din „Omilii si cuvantari despre educatia copiilor”
Sfântul mucenic Vavila (4 Sept.)
S-a întâmplat că erau acolo [la judecată], lângă Vavila, trei fraÅ£i tineri de ani, dar bătrâni cu înÅ£elepciunea, pe care Sfântul Vavila cu duhovnicească hrană i-a crescut, ÅŸi îi avea pe ei ca pe fiii săi. Aceia, urmând după învăţătorul lor, ÅŸi chiar în legături fiind nu îl părăseau. Spre aceia căutând împăratul, a zis către sfânt: „Mi se pare, Vavilo, că aceÅŸti copii spre mândrie te ridică pe tine, învăţător pe tine numindu-te, ÅŸi pentru dânÅŸii stăruieÅŸti în împotrivirea ta. Răspuns-a sfântul: „De vei voi să întrebi pe copiii aceÅŸtia, îi vei vedea pe ei mai înÅ£elepÅ£i decât tine ÅŸi vei cunoaÅŸte că sămânÅ£a cuvintelor mele sunt eiâ€. Deci a întrebat împăratul: „Ai cui copii sunt?†Răspuns-a sfântul: „Ai mei sunt după duh, pe care prin buna vestire eu i-am născut, prin învăţătură i-am hrănit, prin pedepsire i-am crescut, ÅŸi sunt în acele mici trupuri, mari bărbaÅ£i ÅŸi desăvârÅŸiÅ£i creÅŸtini; întreabă-i ÅŸi vei vedeaâ€.
Deci a poruncit împăratul ca pe Vavila să-l ducă la priveliÅŸte ÅŸi în temniÅ£a poporului să-l arunce pe el, iar pe tineri, chemându-i înaintea sa, i-a întrebat pe ei mai întâi de au mamă; iar ei ziseră: „Şi mama ÅŸi tatăl ÅŸi învăţătorul nostru este Vavila, pe care mai mult decât pe o maică îl iubim. Pentru că mama numai că ne-a crescut pe noi, iar acesta, înÅ£elegerea ÅŸi dreapta credinţă ne învaţă pe noi ÅŸi spre înălÅ£imea bunătăţii ne ridică, îngrijindu-se de sufletele noastre”. Åži îndată împăratul a poruncit ca să caute ÅŸi să aducă pe mama lor. Iar adusă fiind mama, o întrebă împăratul cum o cheamă ÅŸi de este maică a acelor copii.
Iar ea a răspuns, zicând: „Numele meu este Hristodula, ÅŸi copiii aceÅŸtia sunt rod al pântecelui meu, pe care, ca pe niÅŸte începători ai durerilor mele, întru dar i-am adus lui Dumnezeu ÅŸi nădăjduiesc că înÅ£eleptul Vavila întru vistieriile cereÅŸti îi va pune pe dânÅŸii, pentru că în a lui grijă i-am încredinÅ£at pe aceÅŸti fii ai meiâ€.
Iar Numerian, umplându-se de mânie, a poruncit ca pe acea drept credincioasă mamă să o bată peste obraz, zicându-i: „Nu grăi înaintea împăratului cu aÅŸa îndrăzneală”; iar tinerii, văzând pe maica lor aÅŸa bătută, ziceau: „A înnebunit împăratul; bate pe mama noastră care grăieÅŸte adevărulâ€. Apoi împăratul a întrebat de nume ÅŸi de ani pe copiii aceia. Åži spuseră că cel dintâi se numeÅŸte Urban ÅŸi are doisprezece ani, al doilea Prilidian ÅŸi are nouă ani, iar al treilea Epolonie ÅŸi are ÅŸapte ani. Apoi îi amăgea pe ei muncitorul cu cuvinte bune ÅŸi cu daruri, ca să se închine la idoli, iar ei cu o gură răspundeau: „Suntem creÅŸtini ÅŸi nu se cade nouă ca să ne închinăm idolilor. Pentru că învăţaÅ£i suntem ca să cunoaÅŸtem pe Unul Dumnezeu, care a făcut cerul ÅŸi pământul; Aceluia ne închinăm, iar nu idolilorâ€.
Iar după multe îmbunări, văzându-i muncitorul pe ei neplecaÅ£i, a poruncit să-i bată pe dânÅŸii, dându-le lovituri după numărul anilor lor. Drept aceea, pe cel dintâi întinzându-l, i-a dat lui lovituri aspre douăsprezece; celui de-al doilea, nouă; ÅŸi celui de-al treilea, ÅŸapte. Iar ei cu bărbăţie răbdau, numai de aceasta fiindu-le jale, că nu aveau mai mulÅ£i ani, ca mai multe bătăi să fi primit pentru Hristos. Åži ziceau: „Măcar de ne-aÅ£i ÅŸi ucide pe noi, nu ne vom închina mincinoÅŸilor voÅŸtri zei, ci unuia Dumnezeu ne închinăm, Domnului nostru lisus Hristosâ€. Apoi, ducând pe copii deosebi, ÅŸi pe mama lor eliberând-o, iarăşi l-a pus pe Vavila înaintea sa, ÅŸi i-a zis: „Iată acum copiii tăi se închină zeilor noÅŸtri, deci se cade ÅŸi Å£ie să te închiniâ€. Răspuns-a Vavila: „De la diavolul, tatăl minciunii, v-aÅ£i învăţat a minÅ£i, pentru că ÅŸtiu că nici cu amăgirile voastre, nici cu muncile nu veÅ£i putea să-i rupeÅ£i pe ei de la Hristos, căci bine i-am învăţat pe ei a cunoaÅŸte pe unul adevăratul Dumnezeu ÅŸi a crede într-însulâ€.
Atunci împăratul a poruncit ca pe Vavila şi pe copii, spânzurându-i de un lemn, să-i ardă cu foc. Iar Vavila, ridicându-şi ochii în sus, s-a rugat lui Dumnezeu ca să dea de sus tăria Sa spre răbdarea tinerilor celor mici, ca să nu-i dovedească pe ei munca. Apoi îi învăţa pe dânşii ca să rabde cu bărbăţie, făgăduindu-le lor de la Hristos mare răsplătire. Şi răbdau copiii cei fără de răutate împreună cu dascălul lor vitejeşte, întărindu-i pe ei ajutorul lui Dumnezeu. Apoi muncitorul, luându-i pe ei de pe lemn, pe Vavila legat cu lanţuri, într-o casă aproape l-a închis, iar pe copii încă cu îmbunări se ispitea să-i amăgească, numindu-i pe ei fii ai săi, şi cu bun nume şi frumoşi copii chemându-i, aur şi argint le dădea lor.
Iar ei, ca ÅŸi cu o gură grăiau: „înÅŸelătorule viclean, pentru ce întinzi spre noi cursa cea mult împletită a înÅŸelăciunii tale, ca pe niÅŸte vrăbii vrând să ne vânezi pe noi. Să ÅŸtii cu deadinsul, că nimic nu vei spori, oricât de mult te vei osteni, pentru că avem pe Hristos Cel ce ne păzeÅŸte ÅŸi ne acoperă pe noi, cu a Cărui putere, cursa ta degrab se va sfărâma, iar noi izbăviÅ£i vom fiâ€. Apoi, suspinând ziseră: „O dreaptă credinţă, mama noastră, nu ne vom lepăda de tine. O Vavilo iubitule, învăţătorul nostru, nu-Å£i vom minÅ£i Å£ie, pentru că nu numai singur acest împărat, ci măcar de ar fi aici ÅŸi mult mai cumpliÅ£i împăraÅ£i ÅŸi muncitori, apoi nici unul de la Dumnezeul nostru nu va putea să ne rupă pe noiâ€.
Acestea grăindu-le copiii, Vavila alături într-o casă fiind închis ÅŸi auzind cuvintele lor, se bucura negrăit ÅŸi mulÅ£umea lui Dumnezeu Celui ce din gura unor prunci ca aceÅŸtia Åži-a săvârÅŸit Lui laudă. Deci, îndată ÅŸi pe Vavila a poruncit împăratul să-l aducă, ÅŸi a zis lui: „Oare nu sunt aceÅŸtia copiii tăi fireÅŸti, Vavilo? Cu adevărat, aÅŸa mi se pare că tu i-ai născut, pentru că foarte îţi seamănă la năravul cel răuâ€. Răspuns-a sfântul: „Cu adevărat, ai mei fii sunt, o împărate, dar după duh, iar nu după trup, pentru că pofta trupească eu până într-această vreme nu o am încercat ÅŸi însoÅ£ire nu am cunoscutâ€.
Zis-a împăratul: „O nesupusule Vavilo, de ce până acum înăsprit fiind, şi pe noi şi pe tine te munceşti; jertfeşte zeilor degrab, ca şi noi să încetăm de a ne
osteni, ÅŸi tu cu copiii tăi, scăpându-te de munci, să te învredniceÅŸti de cinste ÅŸi de daruri de la noi. Că ce folos îţi este Å£ie ca de bună voie pe tine ÅŸi pe aceÅŸti copii mici cu tine la munci ÅŸi la moarte să vă daÅ£i. Au nu se cade Å£ie, învăţător înÅ£elept fiind, precum de a ta viaţă, aÅŸa ÅŸi de a copiilor să te îngrijeÅŸti, ca nu fără de vreme să piară ÅŸi întru floarea tinereÅ£ilor, numaidecât veÅŸtejindu-se, să se sfârÅŸească?â€
Iar dumnezeiescul Vavila a zis: „O împărate, oare nu se cade Å£ie ca să ai grijă de a ta stăpânire ÅŸi să te înarmezi împotriva vrăjmaÅŸilor ÅŸi război să faci cu dânÅŸii, iar nu pe noi să ne munceÅŸti fără de vină? Iar tu toată grija cea din afară lăsând-o, pe noi te-ai pornit, ÅŸi de vrăjmaÅŸii cei ce pradă pământul nebăgând seamă, asupra noastră te înarmezi ÅŸi ne goneÅŸti. Iar aceasta o faci nu ca vreun folos să dobândeÅŸti pământului, ci ca să placi mâniei tale cea de fiară ÅŸi sălbăticiei celei fireÅŸtiâ€. Cu aceste cuvinte aprinzându-se muncitorul, pe Vavila ÅŸi pe copii i-a judecat, osândindu-i la moarte.
Iar când erau duÅŸi de ostaÅŸi la tăiere, Vavila a cântat cuvintele lui David: „Întoarce-te suflete al meu la odihna ta, că Domnul bine a făcut Å£ieâ€. Åži ajungând la locul unde aveau să-ÅŸi pună pentru Hristos capetele lor, Vavila, punând înaintea sa pe copii, pe dânÅŸii mai întâi sub sabie îi aduse, temându-se ca nu cumva vreunul dintr-înÅŸii, după dânsul rămânând, să se teamă de moarte ÅŸi se va depărta de la Domnul; pentru aceasta înainte îi trimitea pe ei la cer înaintea sa ÅŸi îi mângâia pe ei, învăţându-i să nu se înfricoÅŸeze de tăierea săbiei, pentru că vor lua de la Hristos viaÅ£a cea veÅŸnică. Iar după ce s-au tăiat copiii, a strigat cu veselie Vavila: „Iată eu ÅŸi pruncii pe care mi i-ai dat, Dumnezeuleâ€.
Apoi singur sub sabie ÅŸi-a gătit grumazul său ÅŸi a glăsuit celor ce voiau să-i îngroape trupul său, ca, împreună cu dânsul, să pună în mormânt lanÅ£urile ÅŸi obezile lui, „ca să fie, zicea, aceasta ÅŸi după moartea mea, podoaba trupului meuâ€. Åži, tăindu-se sfântul lui cap, s-a dus la locaÅŸurile cele de sus ÅŸi a stat cu copiii săi înaintea Tatălui ceresc. Iar sfântul său trup s-a aÅŸezat ÅŸi s-a îngropat împreună cu lanÅ£urile, precum singur a rânduit murind, ÅŸi sfinÅ£ii trei tineri au fost îngropaÅ£i împreună cu dânsul.
Sfintele muceniţe Pistis, Elpida, Agapi şi maica lor Sofia (17 Sept.)
Pe timpul împărăţiei lui Adrian (117-138), împăratul rău-credincios al romanilor, era în Roma o văduvă de neam italian, anume Sofia, al cărei nume se tâlcuieÅŸte „înÅ£elepciuneâ€. Aceasta, după numele său, petrecea viaÅ£a în credinţă creÅŸtinească, cu înÅ£elepciune; o astfel de înÅ£elepciune o laudă apostolul Iacov zicând: „înÅ£elepciunea cea de sus întâi era curată, apoi paÅŸnică, blândă, bineplăcută, plină de milă ÅŸi de roade bune†(3,17). Această înÅ£eleaptă Sofia, când trăia în însoÅ£ire legiuită, a născut trei fiice, cărora le-a pus numele celor trei virtuÅ£i evanghelice: pe cea dintâi a numit-o Pistis (CredinÅ£a), pe a doua Elpis (Nădejdea), pe a treia Agapi (Dragostea). Că ce altceva avea să nască înÅ£elepciunea cea creÅŸtinească, dacă nu bunătăţile cele plăcute Lui Dumnezeu? Dar, după naÅŸterea acestor trei fiice a rămas văduvă în curând, ÅŸi vieÅ£uia cu dreaptă credinţă, plăcând lui Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu postul ÅŸi cu milostenia înconjurată de cele trei fiice ale sale.
Pe acestea le creştea într-o astfel de învăţătură, pe care ar fi putut să le-o dea numai o mamă aşa înţeleaptă, că purtând numele bunătăţilor celor mari evanghelişti, nu trebuia mai mult decât să le deprindă pe fiecare din ele cu practica virtuţii al cărei nume îl purta, ceea ce s-a şi făcut. Crescând ele cu anii, creşteau într-însele şi bunătăţile; şi au învăţat bine cărţile proorocilor şi ale apostolilor, s-au deprins la cuvintele învăţăturilor şi se nevoiau la citire, la rugăciune şi la osteneli casnice, supunându-se sfintei, de Dumnezeu înţelepţitei lor mame, sporind şi înaintând de la o faptă bună la alta şi mai bună şi se suiau din ce în ce mai sus pe treptele scării morale.
Atunci, toţi şi-au întors ochii spre dânsele pentru frumuseţile lor cele prea mari şi pentru acea bună înţelegere desăvârşită, că străbătuse vestea prin tot Imperiul Roman de frumuseţea lor ceea ce covârşea, izvorând din înţelepciune.
Auzind despre aceasta, Antioh eparhul dorea să le vadă pe ele şi, văzându-le, s-a înştiinţat că sunt creştine, pentru că nu-şi tăinuiau credinţa lor cea în Hristos şi nu se îndoiau în nădejdea lor cea spre Hristos şi nici nu-şi împuţinau dragostea lor cea spre Hristos, ba încă mai luminos măreau înaintea tuturor pe Hristos, iar de idolii cei de Dumnezeu urâţi se îngreţoşau. Acestea toate le-a spus Antioh împăratului Aelius Adrian, iar el îndată a trimis slugile ca să le cheme pe ele la sine.
Deci, mergând slugile la casa Sofiei, au aflat pe maică îndeletnicindu-se cu învăţătura fiicelor sale; ÅŸi o chemară pe ea cu fiicele la împărat. Iar ele, cunoscând pricina chemării lor, toate se aÅŸezară la rugăciune, zicând: „Tu, atotputernice Dumnezeule, rânduieÅŸte pentru noi după sfântă voia Ta ÅŸi nu ne lăsa pe noi, ci ne dă nouă ajutorul Tău cel sfânt, ca să nu se înfricoÅŸeze inima noastră de prigonitorul cel mândru, să nu ne temem de muncile lui cele înfricoÅŸate, să nu ne spăimântăm de moartea cea amară ÅŸi să nu ne rupă pe noi cu nimic de la Tine, Dumnezeul nostru!†Şi după rugăciune, închinându-se lui Dumnezeu, au ieÅŸit toate patru, maica cu fiicele, luându-se de mâini ca o cunună împletită. Åži mergeau, căutând adeseori spre cer, cu suspinuri ÅŸi cu rugăciunea în taină, încredinţându-se la ajutorul Celuia ce a poruncit „să nu ne temem de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidăâ€.
Apoi, ajungând la palatele împărăteÅŸti, s-au însemnat cu semnul crucii zicând: „Ajută-ne nouă, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău cel sfântâ€. Åži au stat înaintea împăratului celui ce ÅŸedea pe scaun în mândria sa, pe care văzându-l, i-au dat cinstea cea cuviincioasă. Åži ÅŸedeau ca ÅŸi cum erau chemate la un ospăţ; au venit cu bucurie pentru Domnul lor la cercetare, fără nici o temere, cu feÅ£ele luminoase, cu inimi îmbărbătate ÅŸi cu ochii veseli privind spre toÅ£i. Văzând împăratul feÅ£ele lor cinstite, luminate ÅŸi neînfricoÅŸate, a întrebat pe maică de neam, de nume ÅŸi de credinţă.
Iar ea, înÅ£eleaptă fiind, cu pricepere răspundea, încât toÅ£i cei ce auzeau se mirau de o înÅ£elepciune ca aceea a ei. Pomenind puÅ£in de neamul ÅŸi de numele său a început a grăi pentru Acela pe „al cărui neam cine-l va spune†se va mântui ÅŸi la al cărui nume toÅ£i sunt datori să se închine. Åži mărturisea credinÅ£a sa cea în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ÅŸi roabă se numea Aceluia ÅŸi în numele Lui se lăuda. „Acesta – zicea – îmi este numele cel cinstit, în care mă laud că sunt creÅŸtinăâ€, încă a spus că ÅŸi pe fiicele sale lui Hristos le-a logodit, ca curăţia lor neîntinată să o păzească nestricăciosul Mire, Fiului lui Dumnezeu. Văzând împăratul pe această femeie înÅ£eleaptă, ÅŸi nevrând atunci ca să zăbovească cu dânsa la vorbă multă ÅŸi să facă judecată, a amânat-o pe altă dată, iar acum, deocamdată, le trimise pe câteÅŸipatru la o femeie de neam bun, anume Palladia, încredinţându-i-le ca să le păzească ÅŸi a treia zi să le aducă pe ele la judecată.
Atunci maica, petrecând în casa Palladiei şi având vreme de ajuns pentru învăţătura fiicelor sale, le încuraja pe ele ziua şi noaptea şi învăţându-le cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, le zicea: „Fiicele mele iubite! Acum este vremea nevoinţei voastre, acum a sosit ziua ca să vă faceţi mirese Mirelui vostru Celui fără de moarte, ca după numele vostru să vă arătaţi către dânsul credinţa voastră cea tare, nădejdea cea neîndoită şi dragostea cea nefăţarnică, care niciodată nu cade! Acum a venit ceasul veseliei voastre, ca să vă încununaţi prin cununa mucenicească cu preaiubit Mirele vostru şi cu Dânsul în cămara Lui prea luminoasă să intraţi, în glas de bucurie. Fiicele mele, să nu vă cruţaţi trupurile voastre cele tinere pentru cinstea lui Hristos, să nu jeliţi floarea tinereţilor voastre celor frumoase, pentru cel mai frumos ca podoaba şi decât fiii omeneşti, nici să vă mâhniţi de lipsirea vieţii acesteia vremelnice, pentru viaţa cea veşnică. Pentru că nepreţuitul vostru Mire ceresc, Iisus Hristos, este sănătate veşnică, frumuseţe negrăită şi viaţă fără de moarte. Şi când trupurile voastre pentru dânsul vor fi chinuite spre moarte, el le va îmbrăca pe ele în nestricăciune şi rănile de pe trupurile voastre le va lumina ca stelele cerului. Când frumuseţile voastre vor fi luate prin chinurile îndurate pentru Dânsul, El vă va înfrumuseţa pe voi cu cereasca frumuseţe pe care ochiul n-a văzut-o. Iar când vremelnica voastră viaţă o veţi pierde, punându-vă sufletele voastre pentru Domnul vostru, apoi El viaţa cea fără de sfârşit vă va dărui vouă, în care vă va mări pe voi în veci înaintea Tatălui său cel ceresc şi înaintea sfinţilor Lui îngeri şi de toate cereştile duhuri vă veţi numi mirese şi mărturisitoare ale lui Hristos; pe voi vă vor lăuda toţi cuvioşii, de voi se vor veseli înţeleptele fecioare şi vă vor primi în ceata lor.
