Sari la conținut

APOLOGIA VIEÅ¢II MONAHALE

  • de

1. P.G. XLVII, col. 319-332. Lucrarea aceasta a fost tradusă în româneÅŸte prima oară de Gherasim Safîrin ÅŸi publicată în revista „Biserica Ortodoxă Română”: partea I: VI (1882-1883), p. 366-378, 430-439; partea a H-a: VI (1882-1883), p. 487-498, VII (1883-1884), p. 475-495; partea a III-a: VIII (1884-1885), p. 49-66, 147-150, 222-236, 353-365, 584-606. Traducerea literală a titlului acestei opere hrisostomice este: „Către cei care atacă pe cei care îndeamnă la viaÅ£a monahală”.

Introducere (2)

2. Partea aceasta a fost denumită Introducere de către traducător.

1. Evreii, întorşi dintr-o lungă robie, au avut de gând să zidească templul din Ierusalim dărâmat la pământ de mulţi ani,3 dar nişte oameni barbari şi cruzi, fără frică de Dumnezeul în cinstea Căruia iudeii voiau să înalte templul, fără milă de nenorocirea suferită de poporul iudeu, de care abia scăpase după îndelungată vreme, fără teamă de pedeapsa dată de Dumnezeu celor ce îndrăznesc să săvârşească astfel de fapte, fără sprijinul nimănui, au încercat la început să împiedice zidirea templului. Cum însă încercările lor au fost zadarnice, au trimis scrisori împăratului perşilor; în aceste scrisori acuzau pe locuitorii Ierusalimului că sunt răzvrătitori, doritori de noi orânduiri sociale, războinici; şi l-au convins pe împărat să le îngăduie ca, în numele lui, să împiedice zidirea templului. Luând de la împărat această împuternicire, au năvălit cu mulţi călăreţi împotriva iudeilor şi au întrerupt lucrările de zidire a templului. Se făleau cu victoria lor, pentru care ar fi trebuit să plângă, şi socoteau că viclenia lor şi-a ajuns scopul4.
3. I Ezdra 1-4.
4. I Ezdra 4, 1-24.

Şi totuşi această aşa-zisă victorie nu era să fie decât începutul şi pricina nenorocirilor ce aveau să cadă pe capul lor nu după multă vreme. Lucrările pentru zidirea templului au continuat şi au avut un sfârşit strălucit. Acei oameni vicleni şi cruzi au învăţat, şi, prin ei, toţi, că orice om, fie Mitridate, cum a fost cazul atunci, fie oricare altul, care ar voi să lupte împotriva celor ce au de gând să facă un lucru bun, nu luptă împotriva oamenilor, ci împotriva Dumnezeului cinstit de săvârşitorii faptelor bune. Niciodată nu poate să aibă un sfârşit bun omul care se luptă cu Dumnezeu. Se poate întâmpla ca la începutul cutezanţei lui să nu păţească nimic. Dacă nu este pedepsit îndată, apoi aceasta se datoreşte faptului că Dumnezeu îl cheamă la pocăinţă şi-i dă răgaz să se deştepte, ca dintr-o beţie. Dacă însă stăruie în cutezanţa sa, el nu mai are nici un câştig dintr-o atât de îndelungată răbdare a lui Dumnezeu; vor folosi însă alţii foarte mult, căci vor învăţa din pedeapsa dată lui că niciodată nu trebuie să declari război lui Dumnezeu, din a Cărui mână nebiruită nu poţi scăpa. Şi într-adevăr, nu după multă vreme, au venit, peste cei care opriseră pe evrei să zidească templul, nenorociri aşa de mari, încât toate celelalte nenorociri păleau în faţa grozăviei tragediei lor. Mâinile iudeilor împiedicaţi de a-şi îndeplini gândul lor au ucis şi au junghiat mulţime de duşmani; pământul se înmuiase până la o mare adâncime de sângele celor ucişi; de atâta sânge se prefăcuse pământul în noroi; trupurile cailor şi ale oamenilor stăteau grămadă unele peste altele; din trupurile şi rănile lor deschise ieşeau o mulţime de viermi; pământul era acoperit de cadavre, iar acestea, la rândul lor, acoperite de viermi. Puteai spune, uitându-te pe acel câmp de bătălie, că nu se găseau trupuri de oameni morţi sub viermi, ci izvoare de viermi; izvoarele acestea de viermi scoteau din toate părţile la iveală neamul acela de vieţuitoare, aşa Că din putreziciunea aceea viermii creşteau mai repede decât stuful, nenorocirea aceasta n-a ţinut zece sau douăzeci de zile, ci vreme îndelungată. A fost pedeapsă dată aici pe pământ acelor oameni ce au luptat împotriva lui Dumnezeu, dar pedeapsa pe care o vor primi dincolo, pe lumea cealaltă, va fi cu mult mai cumplită decât aceasta. Trupurile lor, însufleţite, vor fi supuse la chinuri şi dureri, cu neputinţă de spus prin cuvinte, nu o mie de ani, nici zece mii, nici de două ori sau de trei ori pe atâta, ci veşnic. Fericitul Isaia şi Iezechiel, văzătorul minunatelor vedenii, cunosc aceste două feluri de pedepse, cea de pe pământ şi cea din viaţa cealaltă. Aceşti doi profeţi şi-au împărţit între ei descrierea pedepselor primite de oameni: unul a descris pedeapsa de pe pământ, iar celălalt, pedeapsa de pe lumea cealaltă.

2. N-am vorbit la întâmplare despre toate aceste lucruri, ci pentru că un prieten mi-a adus o ştire tristă şi cumplită, plină de ocară faţă de Dumnezeu. Sunt unii oameni care au şi acum aceeaşi cutezanţă ca şi barbarii despre care am vorbit mai sus; dar, mai bine spus, cutezanţa lor este mai nelegiuită decât a acelora. Este vorba de unii oameni care prin toate căile prigonesc pe cei care îndeamnă la îmbrăţişarea vieţii monahale; oamenii aceştia interzic, sub cumplită ameninţare, să se vorbească cumva despre acest fel de vieţuire şi să se răspândească o astfel de învăţătură.

La auzul unei astfel de ştiri, îndată am ridicat glasul şi l-am întrebat de nenumărate ori pe prietenul care mi-a adus această veste dacă nu cumva glumeşte vorbind aşa.
– Ferească Dumnezeu, mi-a răspuns el. N-aÅŸ putea să glumesc vreodată cu astfel de lucruri, nici să spun sau să născocesc prin cuvânt ceva împotriva unei idei, preÅ£uite nespus de mult de mine, împotriva monahismului. AÅŸ dori să nu aud de această prigoană nici acum, când s-a pornit atacul împotriva monahismului.

La auzul acestei mărturisiri am suspinat cu mai multă amărăciune şi am zis:
– Asemenea gânduri sunt cu atât mai nelegiuite faţă de gândurile lui Mitridate ÅŸi ale celorlalÅ£i nelegiuiÅ£i cu cât ÅŸi templul pe care voim să-l zidim noi prin viaÅ£a monahală, sufletul, este mai vrednic de cinste decât templul din Ierusalim.

L-am întrebat din nou:
– Spune-mi, te rog, cine-s aceÅŸtia, de unde sunt cei ce au această cutezanţă? Pentru ce, pentru care pricină ÅŸi cu ce scop aruncă cu pietre în văzduh, aruncă săgeÅ£i spre cer ÅŸi pornesc război împotriva Dumnezeului păcii? Sameas, Forateii ÅŸi conducătorii asirienilor, ca ÅŸi toÅ£i ceilalÅ£i erau păgâni, cum se poate vedea ÅŸi după numele lor, duceau o viaţă cu totul deosebită de viaÅ£a iudaică ÅŸi nu voiau, întrucât le erau vecini, ca numărul iudeilor să crească, fiindcă socoteau că, prin înmulÅ£ire, iudeilor le va creÅŸte ÅŸi puterea ÅŸi vor întuneca propria lor putere. Dar acestora, care au cutezanÅ£a să atace viaÅ£a monahală, ce libertate li se micÅŸorează, ce privilegii li se iau, pe cine dintre puternicii pământului îi au alături ca sprijin? DuÅŸmanii de atunci ai iudeilor se sprijineau pe împăraÅ£ii perÅŸilor, cărora le convenea fapta lor. împăraÅ£ii noÅŸtri însă, după credinÅ£a mea, au cu totul alte idei ÅŸi alte dorinÅ£e decât duÅŸmanii vieÅ£ii monahale. De asta sunt cu totul nedumerit, când, sub domnia unor împăraÅ£i care trăiesc în dreaptă credinţă, te aud că spui că unii oameni au îndrăzneala să răspândească astfel de idei chiar în mijlocul oraÅŸelor.

Prietenul meu mi-a răspuns:
– Ce-ai spune dacă ai afla un lucru ÅŸi mai ciudat: Cei care au pornit un astfel de război vor să spună că sunt oameni evlavioÅŸi ÅŸi se numesc pe ei înÅŸiÅŸi creÅŸtini, iar mulÅ£i dintre ei sunt chiar monahi. Mai mult încă, unul dintre ei, prin inspiraÅ£ia diavolului, a cutezat să spună cu limba lui spurcată că se va lepăda de credinţă ÅŸi va jertfi idolilor, căci nu mai poate suferi văzând că oameni liberi, nobili ÅŸi în stare să trăiască o viaţă uÅŸoară ÅŸi plăcută sunt puÅŸi să ducă această viaţă aspră.
Când am auzit şi aceste cuvinte, am simţit în sufletul meu o rană mai dureroasă decât o rană în trup. Gândindu-mă la urmările groaznice ce le pot avea astfel de idei, plângeam soarta întregii omeniri şi am spus către Dumnezeu:
„Ia-mi, Doamne, sufletul din mine, ÅŸi de necazurile mele izbăveÅŸte-mă! Scapă-mă de viaÅ£a aceasta trecătoare ÅŸi du-mă în locul acela unde nimeni nu va rosti astfel de cuvinte ÅŸi nici nu voi auzi astfel de idei. Åžtiu că plecând din lumea aceasta, aÅŸa nepregătit cum sunt, mă va înghiÅ£i întunericul cel mai din afară în care este plânsetul ÅŸi scrâşnirea dinÅ£ilor, dar îmi va fi mai plăcut să aud scrâşnirea dinÅ£ilor decât oameni care să rostească astfel de cuvinte”.

Prietenul meu, văzându-mă atât de îndurerat, mi-a spus: – Acum nu-i timp de lacrimi ÅŸi suspine! Nici nu vei putea vreodată cu aceste lacrimi să capeÅ£i înapoi pe cei ce au pierit sau sunt pe cale de a pieri; în afară de asta, cred că lacrimile nu pot opri răul. Trebuie să vedem cum putem stinge focul, cum putem opri ciuma. Asta-i datoria noastră. Dacă ai vrea să-mi dai ascultare, lasă la o parte plânsetele acestea ÅŸi alcătuieÅŸte o lucrare care să cuprindă sfaturi ÅŸi îndemnuri pentru cei cuprinÅŸi de această boală, pentru cei tulburaÅ£i de astfel de idei, pentru a-i mântui atât pe ei, cât ÅŸi pe ceilalÅ£i oameni. Eu voi lua lucrarea aceasta ÅŸi, în loc de altă doctorie, o voi pune în mâinile celor bolnavi. Am mulÅ£i prieteni care suferă de această boală; îmi vor îngădui să-i vizitez o dată, de două ori ÅŸi de mai multe ori ÅŸi sunt încredinÅ£at că vor fi eliberaÅ£i de această ciumă.

– Măsori, dragă prietene, i-am spus, cu măsura dragostei tale puterea mea de creaÅ£ie. Nu mă socot atât de destoinic ÅŸi mă ruÅŸinez să întrebuinÅ£ez aparenta mea putere de creaÅ£ie la un astfel de subiect, în afară de asta, aÅŸ fi silit printr-o astfel de lucrare să scot la iveală păcatele noastre, ale creÅŸtinilor, ÅŸi mi-ar fi ruÅŸine de toÅ£i păgânii, contemporani ÅŸi de mai târziu, combătuÅ£i de mine nu mai puÅ£in pentru învăţăturile lor decât pentru viaÅ£a păcătoasă pe care o duc. Dacă unii dintre ei vor simÅ£i că printre creÅŸtini sunt oameni care combat atât de mult virtutea ÅŸi filosofia, încât nu numai că îndepărtează din viaÅ£a lor oboselile ÅŸi munca pentru dobândirea acestora, dar nici nu suferă să li se vorbească despre ele; mai mult încă, dacă vor simÅ£i că se găsesc printre creÅŸtini oameni care nu-ÅŸi opresc aici nebunia lor, ci urmăresc cu ura lor ÅŸi pe un altul care s-ar gândi să practice aceste virtuÅ£i ÅŸi căruia i-ar face plăcere să se vorbească despre ele; dacă deci păgânii vor simÅ£i că se găsesc astfel de oameni printre noi, creÅŸtinii, mă tem că nu ne vor socoti oameni, ci fiare, dihănii, genii rele, duÅŸmani ai neamului omenesc. Vor avea această părere nu numai despre cei vinovaÅ£i de acest fel de idei, ci despre toÅ£i creÅŸtinii.

Prietenul meu a început să râdă şi mi-a zis:
– GlumeÅŸti când spui asta! ÃŽÅ£i voi aduce însă un argument mai bun decât al tău, dacă te temi să nu afle păgânii din cuvintele tale ceea ce au cunoscut toÅ£i încă de mult din fapte, riu ÅŸtiu cum, dar parcă un duh rău a umplut sufletele tuturor oamenilor, încât gurile tuturor nu vorbesc decât despre asta. Dacă te-ai duce în piaţă, în spitale, în orice parte a oraÅŸului unde se adună de obicei cei care nu vor să muncească, vei vedea că toată lumea râde ÅŸi face haz. Iar pricina râsului ÅŸi hazului tuturor sunt istorisirile în care se povesteÅŸte ce pătimesc monahii de la vrăjmaÅŸii vieÅ£ii monahale, întocmai ca niÅŸte luptători care au luat parte la multe lupte, care au făcut fapte de bravură ÅŸi simt plăcere să povestească faptele lor de vitejie, tot astfel ÅŸi aceÅŸtia se bucură de nelegiuirile săvârÅŸite împotriva monahilor. Vei auzi pe unul spunând: „Eu sunt cel dintâi care am pus mâna pe cutare călugăr ÅŸi l-am stâlcit în bătăi!”; pe altul: „Eu, înaintea altora, am descoperit ascunziÅŸurile lor!”. „Eu, spune un altul, eu sunt cel care am întărâtat mai mult decât alÅ£ii pe judecători împotriva călugărilor!”. Altul îşi face o laudă că a aruncat pe monahi în închisoare, că au fost chinuiÅ£i în temniţă, că i-a târât pe bărbaÅ£ii aceia sfinÅ£i prin piaÅ£a publică. Åži fiecare se laudă cu altă ispravă. ToÅ£i care ascultă isprăvile lor fac haz de ele. Toate acestea se petrec între creÅŸtini când se adună la sfat. Păgânii râd ÅŸi de ei, ÅŸi de cei batjocoriÅ£i de ei: de unii pentru isprăvile lor, iar de alÅ£ii pentru păţaniile lor. Este în oraÅŸe o astfel de situaÅ£ie, încât ai impresia unui război civil, dar cele ce se petrec sunt cu mult mai cumplite decât războiul civil. Åži pe bună dreptate, căci cei care au luat parte la un război civil blestemă cumplit pe cei ce l-au provocat, când îşi aduc mai târziu aminte de el, ÅŸi atribuie unui demon rău toate nenorocirile petrecute în cursul războiului; ei se ruÅŸinează cu atât mai mult de ceilalÅ£i cetăţeni cu cât au luat parte mai mult decât alÅ£ii la luptele din timpul războiului civil. Cei care-ÅŸi bat joc de monahi ÅŸi-i vatămă, dimpotrivă, se fălesc cu isprăvile lor. Deosebirea dintre un război ÅŸi altul nu constă numai în aceea că lupta dusă împotriva monahilor este mai blestemată decât războiul civil ÅŸi că este dusă împotriva unor oameni sfinÅ£i, care n-au făcut rău nimănui, ci că lupta este dusă contra unor oameni care nu pot să facă cuiva vreun rău, ei fiind pregătiÅ£i sufleteÅŸte numai să sufere.

– OpreÅŸte-te, opreÅŸte-te, i-am spus. Mi-este de ajuns ce mi-ai povestit; sau poate vrei să-mi pierd cu totul răsuflarea! ÃŽngăduie-mi să mă retrag cu puÅ£ina putere ce mi-a rămas! Voi alcătui lucrarea pe care mi-ai cerut-o. Numai, te rog, nu-mi mai povesti ceva mai mult, ci du-te ÅŸi roagă-te lui Dumnezeu ca să se risipească norul amărăciunii mele ÅŸi să-mi ajute Dumnezeu, împotriva Căruia se duce războiul, ca să pot vindeca pe vrăjmaÅŸii Lui. NegreÅŸit Dumnezeu îmi va da acest ajutor, fiindcă este iubitor de oameni ÅŸi nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă ÅŸi să fie viu.5 (Iez. 33, 11)

Cu aceste cuvinte m-am despărţit de prietenul meu, iar • fcu am început să scriu această lucrare.

