Dar, veÅ£i zice, eu stau sub apăsarea firii – desigur, iubesc pe Hristos, – dar firea mă sileÅŸte să păcătuiesc. Dacă suferi constrângere ÅŸi asuprire, vei fi iertat, dar dacă prin nepăsare ai căzut, nu este iertare.
Să vedem; să lămurim dacă păcatele se săvârşesc prin nevoie şi constrângere sau, mai degrabă, prin nebăgare de seamă şi nepăsare grea.
„Să nu ucizi” – este zis. Ce te sileÅŸte? Cine te împinge la aceasta? Ce asuprire este aici? Care din noi ar alege cu dragă inimă să bage cuÅ£itul în gâtul aproapelui ÅŸi să-ÅŸi păteze mâna de sânge? Nimeni. AÅŸa că, potrivnic a ceea ce ziceÅ£i, mai degrabă ca să păcătuieÅŸti te constrângi ÅŸi te sileÅŸti.
Dumnezeu a pus în firea noastră ca un fel de farmec care ne face să ne iubim unii pe alÅ£ii. „Toată vieÅ£uitoarea – este scris – îşi iubeÅŸte pe cel asemenea, iar omul pe aproapele lui”. BăgaÅ£i aÅŸadar de seamă că noi avem de la fire o înclinare spre virtute? Cele rele sunt împotriva firii; dacă ele biruiesc, este o dovadă a nemaipomenitei noastre leneviri.
Iar curvia, ce veÅ£i spune? Ce nevoie ne împinge spre ea? ZiceÅ£i că e năvala poftei? Åži pentru ce, vă rog? Nu vă este îngăduit să aveÅ£i legături cu femeia voastră – ÅŸi aÅŸa de a putea pune frâu acestei navale? VeÅ£i zice: dar eu sunt prins de dragoste pentru femeia aproapelui. La această întâmplare nu poate fi vorba de constrângere; dragostea nu-i treabă de constrângere – nu iubeÅŸti din constrângere, ci cu voie ÅŸi de la sine. Legătura trupească, poate, se impune omului, dar nu de a iubi pe aceea sau pe cealaltă. Ceea ce lucrează în împrejurarea aceasta, nu-i pofta legăturii trupeÅŸti, ci slava deÅŸartă, trufia, pofta nemărginită…
Åži furtul – este el constrângerea? Da – ziceÅ£i -sărăcia îl produce. Sărăcia lucrează, aÅŸadar, tocmai la contrariul a ceea ce ziceÅ£i. Furtul este fapta trândavului. Sărăcia, de obicei, naÅŸte nu lenevia, ci dragostea de muncă. Furtul, aÅŸadar, se trage tot din lene.
Mai ascultaţi şi aceasta: Ce este mai greu şi mai neplăcut? Să umbli noaptea prin întuneric, să-ţi pui în cumpănă viaţa, să fii gata de ucidere, să tremuri, să mori de frică? Sau, mai degrabă, să te pui pe lucru în fiecare zi şi să te bucuri fără teamă, în deplină siguranţă? Desigur, acesta din urmă e lucru mai firesc, şi de aceea, cei mai mulţi oameni duc acest fel de viaţă.
VedeÅ£i, aÅŸadar, că virtutea este în rostul firii, iar păcatul împotriva ei. Ea ca ÅŸi sănătatea ÅŸi boala. Ce să mai spunem despre minciună ÅŸi despre sperjur? Cum pot fi ele justificate? Le săvârÅŸim cu buna noastră voie. (…)
Când batjocorim, ascultăm de vreo constrângere? Da, mânia ne scoate din fire, ne arde, şi nu mai îngăduie sufletului să fie liniştit.
Omule, nu mânia, – ci micimea de suflet ne face să fim batjocoritori. Dacă ar fi mânia, atunci toÅ£i oamenii ar fi supuÅŸi ei. Suntem în stare să ne mâniem, nu pentru ca să batjocorim pe aproapele, ci pentru a îndrepta pe cei păcătoÅŸi, pentru a ne ridica pe noi înÅŸine, pentru a scăpa de toropeală. Mânia este în noi ca un imbold, care trebuie să ne facă să scrâşnim din dinÅ£i împotriva diavolului, făcându-ne în stare ca să-l biruim -iar nu ca să ne ridicăm unul împotriva altuia…