Dulcele mele fiice! Să nu vă mlădiaÅ£i a fi amăgite de înÅŸelăciunile vrăjmaÅŸului, pentru că, precum mi se pare, mult vrea să vă îmbuneze pe voi împăratul ÅŸi să vă tăgăduiască mari daruri ÅŸi să vă pună înainte mărire, bogăţii, cinste ÅŸi toată frumuseÅ£ea ÅŸi dulceaÅ£a lumii acesteia stricăcioase ÅŸi deÅŸarte. Să nu iubiÅ£i nimic dintr-acestea, că toate se sting ca fumul, ca praful de vânt se spulberă, ca floarea ÅŸi ca verdeaÅ£a ierbii se veÅŸtejesc ÅŸi în ţărână se sălăşluiesc. Nici să vă înfricoÅŸaÅ£i când veÅ£i vedea cumplitele chinuri, pentru că puÅ£in pătimind ÅŸi pe vrăjmaÅŸul biruindu-l, în veci veÅ£i dănÅ£ui. Åži cred Dumnezeului meu Iisus Hristos că nu vă va lăsa pe voi, cele ce pentru Dânsul pătimiÅ£i, Cel ce a zis: „De va ÅŸi uita femeia pe fiii pântecelui său, dar Eu nu vă voi uita pe voiâ€. Ci nedepărtat va fi de voi întru toate chinurile voastre, privind nevoinÅ£ele voastre, în slăbiciunea voastră ÅŸi împletindu-vă cununa răsplătirii voastre.
O, fiicele mele cele bune! GândiÅ£i-vă la durerile mele pe care le-am avut la naÅŸterea voastră. AduceÅ£i-vă aminte de ostenelile mele pe care în vremea prunciei le-am suferit la creÅŸterea voastră. AduceÅ£i-vă aminte ÅŸi de bunătăţile mele, cu câtă dragoste v-am învăţat pe voi frica de Dumnezeu ÅŸi să mângâiaÅ£i bătrâneÅ£ele mamei voastre prin acea statornică ÅŸi bărbătească mărturisire a voastră a lui Hristos. Pentru că aceasta îmi va fi mie veselie, bucurie, cinste ÅŸi laudă între toÅ£i credincioÅŸii, când mă voi învrednici să mă numesc mamă de muceniÅ£e, când vă voi vedea pe voi că viteze răbdaÅ£i pentru Hristos ÅŸi, mărturisind cu îndrăzneală numele cel sfânt al Lui, pentru dânsul muriÅ£i. Atunci se va mări sufletul meu ÅŸi, bucurându-se duhul meu, se vor întări bătrâneÅ£ele mele. Atunci îmi veÅ£i fi mie adevărate fiice când, învăţăturile mamei voastre ascultându-le, veÅ£i suferi pentru Domnul nostru până la sânge ÅŸi veÅ£i muri pentru Dânsul cu osârdieâ€.
O învăţătură ca aceasta a mamei lor ascultând-o fiicele cu umilinţă, li se înfierbânta inima şi se bucurau cu sufletul, aşteptând vremea muceniciei ca ceasul cel de nuntă. Pentru că ramuri fiind ale rădăcinii celei sfinte, cu tot sufletul doreau acelea aceasta, la care le povăţuia pe ele înţeleaptă lor mamă, Sofia. Şi pecetluindu-se cuvintele ei în inimile lor, se împodobeau, ca la o cămară, la nevoinţa mucenicească şi, îngrădindu-se cu credinţă, se întăreau cu nădejde, aprinzând într-însele focul dragostei către Domnul. Şi una pe alta încurajându-se, făgăduiau mamei lor ca toate cuvintele ei cele folositoare de suflet să le pună la lucru, cu ajutorul lui Hristos.
Sfânta Eufrosina (25 Sept.)
Trecând doisprezece ani de la naşterea Eufrosinei, maica ei s-a mutat din viaţa aceasta, iar Pafnutie a rămas învăţându-şi pe fiica sa dumnezeiasca Scriptură, la care degrab copiliţa deprinzându-se, se îndeletnicea la citirea sfintelor cărţi, ducându-se vestea de bună înţelegerea ei şi de frumuseţea ei prin toată cetatea Alexandriei.
Sfânta muceniţă Haritina (5 Oct.)
Un om de neam bun ÅŸi bogat, anume Claudie, cu obiceiuri bune ÅŸi cu milostivire spre săraci, văzând o copilită foarte mică al cărei nume era Haritina – care rămăsese orfană de părinÅ£i din pruncia ei – s-a milostivit de dânsa ÅŸi, luând-o acasă, a crescut-o ca pe fiica sa ÅŸi a iubit-o ca pe fireasca lui copilă, căci cu adevărat avea de ce să o iubească. Ajungând în vârstă, s-a arătat nu numai de o frumuseÅ£e deosebită a chipului, ci ÅŸi cu podoaba obiceiurilor bune, fiind blândă, smerită, ascultătoare, tăcută, curată la suflet ÅŸi înÅ£eleaptă. ÃŽnsă cel mai important lucru era credinÅ£a ei în Hristos, a cărui roabă ÅŸi mireasă a devenit; crezând în El, s-a aprins cu multă dragoste ÅŸi s-a făcut mireasa Lui, păzindu-ÅŸi fecioria ÅŸi petrecând la un loc deosebit în singurătate.
Stăpânul ei care a crescut-o n-o oprea de la un gând bun ca acesta, ci se bucura de viaţa ei cea curată şi sfântă şi de aceea i-a zidit o casă liniştită în care vieţuia învăţând ziua şi noaptea Legea Domnului. Pe credincioşii care o cercetau îi învăţa povăţuindu-i cu cuvinte folositoare, spre mântuire, iar pe cei necredincioşi îi aducea la credinţă, propovăduindu-L pe Hristos. Tuturor le-a fost pildă de credinţă şi de viaţă plăcută lui Dumnezeu.
Sfânta Parascheva (14 Oct.)
În pământul sârbesc, aproape de cetatea Calicratiei, era un sat ce se numea Epivat; într-acel sat s-a născut Sfânta şi Cuvioasa Parascheva, din părinţi drept credincioşi care umblau neabătuţi în toate poruncile lui Dumnezeu, împodobindu-şi toată viaţa lor cu milostenii şi cu faceri de bine; iar pe această cinstită porumbiţă a lui Hristos au crescut-o în aceleaşi obiceiuri şi, învăţând-o bine legea lui Dumnezeu, au trecut la cereştile locaşuri, lăsând pe Parascheva moştenitoare casei, cu fratele său Eftimie, care mai pe urmă a fost episcop Maditiei.
Sfântul mucenic Luchian (15 Oct.)
În acea vreme, cumplitul împărat întru atât se ridicase asupra creştinilor, încât ucidea şi pe pruncii cei mici ai lor, la fel ca un al doilea Irod; şi, vrând să-i pângărească pe prunci cu mâncăruri jertfite idolilor, a poruncit să li se dea cu de-a sila din acele mâncăruri. Iar ei, povăţuindu-se de Duhul Sfânt şi fiindu-le scârbă de acea mâncare, nu voiau să primească şi pentru aceea îi ucidea.
Åži s-a întâmplat de i-au adus doi prunci de neam bun, amândoi de un tată ÅŸi de o mamă, iar aceÅŸtia, fiind învăţaÅ£i de părinÅ£ii lor ÅŸi mai ales de Dumnezeu, se mâhneau tare mult de închinarea idolilor. Pe aceÅŸtia chemându-i judecătorul îi amăgea cu cuvinte ÅŸi cu mâncăruri dulci din cele jertfite idolilor, că, doar-doar, s-ar împărtăşi de mâncărurile lor cele diavoleÅŸti. Ei, însă, se împotriveau ÅŸi lepădau mâncărurile, zicând: „PărinÅ£ii ne-au poruncit nouă să nu gustăm din aceste mâncăruri, pentru că de va mânca cineva din acestea, acela mânie pe Hristosâ€.
Atunci judecătorul a poruncit să-i bată fără cruÅ£are cu vergi, iar ei, ca niÅŸte bărbaÅ£i desăvârÅŸiÅ£i, nu au băgat seama de acestea. Dar un sofist, stând înaintea împăratului, i-a zis: „RuÅŸine ne-ar fi nouă dacă pruncii cei mici, nu demult dezlegaÅ£i din scutece, ar putea prin răbdarea lor să biruiască pe împăratul roman. Deci, o, mare împărate, să mi-i dai în mâinile mele ÅŸi eu îi voi învăţa pe ei să-i cinstească pe zeiâ€. Atunci împăratul i-a dat lui pe acei prunci, iar el, făcând alifie din muÅŸtar iute ÅŸi răzându-le părul de pe capetele lor, i-a uns cu alifia aceea iute ÅŸi le-a pus capetele într-un vas fierbinte ÅŸi, înfierbântându-se capetele lor, ardeau ca de o văpaie de foc, ca ÅŸi cum erau loviÅ£i de fulger. Åži amândoi copiii au murit în acele chinuri, întâi a căzut mort cel mai mic; iar cel mai mare, văzându-l pe fratele lui mort, a strigat: „Ai biruit, fratele meu, ai biruit! Dumnezeu îţi este Å£ie de ajutorâ€. După aceea, sărutând trupul fratelui mort, ÅŸi-a dat ÅŸi el duhul.
Sfântul marele mucenic Dimitrie (26 Oct.)
Când copilul a crescut, ca să poată cunoaÅŸte ÅŸi să înÅ£eleagă adevărul, l-au dus părinÅ£ii în casa lor de rugăciune ÅŸi, arătându-i sfintele icoane, i-au zis: „Aceasta este icoana adevăratului Dumnezeu, Care a făcut cerul ÅŸi pământul ÅŸi aceasta este icoana Preasfintei Fecioare Măria, Născătoarea lui Dumnezeuâ€. Deci, l-au învăţat pe el sfânta credinţă, spunându-i toate cele ce luminează cunoÅŸtinÅ£a despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum ÅŸi toate cele privitoare la deÅŸertăciunea necuraÅ£ilor zei păgâni ÅŸi a idolilor cei neînsufleÅ£iÅ£i.
Iar Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar mai ales din darul Lui Dumnezeu, care începuse a lucra într-însul. El cu tot sufletul a crezut în Dumnezeu şi, închinându-se sfintelor icoane, le-a sărutat cu osârdie. Părinţii lui, chemând în taină un preot şi pe câţiva creştini, prieteni ai lor, în acea ascunsă cămară de rugăciune, au botezat pe fiul lor în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Copilul, luând Sfântul Botez, a învăţat cu amănuntul Legea lui Dumnezeu. El creştea cu anii şi cu înţelepciunea, mergând cu fapte bune ca pe o scară, din putere în putere, şi era în el darul lui Dumnezeu care îl lumina şi îl făcea înţelept.
Sfânta muceniţă Anastasia Romana (29 Oct.)
Ighemonul, auzind de frumuseÅ£ea Anastasiei, îndată a trimis pe slujitorii săi ca să o aducă pe ea. Dar ei, mergând, nu au putut să deschidă mănăstirea, până ce nu au tăiat uÅŸile cu securi. Pustnicele, văzând acest lucru, s-au temut foarte ÅŸi, deschizând altă uşă, au fugit. Iar egumena Sofia nu a lăsat-o pe Anastasia, zicându-i: „Fiica mea Anastasia, nu te înfricoÅŸa, că acum estre vremea nevoinÅ£ei; iată, Mirele tău, Iisus Hristos, voieÅŸte să te încununeze pe tine. Deci nu vreau ca să fugi din mănăstire ÅŸi să te pierd pe tine, mărgăritarul meu, pe care, de la trei ani luându-te, te-am crescut ÅŸi până acum te-am păzit ca lumina ochilorâ€.
Iar ostaÅŸii, tăind uÅŸile, Sofia a ieÅŸit la dânÅŸii, zicându-le: „Pe cine căutaÅ£i ÅŸi ce vă trebuie?†Iar ei au zis: „Bătrâno, dă-ne-o pe fecioara Anastasia, pe care o ai aici, căci aÅŸa voieÅŸte Provighemonulâ€. Iar Sofia a zis: „Bine, cu bucurie o voi da, dar numai atât mă rog vouă, domnii mei, să mă aÅŸteptaÅ£i două ceasuri, până ce o voi împodobi pe ea, ca să fie plăcută ochilor stăpânului vostruâ€. Iar slujitorii, socotind că vrea să o înfrumuseÅ£eze cu podoabe ÅŸi cu îmbrăcămintea cea obiÅŸnuită a lumii, au aÅŸteptat două ceasuri însă duhovniceasca maică Sofia, vrând să-ÅŸi înfrumuseÅ£eze fiica sa cu podoabe sufleteÅŸti, ca să fie plăcută Mirelui ceresc, a luat-o pe ea ÅŸi a dus-o în biserică.
Şi, punând-o înaintea altarului, a început cu plângere a grăi către dânsa: „Fiica mea Anastasia, acum se cade să arăţi cu fapta osârdnica ta dragoste către Domnul; acum se cade ţie să rabzi chinuri pentru Hristos, iubitul tău mire şi să arăţi că eşti adevărata lui mireasă. Deci rogu-mă ţie, iubita mea fiică, să nu te înşele limba cea ascuţită ca briciul, să nu te ameţeşti de darurile şi slava lumii celei deşarte, nici să te înfricoşezi de muncile cele vremelnice, care îţi mijlocesc ţie viaţa cea veşnică. Iată, cămara Mirelui este deschisă, iată locul odihnei celei veşnice este gătit ţie, iată cununa cea împletită ţie, iată acum te cheamă la nunta Mielului.
Deci, mergi către Dânsul cu veselie, mergi la nunta vieţii celei veşnice. Rogu-mă ţie, fiica mea, ia aminte la cuvintele mele şi adu-ţi aminte de ostenelile mele şi de grija ce am avut pentru tine, căci te-am crescut, luându-te din pruncie şi toată sârguinţa o puneam pentru aceasta, ca să te pregătesc mireasă curată împăratului slavei. Pentru aceasta m-am ostenit şi m-am rugat, pentru aceasta ziua şi noaptea te-am învăţat ca să te uneşti cu Domnul din toată inima şi sufletul. Deci acum, fiica mea, să nu mă ruşinezi pe mine, maica ta, înaintea Domnului şi să nu-mi pogori în groapă bătrâneţile mele, mai înainte de vreme. Pentru că, de voi auzi de tine ceva împotriva dragostei lui Hristos, îndată mă voi sfârşi de mâhnire, îndată voi muri; iar de voi auzi că rabzi pentru dragostea lui Hristos şi-ţi pui pentru Dânsul viaţa ţa, atunci voi fi mamă care se veseleşte de fiică, atunci se va înălţa ca al inorogului cornul meu şi bătrâneţile mele în untdelemn gras.
Deci, fiica mea, să nu-Å£i cruÅ£i frumuseÅ£ea ta trupească ÅŸi să nu iubeÅŸti viaÅ£a cea vremelnică. Ci, când te vor amăgi cu cuvinte viclene, tu să nu abaÅ£i inima ta spre cuvinte de vicleÅŸug. Când te vor înfricoÅŸa cu muncile, tu să grăieÅŸti: „De frica voastră nu mă voi teme, nici mă voi tulbura, că cu mine este Dumnezeul meuâ€. Când vor începe a te bate fără milă, tu să nu te temi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Sau de te vor sfâşia ÅŸi-Å£i vor struji trupul tău, tu să te bucuri întru pătimirile tale, căci împlineÅŸti lipsurile necazurilor lui Hristos în trupul tău. Sau de vor începe a zdrobi mădularele tale, tu să-Å£i aduci aminte că ÅŸi perii capului tău sunt număraÅ£i de Domnul, care va păzi toate oasele tale ÅŸi nici unul dintr-însele nu va pieri. Sau capul de ar voi să-Å£i taie, tu să priveÅŸti la Hristos, Capul a toată Biserica, Cel Care este slava ta ÅŸi Care-Å£i înalţă capul tău. Nu te teme, fiica mea, de pătimirea cea aspră, căci Mirele tău o să-Å£i stea de faţă nevăzut ca să-Å£i uÅŸureze durerile ÅŸi să te scoată din muncile cele grele. Când vei suspina, El îţi va da Å£ie uÅŸurare. Când vei slăbi, El te va întări.
Când vei cădea în bătăi, El te va ridica. Când în dureri te vei umplea de amărăciune, El va îndulci inima ÅŸi-Å£i va răcori sufletul ÅŸi nu se va depărta de tine, până ce, scoţându-te din mâna muncitorilor, te va duce în cămara Sa cea cerească; Åži chemând toate puterile îngereÅŸti ÅŸi cetele tuturor sfinÅ£ilor, îţi va face veselie ÅŸi te va încununa ca pe o mireasă a Sa, cu cununa cea nestricăcioasă, ÅŸi vei împăraÅ£i împreună cu El, întru viaÅ£a cea veÅŸnică”….
[După ce Sfânta Anastasia a suferit mucenicia pentru Hristos], noaptea îngerul s-a arătat fericitei stareţe Sofia şi i-a poruncit ca să ia trupul Sfintei Anastasia, care zăcea în câmp, afară din cetate. Ea, luând pânză curată, a ieşit din mănăstire şi nu ştia în ce parte să meargă. Apoi, rugându-se lui Dumnezeu cu dinadinsul şi povăţuindu-se de El, a mers la locul unde era aruncat sfântul trup al duhovniceştii ei fiice, pe care, sărutându-l cu dragoste şi udându-l cu multe lacrimi, zicea: „Iubita mea fiică, pe care în linişte şi cu osteneli te-am crescut în post şi în rugăciuni, în feciorie şi în curăţie te-am păzit, frica lui Dumnezeu şi sfânta Lui dragoste te-am învăţat; Fiica mea cea dulce, pentru care totdeauna sufeream, până ce s-a închiput în tine Hristos, mulţumesc ţie, că m-ai ascultat pe mine sărmana ta maică şi ai împlinit dorinţa mea.
Nu în zadar m-am ostenit cu tine, pentru că ai stat înainte Mirelui tău, în haina cea de nuntă a fecioriei tale neprihănită, împodobindu-te cu sângele tău; deci mă rog Å£ie acum, nu ca unei fiice, ci ca unei maici ÅŸi stăpână a mea, să fii sprijinul bătrâneÅ£ilor mele, cu rugăciunile tale către Dumnezeu, ÅŸi mă pomeneÅŸte, veselindu-te cu Domnul. Iar când îmi va porunci ca să mă duc din trupul meu de lut, roagă-te bunătăţii lui, ca să fie milostiv păcatelor meleâ€.
Cuviosul Avramie sihastrul ÅŸi fericita Maria, nepoata lui (2 Oct.)
Fericitul acesta avea un frate după trup, care avea o singură fiică. Şi, murind el, a rămas copiliţa sărmană. Pe aceasta luând-o cunoscuţii, au dus-o la unchiul său, fiind ea de şapte ani. Cuviosul i-a poruncit să stea în chilia cea din afară, iar el petrecea singur închis în cea dinlăuntru şi numai o uşcioară era între dânşii prin care o învăţa psaltirea şi celelalte cărţi. Deci copiliţa petrecea monahiceşte ca şi el, în post şi în rugăciuni, şi întru toate nevoinţele şi bunătăţile monahiceşti. Iar fericitul de multe ori cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa, ca să aibă mintea sănătoasă şi să nu se plece spre deşertăciunea pământească, căci tatăl ei îi lăsase averi destule.