Dacă grozăvia ar consta numai în faptul că acei sfinţi ai i lui Dumnezeu şi acei bărbaţi minunaţi sunt târâţi, sfâşiaţi şi duşi înaintea judecăţii, că sunt bătuţi şi că suferă cele povestite mai sus, şi n-ar consta şi în aceea că din pricina acestor nelegiuiri se îndreaptă mare pedeapsă pe capul făptaşilor, nu m-aş întrista deloc de cele făptuite, ci aş râde cu multă poftă şi din plin. Mamele fac haz când copilaşii lor le lovesc, fără ca ei înşişi să-şi facă vreo rană; şi cu cât le vor lovi cu mai multă mânie, cu atât plăcerea mamelor sporeşte, încât se tăvălesc de râs; dar când copilul continuă să le lovească cu şi mai multă furie şi se răneşte, pentru că i-a intrat în mână fie boldul cu care-şi prind mamele bluzele de cingătoare, fie acul prins la pieptul lor, atunci da, atunci mamele lasă râsul şi suferă mai mult decât copilaşul rănit şi caută să-i tămăduiască rana, iar pe viitor îl opresc, ameninţându-l, să se mai joace aşa, ca să nu păţească la fel. Şi eu m-aş purta ca şi mamele dacă aş vedea că mânia aceasta copilărească a duşmanilor monahilor şi rana lor nu le-ar pricinui chiar lor mare vătămare. Dar pentru că puţin mai târziu vor plânge, vor lăcrima şi se vor jeli, deşi acum nu simt această nevoie, fiind stăpâniţi de mânie, şi nu vor avea un plânset asemănător plânsetului copiilor mici, ci plânsetul prilejuit de întunericul cel mai dinafară, de focul cel nestins, voi face ceea ce fac mamele, cu singura deosebire că eu voi vorbi cu astfel de copii nu cu ameninţări şi cu ocări, cum fac mamele, ci prin cuvinte mângâietoare şi cu multă bunăvoinţă. Monahii n-au nici o pagubă şi vătămare de pe urma insultelor şi suferinţelor; dimpotrivă, plata lor este mai bună, iar îndrăznirea lor înaintea lui Dumnezeu, mai mare. Dacă aş spune că pe aceşti monahi îi aşteaptă bunătăţile din lumea cealaltă, poate că voi, păgânii şi necredincioşii, aţi râde cu gura plină, pentru că aşa vă place să râde’i; dar dacă vă voi spune că pe ei îi aşteaptă bunătăţi din lumea aceasta, nu veţi râde de cuvintele mele, chiar dacă aţi fi de o mie de ori mai porniţi spre râs de cum sunteţi; nu veţi putea râde, chiar dacă veţi voi, căci înseşi lucrurile vor vorbi împotriva voastră.

Aţi auzit negreşit de Neron, ajuns celebru din pricina desfrânării lui. A fost cel dintâi şi singurul dintre împăraţi care a născocit noi chipuri de desfrânare şi de necuviinţă. Neron a învinuit pe fericitul Pavel, care a trăit pe timpul domniei lui, de aceleaşi fapte de care voi îi acuzaţi pe aceşti sfinţi bărbaţi. Fericitul Pavel câştigase pentru credinţa creştină pe o concubină a lui Neron, iubită foarte mult de el, şi a înduplecat-o totodată să părăsească legătura sa necurată. Din pricina asta Neron l-a numit pe Pavel plagă a societăţii, înşelător şi, în sfârşit, i-a adus şi alte învinuiri, ca acelea pe care le rostiţi voi acum. L-a pus mai întâi în lanţuri, dar, pentru că nu l-a înduplecat să înceteze de a mai sfătui pe faţă, a pus, în cele din urmă, să fie omorât. Ce a păgubit cel omorât? Ce a folosit ucigaşul? Cât folos a avut Pavel cel ucis atunci, şi câtă pagubă Neron ucigaşul! Nu este, oare, căutat de întreaga lume ca un înger? Spun doar atât, ca să arăt numai bunătăţile din lumea aceasta dobândite de Pavel. Nu este, oare, Neron hulit de toţi ca o adevărată plagă a societăţii şi ca un demon?

4. Trebuie însă să vorbesc pentru cei credincioşi şi de bunătăţile primite pe lumea cealaltă, chiar dacă voi, necredincioşii, nu credeţi în existenţa lor, cu toate că ar trebui să credeţi în ele, întemeiaţi pe existenta bunătăţilor din lumea aceasta. Vă voi vorbi despre ele. Nu le voi trece cu vederea oricare ar fi părerea voastră.

Care vor fi bunătăţile cele de dincolo? Care va fi soarta lui Neron şi a lui Pavel?

Nenorocitul ÅŸi nefericitul Neron posomorât, trist, plin de ruÅŸine ÅŸi roÅŸu la faţă, cu ochii plecaÅ£i în jos, va fi dus încolo unde este viermele cel neadormit ÅŸi focul cel nestins. Fericitul Pavel va sta cu multă îndrăznire chiar lângă tronul ÃŽmpăratului ceresc, strălucind în lumină, îmbrăcat cu o slavă atât de mare, încât nu este întru nimic mai mică decât slava îngerilor ÅŸi a arhanghelilor; va primi o răsplată atât de mare cât trebuie să primească un om care ÅŸi-a afierosit trupul ÅŸi sufletul faptelor bine plăcute lui Dumnezeu. AÅŸa stau lucrurile pe lumea cealaltă. Multă răsplată aÅŸteaptă pe cei care au făcut fapte bune, iar răsplata este ÅŸi mai mare când cei care au săvârÅŸit faptele cele bune au trecut prin primejdii ÅŸi au suferit ocări ÅŸi necinste de la oameni. Dacă doi oameni săvârÅŸesc aceeaÅŸi faptă bună, unul însă o săvârÅŸeÅŸte fără nici o osteneală, iar altul cu multă osteneală, apoi ÅŸi cinstea ÅŸi cununile unuia ÅŸi ale altuia sunt deosebite. AcelaÅŸi lucru se petrece ÅŸi în război: cel care săvârÅŸeÅŸte o faptă de vitejie este încununat, dar este cu mult mai mare cinstea ÅŸi răsplata aceluia care poate să-ÅŸi arate ÅŸi rănile căpătate în timp ce a săvârÅŸit fapte de vitejie. Dar de ce vorbesc eu oare de răsplăţile date celor ce sunt în viaţă, când pe tot cuprinsul Greciei sunt proslăviÅ£i ca salvatori ÅŸi apărători ai patriei cei care n-au adus alt folos concetăţenilor lor decât că au murit în război luptând pentru apărarea patriei? Oare râsul ÅŸi hazul v-au ocupat atât de mult viaÅ£a voastră, încât nu cunoaÅŸteÅ£i nici aceste lucruri? Prin urmare, dacă niÅŸte păgâni, care n-au avut deloc idei sănătoase, au putut să se gândească la aceasta, adică de a slăvi cu multă cinste pe cei care au murit pentru a-i apăra, fără să mai facă vreo altă faptă bună, cu atât mai mult va face Hristos asta, El care răsplăteÅŸte cu daruri mult mai mari pe cei care-ÅŸi pun viaÅ£a în primejdie pentru El. Hristos dă multă plată nu numai celor care au suferit persecuÅ£iile, nu numai celor care au fost răniÅ£i, închiÅŸi, uciÅŸi ÅŸi junghiaÅ£i pentru numele Lui, ci chiar ÅŸi acelora care doar au suferit ocări ÅŸi cuvinte insultătoare. Hristos a spus: „Fericiri veÅ£i fi când vă vor urî pe voi oamenii ÅŸi când vă vor alunga ÅŸi vă vor ocări ÅŸi vor lepăda numele vostru ca un rău din pricina Fiului Domnului; bucuraÅ£i-vă în ziua aceea ÅŸi săltaÅ£i căci, iată, plata voastră multă este în ceruri”.6
6. Luca 6, 22-23.

Prin urmare, dacă suferinţa şi ocara poartă în sine răsplată pentru cei ce suferă şi sunt ocărâţi, atunci urmează că acela care împiedică suferinţa şi ocara lor nu face un serviciu celor ocărâţi, ci celor care ocărăsc şi care pricinuiesc suferinţa. Celor ocărâţi şi celor ce suferă le pricinuiesc pagubă, căci le curmă prilejul de a fi răsplătiţi şi le răpesc ocazia de a se bucura şi a sălta de veselie.

Pentru toate aceste motive ar fi trebuit să nu fi scris această lucrare şi să las ca vrăjmaşii monahismului să-şi continue opera lor, care le prilejuieşte monahilor mare bogăţie de bunătăţi şi-i face să aibă mai multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu. Totuşi, pentru că suntem mădulare unii altora, nu trebuie ca, pe de o parte, să ne îngrijim de soarta unor oameni care se găsesc într-o astfel de stare sufletească cum sunt prigonitorii monahilor, chiar dacă ei tăgăduiesc că prin asta le-am face vreun serviciu, iar pe de altă parte, să-i dispreţuim, în ce priveşte pe monahii prigoniţi, trebuie să spun că ei vor avea şi alte prilejuri de a căpăta răsplata lor, chiar dacă n-ar mai suferi nimic acum din partea prigonitorilor lor; în ce priveşte pe prigonitori însă, trebuie să spun că nu vor mai putea să se mântuie dacă nu vor pune capăt prigoanei.
De aceea voi lăsa la o parte pe monahii ocărâţi şi chi-nuiti şi mă voi adresa vouă, prigonitorilor. r Vă rog, şi mă cuceresc vouă, să daţi ascultare sfaturilor mele. Nu îndreptaţi sabia împotriva voastră înşivă, nu daţi Cu piciorul în bolduri!7
7. Fapte 9, 5.

Să nu supăraţi pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, în timp ce socotiţi că faceţi supărări oamenilor. Ştiu şi sunt convins că veţi lăuda gândul meu, dacă nu acum, negreşit mai târziu. Doresc însă ca această convingere s-o căpătaţi chiar acum, pentru ca nu cumva mai târziu să fie zadarnică încredinţarea că v-am sfătuit spre binele vostru. Tot astfel şi bogatul din Evanghelie,8 pe când trăia, socotea basme şi poveşti sfaturile şi îndemnurile profeţilor şi ale Legii (8. Luca 16, 19-31).

Când a ajuns însă pe lumea cealaltă, a preÅ£uit sfaturile lor, dar n-a mai putut să aibă nici un folos de pe urma laudelor pe care le aducea acestor sfaturi; de asta a rugat pe patriarhul Avraam să trimită pe cineva din iad ca să spună celor de pe pământ păţania lui; se temea ca nu cumva ei, bătându-ÅŸi joc de dumnezeieÅŸtile Scripturi, să aibă soarta lui ÅŸi să pună preÅ£ pe sfaturile Scripturilor doar atunci când nu vor mai avea nici un folos de pe urma preÅ£uirii lor. Bogatul din Evanghelie n-a făcut atâta rău cât faceÅ£i voi acum. Bogatul n-a dat lui Lazăr din mâncărurile de pe masa sa, dar nici nu a oprit pe alÅ£ii, care voiau să-i dea, ÅŸi nici nu l-a prigonit, aÅŸa cum faceÅ£i voi acum. L-aÅ£i întrecut pe bogat nu numai în cruzime, dar ÅŸi altfel. După cum nu este acelaÅŸi lucru a nu face bine cu a împiedica pe alÅ£ii care voiesc să facă bine, tot astfel nu este acelaÅŸi lucru a lipsi de hrana trupească pe un înfometat, cu a împiedica pe alÅ£ii să hrănească pe un om căruia îi este foame grozav de hrana cea duhovnicească. Prin urmare, aÅ£i întrecut în cruzime pe crudul bogat din Evanghelie în două privinÅ£e: împiedicaÅ£i pe alÅ£ii să potolească foamea duhovnicească a celui flămând ÅŸi vă purtaÅ£i aÅŸa de crud faţă de un suflet chinuit. AÅŸa au făcut ÅŸi iudeii altădată: împiedicau pe Apostoli să grăiască oamenilor cuvântul mântuirii. Voi însă sunteÅ£i mai răi chiar decât iudeii. Iudeii făceau parte din ceata duÅŸmanilor lui Hristos; din pricina duÅŸmăniei au săvârÅŸit toate nelegiuirile lor; voi însă luaÅ£i chip de prieteni, dar vă dovediÅ£i duÅŸmani. Iudeii au biciuit, au ocărât, au hulit pe Apostoli, numindu-i ÅŸarlatani ÅŸi înÅŸelători. Dar pentru toate acestea i-a lovit o pedeapsă atât de mare, încât nici o altă nenorocire de pe pământ nu poate fi asemenea nenorocirii căzute peste iudei: au fost cei dintâi ÅŸi singurii dintre toÅ£i oamenii de sub soare care au pătimit ca nimeni alÅ£ii aceste grozăvii. Martor vrednic de credinţă al nenorocirilor lor este Hristos, Care spune aÅŸa: „Va fi necaz mare, cum n-a mai fost de la începutul lumii până acum ÅŸi nici nu va mai fi”. 9
9. Matei 24, 21.

Nu este timpul acum să povestim toate suferinţele iudeilor, totuşi este de neapărată trebuinţă să povestesc unele dintre ele. Nu voi vorbi eu, ci voi da cuvântul unui istoric iudeu, care istoriseşte exact toate suferinţele iudeilor. Ce spune el? După ce a povestit incendierea templului şi a descris acele nenorociri nemaiauzite, continuă:

5. „AÅŸa s-au petrecut lucrurile cu templul. Mare a fost mulÅ£imea oamenilor care au pierit în oraÅŸ răpuÅŸi de foamete, iar suferinÅ£ele îndurate de locuitorii oraÅŸului sunt cu neputinţă de povestit. Era război în fiecare casă unde s-ar fi crezut că e numai umbră de mâncare. Rudele ÅŸi cei mai buni prieteni se încăierau între dânÅŸii să-ÅŸi smulgă unii altora acele nenorocite merinde pentru întreÅ£inerea vieÅ£ii. Nu erau crezuÅ£i nici morÅ£ii că n-ar mai avea ceva de mâncare; hoÅ£ii cotrobăiau îmbrăcămintea celor morÅ£i, mergeau cu gândul până acolo, încât socoteau că s-ar putea ca cineva să o facă pe mortul, spre a-ÅŸi scăpa astfel hrana ascunsă în sân. Cei lihniÅ£i de foame stăteau cu gura căscată, mergeau cu pas nesigur, ca ÅŸi câinii turbaÅ£i, rătăceau de colo-colo lovindu-se de uÅŸile caselor, ca oamenii beÅ£i; mânaÅ£i de foame ÅŸi de necazurile prin care treceau, năvăleau de două sau trei într-un ceas în aceleaÅŸi case. Nevoia îi silea să bage orice în gură; adunau lucruri pe care nu le-ar fi mâncat nici cele mai necurate animale; nu stăteau la îndoială să le mănânce; în sfârÅŸit, au mers până acolo că au mâncat cingătorile, încălţămintele ÅŸi pieile jupuite de pe scuturi. Erau întrebuinÅ£ate ca hrană ÅŸi rămăşiÅ£ele de iarbă uscată; unii strângeau murdăria omenească ÅŸi vindeau cea mai mică bucăţică cu patru drahme atice.10
10. Adică 3,72 bani de aur.

Ce veţi spune însă când veţi afla că din pricina grozăviei foamei oamenii nu s-au mărginit numai la alimente neînsufleţite? Vreau să fac cunoscută o întâmplare, înfricoşătoare ochilor şi de necrezut urechilor. O asemenea faptă nu s-a petrecut nici printre greci, nici printre barbari. Spre a nu părea celor de mai târziu că spun lucruri cu neputinţă de crezut, aş fi trecut cu dragă inimă sub tăcere grozăvia ce o voi povesti, dacă n-aş fi avut nenumăraţi martori care să-mi adeverească cele întâmplate. De altfel, aş face un neînsemnat hatâr patriei mele dacă aş trece sub tăcere nenorocirile suferite.

O femeie, care locuia dincolo de Iordan, cu numele Maria, fiica lui Eleazar, din satul Vitezo, care se tălmăceÅŸte „casa isopului”, nobilă ÅŸi bogată, s-a refugiat cu ceilalÅ£i locuitori în Ierusalim; asediul oraÅŸului a prins-o aici. Tiranii i-au răpit toată averea adusă cu ea din Pereea în oraÅŸ. Fel de fel de oameni năvăleau în flecare zi în casa ei, până ce i-au răpit ÅŸi odoarele ce-i mai rămăseseră, prin vânzarea cărora ar mai fi putut să-ÅŸi cumpere ceva de mâncare. Răzvrătire cumplită a cuprins sufletul femeii; adeseori întărâta împotriva ei, prin insulte ÅŸi prin blesteme, pe cei ce veneau s-o jefuiască. Dar nici unul nu s-a înfuriat atât de mult ÅŸi nici nu s-a înduioÅŸat de chinurile ei ca s-o omoare. Trebuia deci să-ÅŸi dea toată silinÅ£a ca să găsească ceva de mâncare; dar era greu de găsit oriunde s-ar fi dus, iar foamea o chinuia din ce în ce mai tare. Mai mult decât foamea, o mistuiau însă mânia ÅŸi revolta împotriva tuturor nedreptăţilor pe care le suferise. Ca să scape de chin, ÅŸi-a luat ca sfătuitor, pe lângă strigătul stomacului, mânia ÅŸi ÅŸi-a îndreptat mâinile ÅŸi gândul spre rodul pântecului său. Punând mâna pe prunc – avea un copil de ţâţă – a spus:

– „Pentru ce să te păstrez ÅŸi să te cresc, copile dragă? Pentru război, pentru foamete sau pentru asediu? Dacă vom scăpa cu viaţă, ne aÅŸteaptă robia romanilor. Foamea care ne stăpâneÅŸte este o altă robie. AsediaÅ£ii sunt mai cumpliÅ£i ÅŸi decât romanii, ÅŸi decât foametea. Haide, vino, potoleÅŸte-mi foamea cu trupul tău! Fii blestem pentru asediaÅ£i, basm pentru lume, singura grozăvie ce mai lipsea din lanÅ£ul nenorocirilor ce au căzut pe capul poporului iudeu.

Spunând aceste cuvinte, şi-a omorât copilul, apoi l-a fript şi l-a mâncat pe jumătate; restul l-a acoperit, păstrându-l pentru mai târziu, îndată au venit asediaţii, atraşi de mirosul fripturii nelegiuite. Şi au ameninţat-o pe femeie că o omoară pe loc dacă nu le va arăta mâncarea ce pregătise. Femeia le-a răspuns că le-a păstrat o porţie bună şi a descoperit ce mai rămăsese din copilul ei. La vederea rămăşiţelor copilului, frică şi cutremur i-au cuprins şi-au înlemnit.

