi pentru a comunica mai des cu El. Întrucât dacă nu te rogi atunci când te afli într-o situaţie grea, ce vei face când toate-ţi vor merge bine? Aşadar Dumnezeu se preface că nu te aude, spre binele tău, ca să te facă să nu părăseşti rugăciunea. De aceea, continuă să te rogi, nu fi nesârguincios. Nu subaprecia puterea rugăciunii, care poate izbândi multe. Şi faptul că ea contribuie la iertarea păcatelor, află-l din Sfânta Evanghelie. Ce se spune acolo?

Împărăţia cerurilor se aseamănă unui om care a închis uşa casei sale şi s-a aşezat împreună cu copiii săi să doarmă. La miezul nopţii a venit cineva ca să-i ceară pâine. A bătut la uşă şi a strigat: „Deschide-mi, căci am nevoie de pâine”. Cel dinăuntru i-a răspuns: „Acum uşa e încuiată şi copiii mei sunt în aşternut cu mine; nu pot să mă scol să-ţi dau…”. Celălalt, însă, a continuat să bată cu stăruinţă. Gazda i-a spus din nou: „Nu pot să-ţi dau pâine. Ne-am culcat”. Dar vizitatorul stăruitor n-a plecat. A rămas acolo bătând la uşă. Ce să facă atunci gazda? „Sculaţi-vă”, le-a zis copiilor săi, „daţi-i ce cere ca să plece şi să ne lase în pace” (parafrază la Luca 11, 5-8). Ce înveţi de aici? Să te rogi mereu şi să nu-ţi pierzi curajul. Şi dacă nu primeşti ceea ce ceri, să stăruieşti în rugăciune, până ce vei primi.

Există şi o altă cale de pocăinţă, deloc grea. Care este aceasta? Lacrimile. Plângi pentru păcatele tale, aşa cum ne învaţă Sfânta Evanghelie:
Marele apostol Petru, prietenul lui Hristos, care   n-a primit descoperirea dumnezeiască de la oameni ci de la Însuşi Dumnezeu Tatăl, după cum mărturiseşte Domnul – „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Mel Cel din ceruri.” (parafrază la Matei 16, 17) –, acest Petru a căzut într-o greşeală foarte mare: s-a lepădat de Însuşi Hristos! Şi asta o spun nu pentru a-l osândi pe Sfânt, ci ca să-ţi dau ţie pricină de pocăinţă. Da, s-a lepădat de Domnul şi de Stăpânul şi Mântuitorul lumii! Să luăm însă lucrurile de la început.
Odată, Mântuitorul nostru a văzut pe câţiva ucenici de-ai Lui care L-au părăsit. Atunci le-a spus celor doisprezece: „Nu cumva şi voi vreţi să vă duceţi?”. „Doamne, la cine ne vom duce?”, a răspuns Petru. „Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 67-68). Mai târziu, iarăşi, Domnul, înainte de a fi dat în mâinile iudeilor, a profeţit că Petru se va lepăda de El de trei ori. Însă acela i-a zis fără să se gândească mult: „Chiar    de-ar trebui să mor împreună cu Tine, de Tine nu mă voi lepăda” (Matei 26, 35).
Ce spui, Petre? Dumnezeu profeţeşte ce se va întâmpla şi tu nu-L crezi? Dar în felul acesta s-a arătat pe de o parte intenţia sa iar pe de altă parte omeneasca lui slăbiciune.