Din acel ceas, sfântul i-a poruncit să le împartă toate la săraci; iar ea ruga pe unchiul său, zicând: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă izbăvesc de cursele cele de multe feluri ale diavoluluiâ€. Apoi în toate se asemăna unchiului său în viaÅ£a monahicească, pentru care el se veselea, văzându-i nevoinÅ£ele ei cele bune, lacrimile, smerita cugetare, liniÅŸtea, blândeÅ£ea ÅŸi dragostea către Dumnezeu.
Sfântul Grigorie, episcopul Acragrandiei (23 Nov.)
În părţile Siciliei este un sat ce se cheamă Pretorie, aproape de cetatea Acragandiei. Într-acel sat s-a născut Sfântul Grigorie, din părinţi drept credincioşi şi îmbunătăţiţi. Pe tatăl său îl chema Hariton, iar pe mama sa Teodotia, care erau foarte milostivi către săraci, având bogăţie multă, din care multe milostenii făceau tuturor. Fiind botezat Sfântul Grigorie, l-a primit din Sfântul Botez fericitul Patamion, episcopul Bisericii Acragandiei; iar într-al optulea an vârstei sale, copilul a fost dat la învăţătura cărţii, la oarecare dascăl iscusit, cu numele Damian; şi a învăţat în doi ani a citi bine toate cărţile, şi a scrie şi a cânta cântările bisericeşti. Iar în al doisprezecelea an a fost dus la biserică de fericitul Patamion episcopul, care l-a încredinţat lui Donat arhidiaconul, ca să-l povăţuiască spre nevoinţele duhovniceşti şi spre viaţă cu fapte bune. Îndeletnicindu-se băiatul cu rugăciune şi cu neîncetată citire, ziua şi noaptea şedea lângă cărţi, citind dumnezeiasca Scriptură şi vieţile sfinţilor părinţi, şi se aprindea cu inima ca să urmeze lor.
Sfântul Ştefan cel nou (28 Nov.)
Părinţii acestui prea sfinţit copil, văzând că vârsta copilului trece, şi ajungând vârsta de şase ani, l-au dat la învăţătura cărţii şi a sfintelor Scripturi. Iar în fiecare zi desfătându-se în ştiinţe, a covârşit pe toţi, nu numai întru acestea, ci şi de toată fapta bună îngrijindu-se; pentru că nu lipsea, împreună cu sfinţita sa mamă, mergând noaptea la obişnuitele privegheri ce se făceau şi la pomenirile sfinţilor. Şi un dar ca acesta a luat acest sfinţit tinerel, încât în vremea citirii catismelor sta înaintea sfintei uşi şi luând aminte la citeţ, din ascultare, el a învăţat cele ce se citeau, şi în gură le avea, ori mucenicie, ori viaţă, ori învăţătură a vreunui părinte, dar mai ales ale Părintelui celui cu Gura de Aur şi curgătoare de miere, căci zicea că mai mult doreşte de dumnezeieştile lui învăţături.
Astfel, cel din pruncie sfinÅ£it ÅŸi al prea vestitului Timotei împreună locuitor, învăţătorului celui de obÅŸte urmându-i întru toate, pe cele dinapoi uitându-le ÅŸi la cele dinainte în toate zilele tinzând, nu contenea ca David să zică: „Cugetând ziua ÅŸi noaptea în legea Domnului, ca pomul răsădit lângă izvoarele apelorâ€. Căci ÅŸtia, că nu după multă vreme, se vor da rodurile ostenelilor sale. Acest cinstit Åžtefan, învăţând, pe mulÅ£i din cei de o vârstă cu el i-a întrecut în puÅ£ină vreme, prin iubirea de Dumnezeu ÅŸi prin iubirea de învăţătură, pentru că era osârdia lui mai presus de vârstă; încât se minunau de dânsul cei ce l-a născut, zicând că cu adevărat fiu al rugăciunii este acesta. Deci, într-acestea sfinÅ£itul tinerel se învăţa, făcându-ÅŸi mintea curată, luminată ÅŸi cuvântătoare de Dumnezeu. Apoi, învăţând dumnezeieÅŸtile Scripturi, dorea să se facă râvnitor al dumnezeieÅŸtilor bărbaÅ£i, care pomeneau de dânsele; ÅŸi acestora urmând, nicidecum nu făcea pomenire de desfătare, nici dorea slavă deÅŸartă, nici gura sa nu înceta a lăuda pe Dumnezeu.
Sfântul Ioan Damaschin (4 Dec.)
Crescând pruncul, părintele lui se îngrijea pentru dânsul să-l crească bine şi să-l înveţe nu obiceiurile saracinilor (arabilor), nici vitejiile cele ostăşeşti, nici vânarea fiarelor, nici altfel de meşteşug omenesc; ci blândeţea, smerenia, frica de Dumnezeu, cum şi înţelegerea dumnezeieştilor Scripturi. Tatăl său ruga pe Dumnezeu cu sârguinţă, să-i trimită un om înţelept şi binecredincios, ca să fie fiului său bun învăţător şi propovăduitor spre faptele cele bune.
Deci, fiind auzit de Dumnezeu, a dobândit ceea ce dorea, într-acest chip: barbarii care erau în Damasc, ieşind adeseori pe mare şi pe uscat, în părţile cele de primprejur, robeau pe creştini şi, ducându-i în cetatea lor, pe unii îi vindeau în târguri, iar pe alţii îi ucideau cu sabia. S-a întâmplat odată că au prins un monah oarecare, cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele Cozma, şi-l vândură pe el în târg, împreună cu alţii din cei robiţi. Iar cei ce aveau să fie tăiaţi cu sabia, căzând la picioarele monahului aceluia, îl rugau cu lacrimi, ca şi el să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele lor.
Saracinii, văzând închinăciunile ce le făceau către monahul Cozma cei ce erau rânduiÅ£i spre moarte, l-au întrebat pe monah cu ce dregătorie ÅŸi cu ce cinste a fost cinstit de creÅŸtini în patria sa? El a răspuns: „N-am avut nici un fel de dregătorie, nici cu cinstea preoÅ£iei n-am fost cinstit, că sunt numai monah netrebnic. Dar am învăţat filosofia, nu numai a noastră creÅŸtinească, ci ÅŸi aceea pe care au alcătuit-o filosofii cei vechiâ€. Acestea zicând, vărsa lacrimi din ochi.
Stătea acolo, nu departe, tatăl lui Ioan, care, văzând pe bătrân plângând ÅŸi după haină cunoscându-l că este monah, s-a apropiat de dânsul, vrând a-l mângâia în necaz ÅŸi i-a zis: „Pentru ce plângi, omule al lui Dumnezeu, de părăsirea lumii acesteia de care demult te-ai lepădat ÅŸi ai murit pentru ea, precum te cunosc după chip?†Iar monahul a răspuns: „Nu plâng eu pentru părăsirea lumii acesteia, căci, precum ai zis, am murit pentru lume ÅŸi nu bag în seamă nimic dintre acestea ce sunt în ea, ÅŸtiind că altă viaţă mai bună ÅŸi fără moarte ÅŸi veÅŸnică este gătită robilor lui Hristos, pe care cu darul lui Hristos Dumnezeului meu, nădăjduiesc ÅŸi eu a o ajunge; ci pentru aceasta mă tânguiesc, căci mă duc din lumea aceasta fără fiu, nelăsând după mine moÅŸtenitorâ€.
Mirându-se bărbatul acela a zis: „Tu eşti monah care te-ai dat pe sine-ţi lui Dumnezeu spre păzirea curăţeniei, iar nu spre naşterea de fii; deci, pentru ce te mâhneşti că n-ai fiu?†Monahul a răspuns: „Nu înţelegi, stăpâne, cele grăite de mine; nu grăiesc de fiu trupesc, nici despre moştenirea materialnică, ci despre cea duhovnicească, pentru că eu, precum mă vezi, deşi sunt călugăr sărac, am mare bogăţie de înţelepciune, cu care din tinereţile mele, cu ajutorul Dumnezeului meu ostenindu-mă, mult m-am îmbogăţit. Că am străbătut toată înţelepciunea omenească, am învăţat retorica, logica şi filosofia, pe care Staghiriţii şi fiul lui Areston au aşezat-o. Apoi, am cunoscut bine măsurarea pământului şi cu meşteşugul muzicii m-am deprins, mişcarea planetelor cerului şi umblarea lor am învăţat din destul, pentru ca din făpturi, care au atâta podoabă şi cu atâta înţelepciune sunt aşezate, să ajung întru cea mai luminoasă cunoştinţă a însuşi Făcătorului.
Mai pe urmă ÅŸi tainele teologiei, cele drept alcătuite de teologii greci ÅŸi romani, desăvârÅŸit le-am învăţat. Deci, atâtea daruri având, nu le-am dăruit nimănui ÅŸi ceea ce singur am învăţat, pe altul n-am învăţat ÅŸi nici nu mai pot de acum să mai învăţ pe cineva, nemaifiind nici vreme ÅŸi neavând nici ucenic, că mi se pare că ÅŸi eu voi muri aici de sabia agarenilor ÅŸi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu ca un pom fără roadă ÅŸi ca robul care a ascuns în pământ talantul stăpânului său. Deci, pentru aceasta plâng ÅŸi mă tânguiesc, că precum se mâhnesc părinÅ£ii cei trupeÅŸti când vieÅ£uiesc în însoÅ£ire ÅŸi nu lasă fii, aÅŸa ÅŸi eu mă mâhnesc că n-am născut nici un fiu duhovnicesc, care să rămână după mine moÅŸtenitor, la atâta bogăţie de înÅ£elepciuneâ€.
Auzind aceste cuvinte, tatăl lui Ioan s-a bucurat că a aflat comoara pe care o dorea ÅŸi a zis către bătrân: „Nu te mâhni, părinte, poate Dumnezeu va împlini dorinÅ£a inimii taleâ€. Zicând acestea s-a dus degrabă la domnul saracinilor ÅŸi, căzând la picioarele lui, l-a rugat cu sârguinţă ca să-i dăruiască pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, că i s-a dăruit lui de la Domnul acel dar, care, cu adevărat, era mai vrednic decât multe alte daruri. Deci, luând cu mare bucurie pe fericitul Cozma, l-a dus în casa sa ÅŸi-l mângâia pe el de pătimirea cea rea ÅŸi îndelungată, pe care a avut-o, dându-i toată îndemânarea ÅŸi odihna; apoi a zis către dânsul: „Părinte, fii domn al casei mele, precum sunt ÅŸi eu, cum ÅŸi părtaÅŸ tuturor bucuriilor ÅŸi necazurilor meleâ€.
Apoi i-a mai zis: „Iată că nu numai libertate Å£i-a dăruit Dumnezeu, ci ÅŸi dorinÅ£a inimii tale a împlinit-o. Pentru că am aceÅŸti copii (punându-i înaintea lui pe amândoi copiii), unul îmi este fiu după fire, adică Ioan, iar celălalt este luat în loc de fiu, de neam din Ierusalim, care, rămânând sărac din copilărie, l-am luat în loc de fiu ÅŸi este de un nume cu cuvioÅŸia ta, pentru că se cheamă Cozma. Deci, rogu-te, părinte, învaţă-i pe dânÅŸii înÅ£elepciunea ta ÅŸi obiceiurile cele bune, povăţuieÅŸte-i spre toate lucrurile cele bune ÅŸi fă-i pe dânÅŸii fiii tăi duhovniceÅŸti; naÅŸte-i pe dânÅŸii prin învăţătură, creÅŸte-i prin blânda pedepsire ÅŸi-i lasă pe ei după tine moÅŸtenitori nefuratei tale bogăţii cele duhovniceÅŸtiâ€.
Fericitul bătrân Cozma s-a bucurat şi a preamărit pe Dumnezeu; apoi luând pe amândoi copiii, îi învăţa pe dânşii cu toată sârguinţa. Copiii aceştia erau isteţi la minte, pricepând toate cele ce li se puneau înainte de dascăl şi învăţau cu spor. Ioan era ca un vultur ce zboară prin văzduh şi ajunge tainele cele mai înalte ale învăţăturii; iar Cozma, fratele lui cel duhovnicesc, era ca o corabie pe mare, pe care, suflând-o vântul, înoată iute; aşa ajungea el de repede adâncul înţelepciunii. Amândoi învăţând cu sârguinţa şi cu bună sporire, în puţină vreme au străbătut toată învăţătura ce se afla în logică, în filosofie şi în aritmetică, ca şi ucenicii lui Pitagora şi ai lui Diofant, iar măsurarea pământului au învăţat-o aşa, încât se părea că sunt ca oarecare noi Euclizi.
Meşteşugul muzicii în aşa chip l-au învăţat, precum îi arată cântările bisericeşti cele alcătuite de dânşii şi stihurile cele scrise de ei. Apoi n-au rămas neînvăţate de dânşii nici astronomia şi nici tainele dreptei credinţe, pe care prea bine le-au cunoscut. Au învăţat şi obiceiurile cele bune şi către viaţă plină cu fapte bune s-au povăţuit de bunul lor dascăl, făcându-se desăvârşiţi, atât întru înţelepciunea cea duhovnicească, cât şi în cea lumească. Ioan atât a sporit încât chiar dascălul se minuna de dânsul, pentru că în unele din învăţături, chiar covârşea ucenicul pe dascăl. Apoi s-a făcut un renumit teolog, precum îl arată a fi cărţile lui cele de Dumnezeu insuflate şi înţelepţite.
El nu se mândrea de înţelepciunea sa, ci precum un pom bineroditor, cu cât face mai mult rod, cu atât îşi pleacă la pământ ramurile sale, aşa şi fericitul filosof Ioan, cu cât creşteau mai mult în mintea sa roadele înţelepciunii, cu atât se socotea întru inima sa a fi mai mic şi ştia a potoli în sine gândurile tinereţii şi a stinge năvălirile patimilor, iar sufletul său, ca pe o candelă plină cu undelemnul înţelepciunii celei duhovniceşti, ştia a-l aprinde cu focul dumnezeieştii doriri.
După aceasta, dascălul Cozma a zis către tatăl lui Ioan: „Iată s-a împlinit dorinÅ£a ta, stăpânul meu, căci copiii tăi au învăţat bine, încât acum chiar ÅŸi pe mine mă covârÅŸesc cu înÅ£elepciunea. Căci n-a fost destul acestor ucenici să fie ca dascălul lor, ci cu mare Å£inere de minte ÅŸi cu neîncetate osteneli, mai mult au cercetat adâncul înÅ£elepciunii, înmulÅ£ind Dumnezeu într-înÅŸii darul acesta. De acum nu le mai trebuie să înveÅ£e de la mine, singuri fiind destoinici ca să-I înveÅ£e ÅŸi pe alÅ£ii. Deci, rogu-mă Å£ie, stăpâne, lasă-mă într-o mănăstire, ca acolo însumi să fiu ucenic ÅŸi să învăţ de la călugării cei mai desăvârÅŸiÅ£i înÅ£elepciunea cea de sus; pentru că această filosofic lumească, pe care am învăţat-o mai înainte, mă trimite către filosofia cea duhovnicească, care este mai cinstită ÅŸi mai curată, folosind ÅŸi mântuind sufletulâ€.
Tatăl lui Ioan, auzind aceasta, s-a mâhnit, nevrând să se lipsească de un părinte ca acela, cinstit şi înţelept; însă n-a îndrăznit a-l opri cu sila, ca să nu mâhnească pe bătrân, ci a făcut după voia lui şi, dându-i cele trebuincioase de cale din destul, l-a liberat în pace. Iar el mergând s-a sălăşluit în lavra Cuviosului Sava şi acolo, binevieţuind până la sfârşitul vieţii, a trecut la Dumnezeu, acela care ajunsese înţelepciunea cea desăvârşită.
Sfânta muceniţă Filoteia (7 Dec.)
Maică-sa, după ce a născut pe această stâlpare a raiului, aducătoare de bune roade, puţină vreme a mai trăit întru această viaţă vremelnică, numai până când a deprins pe prea iubita sa fiică la lucrarea faptelor bune. Căci cum este pomul, aşa este şi rodul, cum este rădăcina, aşa şi odrasla; Apoi şi fiicele vor fi cum sunt maicile, şi aceleaşi fapte pe care le au maicile, pe acelea le deprind şi fiicele. Deci, după ce a deprins bine pe fiica sa, în fapta cea bună a fecioriei şi a milosteniei, după învăţătura cea bună, a început a o învăţa credinţa creştinească: despre lucrarea tuturor celorlalte fapte bune, despre veşnicia împărăţiei cerului, despre deşertăciunea şi vremelnicia vieţii celei trecătoare şi stricăcioase; şi astfel a tipărit-o adânc în inima şi sufletul copilei cel moale ca ceara; apoi s-a mutat la viaţa cea veşnică şi nepieritoare, lăsând moştenitoare a faptelor ei celor bune şi împlinitoare a lipsurilor ei, pe prea iubita ei fiică şi odraslă, care n-a greşit nimic. Căci fericita a împlinit lipsa faptelor bune a maicii sale şi s-a suit la vârful desăvârşirii, pe cât este cu putinţă firii omeneşti.
Sfânta mare muceniţă Anastasia (22 Dec.)
…Din copilăreasca sa vârstă, Anastasia a fost încredinÅ£ată de maica sa, spre învăţătura cărÅ£ii, unui bărbat prea slăvit întru înÅ£elepciune ÅŸi cu viaÅ£a cinstită, cu numele Hrisogon, creÅŸtin credincios ÅŸi iscusit desăvârÅŸit întru cele dumnezeieÅŸti, iar după aceea ÅŸi mucenic. Deci, de la acest sfânt bărbat a învăţat Anastasia nu numai înÅ£elegerea cărÅ£ii, ci ÅŸi a cunoaÅŸte pe Acela, care este Alfa ÅŸi Omega, începătura a toată zidirea, cea văzută ÅŸi nevăzută, ÅŸi sfârÅŸitul tuturor dorinÅ£elor ale inimilor celor binecredincioÅŸi. A învăţat, zic, să cunoască ÅŸi să iubească pe Dumnezeul cel adevărat, pe Ziditorul tuturor ÅŸi Stăpânitorul; ÅŸi se sârguia în citirea cărÅ£ilor creÅŸtineÅŸti, ziua ÅŸi noaptea învăţând legea Domnului ÅŸi întărindu-ÅŸi inima în dragostea lui Dumnezeu.
Sfântul Nifon, Episcopul cetăţii Constanţianei, din Egipt (23 Dec.)
Începând Nifon a învăţa, se sârguia cu multă osârdie. Aşa dor avea ca să înveţe, încât chiar cea mai mare parte a nopţii zăbovea să-şi înveţe lecţiile sale. De aceea, în puţin timp, a învăţat mult, pentru că era isteţ la minte şi se silea ca mai mult să se deprindă la învăţătură, având fericitul multă evlavie către cele dumnezeieşti. Era bun la obicei, blând şi smerit. Alerga la sfintele slujbe ale Bisericii, ascultând nevoinţele mucenicilor ce se citeau, pentru care se minuna de osârdia şi mărimea de suflet pe care au arătat-o sfinţii. Apoi, unde afla vieţile sfinţilor cuvioşi şi ale mucenicilor, le citea cu multă dragoste şi luare-aminte şi avea de la dânsele mult folos. Pentru aceea iubea foarte mult liniştea, tăcerea, blândeţea şi smerenia, încât toţi se minunau că la o vârstă ca aceea copilărească, împlinea lucrurile bătrânilor.