– Acesta-i propriul meu copil, le-a spus ea; iar fapta tot eu am săvârÅŸit-o. MâncaÅ£i din el, căci ÅŸi eu am mâncat! Nu fiÅ£i mai slabi ca o femeie ÅŸi nici mai miloÅŸi decât o mamă! Dacă vouă vi-i teamă să mâncaÅ£i ÅŸi refuzaÅ£i jertfa mea, atunci să rămână restul pentru mine, căci eu am mai mâncat jumătate din copil!

AsediaÅ£ii au ieÅŸit din casă tremurând. Cu toată foamea lor, le-a fost teamă să pună ceva în gură ÅŸi au lăsat mamei o astfel de mâncare. S-a aflat îndată în tot Ierusalimul fapta nelegiuită a acelei mame. Fiecare, când se gândea la această crimă, tremura ca ÅŸi cum el singur ar fi săvârÅŸit-o. ToÅ£i înfometaÅ£ii Ierusalimului îşi doreau moartea ÅŸi fericeau pe cei care au murit mai înainte de a auzi ÅŸi a vedea asemenea grozăvie. Au aflat ÅŸi romanii despre fapta asta. Unora nu le venea să creadă, altora le era milă de suferinÅ£ele ierusalimitenilor, dar pe cei mai mulÅ£i dintre romani acest fapt i-a făcut să urască ÅŸi mai mult poporul iudeu”.11
11. losif Flaviu, De Bello Judaico, cartea VI, capitolele 7 ÅŸi 8.

6. Aceste suferinÅ£e au avut de îndurat iudeii ÅŸi altele cu mult mai cumplite decât acestea, nu numai pentru că au răstignit pe Hristos, ci ÅŸi pentru că au împiedicat mai târziu pe Apostoli să propovăduiască mântuirea noastră. Fericitul Pavel i-a învinuit de acelaÅŸi lucru ÅŸi le-a profeÅ£it nenorocirile ce vor veni peste ei, spunându-le: „Dar la urmă a ajuns peste ei mânia”.12

– Dar ce legătură au toate acestea cu noi?, vor obiecta negreÅŸit prigonitorii monahilor, noi nu îndepărtăm pe nimeni nici de credinţă, nici de predicarea cuvântului Evangheliei.

– Spune-mi, te rog, ce folos are credinÅ£a dacă viaÅ£a nu este curată? Poate însă nu cunoaÅŸteÅ£i acest adevăr pentru că n-aÅ£i auzit toată doctrina creÅŸtină. Vă voi enumera eu toate poruncile lui Hristos. CercetaÅ£i cu atenÅ£ie poruncile lui Hristos, ÅŸi veÅ£i vedea că pedepsele hotărâte de El privesc purtarea noastră ÅŸi faptele noastre ÅŸi că nu sunt hotărâte pedepse numai pentru credinţă ÅŸi învăţătură. Când Domnul S-a urcat pe munte ÅŸi a văzut mult popor adunat în jurul Lui, pe lângă alte învăţături, a spus: „Nu oricine-Mi zice: Doamne! Doamne! va intra întru împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu. MulÅ£i îmi vor spune în ziua aceea: Au nu în numele Tău am proorocit ÅŸi în numele Tău am scos draci ÅŸi în numele Tău am făcut multe minuni? Åži atunci le voi mărturisi: DepărtaÅ£i-vă de la Mine cei ce lucraÅ£i fărădelegea, nu vă ÅŸtiu pe voi”.15 Mai mult, Hristos a spus că cel ce aude, dar nu face cuvintele Lui, este asemenea unui nebun care-ÅŸi zideÅŸte casă pe nisip, uÅŸor doborâtă de râuri, de ploi ÅŸi de vânturi.14 Iar, în altă parte, vorbind poporului, spune: După cum pescarii când scot plasa aruncă peÅŸtii cei răi, tot astfel va fi ÅŸi în ziua judecăţii, când îngerii vor arunca în cuptorul cel cu foc pe toÅ£i păcătoÅŸii!15
12. I Tes. 2, 16.
13. Matei 7, 21-23.
14. Matei 7, 24-27.
15. Matei 13, 47-50.

Vorbind despre oamenii desfrânaÅ£i ÅŸi stricaÅ£i, spunea: „Se vor duce acolo unde este viermele cel neadormit ÅŸi focul cel nestins”.16 Åži iarăşi spune: „Un împărat a făcut nuntă fiului său17… ÅŸi văzând pe un om îmbrăcat cu haine murdare, i-a spus: „Prietene, cum ai intrat aici neavând haină de nuntă?” Iar el a tăcut. Atunci a spus slugilor lui: „LegaÅ£i-i mâinile ÅŸi picioarele ÅŸi aruncaÅ£i-1 în întunericul cel mai din afară”.18 A ameninÅ£at cu aceste cuvinte pe desfrânaÅ£i ÅŸi stricaÅ£i. Fecioarele care n-au fost primite de mire au fost lăsate afară pentru cruzimea ÅŸi neomenia lor.19 AlÅ£ii, tot pentru aceeaÅŸi pricină, „se vor duce in focul cel veÅŸnic, pregătit diavolului ÅŸi îngerilor lui”.20 Vor fi osândiÅ£i chiar ÅŸi cei care vorbesc la întâmplare ÅŸi fără socoteală: „Din cuvintele tale te vei îndrepta, spune Domnul, ÅŸi din cuvintele tale te vei osândi”.21
16. Marcu 9, 44.
17. Matei 22, 2.
18. Matei 22, 11-13.
19. Matei 25, 1-12.
20. Matei 25, 41.
21. Matei 12, 37.

După toate aceste cuvinte ale Mântuitorului, mai putem oare spune că ne temem în zadar de felul în care ne ducem viaţa şi că în zadar depunem toate sforţările pentru latura practică a învăţăturii creştine? Nu cred că veţi mai avea această părere, afară numai de cazul că aţi susţine că şi Hristos a spus în zadar toate aceste cuvinte, şi altele mai multe decât acestea, căci nu le-am spus pe toate. Dacă nu m-aş teme că lungesc vorba, aş aduce mărturie învăţăturile profeţilor, ale fericitului Pavel şi ale celorlalţi Apostoli, spre a vedea ce mare preţ pune Dumnezeu pe faptele omului. Socot însă că sunt de ajuns şi textele pe care le-am citat. Mai bine spus, sunt de-ajuns nu numai textele acestea, ci chiar şi o mică parte din ele. Când Dumnezeu dă o poruncă, chiar dacă această poruncă este rostită o singură dată, porunca aceea trebuie primită în aşa chip ca şi cum ar fi fost spusă de nenumărate ori.

7. Vrăjmaşii vieţii monahale poate că vor obiecta:

– Ce vrei să spui cu aceste cuvinte? Cei care rămân în lume ÅŸi nu se retrag în pustie, cei care nu se călugăresc, nu vor putea săvârÅŸi aceste fapte a căror neîndeplinire atrage asupra noastră o pedeapsă atât de mare?

– AÅŸ dori tot atât de mult ca ÅŸi voi, ba încă mai mult, ÅŸi adeseori m-am rugat să nu mai fie nevoie de mănăstiri. AÅŸ dori să fie în lume atât de mare înÅ£elegere ÅŸi bună rânduială, încât nimeni să nu mai aibă nevoie să fugă în pustie. Dar pentru că toate s-au întors cu susul în jos, iar oraÅŸele, deÅŸi au tribunale ÅŸi legi, sunt pline de fărădelegi ÅŸi de nedreptăţi, iar pustia gâlgâie de roadele vieÅ£uirii creÅŸtine, oamenii care doresc liniÅŸtea părăsesc oraÅŸele ÅŸi îmbrăţiÅŸează pustia. De aceea nu este drept ca voi să căutaÅ£i pricină celor care scot din lume pe cei ce vor să scape de această tulburare ÅŸi frământare; nu este drept să căutaÅ£i pricină celor care îi duc pe aceÅŸtia într-un port liniÅŸtit; dimpotrivă, ar trebui să căutaÅ£i pricină celor care fac ca oraÅŸele să fie atât de neprielnice locuirii, atât de nepotrivite unei vieÅ£uiri creÅŸtine, încât cei care vor să se mântuiască sunt siliÅ£i să caute pustia.

Să ne închipuim că cineva la miezul nopţii ia o tortă şi dă foc unei case mari cu mulţi locatari, punând în primejdie viata celor care dorm înăuntru. Spune-mi, te rog, acum pe cine l-am acuza de crimă: pe cel care i-a deşteptat din somn pe cei care dormeau şi i-a scos afară din casa aceea sau pe cel care dând foc casei pusese în pericol de moarte şi pe cei scoşi afară din casă şi pe cel care i-a scos? Un alt exemplu. Cineva vede că locuitorii unui oraş suferă sub guvernarea unui tiran, că sunt loviţi de tot felul de neplăceri, că viata lor e ameninţată din pricina nenumăratelor răscoale. Acest om convinge pe cine poate dintre locuitorii oraşului să fugă în vârfurile munţilor şi, o dată cu înduplecarea lor, le dă şi o mână de ajutor ca să poată pleca. Spune-mi, te rog, pe cine ai osândi? Pe omul care a dus pe locuitorii ameninţaţi de primejdii dintr-un loc plin de frământare într-un loc liniştit sau pe cel care a pricinuit toată tulburarea şi primejdia din oraş? Să nu socoteşti că starea de azi a societăţii este mai bună decât aceea a unui oraş condus de un tiran; nu, ci cu mult mai cumplită, îţi face impresia că a pus stăpânire pe întreaga lume nu un om, ci un duh rău, un tiran sălbatic şi crud, care a năvălit peste sufletele oamenilor cu toată falanga lui. Apoi, acest duh rău, ca dintr-o cetăţuie, dă de acolo de sus tuturor oamenilor în fiecare zi porunci nelegiuite şi ticăloase, nu numai pentru desfacerea căsătoriilor, nici numai pentru împărţirea şi pentru confiscarea averilor, nici numai pentru uciderea pe nedrept a oamenilor, ci dă porunci cu mult mai cumplite decât acestea: porunceşte să fie smuls sufletul din legătura lui cu Dumnezeu, lângă care se simţea atât de bine, să fie dat slugilor lui necurate şi să fie silit să trăiască împreună cu ele. Slugile, o dată ce au pus mâna pe suflet, se poartă cu el cu neruşinare şi ocări, aşa cum e şi firesc să facă nişte demoni răi, care cu furie şi cu înverşunare doresc pierderea şi ruşinarea noastră. Dezbracă sufletul de toate hainele virtuţii şi-l îmbracă cu zdrenţele viciului, zdrenţe murdare, sfâşiate şi pline de miros urât; şi ajunge sufletul mai urât la înfăţişare decât dacă ar fi gol. Iar după ce l-au umplut de toată necurăţenia lor, slugile duhului celui rău nu încetează de a se lăuda cu aceste umilinţe cu care au copleşit sufletul. Nu cunosc saţiu al acestei împreunări ticăloase şi nelegiuite, sunt ca beţivii: cu cât beau mai mult, cu atât le arde mai mult gura după băutură. Tot astfel şi slugile duhului celui rău, mai cu seamă atunci se înverşunează împotriva sufletului şi se năpustesc cu mai multă furie şi mai sălbatic asupra lui, când îl fac să păcătuiască mai mult, când îl săgetează din toate părţile cu ideile lor nelegiuite, când îl muşcă, când varsă în el otrava cugetării lor; şi nu lasă sufletul din mâini până ce nu ajunge să gândească şi să lucreze ca ei, sau până ce nu văd că sufletul a părăsit trupul. Nu este oare acest mod de a te purta cu oamenii mai cumplit şi mai groaznic decât tirania, captivitatea, revoluţia, robia, războiul, naufragiul, foametea? Cine este, oare, atât de crud şi de sălbatic, atât de lipsit de judecată şi de neomenos, atât de lipsit de milă şi de nepăsător, încât să nu dorească, atât cât îi stă în putinţă, să libereze de această nebunie şi umilire sufletul omenesc care suferă atâtea umiliri şi este atât de încercat, ci, dimpotrivă, să treacă pe lângă el fără să-i pese de suferinţa lui? Dacă omul care săvârşeşte asupra sufletului omenesc umilirile despre care am vorbit mai sus are un suflet crud şi împietrit, spune-mi, te rog, cum să calific pe acei oameni care fac un rău şi mai mare? Care este acest rău? Prigoana şi războiul dus pe toate căile împotriva acelora care doresc să se arunce în mijlocul primejdiilor, care sunt gata să pună mâna în gâtul fiarei, care înfruntă primejdiile şi mirosul otrăvitor numai ca să smulgă din gura duhului celui rău sufletele chinuite. Astfel de oameni ar trebui lăudaţi şi faptele lor urmate, iar nu prigoniţi şi atacaţi pe toate căile.

– Ce spui?, îmi vor obiecta vrăjmaÅŸii vieÅ£ii monahale. ToÅ£i locuitorii oraÅŸelor, toÅ£i care trăiesc în lume, sunt sortiÅ£i pieirii ÅŸi naufragiului? Trebuie deci să părăsească oraÅŸele ÅŸi lumea, să lase pustii oraÅŸele ÅŸi satele, să se mute în pustie ÅŸi să locuiască pe vârfurile munÅ£ilor? Aceasta porunceÅŸti? Astfel de legiuiri dai societăţii omeneÅŸti?

– Vai de mine! Departe de mine gândul acesta! Dimpotrivă, după cum spuneam mai sus, aÅŸ dori ÅŸi mă rog să ne bucurăm de o pace atât de adâncă în lume ÅŸi să fie nimicită tirania răutăţilor amintite mai sus, încât nu numai să nu fie nevoie ca locuitorii oraÅŸelor ÅŸi ai satelor să ia drumul munÅ£ilor, dar chiar cei ce locuiesc de mult timp, ca niÅŸte surghiuniÅ£i, în pustie ÅŸi în munÅ£i să se întoarcă din nou în oraÅŸele ÅŸi satele lor. Dar se poate întâmpla asta? Mă tem ca nu cumva, în dorinÅ£a de a-i reda societăţii pe aceÅŸti oameni, să nu-i dau în mâinile duhurilor celor rele ÅŸi, voind să-i scap de pustie ÅŸi de fuga de lume, să-i fac eu însumi să-ÅŸi piardă creÅŸtineasca lor vieÅ£uire ÅŸi liniÅŸtea lor. Iar dacă, punându-mi în fată marea mulÅ£ime a locuitorilor oraÅŸelor, ai gândi că m-aÅŸ neliniÅŸti ÅŸi m-aÅŸ teme de perspectiva unei condamnări la pieire a întregii lumi, voi lua în sprijinul gândului meu cuvintele lui Hristos ÅŸi cu ajutorul lor îţi voi combate această obiecÅ£ie. ÃŽntr-adevăr, cred că nu vei avea atâta îndrăzneală încât să combaÅ£i cuvintele Celui ce ne va judeca la a doua venire. Ce spune Hristos? „Strâmtă este uÅŸa ÅŸi îngustă este calea care duce la viaţă ÅŸi putini sunt cei care o află”.22
22. Matei 7, 14.

Dacă puÅ£ini găsesc calea care duce la viaţă, apoi cu mult mai puÅ£ini sunt cei care pot să meargă până la capătul ei. Nu toÅ£i cei care au pus piciorul pe ea au fost în stare să ajungă până la capătul căii. Unii s-au oprit chiar de la primii paÅŸi, alÅ£ii la mijlocul ei, mulÅ£i s-au înecat chiar când au ajuns în port. Åži tot Hristos spune: „MulÅ£i sunt chemaÅ£i dar puÅ£ini aleÅŸi”.23
23. Matei 22, 14.

Prin urmare, pentru ce aduci astfel de obiecţii spuselor mele, când Însuşi Hristos spune că cea mai mare parte a omenirii va pieri şi numai o mică parte se va mântui? Dacă nădăjduieşti că poţi să-mi închizi gura cu argumentul că n-aş avea îndrăzneala să osândesc la pieire majoritatea oamenilor, atunci trebuie să-ti spun că faci acelaşi lucru ca şi atunci când, vorbindu-ţi despre cele petrecute pe timpul lui Noe,24 te-ai minuna pentru ce toţi oamenii au pierit şi au scăpat de o pedeaptă atât de mare numai doi, trei oameni.
24. Fac. 6, 1-8, 16.

Nu voi face însă această greÅŸeală ÅŸi nu voi sacrifica adevărul de dragul celor mulÅ£i. Păcatele contemporanilor noÅŸtri nu sunt mai mici decât pe timpul lui Noe, ba putem spune că sunt mult mai grozave, mai cu seamă că nu încetăm de a păcătui, deÅŸi Hristos ne-a ameninÅ£at cu gheena. Spune-mi, te rog: cine nu face „nebun” pe fratele său?25 Åži, totuÅŸi, această faptă atrage pedeapsa focului gheenei. Cine nu s-a uitat cu ochi pofticioÅŸi la o femeie?26 Åži, totuÅŸi, această faptă este socotită adulter; iar preacurvarul cade în aceeaÅŸi osândă a gheenei.27 Cine n-a jurat?28 Åži, totuÅŸi, această faptă porneÅŸte negreÅŸit de la Cel rău; iar tot ce vine de la Cel rău are parte negreÅŸit de gheenă. Cine n-a invidiat vreodată pe semenul său? Åži, totuÅŸi, ÅŸi această faptă ne face mai răi decât păgânii ÅŸi vameÅŸii; ÅŸi este ÅŸtiut de toată lumea că cei care sunt mai răi decât păgânii ÅŸi vameÅŸii nu pot scăpa de gheenă. Cine a alungat din inima lui toată ura ÅŸi a iertat toate greÅŸelile greÅŸiÅ£ilor lui?29 Åži, totuÅŸi, nimeni din cei care au auzit învăţăturile lui Hristos nu va tăgădui că este dat chinurilor gheenei cel care nu iartă greÅŸelile altora.30 Cine n-a slujit lui Mamona? Åži, totuÅŸi, neapărat cel care slujeÅŸte lui Mamona se leapădă de slujirea lui Hristos; iar cel care leapădă slujirea lui Hristos îşi pierde neapărat ÅŸi mântuirea.31 Cine n-a grăit de rău pe altul pe ascuns?32 Åži, totuÅŸi, chiar Vechiul Testament porunceÅŸte ca aceia care săvârÅŸesc acest păcat să fie osândiÅ£i la moarte.
25. Matei 5, 22.
26. Matei 5, 28.
27. I Cor. 6, 9.
28. Matei 5, 33-37.
29. Matei 6, 12.
30. Matei 18, 23-35.
31. Matei 6, 24.
32. Matei 7, 1-5.