Când s-a întâmplat asta? În noaptea în care Hristos a fost dat în mâinile iudeilor. Când se afla deja în mâinile lor şi era cercetat la palatul lui Caiafa, Petru stătea afară, în curte, împreună cu slujitorii, şi se încălzea lângă foc, aşteptând să vadă ce se va întâmpla. Atunci s-a apropiat de el o fată care i-a zis: „Şi tu erai cu Iisus Galileeanul!” (Matei 26, 69). Acesta însă a răspuns: „Nu-l cunosc pe omul acesta” (Matei 26, 72). La fel s-a întâmplat şi a doua şi a treia oară. Astfel s-au împlinit cuvintele lui Iisus, Care S-a întors şi i-a aruncat lui Petru o privire grăitoare. Nu i-a vorbit ucenicului Său cu gura, ca să nu-l vădească în faţa iudeilor, i-a vorbit însă cu privirea. Ca şi când i-ar fi spus: „Petre, ce am spus s-a întâmplat”. Atunci Petru şi-a dat seama de greşeala lui şi a început să plângă; să plângă nu aşa simplu, ci cu lacrimi amare. S-a botezat, am putea spune, în lacrimile sale, şi s-a curăţit prin ele de acest păcat, păcat atât de înfricoşător cum este lepădarea de Hristos.

Cu lacrimile tale şterge şi tu toate păcatele pe care le-ai săvârşit. Plângi nu simplu, nu pe dinafară, ci amarnic, ca Petru. Din străfundul sufletului tău să-ţi izvorască lacrimile, ca să se milostivească de tine Stăpânul iubitor de oameni şi să te ierte. Căci El Însuşi a spus: „Oare voiesc Eu cu tot dinadinsul moartea nelegiuitului, sau mai degrabă să se abată de la calea lui cea rea şi să fie viu?” (Iezechiel 18, 23). De la tine cere ceva mic, pe când El ţi le dă pe cele mari. Cere o pricină pentru a-ţi dărui comoara mântuirii. În schimbul câtorva lacrimi de pocăinţă îţi dăruieşte iertarea păcatelor.

În Scriptură vei găsi şi multe alte căi de pocăinţă, în afara celor la care m-am referit aici. Pocăinţa a fost propovăduită şi înainte de naşterea lui Hristos, de către proorocul Ieremia: „Oare cel ce cade nu se ridică? Oare cel ce se abate nu se întoarce?” (Ieremia 8, 4). „Întoarce-te din nou la Mine!” (Ieremia 3, 7). De aceea Dumnezeu ne-a dat multe şi diferite căi de pocăinţă, ca să taie în noi orice început de nesârguinţă.

Ai păcătuit? Vino în Biserică şi şterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te şi ridici; astfel, ori de câte ori păcătuieşti, de atâtea ori să te şi pocăieşti. Nu deznădăjdui, nu fi nesârguincios, ca să nu-ţi pierzi nădejdea în bunătăţile cereşti care s-au pregătit pentru noi. Şi chiar dacă şi la bătrâneţe ai păcătuit, pocăieşte-te şi vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici se dă iertare, nu ţi se cere a răspunde pentru păcate. Spune-I lui Dumnezeu, „Ţie unuia am greşit şi răul în faţa Ta l-am făcut” (Psalmi 50, 4), şi te va ierta. Arată-I pocăinţă şi te va milui. Căci unele depind de noi iar altele de Dumnezeu. Dacă noi facem ceea ce depinde de noi, va face şi Dumnezeu ceea ce depinde de El.

Aşadar, de vreme ce Domnul tuturor este atât de iubitor de oameni, să nu fim nepăsători faţă de mântuirea noastră. Ne aşteaptă împărăţia cerurilor, pe care ochiul n-a văzut-o şi urechea n-a auzit-o şi la inima omului nu s-a suit. Nu trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca să n-o pierdem? Nu trebuie să dăm ceva, fie şi cât de mic, pentru a le dobândi pe cele mari şi nepreţuite? Să ne pocăim, deci, să obişnuim mâinile noastre să dea milostenie, să ne smerim, să ne întristăm, să plângem. Toate acestea sunt mici. Mari, mai presus de puterile noastre, sunt cele pe care ni le va da Dumnezeu, raiul şi împărăţia cerurilor, în care fie să intrăm cu toţii, cu harul Lui.