Cuviosul Nifon avea încă ÅŸi multă milostivire către săraci ÅŸi îi îngrijea cât putea, dându-le cele de trebuinţă. Auzind de la un oarecare bărbat duhovnicesc că, pe lângă celelalte fapte bune, se cuvine să păzească ÅŸi fecioria, zicea în sine: „Oare putea-voi să împlinesc această faptă bună? Pentru că, a scăpa cineva de aprinderea trupului, îi trebuie mare silinţă. Cu toate acestea, de astăzi înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu mai privesc mai mult la faţă de femeie”. De atunci foarte mult lua aminte de sine ÅŸi nu mai privea la nici o femeie.
Sfânta muceniţă Anisia (30 Dec.)
În vremea muncitorului Maximian era o fecioară cu numele Anisia, născută în vestita cetate Tesalonic, care se creştea de părinţi bogaţi şi credincioşi, învăţându-se frica Domnului, dar crescând mai mult cu faptele cele bune, decât cu anii; pentru că părinţii ei o hrăneau mai mult cu dogmele bunei credinţe, decât cu lapte. Şi trecând anii săi cei prunceşti, se vedea bună cuviinţa ei mai presus de nădejde, şi o învăţa cu citire de cărţi mai deosebite; iar ea fiind înţeleaptă, cu înlesnire toate le înţelegea, arătând roduri vrednice de învăţătură.
Sfântul Apostol Timotei, unul din cei şaptezeci (22 Ian)
Maica sfântului, ca ÅŸi bunica lui, erau evreice de neam, dar amândouă sfinte ÅŸi drepte, împodobite cu fapte bune, precum despre dânsele mărturiseÅŸte Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Doresc să te văd, aducându-mi aminte de lacrimile tale, ca să mă umplu de bucurie, luând pomenire de credinÅ£a cea nefăţarnică, care este întru tine ÅŸi care s-a sălăşluit mai înainte în bunica ta Loida ÅŸi în maica ta Eunike; deci, încredinÅ£at sunt că ÅŸi întru tine va fi aÅŸa” (II Timotei, 1,4-5).
Dar fiind încă copil fericitul Timotei, şi nu atât cu bucatele, cât cu cuvântul Domnului hrănindu-se de maica sa, s-a abătut cu totul de la rătăcirea cea păgânească şi iudaicească şi a alergat la Sfântul Pavel, la trâmbiţa bisericească cea de Dumnezeu glăsuitoare, într-un chip ca acesta: când Sfântul Apostol Pavel a venit în Listra cu Barnaba, ucenicul şi apostolul lui Hristos, precum spune dumnezeiescul Luca în Faptele Apostolilor, au mers şi în cetăţile Licaoniei, în Listra şi în Derbe, şi în cele dimprejurul lor, iar prin venirea sa acolo, a făcut o mare minune; căci a tămăduit un şchiop din pântecele maicii sale, numai cu cuvântul, lucru pe care văzându-l popoarele, s-au mirat foarte, zicând: Dumnezeu asemănându-se oamenilor, s-a pogorât la noi.
Înştiinţându-se că nu dumnezei, ci apostoli şi propovăduitori ai Dumnezeului Celui viu se numesc ei, mincinoşilor zei le sunt potrivnici şi spre aceasta sunt trimişi, ca să întoarcă pe oameni de la înşelăciunea diavolească spre adevăratul Dumnezeu, care nu numai pe cuvioşi, ci şi pe morţii din morminte poate să-i scoale, atunci mulţi s-au întors de la rătăcire către dreapta credinţă, între dânşii era şi maica acestui fericit Timotei, care petrecea în văduvie după bărbatul său. Ea a primit cu bucurie în casa sa pe Sfântul Apostol Pavel, l-a găzduit cu toată îndestularea şi i-a dat pe Sfântul Timotei, fiul său, răsplătindu-i ca un dar pentru minunea făcută de dânsul în cetatea lor şi pentru luminarea dreptei credinţe. Atunci era copil, încă tânăr cu anii, dar foarte îndemânatic şi de bună credinţă, pentru primirea seminţei cuvântului lui Dumnezeu.
Deci, luându-l Sfântul Pavel şi văzându-l blând şi cu minte bună, apoi, văzând mai înainte de a fi darul lui Dumnezeu, l-a iubit mai mult decât părinţii cei trupeşti; dar, de vreme ce atunci era încă copil tânăr şi neputând să călătorească cu dânsul, l-a lăsat acasă, punându-l lângă dascăli iscusiţi, ca să înveţe de la dânşii dumnezeiasca Scriptură, de care lucru scriind Pavel către dânsul, îi aducea aminte: Din tinereţe ştii Sfintele Scripturi.
Sfântul Sfinţitul Mucenic Clement, Episcopul Andrei (23 Ian.)
PărinÅ£ii lui nu erau de o credinţă. Tatăl său era elin, slujitor păgânătăţii idoleÅŸti, iar maica sa era creÅŸtină, născută din părinÅ£i creÅŸtini, crescută în dreapta credinţă creÅŸtinească ÅŸi în buna învăţătură. Numele ei era Sofia, care fără de voie s-a însoÅ£it cu bărbatul cel necredincios, căci părinÅ£ii ei aÅŸteptau împlinirea cuvintelor apostoleÅŸti, care zic: „Bărbatul necredincios se sfinÅ£eÅŸte prin femeia credincioasă”.
Dar n-a fost aşa precum se aşteptau ei, căci el, aflându-se în adâncul păgânătăţii şi cuprinzându-se de întunericul închinării idoleşti, nu voia nici să se uite spre lumina lui Hristos, ba se sârguia încă în tot chipul, să atragă la păgânătate şi pe soţia sa, Sofia. Ea, de asemenea, se îngrijea să-l povâţuiască pe calea adevărului, îndemnându-l ziua şi noaptea, arătându-i calea cea mântuitoare; dar nimic n-a sporit, împietrindu-se inima lui. Deci, Sofia se ruga lui Hristos, ca El să fie milostiv către dânşii şi să le facă parte, ca, deşi uniţi cu trupurile, să se despartă, de vreme ce nu au amândoi un duh. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, ascultând rugăciunile roabei Sale, şi milostivindu-Se de dânsa, a liberat-o degrabă de jugul necredinciosului bărbat; căci ca pe un netrebnic şi împietrit cu inima, lepădându-l cu totul, i-a poruncit lui să se ducă din acestea de aici.
Deci, a murit acela, lăsând după dânsul întâiul născut, fiu mic în scutece, prunc de parte bărbătească, pe care fericita maică Sofia îl hrănea mai mult cu dreapta credinţă, decât cu laptele, ÅŸi l-a adus la Hristos, luminându-l cu Sfântul Botez ÅŸi i-a dat numele Clement, care în limba grecească, înseamnă „mlădiţă de vieâ€. Deci, cuviincios i-a dat lui numele acela, ca o proorociţă, înainte văzându-l că este o stâlpare a viÅ£ei celei adevărate a lui Hristos, care avea să aducă mulÅ£i struguri prin sufletele omeneÅŸti. Apoi, i-a proorocit că va fi mărturisitor ales al preasfântului nume al lui Iisus Hristos ÅŸi îşi va vărsa sângele său ÅŸi îşi va pune sufletul său pentru El ÅŸi se va săvârÅŸi ca un pătimitor ÅŸi mucenic al lui Hristos. Deci, îl învăţa pe el sfintele cărÅ£i ÅŸi obiceiurile cele bune ÅŸi la toată fapta bună îl povăţuia.
Sfântul Nicolae Mărturisitorul, egumenul studiţilor (4 Feb.)
Părinţii acestui fericit Nicolae, fiind creştini, l-au dat din tinereţe să înveţe Sfintele Scripturi şi la zece ani, obişnuindu-se cu dumnezeieştile cărţi, l-au trimis în Constantinopol la unchiul sau, fericitul Teofan, monahul care petrecea în mănăstirea Studiţilor. Acesta, primind pe nepotul său cu dragoste, l-a dus la Cuviosul Teodor, egumenul studiţilor. Dar fericitul Teodor, văzând mai înainte cu duhul că acest copil avea să fie vas de bună trebuinţă al lui Dumnezeu, l-a binecuvântat şi i-a poruncit să petreacă cu alţi copii la un loc deosebit, ce era afară din mănăstire, fiind rânduit pentru învăţătura copiilor.
Sfântul Conon isaureanul (5 Mart.)
[Sfântul Conon înaintea lui Dometian, la judecată]
Dometian a zis: „Avut-ai femeie?†Sfântul a răspuns: „Am avut, dar a trăit puÅ£in cu mine, ÅŸi s-a dus la Hristos Dumnezeul nostruâ€. Dometian a zis: „Ai vreun fecior?†Sfântul a răspuns: „Am un fiu, însă a rămas în chilia mea; dar voiesc ca ÅŸi acela să stea înaintea taâ€. Zis-a Dometian: „Au doară nici el nu se închină zeilor noÅŸtri?†Sfântul a răspuns: „Ce fel este pomul, astfel îi sunt ÅŸi ramurile lui; dar te rog să trimiÅ£i să-l aducă, ca împreună să primim cununa mucenicieiâ€.
Deci a trimis îndată ostaÅŸii să aducă pe Conon cel tânăr, care, fiind adus ÅŸi stând înainte, Dometian a întrebat pe bătrânul Conon: „De câţi ani este fiul tău?†Conon răspunse: „De ÅŸapte ani l-am adus la deprinderea monahicească ÅŸi l-am învăţat carte; iar când a fost de doisprezece ani s-a rânduit cititor al bisericii, iar acum are ÅŸaptesprezece ani ÅŸi este diacon, cu darul lui Hristos, în numărul sfinÅ£itelor slugi ale lui Dumnezeu; căci l-am învăţat din pruncie a vieÅ£ui în întreaga înÅ£elepciune ÅŸi este vrednic de partea mucenicească; deci te rog nu zăbovi mult, ci porunceÅŸte să ne muncească, ca împreună să ne încununăm de la Hristos Dumnezeul nostru; căci suntem creÅŸtini ÅŸi dorim a muri pentru Hristosâ€. Dometian zise: „Cum este numele fiului tău?†Mucenicul răspunse: „Are nume asemenea cu tatăl său, căci l-am numit Cononâ€.
Åži întorcându-se Dometian spre Conon cel tânăr a început a grăi către dânsul: „Ascultă o! tinere, tatăl tău a trăit mulÅ£i ani, a fost însurat, a avut copii, s-a îndulcit destul de viaÅ£a aceasta, iar acum fiind bătrân, nu este de mirare că îşi doreÅŸte singur moartea; dar tu fiind tânăr, ÅŸi dulceÅ£ile vieÅ£ii acesteia abia ai început a le cunoaÅŸte, deci cum voieÅŸti să urmezi voinÅ£ei tatălui tău ÅŸi să faci cum zice el?â€
Tânărul Conon răspunse: „Tatăl meu, care m-a născut după Dumnezeu, m-a învăţat a cunoaÅŸte pe unul adevăratul Dumnezeu, făcător a toată făptura cea văzută ÅŸi nevăzută, m-a povăţuit să vieÅ£uiesc curat în cuvioÅŸie, arătându-mi calea mântuirii ÅŸi mi-a spus că viaÅ£a aceasta nu este viaţă, ci moarte, ÅŸi toÅ£i iubitorii vieÅ£ii acesteia vremelnice mor în veÅŸnicie; însă este o viaţă fără de sfârÅŸit la stăpânul nostru Hristos, pe care o dăruieÅŸte celor ce-L, iubesc; aceasta m-am învăţat a o ÅŸti de la tatăl meu, cum că păgânilor slujitori de idoli le este gătită veÅŸnica muncă, în gheena focului, care niciodalâ nu se stinge în vecii cei nesfârÅŸiÅ£i, iar drepÅ£ilor robi ai lui Hristos li s-au pregătit cununi nestricăcioase în slava cerească, în nesfârÅŸita împărăţie a lui Hristos Dumnezeul nostru, pentru care noi ne-am răstignit lumii ÅŸi lumea ni s-a răstignit nouă; aÅŸa fiind învăţat de tatăl meu, sunt la un gând cu dânsul, dorind a călători spre Dumnezeu pe aceeaÅŸi cale pe care călătoreÅŸte ÅŸi el, ÅŸi dându-mă spre aceeaÅŸi nevoinţă a muceniciei spre care se dă ÅŸi el; căci zic cuvântul Stăpânului meu Hristos: Ceea ce lucrează tatăl meu, lucrez ÅŸi eu, ÅŸi nu poate fiul să facă nimic de la sine, dacă nu va vedea făcând ceva pe tatăl, că cele ce face acela, asemenea face ÅŸi fiulâ€.
Dometian zise: „Deci dacă pe tatăl tău îl voi munci cumplit ÅŸi-l voi pierde, vei voi ca să pieri ÅŸi tu asemenea?†Fericitul tânăr Conon răspunse: „Voiesc a muri împreună cu tatăl meu, ca să viez împreună cu dânsul în împărăţia tatălui nostru, căci a muri pentru Hristos nu este moarte, ci câştigare de viaţă veÅŸnicăâ€. Dometian zise către bătrânul Conon: „Cu adevărat tânărul acesta este mult mai înÅ£elept decât tine, decât numai aceasta n-a ajuns ca să fi cunoscut adevărul ÅŸi să se fi închinat zeilor noÅŸtriâ€. Bătrânul Conon răspunse: „Tânărul ÅŸtie bine adevărul ÅŸi se închină cu mine celui ce a zis: „Eu sunt adevărulâ€; iar idolilor celor diavoleÅŸti, mincinoÅŸilor zei ai voÅŸtri, nici el, nici eu nu ne vom închina în veciâ€.
Cuviosul Arsenic cel Mare (8 Mai)
Într-acea vreme împărăţea la Răsărit, Teodosie cel Mare; iar la Apus, în Roma cea Veche, Graţian. Teodosie avea doi fii: Arcadie şi Onorie, cărora le căuta un învăţător pentru ca acela să-i înveţe, nu numai înţelepciunea cea omenească, ci şi pe cea dumnezeiască; ca să devină ei iscusiţi în filosofia păgânească şi în înţelepciunea creştinească cea îmbunătăţită, care povăţuieşte spre iubirea lui Dumnezeu. El a trimis în toate părţile şi ţările de sub stăpânirea sa, să caute pe unul ca acesta; dar nu putea să-l afle, pentru că, deşi aflau trimişii mulţi înţelepţi, totuşi nu erau cu viaţă plăcută lui Dumnezeu; şi iarăşi, a aflat mulţi plăcuţi lui Dumnezeu, dar nu erau iscusiţi în înţelepciunea cea dinafară.
Deci, a fost nevoit împăratul Teodosie să scrie lui GraÅ£ian, împăratul Apusului, poftindu-l să caute în stăpânirea sa un bărbat ca acela ÅŸi să-l trimită la dânsul să-i înveÅ£e copiii. ÃŽmpăratul GraÅ£ian s-a sfătuit împreună cu Papa Damasus ÅŸi au zis: „RuÅŸine va fi împărăţiei noastre dacă nu vom afla la noi un om înÅ£elept ÅŸi îmbunătăţit, precum voieÅŸte împăratul Teodosie, care să poată învăţa pe fiii săi filosofia ÅŸi să-i povăţuiască în frica lui Dumnezeu, cu cuvântul, cu fapta ÅŸi cu viaÅ£a cea plăcută lui Dumnezeuâ€. El, căutând, n-a aflat în toată Roma mai bun ÅŸi mai iscusit în amândouă înÅ£elepciunile, în cea lumească ÅŸi în cea duhovnicească, decât pe diaconul Arsenie, care vieÅ£uia după Dumnezeu, ÅŸi pe mulÅ£i îi covârÅŸea cu cuvântul ÅŸi cu lucrul, cu înÅ£elepciunea ÅŸi cu viaÅ£a, deÅŸi nu era tocmai tânăr. (p. 382-383)
Ajungând fericitul Arsenie la Constantinopol, a fost primit de împăratul Teodosie cu dragoste; pentru că, văzându-l şi cunoscându-l din chip şi din vedere că este omul lui Dumnezeu, plin de înţelepciune şi de iubire de Dumnezeu, s-a bucurat de el foarte şi a înălţat mulţumire lui Dumnezeu.
Aducând împăratul pe cei doi fii ai săi, pe Arcadie şi pe Onorie, i-a încredinţat lui, zicându-i: „Tu mai mult să le fii lor tată decât mine; căci mai mare lucru este să le dai lor bună înţelegere, decât a-i naşte pe ei. Deci, ţi-i încredinţez bunei tale înţelegeri, înaintea lui Dumnezeu, Care priveşte spre noi, ca să-i faci pe ei astfel precum doresc să-i am. Pune pe chipul bunătăţii şi al înţelepciunii tale, ca un tată duhovnicesc, ca să nu se vatăme cu nici un fel de sminteli din cele tinereşti, şi pentru aceasta va fi ţie nădejde în Dumnezeu, fără de îndoială de răsplătire veşnică.
O, cinstite Arsenie, dacă îi vei creÅŸte pe dânÅŸii fără de prihană, păzindu-i în bună învăţătură, atunci eu m-aÅŸ bucura ÅŸi aÅŸ mulÅ£umi lui Dumnezeu, îţi grăiesc acestea ÅŸi-Å£i poruncesc înaintea lor, ca singuri să audă ÅŸi să ia aminte. Să nu cauÅ£i la aceea, că sunt fii de împărat, ci în tot chipul să-i supui pe ei la frica învăţăturii tale, pentru că voiesc, ca în toate, să se supună Å£ie, ca unui adevărat părinte ÅŸi învăţător al lor ÅŸi să te asculte ca niÅŸte fii ÅŸi uceniciâ€.
Astfel împăratul, încredinţând lui Arsenie pe fiii săi, a poruncit ca şcoala lor să fie aproape de palatul său, ca să-i fie cu putinţă a merge singur adeseori la ei, să vadă şi să ştie de învăţătura şi de viaţa fiilor săi. Iar pe fericitul Arsenie l-a cinstit, dându-i loc între senatorii săi, şi a poruncit să-l cheme pe el tată, nu numai al fiilor împărăteşti, ci şi al lor.
Deci, Arsenie se numea tată al împăratului şi al fiilor lui. Se scrie şi aceasta în Pateric, că fericitul Arsenie a primit pe amândoi fiii împărăteşti, Arcadie şi Onorie, din scăldătoarea Sfântului Botez, adică le-a fost naş, pentru că s-au botezat nu în pruncie, ci după ce au ajuns în vârstă desăvârşit.
Primind Arsenie spre povăţuire pe fiii împăratului, avea mare grijă de ei, învăţându-i cărţile greceşti şi latineşti şi spunându-le lor toată înţelepciunea din dumnezeiasca Scriptură, îi povăţuia spre folos la obiceiuri bune, la calea cea dreaptă şi plăcută lui Dumnezeu. Dar, mai ales, îi învăţa pe ei în ce fel să fie, când va binevoi Dumnezeu, să le dea lor împărăţia pământească, pentru ca ei să nu se împodobească numai cu coroana împărătească, ci mai mult cu faptele cele bune şi milostive, cu dreapta credinţă şi cu cucernicia cea creştinească.
Pentru că împărăţia au avut-o şi oamenii răi şi păgâni, precum au fost mai înainte împăraţii cei păgâni; iar a fi cu faptele bune, acesta este lucrul firesc al împăraţilor creştini, care sunt datori a plăcea şi a fi iubiţi lui Dumnezeu şi poporului; încât să rămână pomenirea lor după ei, fericindu-se de neamuri.