Cum ne mângâiem când săvârşim atâtea păcate? Ne mângâiem cu gândul că toţi, ca şi cum am fi înţeleşi, ne aruncăm în prăpastia păcatului. Acest gând este cea mai bună dovadă a ticăloşiei care ne stăpâneşte; şi ar trebui ca acest gând, în loc să ne mângâie de păcatele ce le săvârşim, să fie pricina unei şi mai mari dureri sufleteşti. Faptul că sunt mulţi oameni care săvârşesc aceleaşi păcate ca şi noi nu ne micşorează nici păcatele şi nici nu ne scapă de osândă.

Dacă cineva îşi pierde orice nădejde de mântuire la auzul celor spuse, să aÅŸtepte puÅ£in, ÅŸi atunci îşi va pierde ÅŸi mai mult nădejdea, când vom spune că sunt păcate mult mai grele decât cele amintite mai sus, cum este de pildă jurământul fals. Dacă jurământul este o faptă drăcească, apoi ce pedeapsă vom primi dacă vom călca în picioare jurămintele ÅŸi vom jura fals? Dacă numai cuvântul „nebun” spus aproapelui nostru atrage cu sine pedeapsa gheenei, ce pedeapsă vom atrage asupra noastră când facem de ruÅŸine pe aproapele nostru cu nenumărate ocări, adeseori fără să ne fi făcut vreun rău? Dacă numai ura merită pedepsită, cât de mare va fi chinul dacă mai ÅŸi prigonim?

Dar să nu vorbesc mai mult acum despre aceste lucruri; să vorbesc de ele la locul lor. Oare, fără a mai aduce altă dovadă, pricina care m-a silit să scriu această carte nu este o îndestulătoare dovadă a răului ce a cuprins societatea noastră? Dacă nepăsarea faţă de propriile tale păcate ÅŸi păcătuirea necontenită sunt cea mai mare răutate, apoi în care grad de răutate vom aÅŸeza pe noii legiuitori ai acestei legislaÅ£ii noi ÅŸi foarte ciudate, care; cu multă cutezanţă, persecută pe dascălii virtuÅ£ii mai mult decât persecută alÅ£ii pe dascălii viciului ÅŸi duc război mai mult împotriva celor care vor să îndrepte societatea decât împotriva celor care o strică? Mai mult încă, pe aceÅŸtia din urmă nici nu-i fac de ruÅŸine, nici nu-i Å£in vreodată de rău, pe când pe cei dintâi abia de-i pot suferi. Prin cele ce spun ÅŸi prin cele ce fac, duÅŸmanii vieÅ£ii monahale aproape că strigă: „Trebuie să ne Å£inem cu dinÅ£ii de păcat, să nu ne întoarcem nicidecum la virtute! Trebuie să îndepărtăm din mijlocul societăţii nu numai pe cei care practică virtutea, dar ÅŸi pe acei care îndrăznesc să ridice glasul întru apărarea ei”.

Către tatăl necredincios1

1. Cele grăite în prima parte sunt îndestulătoare să uimească ÅŸi să înfricoÅŸeze. Dacă aÅŸ spune despre cele întâmplate cuvintele profetice: „Spăimântatu-s-a cerul de acestea, iar pământul s-a înfricoÅŸat încă ÅŸi mai mult” 2 ÅŸi „Spăimântare ÅŸi înfricoÅŸare s-au făcut pe pământ”3, apoi la timp potrivit aÅŸ rosti aceste cuvinte.
1. P. G. XLVII, col. 331-348.
2. Ier. 2, 12.
3. Ier. 5, 30.

Dar grozăvia faptelor nu se mărgineşte la atât. Mai grozav este faptul că nu se revoltă şi nu se pornesc împotriva monahilor numai străinii, cei fără nici o legătură de sânge cu tinerii sfătuiţi să se facă monahi, ci am aflat că şi rudele, şi părinţii s-au pornit cu mânie împotriva monahilor.

Ştiu că multora nu li se pare prea ciudat dacă părinţii tinerilor, sfătuiţi să îmbrăţişeze viaţa monahală, au o astfel de purtare faţă de călugări, dar tot ei spun că turbează de mânie când văd că oameni care nu sunt nici părinţi, nici rude, nici prieteni, nici legaţi prin vreo altă legătură cu aceşti tineri care preferă filosofia3bis, şi liniştea munţilor în locul zgomotului oraşelor, iar adeseori chiar oameni necunoscuţi, nu pot să sufere pe propovăduitorii vieţii monahale, ba încă îi atacă, le poartă război, îi acuză.
3 bis. În limbajul Sfinţilor Părinţi, adevărata filosofie este vieţuirea creştină, după modelul oferit în Hristos.

După părerea mea nu trebuie să ne pară ciudat asta, ci altceva.

Nu e deloc ciudat ca aceia care nu au nici un drept de rudenie sau de prietenie să se întristeze de fericirea altora; asta o fac, pe de o parte, pentru că sunt mistuiţi de invidie, iar pe de altă parte, pentru că în răutatea lor socotesc pieirea altora drept propria lor fericire. Cei care au o astfel de socotinţă sunt însă nişte ticăloşi şi nişte nenorociţi. Dar a părinţii acestor tineri, cei care i-au crescut, cei care se roagă în fiecare zi ca să vadă pe copiii lor mai buni, cei care sacrifică totul şi suferă toate greutăţile în vederea acestui scop, tocmai aceştia, schimbaţi pe neaşteptate, ca de beţie, să se întristeze când copiii lor sunt sfătuiţi să trăiască cu înţelepciune, ei bine, acest lucru este mai ciudat decât orice şi afirm că aceasta este o dovadă îndestulătoare că societatea noastră merge spre prăbuşire. Aşa ceva nu s-a auzit nici pe vremea când închinarea la idoli era stăpână, şi stăpână puternică şi strălucită. Ba da, o singură dată s-a întâmplat aşa ceva în Atena, dar Atena pe vremea aceea era stăpânită de un tiran. Atunci nu părinţii au fost aceia care au făcut fapte asemănătoare celor petrecute în timpul nostru, ci cei care au pus stăpânire pe Acropole, pe conducerea oraşului. Şi n-au făcut-o toţi, ci numai cel mai ticălos dintre ei: acesta a chemat pe Socrate în fata tribunalului şi i-a poruncit să nu mai dea lecţii de filosofîe. Ticălosul acela însă era un tiran, un necredincios, un om crud, nu se dădea în lături de la nimic ca să distrugă societatea, îşi găsea cea mai mare plăcere în a face rău altora; şi, pentru că ştia că o astfel de poruncă putea duce la prăbuşire chiar cea mai înfloritoare societate, a avut cutezanţa să poruncească omorârea lui Socrate. Aceştia din timpul nostru însă sunt oameni credincioşi, trăiesc aşa-zicând în oraşe conduse de legi bune, se gândesc la viitorul copiilor lor, dar, cu toate acestea, îndrăznesc şi nu se ruşinează să rostească aceleaşi cuvinte ca şi tiranul Atenei faţă de cei împilaţi de el!

Prin urmare, mai ciudată decât purtarea străinilor trebuie să ni se pară purtarea părinţilor.

Din această pricină nu mă voi ocupa deloc de ce fac şi ce gândesc străinii, îi voi lăsa la o parte. Voi vorbi însă cu dragoste şi cu multă bunătate către părinţii care se îngrijesc de copii, dar, mai bine spus, care ar trebui să se îngrijească de ei, dar nu se îngrijesc deloc; îi voi ruga numai atât: să nu se supere, să nu se revolte dacă cineva le-ar spune că ştie mai bine decât ei ce le este folositor copiilor lor.

Nu-i destul să fii tată spre a putea învăţa pe copil ce este de folos; faptul că eşti tată îţi poate da doar dreptul de a-ţi iubi copilul, dar nici faptul că-i eşti tată, nici dragostea de copil nu sunt îndestulătoare ca să-l înveţi bine ce-i este de folos. Dacă lucrurile ar sta aşa, ar însemna că nici un alt om, în afară de tatăl copilului, n-ar putea să vadă ce este şi ce nu este folositor copilului său, deoarece nici un om n-ar putea să-l iubească mai mult decât tatăl lui. Dar, după cum se vede în societatea noastră, chiar părinţii mărturisesc prin hotărârile lor că nu ştiu să-şi crească copiii; îi duc la dascăli, îi încredinţează pedagogilor, îşi iau în ajutorul lor nenumăraţi sfetnici cu care se sfătuiesc despre alegerea ocupaţiei în vederea căreia trebuie educat copilul. Şi ceea ce-i mai ciudat este că adeseori părinţii, după ce au hotărât într-un fel educaţia copilului, renunţă la hotărârea lor şi primesc hotărârea altora. Să nu vă supăraţi dacă vă voi spune că eu cunosc mai bine decât voi ce le e de folos copiilor. Dacă nu vă voi dovedi aceasta în cele ce urmează, ei bine, atunci să mă huliţi că sunt un încrezut, un ciumat, un duşman al firii omeneşti.

2. Cum se va învedera acest lucru? De unde vom şti cine vede drept folosul copilului şi cine este acela căruia i se pare că vede, dar nu vede deloc folosul lui?

Acest lucru se va învedera dacă voi face ca ideile mele să fie puse la probă şi să se ia la întrecere cu ideile altora, ca nişte luptători în arenă; nişte arbitri obiectivi să hotărască care dintre aceste idei sunt mai bune.

Legea luptei porunceÅŸte să ne războim numai cu creÅŸtinii care au aceste idei greÅŸite ÅŸi numai împotriva acestora să luptăm, altceva legea luptei nu ne cere. „Ce drept am eu, spune fericitul Pavel, ca să judec pe cei care nu sunt creÅŸtini”? (I Cor. 5, 12)

Dar pentru că se întâmplă ca, în societatea noastră, mulţi tineri atraşi de vieţuirea cerească să fie copiii unor părinţi necredincioşi şi cu toate că legea luptei ne scuteşte de a ne război cu aceşti părinţi, totuşi din proprie iniţiativă şi cu dragoste mă voi pregăti să lupt mai întâi cu aceşti părinţi necredincioşi.

Ar fi foarte bine dacă aÅŸ avea de luptat numai cu părinÅ£i necredincioÅŸi, chiar dacă lupta este mai grea ÅŸi terenul de luptă are multe părÅ£i slabe, căci „omul sufletesc nu primeÅŸte pe cele ale Duhului, deoarece pentru el acestea sunt nebunie”.5
5. I Cor. 2, 14.

Faţă de aceşti părinţi necredincioşi mă găsesc în situaţia unui om care ar voi să convingă pe un altul să iubească o împărăţie, fără însă să-l fi convins mai întâi de existenţa acelei împărăţii. Deşi mă găsesc la aşa de mare strâmtorare, întrucât argumentele creştine n-au valoare în ochii unor necredincioşi, totuşi aş fi dorit ca lupta mea să fie dusă numai împotriva acestor părinţi necredincioşi.

Am toate drepturile şi-mi stau la dispoziţie toate argumentele să vorbesc unui tată creştin, deşi bucuria pe care mi-o dau drepturile şi argumentele mele este umbrită de mare ruşine. Mă ruşinez când sunt silit să vorbesc unor părinţi creştini despre lucruri pe care ar trebui să le vorbesc numai părinţilor păgâni şi mă tem ca nu cumva un părinte păgân să-mi obiecteze, pe bună dreptate, că şi părinţii creştini gândesc la fel ca ei în privinţa creşterii copiilor. Nădăjduiesc că prin ajutorul lui Dumnezeu voi câştiga cu uşurinţă de partea mea pe părinţii păgâni, dacă vor fi înţelepţi, repede îi voi face nu numai să iubească viaţa monahală, dar să dorească şi învăţătura creştină, temeiul acestei vieţi. Atât de puţin mă tem de a mă lupta cu ei, încât voi începe lupta după ce mai întâi îi voi înverşuna mai mult prin cuvintele mele.

Să presupunem că tatăl unui tânăr nu-i numai păgân, ci şi un om foarte bogat, un om cu multă vază; că este un mare demnitar, că are moşii întinse, multe case şi aur cu nemiluita. Mai mult, să presupunem că este cetăţean al unei mari împărăţii, că se coboară din strămoşi iluştri, că nu are decât un singur copil, că nici nu nădăjduieşte să mai aibă alţii şi că asupra acestui singur copil îi sunt îndreptate toate grijile şi toate nădejdile sale. Să presupunem apoi şi că acest copil este un băiat bun şi talentat; toată lumea nădăjduia să se urce până la rangul social al tatălui său, ba încă să-l şi întreacă, ajungând într-o dregătorie mai strălucită decât a lui; în sfârşit, să-l depăşească în toate privinţele în viaţă. Apoi, în mijlocul atâtor nădejdi, să presupunem că se apropie de el cineva, că-i vorbeşte de viaţa plină de înţelepciune a monahismului, că-l convinge să dispreţuiască şi bogăţia, şi gloria şi să îmbrace o haină groasă, că-l convinge să părăsească oraşul şi să fugă în munţi, iar acolo să sădească, să ude, să care apă şi să facă tot ce fac monahii, îndeletniciri în aparenţă josnice şi umilitoare; că-l convinge să umble desculţ, să se culce pe pământ, să slăbească, să se îngălbenească la faţă tânărul acela frumos, care trăia în lume înconjurat de atâta lux şi cinste, să umble îmbrăcat mai prost decât slugile sale tânărul acela care avea tot ce-i trebuia ca să fie bogat şi slăvit.

Prin situaţia creată mai sus, n-am dat oare duşmanului o mulţime de puncte slabe poziţiei mele? N-am făcut destul de puternic pe potrivnicul meu? Iar dacă nu i-am dat destul avans, îi voi mai da încă alte avansuri spre a socoti poziţia sa cu neputinţă de biruit.
Să presupunem că, după ce fiul său a luat o astfel de hotărâre, tatăl lui pune totul în mişcare spre a-l aduce acasă, dar toate încercările lui au fost zadarnice, pentru că fiul stă ca înfipt în piatră şi nu poate fi clintit nici de râuri, nici de ploaie, nici de vânturi.6
6. Matei 7, 25.

Să presupunem că tatăl lui plânge, varsă lacrimi, aţâţă şi mai mult mânia oamenilor împotriva noastră, a călugărilor, rosteşte necontenit tuturor celor pe care-i întâlneşte astfel de hule şi învinuiri împotriva noastră:
„L-am născut pe acest copil, l-am crescut, m-am chinuit pentru el toată viaÅ£a mea, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, am suferit cât am putut, atât cât trebuie pentru a creÅŸte un copil, îmi puneam cele mai bune nădejdi în el, am vorbit cu pedagogi, am rugat pe dascăli, am cheltuit banii, de multe ori am vegheat îngrijindu-mă de buna lui purtare, de educaÅ£ia ÅŸi instrucÅ£ia lui, ca să nu fie cu nimic mai prejos decât înaintaÅŸii lui, ci, dimpotrivă, să ajungă mai strălucit ca ei. Mă aÅŸteptam să aibă grijă de bătrâneÅ£ile mele, mă gândeam să-i caut cu timpul o soÅ£ie, să-l căsătoresc, să-i dau o slujbă, să-l fac mare demnitar. Dar pe neaÅŸteptate, ca un trăsnet, o furtună năprasnică s-a abătut, nu ÅŸtiu din ce parte, asupra corăbiei celei mari încărcate cu multe mărfuri, după ce străbătuse mări întinse, după ce avusese vânturi potrivite, ÅŸi, când era aproape de port, furtuna a cufundat-o înainte de a arunca ancora.

Furtuna a pricinuit nu numai pierderea averii, ci ÅŸi moartea unui om atât de bogat. AÅŸa am păţit ÅŸi eu! NiÅŸte oameni blestemaÅ£i, criminali ÅŸi ÅŸarlatani (poate să ne numească ÅŸi aÅŸa, că nu ne supărăm) au răpit ca niÅŸte căpetenii de hoÅ£i, din atât de mari nădejdi, pe sprijinitorul bătrâneÅ£ilor mele, l-au dus în cuiburile lor, l-au încântat cu farmecele lor; îi place mai mult să înfrunte pumnalul, focul, fiarele ÅŸi orice altceva, decât să se întoarcă la fericirea de mai înainte. Iar mai cumplit în toate acestea e că, înduplecându-l pe fiul meu să ducă o astfel de viaţă, îşi dau aerul că ÅŸtiu mai bine decât mine folosul copilului meu. Pustii îmi sunt casele, pustii ogoarele! ÃŽntristaÅ£i ÅŸi ruÅŸinaÅ£i sunt ţăranii care lucrează pe ogoarele mele; întristate ÅŸi ruÅŸinate, slugile mele! DuÅŸmanii se bucură de nenorocirile ce au venit pe capul meu, iar prietenii îşi acoperă faÅ£a de durere, nu mai am nici o dragoste de muncă, îmi vine să pun foc ÅŸi să ard totul: ÅŸi case, ÅŸi ogoare, ÅŸi cirezi de vite, ÅŸi turme de oi. La ce-mi vor folosi toate acestea dacă a ajuns prizonier ÅŸi robeÅŸte la niÅŸte barbari nemiloÅŸi într-o robie mai amară decât moartea? Am poruncit tuturor slugilor mele să poarte haine negre, să-ÅŸi presare cenuşă pe cap; am pus bocitoare să jelească ÅŸi le-am poruncit să bocească cu mai mult foc decât dacă l-aÅŸ fi văzut mort pe fiul meu. IertaÅ£i-mă dacă fac aceasta. Durerea îmi este mai mare decât durerea ce-aÅŸ fi avut-o de-mi murea copilul! Mi se pare că mă supără ÅŸi lumina, îmi este necaz ÅŸi pe razele soarelui, când mă gândesc că ele arată lumii înfăţiÅŸarea mizerabilă a acelui copil, când îl văd îmbrăcat mai prost decât cei mai nenorociÅ£i ţărani, când ÅŸtiu că e trimis să facă muncile cele mai umilitoare. Åži, în sfârÅŸit, când mă gândesc că hotărârea lui e definitivă, mă mistui de durere, mi se zdrobeÅŸte inima, mi se sfâşie sufletul”.

