Diavolul e rău, recunosc, dar rău pentru el însuşi, nu pentru noi, dacă suntem cu băgare de seamă. Aceasta-i firea răutăţii, nu-i pericol decât acelora care şi-o însuşesc.
Dumnezeu a îngăduit înadins ca cei răi să fie amestecaÅ£i cu cei buni. El n-a dăruit un alt pământ celor răi, ÅŸi a amestecat pe unii cu alÅ£ii, săvârÅŸind astfel o lucrare de un mare folos. Cei buni îşi dovedesc vrednicia în mijlocul acelora care-i trag de la calea dreaptă spre rău. Căci „trebuie” – este zis – „ca să fie între voi rătăciri, ca acei statornici să se vădească printre voi”.
Iată pentru ce Dumnezeu a îngăduit pe cei răi în lume: ca astfel cei buni să capete o strălucire încă ÅŸi mai vie. VedeÅ£i de câtă învrednicire se pot ei bucura? Iar aceasta nu le vine de la cei răi, ci de la propria vrednicie…
Acelaşi temei este când e vorba despre diavol. Dumnezeu l-a îngăduit pentru a vă face mai băgători de seamă, ca să dea o mai mare strălucire luptătorului, o mai straşnică măreţie luptei.
AÅŸa că de vi se va spune: „Pentru ce Dumnezeu a îngăduit existenÅ£a diavolului?” răspundeÅ£i aÅŸa: „Departe de a fi stricător celor veghetori ÅŸi băgători de seamă, diavolul le slujeÅŸte, nu prin voia lui însăşi (care-i ticăloasă), ci ca urmare a vredniciei acestora, care scot din răutatea lui, ceea ce le trebuie”.
Când diavolul s-a oprit asupra  lui  Iov,  n-a fost cu  gândul  de  a-l  face  să strălucească încă ÅŸi mai tare, ci ca să-l doboare. Din pricina aceasta, a acestui gând ÅŸi a acestei năzuinÅ£e, el era ticălos. Cu toate acestea nimic n-a stricat celui drept. Ba încă, acesta îşi dovedi ÅŸi mai tare vrednicia, aÅŸa precum am arătat. Diavolul a dat dovadă de ticăloÅŸie – cel drept de vrednicie…