O învăţătură ca aceasta le dădea lor preaînÅ£eleptul Arsenie ÅŸi-i cinstea pe ei ca pe niÅŸte fii împărăteÅŸti, îi punea pe două scaune ÅŸi el singur îi învăţa, stând înaintea lor. S-a întâmplat într-o vreme de a mers la ei împăratul fără de veste ÅŸi, văzând pe fiii săi ÅŸezând pe scaune, iar pe Arsenie stând înaintea lor, s-a mâhnit foarte ÅŸi a zis către Arsenie: „Oare aÅŸa Å£i-am poruncit? Au nu Å£i-am zis ca să-i Å£ii pe ei ca pe niÅŸte ucenici ascultători ÅŸi fii ai tăi; iar nu ca niÅŸte feciori de împărat?†Fericitul Arsenie a răspuns cu smerenie, zicând: „împărate, fiecărui lucru i se cuvine fapta cuviincioasă, tinereÅ£ile au trebuinţă de învăţătură, iar cinstea împărătească avem datoria a o împliniâ€.
De aceste cuvinte împăratul mâhnindu-se mai mult, i-a zis: „Au doară tu îi pui pe ei împăraÅ£i?†Aceasta zicând-o, a luat de la fii semnele cele împărăteÅŸti ÅŸi a pus pe Arsenie, nevoind el, pe scaun; iar fiilor le-a poruncit ca să stea înaintea lui, zicând: „De vor învăţa a se teme de Dumnezeu, a păzi poruncile Lui ÅŸi a-i plăcea Lui cu dreptate ÅŸi cu blândeÅ£e, împăratul Cel ceresc este puternic, ca să le dea împărăţie pe pământ, de vor fi vrednici pentru aceea. Iar de vor fi răi ÅŸi nevrednici, apoi mai bine le va fi lor să petreacă fără împărăţie, decât să împărăţească cu nebunie. Åži mă rog lui Dumnezeu, mai bine din copilăria lor să piară cu moarte de pe pământ, decât ar fi răi ÅŸi ar creÅŸte spre vătămarea sufletelor lor ÅŸi a altoraâ€. Astfel învăţându-i împăratul, s-a dus; iar Arsenie lăuda pentru aceea în mintea sa pe împăratul ÅŸi de atunci făcea după porunca lui, pentru că el, ÅŸezând, învăţa pe fiii împărăteÅŸti care îi stăteau înainte.
Sfinţii Metodie şi Constantin, Episcopii Moraviei (11 Mai)
Fericitul Constantin, care s-a născut după Metodie, arăta din scutece ceva minunat în sine, deoarece mama sa, după naÅŸtere, l-a dat la doică, ca aceea să-l nutrească cu sânul ei, dar el nu voia deloc să sugă lapte străin, decât numai al mamei sale; deci, părinÅ£ii lui se minunau de aceasta. Când pruncul a fost de ÅŸapte ani ÅŸi a început a învăţa carte, a avut un vis minunat, pe care l-a spus tatălui ÅŸi mamei sale, zicând: „Un voievod a adunat toate fecioarele din cetatea noastră ÅŸi a zis către mine: Alege-Å£i soÅ£ie dintr-acestea, pe care vei voi, ca să-Å£i fie ajutătoare în toate zilele vieÅ£ii tale. Iar eu, căutând, mi-am ales pe una mai frumos împodobită decât toate, cu faÅ£a luminoasă ÅŸi înfrumuseÅ£ată, al cărei nume era Sofiaâ€.
PărinÅ£ii lui, socotind vedenia aceea ÅŸi înÅ£elegând că fecioara Sofia este înÅ£elepciunea lui Dumnezeu, care era să se dea pruncului, s-au bucurat cu duhul ÅŸi-l învăţau totdeauna cu stăruinţă nu numai la citirea cărÅ£ilor, ci ÅŸi la obiceiul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, povăţuindu-l la înÅ£elepciunea cea duhovnicească ÅŸi spunându-i cuvintele lui Solomon: „Fiule, cinsteÅŸte pe Domnul ÅŸi te vei întări; păzeÅŸte poruncile Lui ÅŸi vei trăi. Cuvintele lui Dumnezeu scrie-le pe tăbliÅ£ele inimii tale ÅŸi numeÅŸte înÅ£elepciunea sora ta; iar înÅ£elegerea să Å£i-o faci cunoscută, căci aceasta este mai frumoasă decât soarele ÅŸi decât întocmirea luminii stelelorâ€.
Pruncul, învăţând carte, sporea cu Å£inerea de minte ÅŸi cu înÅ£elegerea, mai mult decât toÅ£i vârstnicii săi, ÅŸi avea dragoste mare către Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, ale cărui cărÅ£i le citea totdeauna. Multe dintr-acele cuvinte ÅŸi tâlcuiri le învăţa pe de rost. El, închipuind o cruce pe un perete, a scris aceste cuvinte de laudă sub acea cruce: „O, arhiereule al lui Hristos, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, tu ai fost om cu trupul, iar cu viaÅ£a te-ai arătat ca un înger; cu gura ta ai preamărit cu laude pe Dumnezeu, ca Serafimii; iar cu învăţăturile tale cele drept credincioase ai luminat toată lumea. Deci, te rog, primeÅŸte-mă ÅŸi pe mine, care cad la Tine cu credinţă ÅŸi cu dragoste; fii mie părinte, învăţător ÅŸi luminătorâ€
Sfânta fecioară şi muceniţă Achilina (13 Iun.)
Când [Sfânta Achilina] era de un an, tatăl ei, Eutolmie, s-a mutat din cele pământeşti la cele cereşti; iar maica creştea pe pruncă după obicei. Deci, fiind de şapte ani, a învăţat-o toate obiceiurile care se cuvin creştinilor. Acea copilă, cu cât înainta cu anii mai spre vârstă, cu atât mai mult se umplea de Duhul Sfânt şi se înfrumuseţa cu darul lui Hristos, în care a sporit atât de mult, încât, în puţini şi nesăvârşiţi ani ai tinereţilor sale, a călcat poruncile păgânilor împăraţi cele pentru închinarea idolilor, puse înaintea tuturor, le-a răsturnat cu bărbăţie şi le-a batjocorit, precum se va arăta în cuvântul ce urmează:
Când fecioara era de zece ani, chema neîncetat pe Dumnezeu în rugăciuni. [Åži, fiind prigoană a creÅŸtinilor într-acea vreme], fecioara Achilina, care ÅŸtia bine pe Dumnezeu, adeseori sfătuia pe fecioarele cele de o vârstă cu ea, zicându-le: „Ce vă foloseÅŸte pe voi cinstirea idolilor celor muÅ£i ÅŸi nesimÅ£itori? Au nu ÅŸtiÅ£i că cei ce cred în ei ÅŸi li se închină lor au nădejde zadarnică, oarbă, vătămătoare de suflet ÅŸi diavolească? Căci acei zei, fiind morÅ£i ÅŸi neputincioÅŸi, cum pot să facă bine altora?†Fecioarele cele de o vârstă cu ea au întrebat-o: „Dar tu pe care Dumnezeu cinsteÅŸti?†Achilina a răspuns: „Pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul ÅŸi pământul, marea ÅŸi toate cele dintr-însele; pe Acela îl cinstesc ÅŸi Aceluia după vrednicie mă închin, Care din veci a făcut bine tuturor, cred întru El ÅŸi nădăjduiesc spre Dânsul. El este puternic ca să facă bine până la sfârÅŸitul lumii celor ce-L cheamă pe Elâ€.
Atunci cele de o vârstă cu ea i-au zis: „Noi am auzit că pe Dumnezeul Cel propovăduit de tine iudeii l-au răstignit pe o cruce, pe care a ÅŸi muritâ€. Sfânta a răspuns: „Moartea nu are stăpânire asupra lui, pentru că El nu a înviat numai singur, ci ÅŸi pe aceia care muriseră cu moarte bună ÅŸi pe care i-a răscumpărat cu cinstitul Său sânge ÅŸi i-a înviat. El, văzând pe om rătăcit din calea cea adevărată, a voit a se întrupa ÅŸi a se face om, ca să ridice firea noastră cea căzută ÅŸi s-o povăţuiască la calea cea mântuitoare, pierzând înÅŸelăciunea diavolească, ÅŸi să ne dăruiască darul cel împreunat cu adevărulâ€.
Fecioarele acelea au întrebat-o: „Cine este acela care a fost răstignit?†Achilina a răspuns: „Mântuitorul tuturor, iubitorul neamului omenesc. Care a voit ca pe omul cel vechi să-l îmbrace în cel nou, prin apă ÅŸi prin Duh; răbdând pătimirile de bună voie, S-a suit pe cruce, voind să mântuiască nu numai pe cei ce vieÅ£uiesc pe pământ, dar ÅŸi pe cei Å£inuÅ£i în iad să-i dezlege din legăturile morÅ£ii, ÅŸi a treia zi înviind, a arătat cu adevărat că la a doua venire a Lui are să fie la toÅ£i învierea din morÅ£i cea de obÅŸteâ€.
Atunci, cele ce vorbeau cu dânsa au zis: „Dacă Acela pentru Care tu grăieÅŸti a făcut atâtea bunătăţi în lume, atunci pentru ce iudeii, din al căror neam a fost ÅŸi El, nu îl au ca pe un Dumnezeu?†Achilina a răspuns: „Totdeauna neamul jidovesc s-a abătut din calea cea dreaptă, fiindcă având suflet orbit de răutate ÅŸi cerbicia învârtoÅŸată, leapădă cele ce sunt drepte ÅŸi adevărate; de aceea s-au lepădat de Acela Care le-a făcut mult bine, dându-L lui Pilat, spre a fi răstignit pe cruceâ€.
Sfântul Levchie mărturisitorul (20 Iun.)
Când [sfântul] era de zece ani, maica sa, Eufrodisia, s-a mutat din viaÅ£a aceasta. Atunci tatăl lui, Evdichie, s-a dus cu Eutropie – [Levchie] -, fiul său, în mănăstirea fericitului Erma, care era la hotarele Alexandriei, fiind îndreptat de fericitul egumen Nichita. Acolo s-a dat călugăriei, iar pe copil l-a dat la învăţătura cărÅ£ii; deci copilul, fiind isteÅ£, înÅ£elegea toate cu înlesnire, ÅŸi atât de mult a sporit cu darul lui Dumnezeu întru învăţătura cărÅ£ii, încât a covârÅŸit pe mulÅ£i din cei ce îl învăţau învăţătura cea din afară(2). El era blând, smerit ÅŸi ascultător, slujind cu osârdie tuturor celor din mănăstire. El era iubit de toÅ£i, pe de o parte pentru ascultare ÅŸi obiceiul lui cel bun, iar pe de alta pentru înÅ£elegerea Scripturii ÅŸi pentru înÅ£elepciunea cea dată lui de Duhul Sfânt.
Sfânta cuvioasă muceniţă Fevronia (25Iun.)
Deci, în ziua de vineri, când toate surorile se adunaseră în biserică, egumena Vriena porunci Fevroniei să citească surorilor cuvintele cele de Dumnezeu insuflate; dar, de vreme ce vinerea veneau la dânsele în biserică şi femei de neam bun, ca să se îndulcească de învăţăturile cele duhovniceşti, Vriena a poruncit Fevroniei să citească după o perdea, ca femeile mireneşti să nu vad; chipul şi podoabele, pe care nu le văzuse nimeni niciodată. Vestea despre fericita Fevronia se răspândise prin toată cetatea şi era lăudată învăţătura ei cea folositoare şi podoaba feţei ei. Asemenea era lăudat şi obiceiul ei cel bun, fiindcă era blândă, smerită cugetătoare, cu întreagă înţelepciune şi împodobită cu toate faptele bune.
Auzind de dânsa o femeie oarecare, ce era de neam bun de senator, cu numele Ieria, s-a îndemnat cu mare dorinţă, ca să vadă pe Fevronia şi să vorbească cu dânsa. Acea femeia, Ieria, era de credinţă elină, tânără de ani, văduvă, care numai şapte luni trăise cu bărbaţul său şi, rămânând văduvă, petrecea în casa părinţilor săi, care se ţineau şi ei de păgânătatea elinească. Deci, venind Ieria la mănăstire şi prin portăriţă spunându-şi dorinţa sa egumenei Vrienia, aceasta, când a ieşit înaintea ei, Ieria a căzut la picioarele ei şi, apucând-o, o ruga pe dânsa, zicând: „Jură-te cu Dumnezeul Cel ce a făcut cerul şi pământul, că nu te scârbeşti de mine păgâna, care până acum am fost batjocura idolilor şi mai ales a diavolilor.
Nu mă lipsi pe mine de învăţătura ÅŸi vorba surorii voastre Fevronia, ca prin voi să mă povăţuiesc la calea mântuirii ÅŸi să aflu de la Hristos adevăraÅ£ul Dumnezeu, ceea ce s-a pregătit creÅŸtinilor. IzbăveÅŸte-mă din deÅŸertăciunile veacului acesta ÅŸi din necurata slujire de idoli. PărinÅ£ii mei doresc ca să mă împărtăşesc cu a doua nuntă, iar eu doresc să-mi petrec viaÅ£a după învăţătura Fevroniei ÅŸi după vorba ei cea folositoare de suflet; pentru că este destul timp de când am petrecut prin neÅŸtiinţă în necurăţenieâ€.
Acestea grăindu-le Ieria, cu lacrimi uda picioarele egumenei Vriena, pornind-o pe ea spre milostivire. Atunci Vriena a grăit către dânsa: „Doamnă Ieria, Dumnezeu ÅŸtie că de la doi ani am luat în mâinile mele, în mănăstirea aceasta, pe fecioara Fevronia, ÅŸi iată, acum sunt optsprezece ani de când petrece în mănăstire, fără să fi văzut până acum chip bărbătesc, nici feÅ£e de femei mirene, nici haine, nici podoabe, nici orice alt lucru mirenesc, nici chiar maica ei n-a putut să o vadă pe ea până acum, măcar că de multe ori m-a rugat cu lacrimi ca s-o las s-o vadă ÅŸi să vorbească cu dânsa, dar eu n-am voit deloc, însă, văzând osârdia ÅŸi dragostea ta către Dumnezeu ÅŸi nădăjduindu-mă de mântuirea ta, te voi duce la dânsa, însă numai hainele tale mireneÅŸti să le schimbi, ÅŸi să te îmbraci în cele călugăreÅŸtiâ€.
Atunci Ieria, făcând aceasta cu bucurie, Vriena a luat-o şi a dus-o la Fevronia. Fevronia, văzând-o pe ea în îmbrăcăminte călugărească, socotea că a venit la dânsele o călugăriţă străină; s-a închinat ei până la pământ şi, cuprinzând-o cu braţele, a sărutat-o în Hristos. După aceea Vrienia le-a poruncit ca să şadă amândouă şi să se îndeletnicească în învăţătura sfintelor cărţi. Deci, Fevronia, luând cărţile, citea surorii celei noi, şi atât de mult s-a umilit Ieria de învăţătura Fevroniei, încât toată noaptea a petrecut-o fără somn; pentru că amândouă nedormind, se sârguiau în cuvântul lui Dumnezeu; Fevronia citea, iar Ieria asculta. Atâtea lacrimi a vărsat Ieria, încât şi pământul s-a udat cu lacrimile ei; deoarece, fiind elină, niciodată nu auzise astfel de cuvinte folositoare.
Când s-a luminat de ziuă, Vrienia abia a putut să înduplece pe Ieria, ca să se ducă la părinÅ£ii săi; deci, sărutând cu lacrimi pe Fevronia ÅŸi pe egumena, s-a dus la casa sa. După aceea, Fevronia a întrebat pe Tomaida, care era a doua după egumenă, zicând: „Rogu-mă Å£ie, doamnă ÅŸi maica mea, spune-mi cine a fost acea soră străină, care a vărsat atâtea lacrimi, ca ÅŸi cum niciodată n-ar fi auzit dumnezeieÅŸtile Scripturi?†Atunci Tomaida a grăit către Fevronia: „Oare nu ÅŸtii cu cine ai vorbit?” Fevronia a răspuns: „Cum aÅŸ fi putut cunoaÅŸte pe acea soră străină, eu, care niciodată n-am văzut-o?†Tomaida i-a zis ei: „Aceasta este jupâneasa Ieriaâ€. Fevronia a zis: „Pentru ce nu mi-aÅ£i spus si mie? Pentru că eu am vorbit cu dânsa ca ÅŸi cu o sorăâ€.
Tomaida a răspuns: „AÅŸa a poruncit egumena, doamna noastrăâ€. Atunci Fevronia a tăcut ÅŸi în taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu pentru Ieria, ca să o întoarca pe dânsa la calea adevărată, ÅŸi să o numere în turma Sa cea aleasă. Deci Ieria, mergând la casa sa, a spus părinÅ£ilor săi toate câte auzise ÅŸi învăţase de la Fevronia în mănăstire, rugându-i ca să lase rătăcirea elinească ÅŸi să cunoască ÅŸi ei pe unul adevăratul Dumnezeu, care este Iisus Hristos. Ei, ascultând sfatul cel folositor de suflet al fiicei lor cea cu hună înÅ£elegere, au crezut în Hristos; iar după aceea au primit ÅŸi Sfântul Botez împreună cu toÅ£i ai casei lor. Astfel le-a ajutat la mântuirea lor, învăţătura Fevroniei ÅŸi rugăciunile ei cele sfinte….
[Înainte ca Fevronia să meargă la nevoinţa cea mucenicească], Tomaida a zis către dânsa: „Fiică Fevronia, iată este vremea nevoinţei. De vor începe păgânii muncitori a te momi cu cuvinte înşelătoare, cu aur, cu argint, cu haine de mult preţ şi cu orice fel de înşelăciuni ale acestei lumi deşarte, vezi, să nu te supui lor: căci îţi vei pierde plata ostenelilor tale celor mai dinainte. Vezi, să nu fii de râs diavolului şi să te faci de batjocură idolilor.
Ia aminte, că nimic nu este mai cinstit decât fecioria ÅŸi mai mare este plata ei ; pentru că Mirele fecioarei este fără de moarte ÅŸi dăruieÅŸte nemurire celor ce-L iubesc. SârguieÅŸte-te, doamna mea Fevronia, ca să-L vezi pe Acela, spre Care Å£i-ai pus sufletul tău. PăzeÅŸte-te, fiica mea, să nu te lepezi de Sfântul Botez ÅŸi de făgăduinÅ£a călugărească ; pentru că se va arăta înfricoÅŸat în ziua aceea, când va ÅŸedea pe scaunul slavei Sale, ca să judece pe toÅ£i, ÅŸi să răsplătească fiecăruia după faptele luiâ€.
Fevronia, auzind acestea, se întărea cu duhul ÅŸi se pregătea cu vitejie contra diavolului. Deci, a zis către Tomaida: „Bine ai făcut, doamna mea, că întărind astfel pe roaba ta, ai făcut mai viteaz sufletul meu. ÃŽnsă să ÅŸtii cu adevărat, că de n-aÅŸ fi avut voinţă ca să mor pentru Hristos – Mirele meu -, apoi aÅŸ fi fugit ÅŸi eu cu celelalte surori, ca să ascund de nevoinÅ£a cea mucenicească. Dar, de vreme ce iubesc pe Acela Căruia mi-am logodit sufletul ÅŸi trupul, îndrăznesc ca să merg pe calea muceniciei; doar mă va arăta pe mine vrednică, ca să pătimesc ÅŸi să mor pentru numele Luiâ€.
Vriena, auzind aceste cuvinte ale ei, a zis către dânsa: „Fiica mea Fevronia, adu-ţi aminte de ostenelile mele şi de grija mea ce am avut-o de tine. Adu-ţi aminte că la vârsta de doi ani te-am luat de la maica ta în mâinile mele, şi până astăzi nimeni din mireni n-a văzut faţa ta. Adu-ţi aminte cum te-am păzit până acum, ca pe lumina ochilor; iar acum nu ştiu ce să fac şi cum să te păzesc, fiica mea? Caută să nu-mi necăjeşti bătrâneţile mele şi să nu defaimi ostenelile mele, ce le-am făcut cu tine.