3. Să presupunem încă mai mult, că tatăl spunând aceste cuvinte se tăvăleşte la picioarele ascultătorilor săi, îşi presară cenuşă pe cap, îşi mânjeşte obrazul cu praf, îşi smulge părul încărunţit şi că se roagă de toţi să-i dea o mână de ajutor.

Poate că prin aceste cuvinte acuzatorul nostru a lucrat cu destulă dibăcie ca să aţâţe pe toţi ascultătorii săi împotriva monahilor, să-i convingă să arunce în prăpastie pe cei care săvârşesc astfel de lucruri. Aceasta mi-a fost şi intenţia, ca, după ce am arătat toate acuzaţiile ce ar putea fi aduse împotriva noastră, să răspund acestor acuzaţii în aşa chip, încât, învingându-le cu ajutorul lui Dumnezeu, duşmanii noştri să nu mai poată spune nici un cuvânt. Eşti cu adevărat biruitor numai atunci când închizi gura unuia care a adus împotriva ta toate argumentele posibile, pe unul care n-are la îndemână toate argumentele îl poţi birui cu multă uşurinţă.

Să presupunem deci că tatăl acelui tânăr ne-a adus aceste acuzaţii şi încă mai multe. Voi ruga pe arbitri să nu se înduioşeze de tatăl acesta acum, când îşi spune jalea şi obida, ci să se înduioşeze de el atunci când voi dovedi că plânsul lui e zadarnic; jeleşte pe un fiu care n-a suferit nici pagubă, nici umilire, ci, dimpotrivă, se bucură de mari satisfacţii şi bunuri; alte satisfacţii şi alte bunuri mai mari decât acestea nici nu sunt pe lume. Atunci da, într-adevăr, să le fie milă de el şi să verse lacrimi pentru el, fiindcă un astfel de tată nu-i în stare să vadă fericirea copilului lui şi fiindcă, neînţelegându-i deloc fericirea, plânge ca şi cum ar fi căzut peste fiul său cele mai mari nenorociri.

Aşadar, de unde să începem combaterea acestor păreri greşite ale unui astfel de părinte?

Negreşit, de la bogăţie şi de la bani, pentru că şi acest tată, mai mult decât de toate, se plânge de bani şi de avere şi fiindcă pentru toţi răul cel mai cumplit pare a fi momirea copiilor bogaţi spre viaţa monahală.

– Spune-mi, te rog, pe cine fericim cu toÅ£ii? Despre cine spunem că trebuie imitat? Să imităm pe cel veÅŸnic înÅŸelat, care are nevoie mereu de alte pahare mai înainte de a goli pe primul, pe cel care simte mereu această nevoie, sau pe cel care-i mai presus de această trebuinţă, căruia nu-i este sete niciodată ÅŸi nu-i nicicând atras de nevoia de a bea? Nu seamănă oare cel dintâi cu un bolnav de friguri care simte cea mai cumplită nevoie de băutură ÅŸi nu se mai satură, chiar dacă băutura ar curge ca dintr-un izvor, iar cel de-al doilea nu este oare cu adevărat liber, cu adevărat sănătos? N-a ajuns el să aibă o fire superioară firii omeneÅŸti?

Un alt exemplu: Cine este fericit de noi şi vrednic de imitat? Unul care iubeşte o femeie şi doreşte să trăiască numai cu ea, iar după ce a trăit cu ea patima dragostei îl arde şi mai cumplit, sau un altul, care nu-i îndrăgostit deloc şi nu este stăpânit de viciu nici în vis? Nu, oare, cel din urmă? Cine este nenorocit şi nefericit? Nu, oare, acela care suferă din pricina dragostei acesteia fără conţinut, care nu poate deloc să-şi stingă focul, ci se aprinde şi mai mult tocmai cu leacurile născocite de el spre a-şi potoli dragostea? Dar dacă acest om chinuit de dragoste, în ciuda celor spuse mai sus, s-ar socoti fericit că suferă de această boală, dacă n-ar vrea să scape de ea, ba, dimpotrivă, ar plânge pe cei scăpaţi de patimă, cum e cazul cu tânărul nostru, acesta acum nu va fi, oare, din pricina acestei stări sufleteşti, încă şi mai nefericit şi mai nenorocit, nu numai pentru că suferă, ci şi pentru că nu ştie că suferă şi deci nu vrea să scape de boală, ba plânge şi pe cei eliberaţi?

Să aplicăm aceste exemple şi la cei care au avuţii, şi vom vedea cine este nefericit şi nenorocit. Bogatul este mai nefericit şi mai bolnav decât îndrăgostitul şi beţivul. Ar putea să-şi plângă şi mai mult nefericirea nu numai pentru că dragostea de avuţii arde în el cu mai multă furie, dar şi pentru că nu ascultă de sfatul nici unui om, dragostea lui de avuţii fiind mai puternică decât dragostea de femei sau de băutură, îndrăgostiţii de băutură şi de femei, după satisfacerea poftelor lor, se satură, pe când cei stăpâniţi de avuţii, nu. Pentru acest motiv am şi fost siliţi să ni-i imaginăm pe iubitorii de băutură şi de femei, căci în viaţa de toate zilele se văd mai rar oameni care să fie atât de mult stăpâniţi de dragostea de băutură sau de dragostea de femei; în ce priveşte însă dragostea de avuţii, vom putea da exemple nenumărate din viata de toate zilele.

– Spune-mi, te rog, merită să mai jeleÅŸti pe fiul tău, că a scăpat de această boală ÅŸi de această greutate? Că nu mai este subjugat de o dragoste ce n-are leac, că a scăpat de război ÅŸi de luptă?

Ai putea să-mi obiectezi:
– Fiul meu n-ar fi ajuns într-o stare atât de rea, nici n-ar fi dorit cu pasiune să-ÅŸi mărească avuÅ£ia sa, ci s-ar fi mulÅ£umit să se bucure de bogăţia ce o are.

Susţii însă nişte lucruri, ca să spun aşa, împotriva firii omeneştii Dar să iau ca bună şi această obiecţie a ta. Să te cred pe cuvânt că fiul tău n-ar vrea să mai adauge alte avuţii la cele existente deja şi nici n-are să fie stăpânit de dragostea de avuţii, îţi voi arăta însă că fiul tău, acum când este în mănăstire, este cu mult mai liniştit şi are mai multe bucurii decât dacă ar fi rămas în lume.

Spune-mi, ce-i mai uşor: a avea grija atâtor bogăţii, a fi înlănţuit într-o astfel de temniţă, a fi într-o astfel de robie, a te teme necontenit să pierzi ceva din averile tale sau a te scăpa de aceste lanţuri? Să admit că fiul tău n-are să dorească să-şi mai pună în spate şi alte sarcini. Dar nu este cu mult mai bine să dispreţuiască, să se scape şi de cele pe care le are în spate? Dacă toată lumea recunoaşte că cel mai mare bun este a nu avea trebuinţă de mai mult decât e necesar, n-ar fi oare o fericire şi mai mare a scăpa şi de trebuinţa celor pe care le ai? Omul care n-a pus un strop de băutură în gura lui şi cel care nu s-a îndrăgostit o dată în viaţa lui (nimic nu mă împiedică să revin la aceleaşi exemple) este mai fericit decât cei care beau necontenit şi decât cei ce sunt îndrăgostiţi mereu; este mai fericit şi decât cei care-şi satisfac pofta îmbătându-se sau îndrăgostindu-se pentru putină vreme. Este mai fericit pentru că n-a încercat niciodată aceste patimi.

Te voi întreba iarăşi:
– Dacă ar fi cu putinţă să alegi între a întrece pe toÅ£i în bogăţie ÅŸi a scăpa de necazurile ce Å£i le pricinuieÅŸte bogăţia, n-ai alege oare scăparea de necazurile pricinuite de bogăţie, ca să nu mai suferi nici invidia ÅŸi hula oamenilor, nici grija bogăţiei ÅŸi nici alte preocupări asemănătoare? Dacă-Å£i voi arăta că fiul tău se găseÅŸte chiar într-o astfel de situaÅ£ie ÅŸi că este mult mai bogat acum, negreÅŸit că ai să încetezi să te mai jeleÅŸti ÅŸi să plângi atât de amar.
Nici tu nu tăgăduieşti că fiul tău a scăpat de toate grijile acestea şi de toate necazurile pe care le trage după sine bogăţia. Aşa că nici eu nu mai am nevoie să-ţi vorbesc în această privinţă.

Cred însă că pretinzi să afli cum poate fiul tău să fie mai bogat decât tine, care ai atâtea bogăţii.

Îţi voi face cunoscut şi asta, îţi voi dovedi că eşti mai sărac decât fiul pe care-l socoteşti a fi acum în cea mai neagră sărăcie.

4. Să nu socoteşti că-ţi voi vorbi despre bogăţiile din cer pe care le vom dobândi după ce ne vom muta din viaţa aceasta în cealaltă! Îţi voi face dovada că fiul tău are aceste bogăţii aici, pe pământ. Tu eşti stăpân numai peste averile tale, fiul tău însă este stăpân peste averile din întreaga lume. Dacă nu mă crezi, hai cu mine la el. Să-l convingem să se pogoare din munte. Dar nu, poate să rămână şi acolo, şi să poruncească fiul tău unui creştin foarte bogat să-i trimită aur mult de tot, cât va voi de mult. Dar, mai bine spus, fiul tău nici nu va primi să i se trimită lui banii, ci va porunci să se trimită această sumă mare de bani unui om sărac. Vei vedea că bogatul acela îl va asculta pe fiul tău şi va trimite banii. Bogatul acela va asculta de el cu mai multă grabă decât te ascultă pe tine unul dintre administratorii tăi. Administratorul tău când primeşte poruncă să cheltuiască ceva se întristează şi se posomorăşte, bogatul, căruia i-a poruncit fiul tău să dea banii, atunci se întristează, când nu i se cere să cheltuiască, temându-se să nu fi greşit cu ceva o dată ce nu i s-a dat o astfel de poruncă. Pot să-ţi arăt mulţi monahi care au o putere atât de mare, nu dintre cei cu vază, ci dintre cei mai de rând! Dacă administratorii tăi ar risipi averea încredinţată lor spre administrare, nu le-o poţi cere înapoi, căci n-au de unde să ţi-o dea, aşa că ai ajuns dintr-o dată un om sărac, din bogat ce erai, din pricina răutăţii şi vicleniei administratorilor tăi. Fiul tău nu se teme de aşa ceva. Dacă bogatul, care ascultase până atunci de porunca lui, va sărăci, va porunci altui bogat; dacă şi acesta va păţi la fel, îşi va muta porunca sa la un altul, şi mai degrabă pot seca izvoarele apelor decât să se termine bogaţii care să asculte de el.

Dacă ai fi creştin, aş putea să-ti povestesc în această privinţă lucruri foarte multe şi instructive din cărţile noastre sfinte, dar pentru că eşti păgân şi pretuieşti literatura filosofilor păgâni, îţi voi aduce în sprijinul afirmaţiilor mele texte din această literatură.

Ascultă ce spune Criton lui Socrate: „ÃŽÅ£i stau la dispoziÅ£ie averile mele, care, după părerea mea, sunt îndestulătoare; dacă, îngrijindu-te de mine, ai socoti că nu trebuie să-mi cheltuieÅŸti averile, străinii aceÅŸtia care sunt în jurul nostru sunt gata să le risipească. Pentru acest scop a adus bani destui Simias Tebeul, este gata să-Å£i aducă ÅŸi Cebes alÅ£i mulÅ£i. Astfel, după cum am spus, să nu neglijezi să te salvezi, de teamă că n-ai avea cu ce să trăieÅŸti, nici ceea ce spuneai la tribunal să-Å£i fie o piedică, anume că, dacă ai pleca din Atena, n-ai avea tot ce-Å£i trebuie, căci în oricare parte te-ai duce, vor fi oameni care să te iubească. Dacă vrei să te duci în Tesalia, am acolo prieteni care să te îngrijească foarte bine, să-Å£i pună totul la dispoziÅ£ie, încât să nu-Å£i lipsească nimic din cele ce se găsesc în Tesalia”.7
7. Flaton, Criton, 45.

Poate fi o bogăţie mai plăcută decât aceasta? Cuvintele lui Criton au însă legătură cu un om care se îngrijeşte numai de lucrurile pământeşti. Dar, dacă aş voi să cercetez bogăţia fiului tău dintr-un punct de vedere mai înalt, poate că tu nu-mi vei urmări expunerea, mie însă îmi este necesară această expunere pentru arbitrii care judecă lupta noastră.

Bogăţia virtuÅ£ii este foarte mare, este. cu mult mai plăcută ÅŸi cu mult mai dorită decât bogăţia din lume. Cei care au această bogăţie a virtuÅ£ii n-o vor schimba niciodată cu bogăţia lumească, chiar dacă tot pământul, cu munÅ£ii, mările ÅŸi râurile lui, s-ar preface în aur. Dacă ar fi cu putinţă să ai această bogăţie a virtuÅ£ii, ai vedea tu însuti că vorbele mele nu sunt o lăudăroÅŸenie. Mai mult încă, dacă ar exista o bogăţie ÅŸi mai mare decât aceea din exemplul de mai sus, chiar bogăţia aceasta va fi dispreÅ£uită de cei care au bogăţia virtuÅ£ii, ÅŸi niciodată nu o vor schimba cu bogăţia lor. Dar pentru ce întrebuinÅ£ez cuvântul „a schimba”? Nici n-ar voi să primească să stea alături de bogăţia lor. Chiar voi, dacă vi s-ar oferi bogăţia virtuÅ£ii o dată cu bogăţia de bani, aÅ£i primi-o cu braÅ£ele deschise. Prin asta mărturisiÅ£i că este mare ÅŸi minunată bogăţia virtuÅ£ii. Monahii însă, deci ÅŸi fiul tău, n-ar voi să aibă, alături de bogăţia lor, bogăţia voastră, alături de virtute, averile. Atât sunt de convinÅŸi de mica lor valoare!

Mă voi servi tot de un exemplu din lumea păgână spre a-fi dovedi afirmaţia mea!

Ce n-ar fi dat Alexandru cel Mare lui Diogene, dacă Diogene ar fi vrut să-i primească darurile! Diogene n-a vrut să primească nici un ban, nu dorea bogăţia lui Alexandru. Alexandru însă dorea cu înfocare şi-şi dădea toată silinţa să poată avea bogăţia lui Diogene.

5. Vrei să vezi şi în alt chip că tu eşti sărac, şi fiul tău bogat?

Du-te la el, ia-i haina, singura pe care o are; scoate-l afară din chilie, dărâmă-i adăpostul! Nu-l vei vedea nici supărat, nici trist, ci-ţi va mulţumi pentru toate acestea, căci l-ai făcut să pună în practică filosofia sa creştină despre vieţuire şi lume. Dar dacă fie ţi s-ar lua numai zece drahme,8 nu vei conteni niciodată să te jeleşti şi să te vaiţi. Spune-mi, care dintre voi e bogat: tu, care jeleşti o mică pierdere, sau el, care nu pune nici un preţ pe tot ce are?
8. Adică 9,30 franci de aur.

Dar să nu-i faci numai atât, ci mai mult: alungă-l din ţară! Vei vedea că râde de porunca ta ca de jocul unui copil. Tu, dacă vei fi alungat din tară, vei socoti că a dat peste tine cea mai grozavă nenorocire şi nu vei putea suferi nefericirea ta. Fiul tău însă, pentru că al lui este tot pământul şi toată întinderea mării, se va muta dintr-un loc în altul cu tot atâta uşurinţă şi plăcere, cu câtă uşurinţă şi plăcere ai tu să te muţi de la o moşie a ta la alta. Ba fiul tău poate face asta cu mai multă uşurinţă decât tine. Tu, chiar dacă poţi să te duci de la o moşie la alta, eşti silit să treci şi peste moşiile altora. Fiul tău însă va putea să meargă pe întreg pământul, căci al lui este tot: lacurile, râurile şi izvoarele, orişiunde îi dau din belşug de băut, iar verdeţurile, plantele şi pâinea le găseşte pretutindeni spre a se hrăni, nu-ţi spun încă, deoarece acest argument n-ar avea valoare în ochii tăi, că fiul tău dispreţuieşte tot pământul, căci patria lui e cerul. Chiar dacă ar trebui să moară, va fi pentru el moartea mai plăcută decât sunt pentru voi desfătările, luxul şi traiul cel bun, şi va dori moartea mai mult decât doriţi voi patria şi patul. S-ar putea spune despre un om care rătăceşte de colo colo, despre un fugar şi despre un vagabond că are o patrie şi că locuieşte într-o casă, dar nu s-ar putea spune asta despre un om care este eliberat de toate aceste griji. Pe un astfel de om nu vei putea să-l surghiuneşti, atâta vreme cât nu vei putea să-l scoţi din întreg pământul. Deocamdată, îţi voi vorbi în aceşti termeni din pricina concepţiei tale despre viaţă, deoarece, potrivit dreptei raţiuni, când îl vei scoate de pe pământ, mai cu seamă atunci îl vei trimite în patria lui. Asta însă nu ţi-o pot spune ţie, care nu vezi în lume decât ceea ce vezi.