Adu-ţi aminte de luptătorii de chinuri, care mai înainte de tine au pătimit pentru Hristos cu tărie şi cu slavă, şi au luat de la El cununa biruinţei, nu numai bărbaţi, ci şi femei şi copii. Adu-ţi aminte de Livia şi de Leonida, cele două surori, cu câtă bărbăţie şi-au pus sufletul pentru Domnul; Liviei tăindu-i-se capul cu sabia, iar Leonida a fost aruncată în foc.
Astfel amândouă au intrat în cămara Mirelui ceresc. Adu-Å£i aminte de Eutropia, copila de doisprezece ani, care a fost muncită cu maica sa. Au nu te minunai tu de ascultarea ÅŸi de răbdarea ei, când judecătorul a dezlegat-o din legături ÅŸi voia s-o îngrozească cu săgeÅ£ile, ca s-o ia la fugă? Dar ea, ascultând de maica sa, care zicea către dânsa: „Fiica mea Eutropia, nu fugiâ€, a stat cu bărbăţie ca un stâlp neclintit, până ce a fost săgetată cu săgeÅ£ile până la moarte ÅŸi, dându-ÅŸi sufletul Domnului, a căzut la pământ cu trupul. Astfel, ea n-a călcat poruncile maicii sale, până la sfârÅŸitul ei. Cu toate acestea, acea fecioară era simplă, neînvăţată; iar tu, însăţi ai învăţat dumnezeieÅŸtile Scripturi, ÅŸi ai fost ÅŸi altora învăţătoare. Deci, socoteÅŸte, cu câtă bărbăţie se cade Å£ie să stai pentru Domnul tăuâ€.
Sfânta Marta, mama cuviosului Simeon din muntele cel minunat (4 Iul.)
Mergând odată la fiul său, a văzut mulÅ£ime mare de cei cuprinÅŸi cu tot felul de boli, care se adunase lângă stâlpul cuviosului pentru tămăduirile ce se dădeau cu rugăciunile lui. Dar ea nu se înălÅ£a cu mintea sa, ci privea spre el cu frică, ca nu cumva vrăjmaÅŸul să întindă cursă picioarelor fiului său. Ea se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-l izbăvească pe el de meÅŸteÅŸugirile vrăjmaÅŸului; iar către cuviosul zicea: „Fiul meu, Å£i se cade pentru toate acestea să preamăreÅŸti pe Dumnezeu, Cel Ce lucrează prin tine; iar tu să-Å£i aduci aminte de neputinÅ£a ta, ÅŸi să-Å£i păzeÅŸti inima cu toată luarea aminteâ€. Deci cuviosul, primea cu bucurie sfaturile maicii sale, ÅŸi de viaÅ£a ei cea plăcută lui Dumnezeu se veselea cu duhul, înălţând mulÅ£umire lui Dumnezeu.
Sfânta Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare (19 Iul.)
După ce Macrina a trecut de vârsta copilărească şi s-a făcut îndemânatică a învăţa sfaturile acelea care le primeşte firea copiilor, adică învăţătura pe care părinţii săi au voit s-o înveţe, întru aceea a sporit bine. Maica noastră se sârguia să o înveţe cuvintele Sfintei Scripturi cele de Dumnezeu insuflate şi cele ce sunt potrivite pentru vârsta copiilor, dar mai ales înţelepciunea lui Solomon, şi alte câte ajută la obiceiurile bune ale vieţii.
Cuvintele psaltirii era învăţătura Macrinei, pe care le zicea la timpul potrivit, adică atunci când se scula din somn, când începea vreun lucru, când îl isprăvea, când mânca, când se scula de la masă şi când se ducea să doarmă, totdeauna psalmii lui David îi avea în gura ei ca pe o bună însoţire. Cu aceste cuvinte şi cu altele asemenea, cuvioasa Macrina creştea cu învăţătura.
Sfântul mucenic Pantelimon (27 Iul.)(3)
Acest slăvit între mucenici şi răbdător de chinuri al lui Hristos s-a născut în cetatea Nicomidiei, din tată de neam bun, cinstit şi bogat, eu numele Eustorghie şi din maica sa Euvula. Tatăl său era cu credinţa păgân, sârguindu-se cu căldură la închinarea idolilor, iar maica sa era creştină. Ea a învăţat de la strămoşii săi sfânta credinţă, slujind cu osârdie lui Hristos. Deci, fiind însoţiţi cu trupurile, erau însă despărţiţi cu duhul, el jertfind mincinoşilor zei, iar ea aducând jertfe de laudă adevăratului Dumnezeu.
Născând ea acest prunc, despre care ne este cuvântul, l-a numit pe el Panteleon, care se tâlcuieşte cu totul leu, ca cel ce era să fie cu bărbăţia asemenea cu leul, însă mai în urmă a fost numit Pantelimon, adică intru tot milostiv; pentru că tuturor s-a arătat că este milostiv. El tămăduia pe cei bolnavi fără de plată, pe cei săraci îi miluia, împărţind averile părinteşti celor ce aveau trebuinţă.
Fiind el încă copil, maica sa îl creştea pe el în credinţa creştină, învăţându-l ca să cunoască pe unul şi adevăratul Dumnezeu, care este în ceruri, pe Domnul nostru lisus Hristos, să creadă într-însul şi cu lucruri bune să-i placă Lui şi să se întoarcă de la închinarea idolilor.
Deci, copilul lua aminte la învăţătura maicii sale şi cunoştea în parte, pe cât putea a înţelege în anii copilăreşti. Dar ca pagubă şi lipsire, maica lui cea bună şi învăţătoare, încă în anii cei tineri s-a dus către Domnul, lăsând pe copil nevenit în vârsta şi înţelegerea cea desăvârşită. După sfârşitul ei, copilul cu neştiinţă a mers în urma rătăcirii tatălui său, fiind dus adeseori de dânsul la idoli, învăţându-l păgânătatea lor.
Deci, pruncul a fost dat mai întâi la învăţătura gramaticii şi, după ce a sporit la cărţile elineşti, a învăţat toată filosofia cea din afară. După aceea, tatăl său l-a dat pe el la meşteşugul doftoricesc, la un oarecare Eufrosin, doctor renumit, ca să se deprindă cu acel meşteşug. Copilul, fiind isteţ la minte, a învăţat tot cu înlesnire şi degrab întrecând pe vârstnicii săi, numai cu singur învăţătorul puţin avea de nu se asemăna. El era bun la obicei, bine grăitor, frumos la faţă, iubit de toţi şi cunoscut împăratului Maximian; pentru că în acea vreme Maximian locuia la Nicomidia, muncind pe creştini. El, la praznicul Naşterii lui Hristos a ars douăzeci de mii de sfinţi mucenici, iar pe Sfântul Antim episcopul şi pe mulţi alţii i-a omorât cu diferite feluri de munci. Efrosin doctorul, adeseori se ducea cu doctorii la împărat şi la oamenii din palaturile lui; pentru că doctorul acela dădea doctorii la toată curtea împărătească.
Ducându-se acela la palat, a luat cu dânsul ÅŸi pe copilul Pantoleon ÅŸi, văzându-l, toÅ£i se mirau de frumuseÅ£ea copilului ÅŸi de înÅ£elegerea cea bună. Deci, văzându-l pe el împăratul, l-a întrebat de unde este ÅŸi al cui fiu este. El, aflând cele despre dânsul, a poruncit învăţătorului ca să înveÅ£e bine pe copil tot meÅŸteÅŸugul doctoricesc, vrând ca totdeauna să-l aibă pe el lângă dânsul, ca pe un vrednic a sta înaintea împăratului ÅŸi a-i sluji; fiindcă într-acea vreme copilul venise în vârsta cea tinerească ÅŸi în bărbat desăvârÅŸit….
În vremea aceea era în Nicomidia un preot bătrân, cu numele Ermolae. El, cu puţini creştini, se ascundea de frica păgânilor într-o casă oarecare mică şi neştiută; iar Pantoleon, mergând de la casa sa la învăţătorul său, îi era calea pe lângă casa cea mică, întru care se ascundea Ermolae. Văzând Ermolae prin ferestruie pe tânăr trecând pe acolo adeseori, cunoştea din faţă şi din obiceiul cel bun, că va fi vas bun al lui Dumnezeu; deci, a ieşit odată din casa aceea înaintea tânărului, care tocmai trecea pe acolo şi l-a rugat ca să intre puţin în casa lui. Tânărul, fiind smerit şi ascultător, a intrat în casa stareţului, iar bătrânul, punându-l aproape de dânsul, l-a întrebat de neam, de părinţi, de credinţă şi de întreaga lui viaţă. Tânărul, spunându-i toate cu deamănuntul, i-a spus că maica lui a fost creştină şi a murit, iar tatăl său trăieşte după legile elineşti, închinându-se zeilor.
Atunci Sfântul Ermolae l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Dar tu, fiule, din ce parte ÅŸi credinţă voieÅŸti să fii: de credinÅ£a tatălui tău sau a mamei tale?†Tânărul a răspuns: „Maica mea, pe când trăia, mă învăţa credinÅ£a sa, ÅŸi eu am iubit credinÅ£a ei; însă tatăl meu, ca cel mai mare mă silea la legile elineÅŸti ÅŸi dorea să mă rânduiască în palaturile împărăteÅŸti, adică în rândul ostaÅŸilor împăratuluiâ€. Apoi sfântul l-a întrebat iarăşi: „Ce fel de învăţătură te învaţă pe tine dascălul tău?†Tânărul a răspuns: „Învăţătura lui Asclipie, a lui Hipocrat, ÅŸi a lui Galin, pentru că aÅŸa a voit tatăl meu; iar dascălul zice, că de voi învăţa acele învăţături, voi putea cu înlesnire ca să tămăduiesc toate bolile oamenilor.
De aceea, Sfântul Ermolae, găsind prilej spre vorba cea de folos, a început a semăna ca în nişte pământ bun, în inimia tânărului, sămânţa cea bună a cuvântului lui Dumnezeu; deci, i-a zis: „Crede-mă pe mine, bunule tânăr, că învăţăturile şi meşteşugurile lui Asclipie, Hipocrat şi Galin sunt mici şi puţin pot ca să ajute celor ce le întrebuinţează pe ele. Asemenea sunt şi zeii pe care împăratul Maximian, tatăl tău şi ceilalţi elini îi cinstesc; sunt deşerţi şi de nimic. Deci unul este Iisus Hristos, Adevăratul şi Atotputernicul Dumnezeu, în care de vei crede, apoi numai cu chemarea prea cinstitului nume, vei putea tămădui toate bolile; pentru că Acela, orbi a luminat, leproşi a curăţat şi morţilor viaţă le-a dăruit; iar diavolii care se cinstesc de elini, i-a gonit din oameni cu cuvântul.
Dar nu numai singur el, ci ÅŸi hainele lui erau dătătoare de tămăduiri; pentru că o femeie fiind bolnavă de curgere de sânge de doisprezece ani, numai cât s-a atins de marginea hainelor lui, ÅŸi îndată s-a tămăduit. Dar cine poate să spună cu deamănuntul toate lucrurile Lui cele minunate? Căci precum nu este cu putinţă a număra stelele cerului, nisipul mării ÅŸi picăturile de ploaie, tot aÅŸa nu putem a număra nici minunile ÅŸi măririle Lui. El este ÅŸi acum ajutător robilor săi; mângâie pe cei mâhniÅ£i, tămăduieÅŸte pe cei bolnavi, izbăveÅŸte din primejdii ÅŸi scoate din toate răutăţile potrivnice, neaÅŸteptând până ce va fi rugat de cineva; ci mai înainte de rugăciune ÅŸi de pornirea singură a inimii, întâmpină ÅŸi dă unele ca acestea. Celor ce-L iubesc pe El, încă ÅŸi mai mari faceri de minuni le dăruieÅŸte lor, ÅŸi le dă lor desăvârÅŸit viaţă fără de sfârÅŸit, întru slava cea veÅŸnică a împărăţiei cerurilorâ€.
NiÅŸte cuvinte ca acestea ascultându-le Pantoleon, le credea de adevărate; deci, ascunzându-le în inima sa, cu dulceaţă se adâncea întru ele cu mintea ÅŸi zicea sfântului bătrân: „Eu pe acestea de multe ori le-am auzit de la maica mea ÅŸi am văzut-o adeseori rugându-se ÅŸi chemând pe acel Dumnezeu, de care tu îmi vorbeÅŸtiâ€. Deci, dintr-acea zi Pantoleon trecea pe la bătrân ÅŸi se îndulcea de vorbele lui cele însuflate de Dumnezeu ÅŸi se povăţuia spre cunoaÅŸterea adevăratului Dumnezeu. Astfel, când se întorcea de la dascălul Eufrosin, nu se ducea la casa sa, până ce mai întâi nu cerceta pe bătrânul Ermolae, de la care primea cuvinte folositoare de suflet.
Odată i s-a întâmplat lui că, plecând de la dascăl ÅŸi abătându-se puÅ£in din cale, a găsit pe drum un prunc mort, muÅŸcat de o viperă mare; iar vipera aceea ÅŸedea aproape de cel mort. Aceasta văzând-o Pantoleon, la început s-a temut ÅŸi s-a depărtat puÅ£in, dar mai pe urmă s-a gândit în sine, zicând: „Acum mi se cade să ÅŸtiu dacă sunt adevărate cele grăite de bătrânul Ermolaeâ€. Åži căutând spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, măcar că nu sunt vrednic a Te chema, însă de voieÅŸti ca să fiu robul Tău, arată-Å¢i puterea Ta, ÅŸi fă ca întru numele Tău, pruncul acesta să învieze, iar vipera să moarăâ€.
Atunci îndată, pruncul deşteptându-se ca din somn, s-a sculat iar vipera s-a despicat în două şi a rămas moartă. Pantoleon, văzând această minune, a crezut desăvârşit în Hristos, şi-a ridicat ochii săi trupeşti şi sufleteşti spre cer, şi a binecuvântat pe Dumnezeu cu bucurie şi cu lacrimi, mulţumindu-I, că l-a scos pe el din întuneric şi l-a adus la lumina cunoştinţei Sale. Apoi, îndată alergând la Sfântul Ermolae, a căzut la cinstitele lui picioare, cerând sfântul Botez, spunându-i lui cele ce i s-a întâmplat, adică, cum a înviat pe pruncul cel mort cu puterea numelui lui Iisus Hristos şi cum a murit vipera cea purtătoare de moarte. Sfântul Ermolae sculându-se, s-a dus cu dânsul ca să vadă vipera moartă şi văzând-o, a mulţumit lui Dumnezeu pentru minunea ce o făcuse, şi prin care a adus pe Pantoleon la cunoştinţa Sa.
Apoi întorcându-se acasă, a botezat pe tânăr în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, şi săvârşind Sfânta Liturghie, în cămara cea mai dinăuntru, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale trupului şă sângelui lui Hristos.
Sfânta muceniţă Susana (11 Aug.)
Apoi, chemând la dânÅŸii pe fecioara Susana [tatăl, preotul Gavinie, ÅŸi unchiul, episcopul Gaie], au zis către dânsa cu lacrimi: „Împăratul DiocleÅ£ian a trimis la noi pe Claudie, ruda noastră, să ne spună că voieÅŸte să te ia în însoÅ£ire pentru fiul său Maximianâ€. Fericita fecioară Susana a răspuns tatălui ÅŸi unchiului său: „Unde este înÅ£elepciunea voastră, căci n-o văd cu adevărat la voi. De n-aÅŸ fi fost creÅŸtină, precum m-aÅ£i învăţat, ar fi putut cineva să grăiască de aceea cu mine. Dar acum pentru ce vă întinaÅ£i gura ÅŸi urechile, ascultând păgâneÅŸtile cuvinte ÅŸi zicându-mi să mă însoÅ£esc cu muncitorul cel păgân, de care voi, pentru necurăţia lui ÅŸi pentru sfânta voastră credinţă în Hristos, v-aÅ£i lepădat cu îndrăzneală de el, ca să nu fie rudenia voastră? Dau slavă atotputernicului Dumnezeu, care m-a făcut rudenie cu sfinÅ£ii Săi; pentru că aÅŸa cred în Domnul nostru Iisus Hristos, că defăimând însoÅ£irea acelui om necurat, mă voi învrednici de cununa mucenicească 
Tatăl ei, Gavinie, a grăit către dânsa: „Fiică, vezi să fii statornică în credinÅ£a pe care o ai, ca să poÅ£i să fii neruÅŸinată înaintea Domnului, ÅŸi să ne bucurăm ÅŸi noi văzând că aduci Stăpânului Hristos roadele credinÅ£ei tale cele tari  Sfântul episcop Gaie (unchiul Susanei) a zis: „De vreme ce te-ai dat odată cerescului Mire Hristos, apoi petrece până la sfârÅŸit în dragostea Lui, ÅŸi păzeÅŸte poruncile Luiâ€. Astfel amândoi acei sfinÅ£i slujitori ai Domnului, înÅ£elegând învoirea cea bună a inimii ei fecioreÅŸti, s-au bucurat cu duhul ÅŸi plângeau de bucurie; deci, o întăreau cu multe cuvinte duhovniceÅŸti.
Sfântul Dimitrie, mitropolitul Rostovului (31 Aug. – 24 Sept., ziua de prăznuire)
Pe această ramură de rai, pe Dimitrie sfinţitorul şi făcătorul de minuni l-a crescut Rusia cea mică. El s-a născut într-o cetate mică şi neînsemnată, care se numea Macarova, fiind departe de cetatea Kievului ca la cincizeci de stadii. El s-a născut în anul 1629, luna decembrie, din părinţi de bun neam, care erau împodobiţi cu credinţa creştinească şi umblau în poruncile lui Dumnezeu fără abatere. Tatăl său se numea Sava şi era cu rânduiala sutaş în oastea Rusiei, iar maica sa se numea Maria. La naştere, i-a pus în grabă numele Daniil, luminându-l după aceea şi cu Sfântul Botez. După botez, pruncul a fost crescut de părinţii săi în frica şi respectul către Dumnezeu. L-a învăţat legea creştinească, şi creştea împreună cu anii şi cu înţelegerea şi cu fapta bună, mergând ca pe o scară, din putere în putere.
După ce se deprinsese bine la citirea şi scrierea limbii slavoneşti, l-a dus în cetatea Kievului la şcoala mănăstirii Botezului Domnului, pentru învăţătura altor limbi străine şi altor învăţături libere, care se învăţau acolo. După ducerea la această şcoală, copilul Daniil, prin isteţimea minţii sale şi prin neadormita sârguinţă, în scurtă vreme a început a arăta bună pricepere la învăţătură, sporind mai mult decât vârstnicii lui. După câţiva ani s-a arătat iscusit din destul în facerea de stihuri şi la retorică, ştiind bine toate cele ce învăţase.
Daniil, pe când trecea învăţăturile acelea, se deprindea nu mai puţin şi la viaţa îmbunătăţită; căci în toată vremea aceea în care a petrecut la învăţătură, nu avea nici cea mai mică împărtăşire cu copiii cei vorbitori de vorbe rele, care făceau râsuri şi glume, şi cu cei ce cugetau la veselii şi la desfătări deşarte; adică, nu voia să se răzvrătească cu cei răi şi să cadă în prăpastia păcatului, căci ştia din destul, că vorbele cele rele strică obiceiurile bune. El se sârguia pe cât putea a-şi păzi întreaga înţelepciune şi curăţie. Când îi prisosea vremea de la şcoală, atunci nu se îndeletnicea în jocuri copilăreşti, cum era obiceiul tinerilor, ci în citirea cărţilor insuflate de Dumnezeu.