Nu vei putea spune că fiul tău este gol, atâta vreme cât este îmbrăcat cu hainele virtuţii, nici nu-l vei putea vedea mistuit de foame, atâta vreme cât cunoaşte adevărata mâncare. Bogaţii, dimpotrivă, sunt mistuiţi de griji când vine peste ei foamea sau lipsa de haine. Prin urmare, şi din acest punct de vedere, n-ai păcătui deloc dacă i-ai numi pe bogaţi săraci, ba încă foarte săraci, iar pe monahi, într-adevăr bogaţi. Un om care poate să-şi îndestuleze viaţa, în orice loc şi cu hrană, şi cu băutură, şi cu adăpost şi cu bucurii, un om care nu numai că nu se supără, dar chiar găseşte mai multă bucurie în viaţa lui decât voi într-a voastră, este învederat că unul ca acesta e mai bogat decât voi, bogaţii, care numai în casele voastre puteţi avea asigurate şi liniştea, şi hrana. Fiul tău nu ştie ce înseamnă plânsul din pricina sărăciei. Bogăţia fiului tău este mai bună decât bogăţia ta nu numai din pricină că e mai mare şi că dă mai multă satisfacţie, ci şi din pricină că nu i-o poate lua nimeni, că niciodată nu se preface în sărăcie, nu este supusă nesiguranţei viitorului, nu-i încărcată de griji, nu-i atacată de invidie. Bogăţia lui este de admirat, de lăudat şi de slăvit. Despre bogăţia voastră nu se poate spune asta. Oamenii nu numai că nu vă laudă din pricina bogăţiei voastre, dar vă şi urăsc, se scârbesc de voi, vă invidiază şi uneltesc împotriva voastră. Fiul tău însă este admirat de toată lumea pentru că e îmbogăţit cu adevărata bogăţie, şi de asta nici nu-i invidiat şi nici nu se unelteşte împotriva lui.

Spune-mi acum, care bogăţie din cele două, despre care am vorbit mai sus, este mai potrivită sănătăţii?

Nu este, oare, aceea pe care o are un om ca fiul tău, care are, ca şi vieţuitoarele sălbatice, un trup puternic şi robust tocmai pentru că respiră aerul curat al văzduhului, bea apa limpede a izvoarelor, miroase parfumul curat şi nefalsificat al florilor şi livezilor, şi nu bogăţia aceea din lume, pe care o aveţi voi, bogaţii, care, pentru că vă aflaţi ca într-o mocirlă, sunteţi mai molatici şi mai bolnăvicioşi?

Dacă fiul tău are întâietatea în privinţa sănătăţii, apoi este învederat că şi în privinţa bucuriilor!

Cine crezi că duce o viaţă plină de mai multe bucurii: cel culcat pe o iarbă deasă, lângă un izvor limpede, sub umbra copacilor cu frunze dese, care-şi desfătează ochii cu frumuseţile naturii, care are sufletul mai curat decât aerul şi stă departe de învălmăşagul şi zgomotul acestei lumi, sau cel care stă închis într-o casă? Nu-i aşa că acela dintâi? Şi aşa este, căci nu e marmura mai curată decât aerul, umbra plafonului casei mai plăcută decât umbra copacilor şi nici mozaicul pardoselii mai plăcut decât pământul împodobit cu felurite flori. Despre adevărul celor spuse de mine, înşişi voi bogaţii îmi sunteţi martori, căci dacă v-ar sta în putere să aveţi arbori deasupra caselor voastre şi să aveţi în casele voastre balsamul şi frumuseţea florilor din livezi, le-aţi prefera pe acestea în locul acoperişurilor de aur şi a pereţilor pictaţi cu măiestrie. Pentru asta, atunci când doriţi să scăpaţi de greutăţile pe care vi le dă bogăţia şi să vă odihniţi, părăsiţi palatele voastre şi vă duceţi în mijlocul naturii.

Dar poate că jeleşti pe fiul tău din pricina slavei aceleia multe şi mari din lume dată de bogăţie, slavă ce nu se vede deloc în viaţa monahală?

Ştiu că de compari palatele cu pustia, de compari nădejdile pe care le avea fiul tău pe când trăia în palatele tale cu nădejdile din mănăstire, socoteşti că fiul tău a căzut din cer pe pământ.

Mai întâi trebuie să ştii asta, că nici pustia nu răpeşte slava şi cinstea cuiva şi nici palatele nu fac pe cineva strălucit şi slăvit. Şi mai înainte de a-ţi demonstra acest lucru, ca să te scap, prin nişte exemple, de greşita ta părere, nu-ţi voi da exemple creştine, ci exemple păgâne.
Cred că ai auzit de Dionisie, tiranul Siciliei, după cum cred că ai auzit şi de Platon, fiul lui Ariston. Spune-mi, te rog, cine a ajuns încărcat de mai multă slavă, cine a ajuns mai strălucit? Cine este lăudat de toată lumea şi stă pe buzele tuturor? Nu, oare, filosoful mai mult decât tiranul? Cu toate acestea, tiranul era stăpânul întregii Sicilii, îşi ducea viaţa în desfătări, trăia în multă bogăţie, în lux şi era înconjurat de gardă şi suită, iar filosoful trăia în grădina Academiei, uda grădina, răsădea plante şi legume, mânca măsline; masa îi era alcătuită din mâncăruri foarte simple şi nu se vedea în casa sa şi în viaţa sa nici urmă din luxul tiranului Dionisie. Lucru minunat nu-i numai acesta, ci şi faptul că, deşi a ajuns rob şi a fost vândut din ordinul tiranului, totuşi Platon, prin asta, departe de a părea mai puţin slăvit decât tiranul, s-a arătat tocmai prin înrobirea lui vrednic de respect chiar în ochii tiranului. Aşa este virtutea: prin faptele ei şi prin suferinţele ei, virtutea nu se lasă ascunsă şi acoperită de vălul uitării nici pe ea şi nici pe cei ce o pun în practică.

Ce vei spune apoi de Socrate, dascălul lui Platon? N-a fost el cu mult mai slăvit şi mai strălucit decât Arhelau? Cu toate acestea, Arhelau era împărat şi foarte bogat, iar Socrate locuia într-o mahala din nord-estul Atenei, numită Liceu; n-avea mai mult decât o singură haină şi era văzut îmbrăcat numai cu aceasta şi iarna, şi vara, şi în toate anotimpurile anului; umbla tot timpul desculţ, stătea toată ziua nemâncat, mânca numai pâine, şi pâinea îi era şi fiertură, şi hrană; chiar această hrană simplă nu şi-o putea procura în casă, ci o primea de la alţii; aşa că trăia în cea mai neagră sărăcie. Socrate era totuşi mai strălucit şi mai slăvit decât regele Arhelau; aceasta se vede de acolo, că adeseori regele îl chema pe Socrate să vină la el şi să locuiască în palatele lui, dar Socrate n-a vrut să părăsească Liceul. Slava ce însoţeşte acum numele lui Platon şi Socrate ne lasă să înţelegem care slavă are mai multă valoare. Toată lumea cunoaşte numele lui Platon şi Socrate, pe când numele unor oameni foarte bogaţi, cum au fost tiranul Dionisie şi regele Arhelau, nu-l cunoaşte nimeni.

Un alt filosof, Diogene din Sinope, cu toate că era îmbrăcat în zdrenţe, era mai bogat decât aceşti regi amintiţi mai sus şi decât alţi numeroşi împăraţi la fel de bogaţi. Că Diogene era mai bogat decât împăraţii se vede de acolo că Alexandru Macedon, fiul lui Filip, în timpul campaniei împotriva perşilor, a lăsat totul şi a venit să-l vadă pe Diogene. Împăratul l-a întrebat dacă are nevoie de ceva şi l-a rugat să-i ceară ce doreşte. Diogene i-a răspuns că n-are nevoie de nimic şi n-are ce să-i ceară.

Îţi sunt, oare, de ajuns exemplele acestea, sau să mai citez şi altele? Oamenii aceştia nu sunt doar mai străluciţi şi mai slăviţi decât cei care locuiesc în palatele împărăteşti, ci chiar decât însuşi împăratul; preferând să ducă o viată de oameni simpli, nu se ocupă cu afacerile şi nici nu voiesc să ia parte la conducerea treburilor statului.

Dar chiar la conducerea treburilor statului nu vei vedea în funcţii mari numai oameni străluciţi prin bogăţia lor, prin luxul lor şi prin averile lor, ci vei vedea şi oameni săraci, care au dus o viaţă modestă. Printre înalţii demnitari ai statului atenian a fost Aristide, pe care a trebuit să-l îngroape oraşul. Cu toate acestea, era cu atât mai strălucit şi mai slăvit decât Alcibiade, şi el mare demnitar pe acea vreme, pe cât este de mare deosebirea între un mare filosof şi un copil simplu, deşi Alcibiade îl întrecea pe Aristide şi prin bogăţie, şi prin neam, şi prin lux, şi prin elocventă, şi prin nobleţe, şi, într-un cuvânt, prin toate. Printre demnitarii tebanilor era şi Epaminonda; era cel mai strălucit dintre toţi generalii tebanilor, deşi era un om atât de sărac, încât atunci când a fost chemat la adunare n-a putut să vină, căci din întâmplare îşi spăla haina şi nu avea alta pe care s-o îmbrace.

Prin urmare, nici pustia nu răpeşte slava cuiva şi nici palatele împărăteşti nu fac pe cineva strălucit şi slăvit. Strălucirea cuiva, slava şi faima lui nu depind nici de locul în care trăieşte, nici de haine, nici de funcţie, nici de putere, ci numai de virtute şi de înţelepciune.

6. Dar pentru că exemplele n-au atâta putere de convingere, îţi voi demonstra slava fiului tău, servindu-mi chiar el ca dovadă a susţinerii mele. Vom vedea că acum, când este în pustie, nu este doar mai strălucit decât înainte, dar este mai respectat de lume, tocmai datorită acelor fapte care, după părerea ta, îi răpesc orice cinste şi-l umilesc.

Dacă vrei, să-l convingem să se pogoare din munte, apoi să-l înduplecăm să meargă în oraş. Vei vedea că tot oraşul îşi întoarce privirile spre el, că toată lumea îl arată, îl admiră şi se minunează de el ca şi cum s-ar fi pogorât un înger din cer. Ce este asta altceva decât slavă? Slava cuiva nu se manifestă în alt chip. Datorită acelor haine simple şi ponosite ale lui, va fi mai slăvit nu numai decât cei care locuiesc în palatele împărăteşti, dar mai slăvit chiar decât împăratul. N-ar fi provocat atâta admiraţie întregii lumi, chiar dacă ar fi purtat haine ţesute cu aur, dar, mai bine spus, chiar dacă ar fi fost îmbrăcat cu haină împărătească de purpură şi ar fi avut pe cap coroană împărătească, chiar dacă ar fi stat pe aşternuturi de mătase, chiar dacă ar fi fost tras de catâri şi însoţit de o suită îmbrăcată numai în aur, ca acum, când este neîngrijit, palid la fată, îmbrăcat cu o haină groasă, fără nici un însoţitor şi desculţ.

Este hotărât, prin legi şi prin obicei, ca împăratul să poarte o anumită îmbrăcăminte. Din această pricină, dacă cineva ar spune că admiră pe împărat pentru că este îmbrăcat cu o haină de aur, pe un om ca acesta nu numai că nu-l admirăm pentru vorbele lui, ci râdem de el, de cele spuse de el, căci nu e deloc de mirare ca împăratul să poarte o astfel de haină. Dar dacă va veni cineva să anunţe că fiul tău a părăsit toată bogăţia părintească, a călcat în picioare toată slava lumească, are nădejdi mai mari decât cele pe care le dă lumea şi pământul, şi că s-a dus în pustie şi a îmbrăcat o haină ponosită şi proastă, tofi vor alerga îndată să-l vadă, toţi îl vor admira şi vor aplauda măreţia sufletului său. Când se aduc împotriva împăraţilor nenumărate acuzaţii, hainele lor de aur nu-i apără deloc de insulte. Prin urmare, nu hainele cele scumpe şi de aur fac să fie cineva admirat şi slăvit. Fiul tău însă are multe pricini de a fi admirat chiar din pricina hainelor. Prin urmare, îmbrăcămintea fiului tău a atras asupra lui toate privirile şi l-a făcut mai cu vază decât împăratul care-şi îmbracă haina sa împărătească. Nimeni nu dă slavă împăratului că şi-a îmbrăcat haina lui împărătească, dar toată lumea va slăvi pe fiul tău că a îmbrăcat această haină ponosită şi de proastă calitate.

– Dar ce folos am eu de pe urma părerii ÅŸi laudelor celor mulÅ£i aduse fiului meu?
– Dar tocmai asta e slava!
– Nu-mi trebuie asta, ci caut pentru fiul meu putere ÅŸi cinste.
– Dar, fără îndoială, cei care vor lăuda pe fiul tău îl vor ÅŸi cinsti.
Iar dacă vrei putere pentru fiul tău şi funcţie înaltă, îţi spun că pe acestea, ca şi pe acelea despre care am vorbit până acum, le vom găsi mai degrabă la monahi. Pot să-ţi dovedesc asta cu ajutorul unor exemple din viaţă şi din istorie, dar voi întrebuinţa o metodă care să-ţi aducă, ţie mai ales, oarecare, mângâiere. De aceea, pentru a demonstra afirmaţia mea, nu mă voi servi de alte dovezi, ci chiar de fiul tău.

Care este proba cea mai bună că cineva are putere? Nu, oare, aceea de a putea să te răzbuni pe duşmani şi de a putea răsplăti pe binefăcători? Dar această putere, în întregime, nu poate s-o aibă nici chiar împăratul, împăratul are mulţi duşmani, şi totuşi nu poate să-i pedepsească pe toţi, are mulţi oameni care fac binele, şi totuşi nu-i poate răsplăti pe toţi. Chiar în războaie, duşmanii pricinuiesc mult rău împăratului şi-i fac nenumărate necazuri; ar dori să se răzbune pe ei, dar nu poate. Apoi, tot în timp de război, mulţi prieteni de-ai împăratului au făcut mari fapte de vitejie, dar împăratul n-a putut să-i răsplătească după vrednicie, căci au fost răpiţi înainte să le dea răsplata, căzând pe câmpul de luptă.

Ce-ai spune acum dacă-ţi voi dovedi că fiul tău are o altă putere, cu mult mai mare, pe care, după cum ţi-am demonstrat mai sus, nici împăraţii nu o au? Să nu presupui cumva că-ţi voi vorbi de bunătăţile din cer, în care nu crezi.

Nu mi-am uitat făgăduiala dată. Îţi voi dovedi că fiul tău, aici, pe pământ, are mai multă putere decât împăratul.

Dacă cea mai mare putere constă în a putea să te răzbuni pe duşmani, apoi cu mult mai multă putere decât aceasta este puterea de a avea în viaţă o poziţie în care să nu te poată duşmăni nimeni, chiar dacă ar vrea.

Voi face desluşită afirmaţia mea, că puterea aceasta este mai mare decât cea dintâi, dacă voi exemplifica spusele mele.

Spune-mi, te rog, cum e mai bine: să fim atât de iscusiţi în mânuirea armelor, încât nimeni din cei ce ne rănesc să nu scape nerănit, sau să avem un astfel de trup, încât nimeni, oricât s-ar strădui, să nu poată răni trupul nostru? E clar pentru oricine că cea de-a doua situaţie e mai puternică şi mai dumnezeiască; nu numai atât, ci şi superioară celei dintâi, în ce constă superioritatea ei? În cunoaşterea leacurilor cu ajutorul cărora pot fi tămăduite toate rănile pricinuite de duşmani. Sunt trei mijloace: primul, puterea de a te răzbuna pe duşmani; al doilea, superior celui dintâi, puterea de a-ţi şi tămădui propriile răni; acesta nu este negreşit consecinţa celui dintâi; al treilea, puterea de a găsi o stare în care să nu te poată răni oamenii. Acest de-al treilea mijloc este superior pentru firea omenească. Şi-ţi voi dovedi că fiul tău este în stăpânirea acestui mijloc şi are această putere.

7. Că spusele mele nu sunt vorbe în vânt se vede de acolo că, cercetând între timp mai adânc lucrurile, am găsit o altă putere mai mare decât această putere, şi anume: nu numai că nimeni nu poate vătăma pe monahi, dar nu este nimeni care să voiască să-i vatăme. Astfel fiul tău are o îndoită putere. Ce viaţă mai dumnezeiască ar putea duce fiul tău decât această viaţă monahală, în care nimeni nici să nu voiască, nici să nu poată să-i facă vreun rău, chiar dacă ar voi? Mai ales când a nu voi nu este o consecinţă a lipsei de putere, cum e cazul cu cei mai mulţi, ci a faptului că fiul tău se găseşte într-o stare în care nimeni nu are nici o pricină să voiască a-i face rău. Pentru că, dacă ar fi numai aceasta, adică a nu putea, n-ar fi un lucru deosebit, căci ură înverşunată s-ar naşte în sufletele acelora care ar voi să facă rău, dar n-ar putea. Nu este mic nici acest chip de fericire. Dar să cercetăm, dacă vrei, ultima situaţie. Spune-mi, te rog, cine va voi să vatăme vreodată pe fiul tău, care n-are nici o legătură cu oamenii nici prin angajamente, nici prin stăpânire de pământ, nici prin bani, nici prin afaceri şi nici prin vreo altă înţelegere? Pentru ce pământ să se certe cu el? Pentru ce robi? Pentru ce mărire? De cine să se teamă? De cine să fie muşcat? Invidia, teama sau mânia sunt cele care ne împing să aducem vătămare altora, în privinţa acestora, fiul tău este mai mult decât un împărat, este mai presus de toţi oamenii. Cine-l va invidia pe el, care a dispreţuit toate bunurile acelea după care plâng oamenii şi pe care se silesc să le aibă? Cine se va mânia pe el, dacă el n-a nedreptăţit pe nimeni? De cine se va teme, dacă nu are nici o bănuială asupra nimănui? Din cele spuse mai sus rezultă deci că nimeni nu va voi să-i facă vreun rău fiului tău.