Alerga cu stăruinţă la rugăciune în biserica lui Dumnezeu, pentru că inima lui începea a se înfierbânta de văpaia dragostei dumnezeieÅŸti, ÅŸi se aprindea foc în cugetul lui. Deci, cu cât ÅŸedea mai mult la citirea scripturilor dumnezeieÅŸti ÅŸi la citirea vieÅ£ilor sfinÅ£ilor părinÅ£i, pe atât, din zi în zi, se aprindea cu inima spre urmarea lor ÅŸi dorea să urmeze acelora. Daniil, fiind în lume, arăta în sine începătura vieÅ£ii călugăreÅŸti….
Acest păstor deÅŸtept, îndată după venirea sa la scaunul Rostovului s-a înÅŸtiinÅ£at că mulÅ£i preoÅ£i din păstoria lui, care locuiau în cetăţi ÅŸi în sate, nefiind luminaÅ£i, nu numai că nu iau aminte la chemarea lor, dar nici nu ÅŸtiu ce este rânduiala preoÅ£iei, ÅŸi în ce constă datoria lor ÅŸi a duhovniceÅŸtilor fii….
Pentru ca fiii preoţilor să nu fie asemenea neştiutori ca părinţi lor, şi când se vor învrednici la rânduiala preoţiei sau a diaconiei în locul părinţilor lor, să poată înţelege puterea cea citită de ei a dumnezeieştii Scripturi, şi să ştie ca să înveţe poporul în biserică, nu numai citind pe carte, ci şi spunând pe de rost cuvântul lui Dumnezeu, Sfântul Dimitrie a făcut o şcoală în Rostov. El a adunat copiii slujitorilor sfintelor biserici, mai mult de 200. Dar pentru cea mai bună rânduiala şi sporire a lor, i-a despărţit pe ei în trei şcoli şi a hotărât la ei trei dascăli, cu viaţa cea cu bună rânduiala.
El avea purtarea de grijă pentru hrana şi învăţătura lor foarte mult. Adeseori, cercetând aceste şcoli, el însuşi asculta pe ucenici şi îi îndemna la sârguinţă. Iar duminicile şi în zilele de praznic a poruncit ucenicilor să vină la rugăciune în biserica sobornicească, să vină la privegherea cea de toată noaptea şi la Sfânta Liturghie şi să nu fie nedepărtaţi şi să stea cu frică în biserică, luând aminte la cântare şi la citire. El le poruncea ca după sfârşitul catismei întâi, când prin citire prelungea cuvântul, sau vreo viaţă [de sfânt], să vină la binecuvântarea sfinţiei sale.
Deci, uneori, când lipseau dascălii, lua asupra sa această datorie şi, alergând la cei mai isteţi, singur se ostenea în ceasurile cele libere de lucrurile bisericeşti învăţându-i pe ei. Le tâlcuia oarecare cărţi din aşezământul cel vechi, iar în vremea de vară, petrecând în arhierescul său sat ce se chema Demiani, între celelalte osteneli ale sale plăcute lui Dumnezeu, le arăta lor din aşezământul cel nou. În sfântul şi marele post şi în celelalte posturi, poruncea ucenicilor să postească. El singur îi mărturisea pe ei şi îi împărtăşea cu Sfintele Taine; apoi deprinzându-i, îi rânduia pe la locuri, dezrădăcinându-le neştiinţa. Pe citeţi şi pe purtătorii de sfeşnice cei rânduiţi pe la biserici, cu toată cucernicia şi cu frica, precum poruncesc canoanele sfinţilor părinţi, îi îmbrăca în stihare, care lucru mai înainte n-a fost în Rostov.
Sfântul Nectarie(4)
Iată o mamă chinuită ÅŸi o bunică amărâtă. Tăcute ÅŸi umile au primit Sfântul Har, păstrând „neatinsă†martirica ÅŸi preadulcea Ortodoxie. La fiecare apus, maica ÅŸi bunica trag perdelele din camera copiilor, ca să nu vadă cum afară turcii fac prăpăd; aprind candela ce va lumina toată noaptea, îngenunchează înaintea icoanei Sfintei Treimi ÅŸi a SfinÅ£ilor Arhangheli, rugându-se neîncetat… „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul ÅŸi toate cele din lăuntrul meu numele cel sfânt al Lui…” Åži când, după rugăciunea smerită de seară, venea vremea să-ÅŸi spună fiecare rugăciunile sale, lăsau să le cadă o lacrimă tăcută, privind sus, spre răbdătoarea Doamnă a cerurilor, spre Maica Domnului care atâtea a suferit aici pe pământ.
– Maica Domnului, Stăpână Doamnă, împărăteasă, doar atât te rog, dăruieÅŸte sănătate bărbatului meu ÅŸi copiilor mei.
– Åži lui Anastasios (Sf. Nectarie), acest mic vlăstar, la care Å£in atât de mult, adăugă bunica, spunându-i numele de botez. Fecioară Marie, bietul de el vrea una ÅŸi bună, să înveÅ£e carte. ÃŽl atrag Tetraevanghelul ÅŸi Psaltirea… Cum să-l dăm la ÅŸcoală din sărăcia noastră, când noi n-avem nici ce mânca?
O aÅŸtepta răbdător să se apropie, să se ridice în picioare, uÅŸor tremurând, să iasă pe portiţă, gata să i se arunce în braÅ£e. Purta mereu o rochie sărăcăcioasă ÅŸi veche. Chipul i se zbârcise, părul i se rărise ÅŸi se albise. Ochii însă aveau ceva ciudat, ceva de nedescris, ceva măreÅ£, îşi lipea obrazul de gâtul ei, simÅ£ind cea mai intensă „iubire maternăâ€.
– BunicuÅ£o, hai să spunem împreună „MiluieÅŸte-mă, Dumnezeule, după mare mila Taâ€.
– Vin acum, dragul meu, îi răspundea.
Niciodată, dar niciodată nu îi răspunsese nu. ÃŽncepea bunica, încet, încet, de la prima silabă. Apoi, când ajungeau la „Învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale ÅŸi cei necredincioÅŸi la Tine se vor întoarce”, simÅ£ea cum ceva se aprinde în el, cum îl cuprindea o putere tainică. Brusc, întindea palma, ÅŸi-i acoperea bunicii gura.
– BunicuÅ£o, îl termin eu, spunea ÅŸi continua psalmul până la sfârÅŸit.
[Mai târziu, Anastasios (Sf. Nectarie) ajunse director la Seminarul Rizareios.]
ÃŽnceputul se vădi mai neplăcut. Se vădi partea diavolului, a vicleanului ce aruncă sămânÅ£a zavistiei. Dar, unde voieÅŸte Dumnezeu, amărăciunea se preschimbă în dulceaţă, făcându-se rod dulce ÅŸi copt. La început, partea rea a acestei preschimbări porni de la o ceartă între doi elevi din clasa a cincea, iscată de la un lucru neînsemnat, care însă aduse tulburare, ducând mai apoi la ceartă, harţă ÅŸi cuvinte grele, la un schimb de „epitete” ÅŸi la câţiva pumni.
VinovaÅ£ii, patru la număr, fură aduÅŸi în biroul său de către supraveghetor, sub acuzaÅ£ia de încălcare gravă a regulamentului. Se numeau Sofronis, Papahristou, Leledakis ÅŸi Peritzoglou. RoÅŸii la chip, îşi aruncau priviri furioase, gata să-ÅŸi primească pedeapsa pentru tulburarea pricinuită, în momentul acela [directorul] scria o „scrisoare de mângâiere” unui prieten ÅŸi frate ieromonah. Tulburat de zgomot, lăsă pana să-i cadă din mână, picurând un strop de cerneală pe hârtie.
– Ce e cu gălăgia asta? Ce s-a întâmplat?
– Domnule director, SfinÅ£ia voastră… mă iertaÅ£i, uitati, Papahristou m-a făcut lotru, adică hoÅ£, în auzul tuturor.
– Se poate? E adevărat? întrebă liniÅŸtit.
– Spune minciuni… mi-a jignit locul de baÅŸtină. A spus că noi, cei din Metsovo suntem Å£igani turci ÅŸi că mâncăm întruna iaurt.
– Serios?
– Să vă spun, sări al treilea dintre ei. Să vă spun adevărul. Nu i-a dat să citească niÅŸte broÅŸuri, o revistă…
– Ce revistă?
– Nu revistă … carte.
– Ce carte?
– „Calendarul” lui Skokos.
– Cum a ajuns în ÅŸcoală „Calendarul” lui Skokos?
– Nu e toată cartea… ci doar file din ea. Le-a adus Pertitzoglou pe furiÅŸ.
– Tu de ce eÅŸti acuzat?
– El, domnule director – zise supraveghetorul – el este provocatorul acestei cerÅ£i. El i-a aţâţat ÅŸi i-a făcut să se bată, ca să râdă de ei.
Apoi tăcură toţi.
Directorul îi privi pe rând în ochi. Îi privi cu ochii săi albaştri, palid, tăcut, plin de amărăciune. Apoi spuse:
– Tot ce aÅ£i făcut mă întristează foarte mult, silindu-mă să mă pedepsesc pe mine însumi.
– Pe dumneavoastră, domnule director? întrebă mirat supraveghetorul.
– ÃŽntocmai. Să mă pedepsesc pe mine însumi, privându-mă de mâncare. Domnule supraveghetor, din după-amiaza asta, înÅŸtiinÅ£aÅ£i-l pe bucătar să nu-mi aducă mâncare timp de trei zile. Ne-am înÅ£eles? La ceasul mesei, mă voi ruga pentru cele întâmplate.
– Desigur.
– Mă întristează, fiii mei, mă întristează… voi, preoÅ£ii de mâine ai Celui Preaînalt! DuceÅ£i-vă acum ÅŸi fie ca Domnul să vă miluiască ÅŸi să vă lumineze… fie ca Domnul să vă ierte. Rămaseră muÅ£i de uimire, privindu-l încremeniÅ£i. Ochii săi, serioÅŸi ÅŸi triÅŸti, aveau ceva negrăit, ceva măreÅ£.
– DuceÅ£i-vă… spuse iar. Åži vă rog să vă împăcaÅ£i până la prânz, fiindcă altminteri voi prelungi pedeapsa.
Elevii plecară, târându-şi picioarele. Ieşiră din birou gârboviţi, întristaţi, copleşiţi de frică şi de recunoştinţă. La masa de prânz nici unul dintre ei nu veni în trapeză să mănânce. Se închiseră în camerele lor şi plânseră. Plânseră ca niciodată până atunci.
Vestea celor întâmplate se răspândi din clasă în clasă, uimindu-i pe toţi, provocând discuţii, mirare şi respect faţă de acest prelat şi călugăr, care întorsese greşeala, pedepsindu-se pe sine. Netulburat, cu privirea blândă, învăţat cu asceza, învăţat cu lipsurile posti într-adevăr timp de trei zile, rugându-se pentru propăşire şcolii.
Elevii, unul câte unul, îşi coborâră lăncile ascuÅ£ite, îşi înmuiară inimile împietrite, începând, încet – încet, să cedeze ÅŸi să se schimbe. ÃŽncepură să se roage ÅŸi să primească Sfântul Har. ÃŽncepură oarecum să priceapă ce înseamnă a fi preot, preot al lui Hristos Răstignit.
Sfântul Inochentie din Alaska(5)
La vremea strângerii recoltelor, în anul 1797, pe data de 26 august, s-a născut un băieţel în evlavioasa casă a lui Evsevie şi Tecla Popov, într-un sat numit Anga, sat aflat în îndepărtata Siberie.
Născut într-o familie de clerici din această epocă plină de înflorire a sfintei Rusii, pruncul nou-născut a intrat într-o lume sfinţită de cei aproape 1000 de ani de tradiţie creştină. Ioan avea să urmeze aceeaşi cale pe care au mers strămoşii săi. Învăţând să citească la Psaltire încă de la o vârstă fragedă, Ioan era unul dintre puţinii copii care ştiau să citească. La vârsta de şapte ani a fost să citească Apostolul, în ziua de Crăciun, în biserica din localitate. Curând după aceea, tatăl lui Ioan a murit, lăsându-l în grija unchiului său, diaconul Dimitrie. În anul următor, Ioan a fost trimis de către mama sa la seminarul din oraşul siberian Irkuţk.
Aici tânărul studia ÅŸi se ostenea în duhul monahal sever al seminarului. Sculându-se cu câteva ore înainte de răsăritul soarelui pentru a participa la slujbele matinale ale bisericii, pe când afară temperatura nu depăşea zero grade Celsius; ÅŸi petrecându-ÅŸi fiecare ceas al zilei în activităţi pline de folos, Ioan învăţă disciplina ÅŸi dragostea de osteneală încă de la o vârstă fragedă. ÃŽnvăţă, de asemenea, să îndure greutăţile vieÅ£ii ÅŸi sărăcia, fiindcă elevii seminarului proveneau din familii modeste, Ioan însuÅŸi avea să-ÅŸi amintească mai târziu: „Am învăţat bine, dar n-am mâncat nici măcar o dată pâine proaspătă de secară până când n-am absolvit seminarulâ€. ÃŽn tinereÅ£e, virtutea hărniciei era îmbinată cu aceea de a ajuta pe alÅ£ii ÅŸi de a învăţa mereu lucruri noi.
Cuviosul Iacov(6)
Cu emoţie Stareţul ne povesteşte despre anii copilăriei sale în binecuvântata şi paşnica viaţă de familie:
„Copil fiind, nu am avut prieteni. Foarte rar ieÅŸeam din casă ÅŸi aceasta numai pentru a merge la ÅŸcoală sau pentru alte treburi neapărat necesare. Maica mea era foarte atentă în ce priveÅŸte cuminÅ£enia copiilor ei. Odată, văzându-mă că mi-am pus mânuÅ£ele între picioare, ca să mă încălzesc, mi-a spus cu discreÅ£ie ÅŸi cu blândeÅ£e: „Iacove, copilul meu, să nu-Å£i mai pui mânuÅ£ele între picioare, pentru că acelor copii care fac lucrul acesta le mor părinÅ£ii ÅŸi ei trăiesc în sărăcieâ€.
Când i-am spus că îmi îngheaţă mânuţele şi cu le pun acolo ca să mă încălzesc, mi-a împletit două mănuşele de lână (ca şi ciorapii de lână), pe care le purtam cu plăcere. Cu atâta discernământ şi atenţie se îngrijea maica mea de problema cuminţeniei. Avea desigur această înţelepciune şi acest discernământ ca dar de la Dumnezeu, pentru viaţa ei ascetică şi smerită.
După naşterea celor nouă copii, părinţii mei nu au mai trăit împreună trupeşte, ci numai duhovniceşte, ca fraţii. Unul dormea într-un capăt al camerei, celălalt în celălalt, iar copiii la mijloc, toţi pe jos, pe saltele de paie, în faţa sobei. Smerită, binecuvântată şi sfinţită viaţă ascetică.
Maica mea m-a învăţat să fac multe metanii şi să mă rog mult. Eu, rămânând acasă, o ajutam pe mama la diferite treburi femeieşti, deoarece o iubeam şi mă durea văzând-o cât de mult se ostenea. Şi aşa am învăţat să cos, să ţes plăpumi (după cum le spuneam noi la cearşafuri în Asia Mică), şi, în general, am învăţat toate treburile gospodăreşti. Acest lucru m-a ajutat şi în viaţa monahicească, pentru că mi-a venit uşor la îndatoririle ce mi se cereau.
Când aprindeam focul în sobă, în lunile de iarnă, părinţii mei stăteau unul de-o parte, iar altul de cealaltă parte a sobei. Avea fiecare locul lui. La atât respect îi aveam pe părinţii noştri, încât niciodată nu ne aşezam pe locurile lor, chiar dacă lipseau atunci de acasă.
Nu aveam preot în sat. O dată la 10-15 zile venea un preot să slujească Sfânta Liturghie în biserica satului, iar eu mergeam din timpul nopţii la biserică ca să-l ajut pe preot în Sfântul Altar, iar mă târziu şi la strană, la cântat. Până să vină oamenii în biserică făceam continuu metanii mari.
Odată preotul mi-a zis:
– Copilul meu, Iacov, nu se fac metanii mari în ziua de Duminică. Este ziua învierii. A ÃŽnviat Domnul!
Iar eu i-am răspuns:
– Părinte, fac metanii pentru că aÅŸa m-a învăţat maica mea.
Cât am fost copii nu am ştiut de spovedanie, dar când eram să
ne împărtăşim, după post aspru, sărutam mâna părinţilor noştri, a bătrânilor din biserică şi aşa ne împărtăşeam.
Cumpătarea maicii mele în privinţa mâncării era minunată. Cu o sută de grame de ulei petreceam toată săptămâna. Nu pentru că nu am fi avut posibilităţi. Aveam şi moşii, tata era zidar şi cu venitul familiei am fi putut duce o viaţă mult mai îmbelşugată. Dar rnaica noastră avea dumnezeiasca virtute a milosteniei ajunsă la cea mai mare măsură. Mâna ei era totdeauna deschisă celor în suferinţă şă sărăcie, iar în acei ani astfel de oameni erau foarte mulţi. Mama le împărţea mâncare şi haine. Era atât de milostivă încât dădea şi necesarul nostru de haine.
Când am crescut mai mare, tata mă lua cu el la lucrul zidăriei, iar când ne întorceam acasă se întâmpla să nu mai găsim hainele de schimb. Dar harul lui Dumnezeu era atât de bogat în inimile noastre, că ne încălzea ÅŸi ne bucura, ÅŸi toate erau în pace în casa noastrăâ€.
ÃŽn acest sfinÅ£it mediu, harul lui Dumnezeu începu să-l lumineze ÅŸi să-l povăţuiască pe viitorul StareÅ£. (…) După terminarea ÅŸcolii primare, învăţătorul satului, văzând marile daruri ÅŸi virtuÅ£i ale lui Iacov, i-a sfătuit pe părinÅ£ii acestuia să-ÅŸi trimită copilul la Halkida la liceu, ca să-ÅŸi continue studiile, „pentru că este păcat să nedreptăţim asemenea minteâ€, zicea învăţătorul.
„Dar părinÅ£ii mei – povesteÅŸte StareÅ£ul – au preferat să mă Å£ină pe lângă ei, fiindu-le frică să nu cad în tot felul de primejdii, stând departe de familie.â€
AÅŸa a rămas StareÅ£ul cu cunoÅŸtinÅ£ele adunate numai din ÅŸcoala primară, ca să-l ia Dumnezeu, Care „pe cei neînvăţaÅ£i i-a făcut înÅ£elepÅ£iâ€. Åži să-l înveÅ£e adevărata înÅ£elepciune necesară unui adevărat Teolog ÅŸi Părinte al Bisericii.
Atât marele dar al credinÅ£ei ÅŸi al smereniei copilului, cât ÅŸi rugăciunile maicii sale, au fost virtuÅ£ile minunate de legătură vie cu prea Sfânta noastră Născătoare de Dumnezeu ÅŸi cu toÅ£i SfinÅ£ii, în acest chip foarte firesc, a fost coborât cerul pe pământ, petrecându-se „mari fapte ale credinÅ£ei nezdruncinateâ€.
„Odată – ne povesteÅŸte StareÅ£ul – când eram copil mic, am răcit atât de tare încât am căzut la pat, respirând foarte greu ÅŸi simÅ£ind o durere cumplită în partea stângă a pieptului. Doctor în sat nu exista ÅŸi singura noastră scăpare era la Dumnezeu ÅŸi la sfinÅ£ii Lui.