Dar tot atât de clară este şi a doua situaţie, anume că oamenii nu vor putea să-l vatăme, chiar dacă ar voi. Nu dă nimănui nici un prilej de a fi atacat şi nici nu are vreo parte slabă de care să poată fi apucat. Este ca un vultur care zboară la mare înălţime, care n-ar putea fi prins niciodată într-un laţ de vrăbii. Pentru ce pricină va putea să-l vatăme vreun om? Bani n-are, aşa că nu-i este teamă de hoţi. Patrie nu are, aşa că nu-i e teamă de surghiun. Slavă nu doreşte, aşa că nu-i este teamă că-şi va pierde slava. Mai rămâne un singur lucru: moartea; dar, în această privinţă mai ales, nimeni nu va putea să-l întristeze, căci, dacă îl ameninţă cu moartea, îi face cel mai mare bine, îl trimite spre cealaltă viaţă, dorită de el, spre care sunt îndreptate toate faptele şi toate gândurile lui. Astfel moartea, departe de a fi o pedeapsă, este o scăpare de dureri, un sfârşit al sudorilor, odihnă.

Vrei să cunoşti un alt chip al puterii lui, cu mult mai înţelept decât acesta?

Chiar dacă i-ai pricinui nenumărate necazuri, chiar dacă l-ai bate, chiar dacă l-ai pune în lanţuri, trupul lui este rănit din pricina firii sale omeneşti, sufletul însă rămâne fără răni datorită filosofici lui. Nu este stăpânit de mânie, nu este supus urii, nu este biruit de duşmănie.

Asta însă nu-i mare lucru; cu mult mai minunată decât aceasta este dragostea lui de vrăjmaşi. Fiul tău iubeşte pe cei care i-au pricinuit astfel de rele ca pe nişte binefăcători, ca pe nişte ocrotitori şi se roagă pentru ei să aibă parte numai de bine.
Ai putea să-i dai tu o atât de mare putere, chiar dacă 1-ai face de nenumărate ori împăratul lumii şi ai prelungi domnia lui timp de nenumăraţi ani? Nu este mai de preţ această putere decât multe mantii împărăteşti, decât multe mari demnităţi, decât multă slavă? Mi se pare că şi oamenii care-şi iubesc foarte mult trupul ar prefera viata aceasta în locul celei duse de ei.

Vrei să vezi că puterea fiului tău este mai minunată şi mai plăcută şi în alt chip, considerată, e drept, dintr-un punct de vedere mai puţin înalt, dar foarte plăcut mai ales pentru tine?

Prin cele spuse mai sus am arătat că fiul tău nu este supus nici unui om şi nici nu poate fi vătămat de cineva. Poate că acum îmi ceri să ştiu dacă are puterea de a sprijini pe alţii şi de a da altora siguranţa vieţii. Cel dintâi sprijin pe care îl va da altora va fi acela de a-i face şi pe ei să dorească să ducă o viaţă asemănătoare vieţii lui, dar, dacă n-ar voi să-l asculte, ci ar voi să-şi continue viaţa lor lumească şi pământească, vei vedea că şi în această privinţă fiul tău, care nu are nici o avere, are mai multă putere decât tine, care eşti bogat, iar puterea lui stă mai cu seamă în faptul că nu are nici un fel de avere. Cine va vorbi cu mai multă putere înaintea împăratului? Cine îl va ţine de rău pentru greşelile lui cu mai mult curaj? Tu, care eşti stăpânul atâtor averi, care din pricina averilor tale eşti supus chiar funcţionarilor împăratului, care tremuri pentru orice lucru, care ai înaintea împăratului atâtea slăbiciuni, tu, căruia împăratul sau funcţionarii lui pot să-ţi facă rău oricând dacă se mânie, sau fiul tău, care nu poate încăpea niciodată nici în mâinile împăratului, nici în ale funcţionarilor lui! Au vorbit cu mai multă putere împăraţilor acei oameni care n-au fost legaţi prin nimic de cele pământeşti, în faţa cui va ceda şi pe cine-l va asculta mai mult împăratul şi înalţii lui funcţionari, pe tine, care eşti bogat şi pe care te bănuieşte că poţi să faci adeseori intervenţii nu de dragul dreptăţii, ci de dragul banilor, sau pe fiul tău, care are o singură pricină a intervenţiei lui, dragostea de oameni? Pe cine va cinsti împăratul şi pe cine va admira, pe acela asupra căruia n-ar putea să aibă nici o bănuială urâtă, sau pe acela pe care-l socoteşte inferior chiar slugilor sale? După cum, atunci când este vorba să ajute pe cineva, împăraţii şi marii demnitari ascultă de sfaturile lui, tot astfel şi când este vorba de sprijinit pe cineva îşi întemeiază hotărârile lor pe intervenţia unor oameni ca fiul tău.

8. Dar, dacă vrei, să luăm un caz în care fiul tău ajută pe un om cuprins de necazuri, prin propriile sale mijloace, fără a se sluji de ajutorul altora.

Să ducem pe acest om necăjit şi la fiul tău, şi la tine, dar mai degrabă nu la tine, ci chiar la împărat. Apoi să vedem care dintre aceştia toţi îi va putea da mai mult ajutor.

Mai întâi, să aducem pe un om care a suferit cea mai mare nenorocire cu putinţă. Să presupunem că cineva are un singur fiu şi că l-a pierdut în floarea vârstei. Pe acesta nu-l va putea ajuta nici un mare demnitar, nici împăratul, nici altcineva şi nici tu, nici unul nu-i va putea da ceea ce a pierdut. Dar dacă îl vei duce la fiul tău, chiar de la început, înfăţişarea, îmbrăcămintea, locuinţa lui îi vor uşura repede durerea şi-l vor convinge să socotească o nimica cele pământeşti, iar apoi, prin cuvinte potrivite, acesta va alunga cu uşurinţă norul de pe sufletul omului, în casa ta durerea i se va mări şi mai mult. I se va aprinde şi mai mult jalea când va vedea că viaţa în locuinţa ta este lipsită de necazuri, că e plină de mare fericire şi că are cine să te moştenească, în chilia fiului tău însă îşi va potoli durerea şi va ajunge să privească cu mai multă înţelepciune lucrurile. Nu-l va mai durea atât de mult inima de moartea fiului lui, când va vedea că fiul tău a dispreţuit şi a părăsit atât de multă bogăţie, atât de mare slavă şi strălucire. Va mai putea spune oare acest părinte nenorocit că nu mai are un moştenitor al averilor sale, când vede că fiul tău a dispreţuit şi a părăsit toată averea tatălui său? Chiar cuvintele de mângâiere le va asculta cu mai mare uşurinţă de la fiul tău, care adevereşte prin fapte spusele sale. Tu, însă, numai dacă ai îndrăzni să deschizi gura îi vei umple sufletul de tristeţe, pentru că i-ai vorbi de dureri pe care niciodată nu le-ai suferit. Dar fiul tău, pentru că îl învaţă prin propriul său exemplu, îl va convinge cu uşurinţă că moartea nu-i decât un somn. N-are nevoie spre a-l mângâia să-i enumere o mulţime de părinţi care au încercat aceeaşi durere ca şi el, ci se va arăta pe el însuşi, care în fiecare zi cugetă în timp la moarte, care este totdeauna pregătit de moarte. Şi, după ce-l va face să creadă mai mult în învăţătura despre învierea morţilor, îşi vor lua rămas bun unul de la altul. Tatăl acela va pleca uşurat de marea povară a durerii ce-o avea pe suflet, iar cuvintele fiului tău, întărite prin fapte, îl vor face să-şi recapete mai lesne liniştea sufletească, cu mult mai lesne decât cuvintele celor pe care-i cheamă la mese şi la prăznuire. În acest chip va vindeca fiul tău durerea unui tată care şi-a pierdut copilul. Şi iată deci că are puterea de a ajuta pe alţii, fără ajutorul altora.

Să presupunem, apoi, dacă vrei, că se duce la fiul tău un alt om nenorocit, care are nevoie de ajutor, un om care a pierdut vederea în urma unei îndelungate boli. Ai putea tu să-l ajuţi cu ceva? Nu! Fiul tău însă îl va ajuta! Îi va arăta că nenorocirea lui nu-i atât de cumplită, deoarece el însuşi stă închis într-o mică chilie, că el însuşi se grăbeşte spre o altă lumină, că el însuşi socoteşte o nimica lumina zilei în comparaţie cu acea lumină. Astfel îl va învăţa să îndure cu mult curaj nenorocirea lui.

Dar pe cei supăraţi de alţi oameni îi vei putea tu, oare, îndupleca să caute cu mai multă judecată la necazurile lor? Deloc! Dimpotrivă, îi vei supăra mai mult, căci de obicei vedem mai bine propriile noastre necazuri când avem în faţă buna stare a semenilor noştri. Fiul tău însă îi face şi pe aceştia să-şi recapete mai uşor curajul. Nu-ţi vorbesc de ajutorul pe care-l va da lor prin rugăciunile lui! Nu-ţi vorbesc de ele, pentru că vorbesc cu tine, un păgân, care nu crezi în puterea rugăciunilor.

Dar dacă vrei să fii cinstit de oameni din pricina fiului tău, şi nu dispreţuit (căci poate asta ţi-i dorinţa), nu ştiu cum ai putea să ai parte de mai multă cinstire din partea oamenilor în alt chip decât prin faptul că ai un fiu care, prin viaţa şi prin purtarea lui, depăşeşte firea omenească, un fiu care este atât de strălucitor în întreaga lume, care nu numai că este respectat de toţi, dar nu are nici un duşman. Dacă fiul tău ar fi ajuns într-o mare dregătorie lumească, unii l-ar fi cinstit, alţii l-ar fi urât, acum însă toţi îl cinstesc şi fac asta cu multă plăcere. Dacă oameni de joasă condiţie socială, fii de ţărani şi de lucrători, care au îmbrăţişat viaţa monahală, au ajuns atât de cinstiţi de toţi oamenii, încât nici unul dintre cei mai mari demnitari nu se ruşinează să vină în chilia lor, să stea de vorbă cu ei şi să ia masa cu ei, ba chiar simt în asta o atât de mare bucurie ca şi cum s-ar desfăta cu mari bunătăţi, ceea ce-i şi adevărat, cu cât mai mult vor veni înalţi demnitari ai lumii să vadă pe fiul tău, care a îmbrăţişat viaţa aceasta plină de virtute coborându-se dintr-un neam strălucit, care a părăsit o mare bogăţie şi în care toată lumea îşi punea atâtea nădejdi. Prin urmare, tocmai ceea ce jeleşti tu mai mult, adică îmbrăţişarea vieţii monahale şi părăsirea avuţiilor, aceea îl face înainte de toate să fie mai cu seamă respectat şi cinstit, aceea îi sileşte pe toţi să se uite la el ca la un înger, şi nu ca la un om. Fiul tău nu va cădea sub bănuiala, sub care cad mulţi oameni, că ar fi ales această cale pentru că iubea cinstea, pentru că-i erau dragi banii, pentru că dorea să ajungă de la o situaţie umilă la una strălucită. Chiar dacă s-ar spune aceste cuvinte despre ceilalţi monahi, ele sunt false şi pornite din răutate, însă despre fiul tău nimeni nu va putea să aibă vreodată o astfel de bănuială.

9. Să nu socoteşti că fiul tău este atât de preţuit şi de respectat pentru că în fruntea statului sunt împăraţi creştini. Chiar dacă ei ar cădea de la putere şi împăraţi păgâni ar ajunge la conducerea statului, viaţa şi faptele fiului tău vor fi atunci chiar mai strălucitoare. Credinţa noastră creştină nu este la fel cu păgânismul, aşa că ea nu-i condiţionată de părerea şi de voinţa împăratului. Credinţa noastră creştină dăinuieşte prin propria ei putere şi atunci mai cu seamă i se vădeşte puterea când este atacată. Este ca un ostaş.- acesta este preţuit şi respectat şi în timp de pace, dar ajunge şi mai respectat, şi mai strălucitor atunci când luptă. Prin urmare, chiar dacă ar fi în fruntea statului împăraţi păgâni, fiul tău va fi la fel de respectat, ba încă preţuirea lui, mai mare. Cei care respectă acum, sub împăraţi creştini, pe fiul tău, îl vor respecta şi mai mult în timpul unor împăraţi păgâni, pentru că îl vor vedea că luptă pentru apărarea credinţei, pentru că are mai mult curaj împotriva duşmanilor, pentru că are mai multe prilejuri de a-şi face un nume bun.

Vrei să-ţi spun acum şi cum are să se poarte cu tine fiul tău? Sau e de prisos să o mai fac?

Cel care este atât de blând şi de bun cu alţii, încât nu dă nimănui prilej de supărare, va cinsti cu atât mai mult pe tatăl său şi-l va îngriji cu mult mai mult decât dacă ar avea o demnitate lumească. Dacă ar fi un mare demnitar, nu se ştie dacă n-ar dispreţul pe tatăl său; acum însă, când fiul tău a ales această viaţă, din pricina căreia a ajuns să aibă o demnitate mai mare decât a împăratului, acum va fi faţă de tine mai smerit decât toţi oamenii. Aşa este filosofia noastră, aşa este concepţia noastră despre viaţă şi lume: uneşte într-un suflet cele care par contrarii, smerenia şi mândria. Dacă fiul tău ar fi un mare demnitar, s-ar bucura de moartea ta, pentru că ar dori să te moştenească; acum însă se roagă să ţi se prelungească viaţa. Prin urmare, va primi cununi strălucitoare şi pentru aceasta, căci credinţa noastră creştină ne spune că vom avea mare răsplată pentru respectul dat părinţilor noştri9, am primit poruncă să-i socotim ca stăpâni, să-i respectăm prin cuvânt şi cu fapta, dacă prin purtarea noastră nu vătămăm credinţa creştină.10
9. Efes. 6, 1-3.
10. Matei 10, 37.

Dar poate că aş fi întrebat:
– Ce va da în schimb părinÅ£ilor pentru toate câte i-au dat lui?

– GândeÅŸte-te că este firesc ca cel care a ajuns în toate privinÅ£ele la culmea virtuÅ£ii să săvârÅŸească, cu toată stăruinÅ£a, ÅŸi această virtute. Nu se va da în lături, dacă ar trebui, să moară chiar pentru tine, pentru că fiul tău te va îngriji ÅŸi te va cinsti nu numai în virtutea legii firii, sădite în el, ci, înainte de toate, de dragul lui Dumnezeu pentru Care a dispreÅ£uit pe toate cele din lume.

Spune-mi, deci, pentru ce-l jeleşti pe fiul tău, dacă acum, ca monah, este, după cum ţi-am arătat, mai respectat, mai bogat, mai puternic, mai liber şi-ţi slujeşte interesele tale cu mai multă însufleţire decât înainte? Pentru ce-l jeleşti dacă nu-ţi mai tremură sufletul de frică în fiecare zi să nu moară cumva în luptă, să nu cadă în dizgraţia împăratului, să nu fie victima invidiei camarazilor lui de arme? Oare nu sunt acestea şi altele mai mari decât acestea cele ce înfricoşează pe părinţii care au copii ajunşi cu faimă? Părinţii care au pe fiii lor ajunşi în vârful unor mari demnităţi se aseamănă cu cei care îşi urcă fiul pe un loc înalt, apoi tremură de frică să nu le cadă jos copilul.

– Dar centura de demnitar, mi-ai putea obiecta, hlamida ÅŸi glasul crainicului ne fac o deosebită plăcere!

– Spune-mi, câte zile Å£ine această plăcere? Treizeci de zile, o sută de zile, de două ori pe-atâta? Dar după asta, ce urmează? N-a fost totul ca un vis? N-a fost totul o poveste? N-au trecut toate acelea ca umbra? ÃŽnsă cinstea ÅŸi numele bun al fiului tău rămân până la sfârÅŸitul vieÅ£ii lui, dar, mai bine spus, ÅŸi după moartea lui, ÅŸi cu atât mai mult atunci. Această cinste ÅŸi această demnitate nimeni nu i-o va lua, pentru că nu i-a fost dată de oameni, ci de virtute.

Ai fi vrut să-l vezi purtând haine scumpe, mergând călare pe cal, înconjurat de o mulţime de servitori, hrănind paraziţi şi linguşitori?

Pentru ce voiai toate acestea? Negreşit spre a-i face plăcere! Dar te întreb: Ce părere vei avea de toate aceste dorinţe ale tale cu privire la fiul tău, dacă l-ai auzi chiar pe el spunându-ţi (căci poate pe mine nu mă crezi) că socoteşte viaţa monahală dusă acum de el mai plăcută decât viaţa celor care trăiesc în lux şi desfătare, în desfrânări, în cântece, între paraziţi şi linguşitori, în tândăleală, şi-i este această viaţă atât de dragă, încât, dacă i-ar porunci cineva să părăsească dulceaţa acestei vieţi şi printr-o săritură să treacă în cealaltă, ar prefera de mai multe ori moartea? Nu ştii câtă plăcere ne dă viaţa liniştită şi depărtată de treburile publice. Poate că nu ştie asta nici unul dintre oameni, pentru că n-a gustat-o încă nimeni în toată curăţenia ei. Care viaţă ar putea fi mai bună decât aceasta, care ne dă strălucire şi în care sunt unite siguranţa vieţii şi renumele, două lucruri despărţite în viaţa oamenilor din lume?