Aveam în casă o mică icoană de argint a Sfântului Haralambie, icoană făcătoare de minuni din secolul al XVI-lea. Această icoană am adus-o din Asia Mică, ca odor părintesc strămoşesc. Maica mea făcea multă rugăciune şi multe metanii, rugându-l pe sfânt. La un moment dat am văzut o mână sfinţită de Arhiereu, de la încheietură în jos, trecându-mi peste cap şi coborând la piept, în locul unde mă durea. Apoi a făcut pe acel loc semnul Sfintei Cruci şi m-a mângâiat. Imediat a trecut durerea, mi s-a uşurat respiraţia şi m-am făcut bine.
I-am zis atunci mamei mele:
– Maica mea, am văzut o mână sfinÅ£ită care m-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci ÅŸi m-a mângâiat ÅŸi acum sunt bine. Toate au trecut. Mâna era păroasă, am văzut-o foarte bine.
– Copilul meu, mi-a zis maica mea, a fost Sfântul Haralambie care a venit si te-a vindecat. Ziua de astăzi să Å£i-o aminteÅŸti totdeauna, pentru că mort ai fost ÅŸi ai înviat.
Când s-a lacul minunea era ziua Sfântului Apostol Toma. (…)
Stareţul vorbea foarte des despre virtutea postului şi despre practicarea acestuia în binecuvântata lor familie.
„Când era Postul Mare, posteam aspru. Datorită muncilor obositoare, aşteptam Bunavestire sau Floriile, ca să putem mânca puţin peşte prăjit. Acest peşte conservat ni se părea foarte bun. De asemenea ne plăcea să mâncăm puţine sardele proaspete, singurul peşte mare care ajungea în satul nostru, şi acesta foarte rar.
Maica mea, vrând să mă încerce dacă postesc cu toată inima îmi spunea câteodată în timpul postului:
– Copilul meu, Iacov, eÅŸti atât de slab! Mănâncă un ouÅŸor, ca să te întăreÅŸti.
– Dacă voi mânca acum ou, i-am răspuns eu, nu voi mai înÅ£elege ÃŽnvierea. Eu vreau să mănânc ou de PaÅŸti, ca să înÅ£eleg ÃŽnvierea.
Când se termina postul şi veneau Paştile, nu mâncam îndată oul, ci îl luam şi ieşeam afară din sat, pe câmpie, în locurile pustii. Acolo cântam «Hristos a înviat» şi troparele învierii cu toată puterea sufletului meu, cu dor şi evlavie, până se făcea aproape amiază. Atunci mă aşezam şi mâncam oul de Paşti, şi mi se părea că miroase frumos.
Stareţul Varsanufie de la Optina(7)
Când cu aveam trei-patru ani, împreună cu tatăl meu mergeam des la biserică şi de multe ori, când stăteam lângă icoana Maicii Domnului, mi se părea că Născătoarea de Dumnezeu se uită la mine din icoană şi zâmbeşte şi mă cheamă. Eu fugeam la tatăl meu.
– Tată, tată, Ea este vie! – repetam eu.
– Cine, copilaÅŸul meu?
– Născătoarea de Dumnezeu.
Tata nu mă înÅ£elegea. Odată, când aveam ÅŸase ani, s-a întâmplat următorul lucru: noi locuiam în vila de pe moÅŸia noastră din Orenburg. Casa noastră se afla într-un parc uriaÅŸ ÅŸi era păzită de paznici ÅŸi câini, astfel încât nu era posibil ca o persoană străină să pătrundă acolo fără să fie observată. Odată mă plimbam împreună cu tatăl meu prin parc ÅŸi, deodată, nu pot să-mi dau seama de unde, a apărut în faÅ£a noastră un bătrân. Apropiindu-se de tatăl meu, el a spus: „Ţine minte, părinte, că acest copilaÅŸ, la timpul său, va scoate suflete din iadâ€. După ce a spus aceasta, el a dispărut, în zadar l-au căutat apoi peste tot, nici unul dintre paznici nu l-a văzut.
Mama mea a murit atunci când eu am venit pe lume şi tatăl meu s-a căsătorit a doua oară. Mama mea vitregă era o femeie adânc credincioasă şi nemaipomenit de bună, astfel încât i-a ţinut pe deplin locul mamei mele. Şi pot să spun chiar că nici mama mea naturală nu ar fi putut să-mi dea o asemenea educaţie. Ea se deştepta foarte devreme şi în fiecare zi mergea cu mine la utrenie, neţinând cont de vârsta mea fragedă.
Era dimineaţa foarte devreme. Eu mă trezeam, însă nu voiam să mă scol. Camerista o ajuta pe mama să se spele, iar eu mă înfofoleam în pătură. Mama deja era gata.
– Ah, Pavel încă doarme, spunea ea, adu-mi încoace apă rece -îi zicea cameristei.
Într-o clipă eu ieşeam din pătură.
– Mămico, dar eu m-am trezit deja!
Mă îmbrăcau şi împreună cu mama mergeam la biserică. Era încă întuneric beznă, iar eu mă prăbuşeam în nămeţii de zăpadă şi păşeam în urma mamei, însă ei îi plăcea să se roage şi acasă. Citea acatistul, iar eu cântam cu glas tare şi subţire în toată casa:
– Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieÅŸte-ne pe noi!
Stareţul Simeon Kholmogorov(8)
Părinţii săi, fiind ştiutori de carte, după ce se întorceau de sărbători de la biserica din satul vecin, aflată la o depărtare de vreo 2-3 verste, îşi petreceau ziua citind Vieţile Sfinţilor, Evanghelia şi Psaltirea. Micul Ganea (diminutivul de la Gavriil), singurul lor băiat, a învăţat să citească din Psaltire, cu ajutorul surorilor lui mai mari, Eugenia şi Ana (mai târziu monahiile Evstolia şi Agnia).
Aceste lecturi au făcut o puternică impresie asupra întregii familii, căci ei toţi şi-au cunoscut păcătoşenia vieţii lor şi au dorit să urmeze celor plăcuţi lui Dumnezeu, care trăiau potrivit poruncilor lui Hristos. Erau foarte apropiaţi între dânşii, iubeau munca şi n-au cunoscut niciodată lipsuri materiale. Copiii erau înconjuraţi de afecţiunea înţeleaptă a părinţilor şi nu au fost vreodată pedepsiţi cu asprime. În plus, faţă de simpla dojana verbală, mama lor şi-a ales ca mijloc principal de educare a copiilor să se plângă lui Dumnezeu. Cu privire la aceasta, Stareţul povestea următoarele:
„Din când în când făceam câte o poznă, iar mama îmi spunea:
– Ganea, nu fi obraznic! Uite, pentru că nu asculÅ£i niciodată, mereu intri în încurcături, ÅŸi eu trebuie să răspund în faÅ£a lui Dumnezeu pentru purtarea ta. Căci tu, cu obrăznicia ta, faci păcate, iar mai târziu te vei chinui să scapi de ele.
Numai că tinereţea îşi urma cursul ei. Indiferent cât mă străduiam eu, intram iarăşi în vreo încurcătură. Atunci mama îngenunchea, ca de obicei, în faţa sfintelor icoane, şi, cu lacrimi ochi, începea să se plângă de mine lui Dumnezeu, rugându-se cu glas tare:
– Doamne, am cerut un fiu de la Tine. Dar el se poartă tare urât ÅŸi nici nu mă ascultă. Ce să mă mai fac cu el? El o să piară, iar eu mă voi osândi… O, Doamne! Nu-l mai lăsa, ci povăţuieÅŸte-l aÅŸa fel încât să nu mai facă nici un rău…
Astfel se ruga ca, plângând. Stăteam lângă ea, potolit acum, ascultându-i plângerile. Mi se făcea ruşine şi mă cuprindea mila faţă de draga mamă.
– Mămico, mămico!… N-o să mă mai port aÅŸa…, îi ÅŸopteam cu teamă.
Se ruga totdeauna lui Dumnezeu pentru mine. ÃŽi fâgăduiam din nou că nu voi mai fi necuviincios ÅŸi apoi, curând, stăteam iarăşi la rugăciune lângă eaâ€.
Mama lui era o femeie duhovnicească. Privea chiar şi năzdrăveniile lui copilăreşti cu ochi duhovniceşti, socotind dacă erau sau nu păcat. De asemeni, cântărea orice altceva din punct de vedere pur religios: dacă e plăcut lui Dumnezeu. Credea cu tărie în purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru oameni, credinţă pe care o împărtăşea şi restul familiei. Dacă iubitul şi singurul lor băiat, Ganea, se îmbolnăvea, înainte de orice de aducea rugăciune lui Dumnezeu. Dacă nu îi era mai bine, de făcea lui Dumnezeu vreo făgăduinţă, iar el se însănătoşea.
În copilăria sa, Ganea a fost firav şi adesea bolnav, aşa încât au fost făcute multe astfel de făgăduinţe: sa mergem la biserică în fiecare sărbătoare, să dea milostenie, să nu mănânce carne, să se roage acasă, să nu se însoare o vreme şi aşa mai departe. În împlinirea acestor făgăduinţe, viaţa familiei Zirianov deveni cu totul unică, pe jumătate monahală; iar felul lor de viaţă se deosebea chiar şi în afară de cel al fermierilor din vecinătate. La început, aceasta atrase tot felul de bănuieli, iar mai târziu calomnieri prin tribunal, din partea unui unchi şi a preotului paroh. Procesul se încheie, bineînţeles, în favoarea familiei.
Evlavia părinţilor s-a transmis cu totul special în sufletele sensibile ale copiilor, devenind proprie lor. Credeau şi ei, fără îndoială, în Dumnezeu şi îi simţeau dragostea şi purtarea Sa de grijă. Iată câteva întâmplări care ne înfăţişează ce-a simţit Ganea când era copil, adolescent şi tânăr.
PărinÅ£ii săi l-au dus pentru prima dată la slujba ÃŽnvierii când Ganea nu avea decât trei sau patru aniÅŸori. Atmosfera era sărbătorească: sfintele slujbe din biserica satului, dangătul vesel al clopotelor, strălucitoarea lumină a candelabrelor, cântările minunate, mulÅ£imea oamenilor cu lumânările aprinse, bucuria de pe feÅ£ele lor, răspunsul unanim la urarea preotului – Adevărat a înviat! -, toate acestea au făcut o impresie atât de adâncă în sufletul lui Ganea ÅŸi în mintea lui, încât nu mai înceta a o întreba pe mama:
– O să mai stăm cu lumânări? Când vor mai striga oamenii: „Hristos a înviat!â€?
– Peste un an, Ganea.
Copilului i s-a părut un timp prea lung ca să aÅŸtepte… AÅŸa că s-a hotărât să refacă el însuÅŸi Pastele: se duse în ÅŸopron ÅŸi, apăsându-ÅŸi nasul de sticla de la fereastră, a început să-ÅŸi închipuie slujba de PaÅŸti. Era ÅŸi preotul în veÅŸminte strălucitoare, erau ÅŸi lumânările aprinse, era ÅŸi candelabrul!…
– Dar ce e asta? Ce este aceasta?
Dintr-o dată s-a ivit în văzduh un candelabru ceresc încarcat de flăcărui strălucitoare care s-a coborât mai aproape de Ganea; un fel de lumină negrăită s-a ivit ca nişte stâlpi de foc dintr-un loc în altul şi de jur-împrejur, ca nişte cercuri de curcubee, închipuind asemănarea Crucii.
Inima lui Ganea îngheÅ£a; s-a lipit de fereastră ÅŸi se uita, ÅŸi se uita… Ce priveliÅŸte minunată! Era chiar mai frumoasă decât biserica satului! Åži, brusc, auzi un glas:
– Tu eÅŸti al Meu!
– Al cui sunt eu? gândi Ganea.
– Al lui Dumnezeu! Åži, totodată, vedenia dispăru.
Apoi, acelaÅŸi cer de toate zilele, norii, acelaÅŸi ÅŸopron… Acum, mama îl chema pe iubitul ei:
– Ganea, Ganea dragă! Unde te-ai ascuns? Hai să mănânci!
– Ganea intră, dar, neputând să se aÅŸeze din pricina bucuriei sale lăuntrice, sărea într-un picior, spunând întruna:
– Eu nu sunt al tău, eu nu sunt al tău!…
– O, Doamne, ce i s-o fi întâmplat? se întrebă mama, alarmată.
– Dar atunci, al cui eÅŸti?
– Eu sunt al lui Dumnezeu, al lui Dumnezeu! Åži începu din nou să Å£opăie, zicând: Nu sunt al tău!
Trecură zece ani. Avea propria lui sanie, dar nu avea nici un derdeluş pe care să se poată da. Mama nu i-ar fi îngăduit să se ducă pe dealul de lângă sat, pe care se jucau ceilalţi copii, ca nu cumva să vadă sau să audă ceva rău.
Postul Mare sosi; în sat, prima săptămână era respectată cu stricteÅ£e. Åži pentru că nu mai era nimeni pe dealul îngheÅ£at, Ganea s-a hotărât să se ducă el. „Acum mă pot duce!†a decis el. A plecat fără să-ÅŸi mai întrebe părinÅ£ii. Numai că, la puÅ£in timp după ce a început să coboare, a intrat într-o buturugă care bloca derdeluÅŸul îngheÅ£at ÅŸi l-a împiedicat să mai alunece. Un cui ruginit ieÅŸea afară din butuc. Ganea se izbi brusc de buturugă ÅŸi, fiind aruncat de pe sanie, a trecut razant cu cuiul… îşi sfâşie nu numai perechea nouă de pantaloni, ci ÅŸi pâslarii cei noi. Ţâşni ÅŸi sângele…, dar nu simÅ£ea nici o durere: era prea speriat din pricină că nu ÅŸi-a ascultat părinÅ£ii ÅŸi ÅŸi-a stricat ghetele.
– Ce vor spune acum mama ÅŸi tata?… Mai bine să mă grăbesc acasă!
S-a suit în vârful unei şuri de paie şi a început să se roage Sfântului Simeon, Făcătorul de Minuni din Verkoturie, care era cinstit ca sfânt de către toţi cei din jurul Munţilor Urali şi în toată Siberia. Se ruga fierbinte, cu lacrimi: îi părea rău că a plecat la derdeluş, fără binecuvântarea părinţilor şi a făgăduit să se îndrepte, pentru ca, în cele din urmă, să promită plăcutului lui Dumnezeu acestea:
– Voi merge fără greÅŸ pe jos până la moaÅŸtele tale (cam 280 de verste), numai vindecă-mă, trebuie să mă vindeci!
Apoi, din pricina oboselii, a adormit în rugăciune fierbinte…
Şi astfel, a văzut în vis un bărbat cu o înfăţişare uimitoare, apropiindu-se de el. Faţa îi era severă, dar prietenoasă. Purta o haină aspră, jerpelită, dar curată şi foarte scorţoasă, ca şi cum cineva tocmai ar fi terminat să o calce. Îl întrebă pe Ganea:
– De ce m-ai chemat? Ganea îi răspunse în vis:
– Te rog, vindecă-mă, o, plăcutule al lui Dumnezeu!
– Åži te vei Å£ine de cuvânt – ca să mergi la Verkoturie?
– Voi merge, voi merge cât se poate de sigur! Numai vindecă-mă, Sfinte! Te rog, te rog, vindecă-mă!…
Sfântul Simeon îi atinse piciorul, în dreptul rănii, apoi dispăru. Ganea se trezi din pricina durerii mari de picior, şi îşi întinde spontan mâna ca să se scarpine. Abia atunci a înţeles ce se întâmplase, şi se înspăimântă: rana se vindecase complet, iar când o scarpină, pielea se desfăcu precum o coajă veche, şi dedesupt a zărit pielea rozie proaspătă.
Ganea căzu în genunchi, ÅŸi cu cutremur ÅŸi bucurie începu să mulÅ£umească Făcătorului de Minuni din Verkoturie. Nu destăinui această întâmplare părinÅ£ilor. Mai trecură câţiva ani. Ganea nu înceta să dorească a merge la Verkoturie pentru a se închina moaÅŸtelor Sfântului Simeon. în cele din urmă se ivi ÅŸi prilejul favorabil: un grup mare de pelerini avea să se strângă în satul vecin Florov pentru a se duce la moaÅŸtele Sfântului. Ganea primi ÅŸi el încuviinÅ£area de a merge cu surorile lui. ÃŽn noaptea dinaintea plecării, Ganea văzu în vis un drum. Prin faÅ£a lui treceau ca fulgerul sate, râuri, păduri, iar el înainta tot mai repede. Unde ÅŸi către ce ducea acest drum?… Când plecară în ziua următoare, Ganea începu să recunoască satele, pădurile ÅŸi apele de-a lungul drumului: erau exact aceleaÅŸi pe care le văzuse în vis. Cât de bine cunoÅŸtea acest traseu!
La Verkoturie, toată lumea se împărtăşi cu Sfintele Taine, iar în a ÅŸaptea zi se pregătiră pentru întoarcerea acasă. Ganea era neliniÅŸtit;: avea în buzunar câteva monede noi, dar nu găsea nici un ţăran nevoiaÅŸ căruia să i le dea. Acel pelerin minunat pe care-l văzuse când intrau în Verkoturie, ÅŸi care semăna cu omul care apăruse în vis ÅŸi-l vindecase, nu mai era de găsit nicăieri. Pe neaÅŸteptate, când nu mai avea nici o speranţă de a mai vedea acel pelerin minunat, s-a trezit cu el alături – îngenunche ÅŸi, privindu-l, îl luă de mână ÅŸi-i spuse cu blândeÅ£e:
– Vei fi călugăr!… Vei fi schimonah!…, iar lui Ganea i se păru că mai adaugă: Vei fi aici!…
Între timp, Ganea îşi scoase în grabă copeicile cele noi din buzunar şi le puse în mâna pelerinului. Acesta s-a pierdut curând în mulţime şi îl pierdu din vedere.
Proorocia acelui pelerin misterios se adeveri: Ganea, într-adevăr avea să devină călugăr schimonah. Dar ce însemnară cuvintele: „Vei fi aici†– despre aceasta stareÅ£ul însuÅŸi evita să vorbească ÅŸi schimba subiectul.
_______________________________________________________
(1) S-au utilizat ediţiile mai vechi ale Vieţilor sfinţilor, cele din jurul anului 1900.
(2) Învăţătura dobândită în afara Bisericii. (cultura păgână)
(3) Paragrafele acestea, din viaţa Sfântului Pantelimon, au fost aduse în atenţie tocmai pentru a arăta că bunele deprinderi creştine şi credinţa dreaptă, sădite în copilărie, pot da rod mai târziu, chiar dacă acel copil a pierdut, aparent, în şcolile lumii conştiinţa creştină. Dar acest caz nu este unul demn de urmat, ci el este pus în evidenţă pentru a nu descuraja nici eforturile mai mici ale unor părinţi mai puţin conştienţi.
(4)„Sfântul Nectarie, sfântul secolului nostruâ€, Sotos Hondropoulos, Ed. Bunavestire, Bacău, 2001.
(5) „De la pământ la cer. Activităţile misionare ale Sfântului Inochentie din Alaskaâ€, Monah Andrew Wermuth, Ed. Bunavestire, GalaÅ£i, 2002.
(6) “ Un StareÅ£ Sfânt. Fericitul Părinte Iacov, egumen al Sfintei Mănăstiri Cuviosul Davidâ€, Ed. Bunavestire, Bacău, 2002.
(7) “StareÅ£ul Varsanufie de la Optina, MoÅŸtenire Duhovnicească”, Ed. Bunavestire, GalaÅ£i, 2002.
(8) „StareÅ£ul Simeon Kholmogorov, Umil din cei de demult – stareÅ£ul Gavriil†Ed. Bunavestire, Bacău, 1998.