– Dar pentru ce-mi vorbeÅŸti de acestea mie, care nu sunt nici creÅŸtin, nici monah?

– Dar atunci, pentru ce-l împiedici pe fiul tău să fie monah? E de-ajuns că paguba se opreÅŸte la tine!

Nu socoteşti că este cea mai mare pagubă că, ajunşi înaintaţi în vârstă, să vă supăraţi pe bătrâneţe pentru că în tinereţe n-aţi ştiut cum să vă întrebuinţaţi tinereţea, că n-aţi făcut roade bune şi folositoare?

– NegreÅŸit, tocmai de aceea ne supărăm acum, când suntem bătrâni, îmi vei obiecta, pentru că tinereÅ£ea dă mari satisfacÅ£ii! Iar fiul meu este lipsit de aceste satisfacÅ£ii!

– Care sunt aceste mari satisfacÅ£ii? Arată-mi bătrânul care mai are aceste mari satisfacÅ£ii! Dacă le-ar fi avut ÅŸi ar fi fost mari, ar fi rămas cu el necontenit, nu s-ar mai plânge atât că este lipsit de toate acestea! Iar dacă au zburat ÅŸi s-au veÅŸtejit, mai pot fi socotite mari cele ce s-au stins atât de repede? Fiul tău nu va păţi una ca asta, căci, dacă va ajunge la adânci bătrâneÅ£i, nu-l vei vedea neliniÅŸtit de cele pentru care vă neliniÅŸtiÅ£i voi, ci-l vei vedea vesel, bucuros ÅŸi fericit, fiindcă pentru el mai cu seamă la bătrâneÅ£e înfloresc satisfacÅ£iile lui. Chiar dacă bogăţia voastră, ar cuprinde în ea nenumărate satisfacÅ£ii, satisfacÅ£iile acestea sunt strâns legate de prima vârstă a omului. SatisfacÅ£iile fiului tău, date de bogăţia lui, nu sunt de natura asta; ele rămân ÅŸi la bătrâneÅ£e, ÅŸi însoÅ£esc pe fiul tău ÅŸi după moarte. Pentru această pricină, când vedeÅ£i că la bătrâneÅ£e creÅŸte bogăţia voastră ÅŸi că v-ar putea oferi multe prilejuri de slavă ÅŸi de desfătare, vă supăraÅ£i că vârsta voastră înaintată nu vă mai îngăduie să vă desfătaÅ£i. Pentru această pricină vă ÅŸi înspăimântaÅ£i la apropierea morÅ£ii ÅŸi spuneÅ£i că sunteÅ£i cei mai nefericiÅ£i oameni tocmai atunci când aveÅ£i cea mai mare bogăţie, cea mai multă slavă ÅŸi cel mai bun nume. Fiul tău, dimpotrivă, atunci când va îmbătrâni va avea cea mai mare mulÅ£umire, pentru că se sileÅŸte să intre în port, pentru că are o tinereÅ£e totdeauna înfloritoare, care nu îmbătrâneÅŸte niciodată.

Şi totuşi, tu ai vrea ca fiul tău să se desfăteze cu astfel de plăceri de care de nenumărate ori s-ar fi căit şi de pe urma cărora ar fi suferit la bătrâneţe. Să dea Dumnezeu ca nici duşmanii voştri să n-aibă parte de o astfel de desfătare! Dar de ce spun la bătrâneţe? Într-o singură zi se stinge plăcerea aceea, dar, mai bine-zis, nu într-o zi, nici într-o oră, ci chiar într-o clipită de ochi. Căci ce este plăcerea? Nu este oare umplerea stomacului, întinderea de mese sibaritice, legăturile cu femei frumoase, cu care prilej oamenii se tăvălesc ca porcii în mocirlă?

10. Dar să lăsăm asta la o parte! Să analizăm plăcerea şi să vedem dacă nu cumva este ceva zadarnic şi fără nici un preţ!

Şi, dacă vrei, să începem cu aceea care pare mai plăcută, adică plăcerea de a chefui, de a te îmbuiba cu mâncăruri şi băuturi.

Arată-mi: cât durează această plăcere ÅŸi cât timp din zi poate să vă stăpânească? Durează atât cât nici nu se poate observa bine. ÃŽndată ce te-ai săturat, plăcerea s-a stins; chiar înainte de a te sătura, plăcerea s-a dus mai iute ca un ÅŸuvoi. Plăcerea dispare când mâncarea ÅŸi băutura au ajuns în gâtlej, ÅŸi nu se coboară o dată cu ele în stomac; o dată ce a trecut de limbă, ÅŸi-a pierdut toată puterea. Voi trece sub tăcere celelalte neplăceri, nu voi mai vorbi de furtuna provocată de plăcerea de a te îmbuiba cu mâncăruri ÅŸi băuturi. Omul care nu s-a îmbuibat cu mâncăruri ÅŸi băuturi, nu numai că se află într-o stare mai plăcută, dar se simte ÅŸi mai uÅŸor decât cel căruia i se sfâşie stomacul din pricina ghiftuielii. Proverbul spune: „Somn sănătos are cel cumpătat Ia stomac”.11
11. Înţ. Sir. 31, 22.

Trebuie să-ţi mai vorbesc de boli, greţuri, nenorociri, cheltuieli zadarnice? Să-ţi mai spun cât de multe acuzaţii, cât de multe uneltiri, cât de multe defăimări odrăslesc pe buzele celor pe care i-ai ghiftuit? Mi s-ar putea obiecta:

– Nu poÅ£i spune însă că nu-i un lucru plăcut să ai legături cu femei!
– Dar care plăcere este însoÅ£ită de atâta ruÅŸine ca această legătură?

Deocamdată, în analizarea acestei plăceri să nu menţionăm celelalte necazuri care însoţesc în chip firesc legătura cu femeile: bătăile dintre îndrăgostiţi, luptele dintre rivalii în dragoste, acuzaţiile, ci să presupunem un om care se bucură cu deplină putere de legătura sa, un om care n-are nici un rival în dragoste, care nu-i dispreţuit de iubita sa şi care poate să cheltuiască cu ea bani ca dintr-un izvor, cu toate că este imposibil ca în legătura cu o femeie să stea împreună toate aceste condiţii. Este absolut necesar ca acela care vrea să nu aibă nici un rival în dragoste să-şi cheltuiască toată averea lui spre a birui pe alţi pretendenţi prin dărnicia lui, iar dacă nu vrea să cheltuiască averea de teama sărăciei, atunci este dispreţuit de amanta lui şi aruncat pe uşă afară. Să presupunem însă că nu se întâmplă nimic din toate acestea, că totul îi merge după pofta inimii. Poţi să-mi arăţi în ce constă plăcerea ce o ai de pe urma legăturii tale cu femeile? Nu, căci plăcerea nu iese la iveală nici chiar în timpul săvârşirii actului, iar după săvârşirea actului, s-a stins şi plăcerea. Aşa-numita plăcere ce o simţea în timpul actului nu este plăcere, ci frământare, tulburare, durere, furie, mare zguduire şi fierbere.

Printre monahi o astfel de plăcere nu se vede. Să nu fie! Plăcerea pe care o avem noi şi o încercăm noi nu tulbură niciodată sufletul cu furtuni, nu aduce asupra sufletului frământare şi zguduire. Este o plăcere curată, fără umbră, plină de slavă, fără de sfârşit, cu mult mai puternică şi cu mult mai multe satisfacţii decât plăcerea voastră.

Că e mai plăcută plăcerea noastră decât a voastră se vede de acolo că, dacă vă ameninţă cineva, vă îndepărtaţi de plăcere. Dacă, de pildă, împăratul ar da o poruncă prin care să ameninţe cu moartea pe cei ce caută plăcerea, cei mai mulţi oameni se vor depărta de ea, pe când noi, chiar dacă ne-ar ameninţa cineva cu nenumărate morţi, nu vom dispreţui plăcerea noastră, ci mai degrabă vom râde de o astfel de poruncă. Prin urmare, plăcerea noastră este suverană, mai plăcută decât a voastră, nu se poate compara cu ea.

Să nu ţii de rău deci pe fiul tău că a trecut de la nişte bunătăţi vremelnice, dar, mai bine-zis, inexistente, la nişte bunătăţi reale şi permanente. Nu-l jeli pe cel ce merită să fie numit fericit! Atunci ar trebui să plângi, când n-ai avea un fiu ca acesta, ci unul care să fie aruncat de valurile acestei vieţi într-o parte şi în alta, ca într-o strâmtoare.

Şi acum argumentul principal al spuselor mele în privinţa plăcerii:

Chiar dacă eşti necredincios şi păgân, totuşi vei primi argumentul meu. Ai auzit negreşit de râurile Cocit şi Piriflegeton, de apa Stixului şi de Tartar, care sunt tot atât de departe de pământ pe cât este departe pământul de cer, şi ai auzit şi de multele feluri de munci de acolo. Cu toate că păgânii n-au putut să spună aceste lucruri aşa cum sunt ele în realitate, pentru că au formulat aceste idei prin propriile lor puteri de cugetare şi prin înţelegerea greşită a propriilor noastre învăţături, totuşi şi-au făcut o oarecare idee despre judecata viitoare. Vei găsi printre păgâni, poeţi, filosofi, oratori şi alţi mulţi gânditori, care au cugetat şi au scris despre această învăţătură. Ai auzit de asemenea de câmpiile elisee, de insulele celor fericiţi, de livezi, de cununile de mirt, de adierea lină de vânt, de văzduhul parfumat, de cetele celor care locuiesc acolo, îmbrăcaţi în haine albe, care dănţuiesc şi cântă şi, ca să spun pe scurt, ai auzit de răsplata care se dă atât celor buni, cât şi celor răi după plecarea din lumea aceasta.

Pe temeiul acestor gânduri, cum crezi că trebuie să fie aici pe pământ viaţa celor buni şi a celor răi? Oare, cei care-şi îndreaptă toată grija spre plăcerile simţurilor, chiar dacă viaţa aceasta ar trece pentru ei fără să încerce vreo durere, ba cu multă plăcere, oare, nu vor fi alungaţi, ca de un bici, de glasul conştiinţei lor şi de aşteptarea chinurilor ce le vor primi, pe când cei buni, chiar dacă ar suferi nenumărate necazuri în viaţă, oare, nu au, după spusele lui Pindar, o nădejde care-i hrăneşte şi nu-i lasă să simtă necazurile din viaţă?

Prin urmare, şi din acest punct de vedere plăcerea monahilor e mai mare. Este cu mult mai bine să suferi nişte necazuri trecătoare spre a începe după moarte o odihnă nesfârşită decât să guşti puţină vreme nişte plăceri aparente, iar după moarte să te aştepte chinurile cele mai amare şi mai împovărătoare.

Dar, în afară de asta, când este recunoscut, din cele spuse până acum, că şi aici pe pământ viaţa monahală este mai plăcută, nu este oare necesar să facem ceea ce spuneam la începutul lucrării, adică să ne fie milă de cei care varsă lacrimi pentru bunurile acestei lumi?

Fiul tău nu-i vrednic de lacrimi, ci de aplauze şi de cununi, pentru că se îndreaptă spre viaţa cea neînvălurată şi spre portul cel liniştit. Mulţi părinţi, care au fii ce se frământă în viaţa aceasta de pe pământ, te ocărăsc; când te văd, unii te plâng, iar alţii râd de tine. Eu însă îţi spun: de ce să nu râzi tu de ei? De ce să nu-i plângi tu pe ei mai degrabă? Să nu căutăm să vedem dacă îşi bat joc de noi, ci să căutăm să vedem dacă râd de noi pe drept. Dacă râsul lor e pe bună dreptate, noi ar trebui să plângem, chiar dacă nimeni n-ar râde de noi, dar dacă râd pe nedrept, chiar dacă toată lumea ar râde de noi, noi ar trebui să ne fericim pe noi înşine, iar pe ei să-i plângem, pentru că sunt cei mai nenorociţi oameni şi nu se deosebesc întru nimic de nebuni. Numai nebunii şi cei care bolesc de boli asemănătoare lor râd de faptele şi de gândurile care merită laude şi cununi. Spune-mi, te rog, n-ai crede că oamenii îşi bat joc de tine dacă te-ar lăuda, te-ar admira şi ar zice că eşti cel mai fericit muritor din pricină că fiul tău a îndrăgit nebuneşte meseria dansatorilor şi a conducătorilor de care de curse? Şi, dimpotrivă, n-ai spune că sunt nişte nebuni dacă ar râde de tine şi te-ar ocări din pricină că fiul tău a făcut o faptă de bravură şi vrednică de laudă? Fă şi acum tot aşa! Să nu judeci faptele şi gândurile fiului tău întemeiat pe părerile oamenilor, ci pe cercetarea exactă a motivelor care l-au făcut să ia o astfel de hotărâre. Vei vedea că cei care râd sunt părinţii unor copii ce sunt mai degrabă robi decât liberi, când îi vor compara pe ei cu fiul tău.

Acum sufletul ţi-i doborât de durere. De asta nici n-ai să poţi privi cu ochi pătrunzători spusele mele. Dar după ce se va potoli puţin furtuna sufletului tău şi după ce vei cunoaşte marea virtute a fiului tău, nu vei mai avea nevoie de cuvintele mele, ci tu însuţi vei vorbi altora, mai mult decât mine, despre frumuseţea vieţii monahale. Cuvintele mele nu sunt o simplă presupunere, ci sunt întemeiate pe fapte.

Am avut şi eu un prieten; era fiul unui păgân, om bogat, renumit şi strălucit în toate privinţele. Prietenul meu s-a călugărit. Tatăl său, la început, a pus în mişcare pe înalţii demnitari ai imperiului, l-a ameninţat cu închisoarea, l-a dezbrăcat de toate hainele sale, l-a lăsat pe pământ străin, lipsit şi de hrana necesară, pentru ca să-l înduplece în acest chip să se reîntoarcă la o viaţă mai omenească, după părerea lui. Când însă a văzut că nu cedează în faţa nici unei ameninţări, a fost învins şi şi-a schimbat părerea. Acum preţuieşte pe fiul lui şi-l respectă mai mult decât dacă i-ar fi fost tată. Bărbatul acesta bogat, deşi mai are încă mulţi copii, oameni cu vază şi renumiţi, spune că aceştia nu merită să-i fie aceluia nici slugi. Şi, datorită fiului său, el este cu mult mai strălucit.

Vom vedea că tot aşa se va întâmpla şi cu fiul tău. Faptele îţi vor dovedi că nu mint. Pentru aceasta, acum voi tăcea şi-ţi voi face această rugăminte:

Aşteaptă numai un an, sau şi mai puţin, căci virtutea practicată de noi, creştinii, n-are nevoie de mult timp, ea odrăsleşte prin ajutorul lui Dumnezeu, şi vei vedea că spusele mele sunt adeverite de fapte. Atunci nu numai că vei lăuda cele petrecute, dar, dacă ai vrea să-ţi înalţi puţin mintea, vei ajunge să ai aceeaşi dorinţă ca şi el, având ca dascăl al virtuţii chiar pe fiul tău.

Către tatăl credincios1

1. Să arăt acum şi tatălui creştin, unui tată creştin, că nu trebuie să atace pe oamenii care îndeamnă pe fiul lui să îmbrăţişeze viata monahală spre a bineplăcea lui Dumnezeu.

Voi face aceasta, cu toate că mă tem să nu fie vorbele mele de prisos şi să aibă un rezultat contrar celui dorit, aşa cum spuneam în cuvântul meu către tatăl păgân.2 Spuneam acolo că legea luptei acesteia nu mă sileşte să mă războiesc cu un păgân,3 deoarece apostolul Pavel ne-a poruncit să judecăm numai pe cei ce sunt creştini, dar ne-a lăsat liberi în ce priveşte lupta cu necreştinii.4
1. P.G., XLVII, col. 349-386.
2. Vezi mai sus, pag. 206.
3. Vezi mai sus, pag. 208.
4. I Cor. 5, 12.

În cazul de faţă, după cum se pare, nici n-ar trebui să fiu obligat să încep această luptă, căci dacă, după cum spuneam în cuvântul către tatăl necredincios, mi se părea o ruşine să tratez această problemă faţă de un creştin, apoi cu mult mai mult acum. Nu-i oare o ruşine pentru un creştin să aibă nevoie să fie sfătuit asupra unor lucruri ce nu pot fi tăgăduite nici de un păgân?

Ce să fac deci? Să tac? Să nu mai vorbesc? Deloc? Dacă ar exista un om care să-mi garanteze, care să-mi spună că pe viitor nu va mai îndrăzni nici un creştin să atace pe monahii care propovăduiesc frumuseţea vieţii monahale, ar trebui să tac şi să dau uitării pe creştinii care au îndrăznit una ca asta. Dar pentru că n-am nici un garant vrednic de credinţă, e nevoie să dau aceste sfaturi. Dacă sfaturile mele vor da peste creştini care să aibă astfel de idei greşite, ele îşi vor îndeplini rostul. Dar dacă nu vor întâlni pe nici unul cu astfel de idei, atunci s-a întâmplat ce doream.5
5. Vezi mai sus pag. 209.

Este de dorit ca un bolnav să nu mai aibă nevoie de doctoriile pregătite de doctori pentru vindecarea bolii lui. Tot astfel şi acum, este de dorit ca nimeni dintre fraţii noştri să nu mai aibă nevoie de sfaturile mele. Dar dacă au nevoie de ele (să dea Dumnezeu să nu aibă), nu mă voi da în lături de a-i sfătui şi pe ei.

Să presupunem, aşadar, că şi tatăl creştin este tot atât de bogat, tot atât de renumit, de un neam tot atât de mare ca şi tatăl păgân; că are şi el tot un singur copil asemănător întru totul celuilalt. Singura deosebire între ei este că acesta crede în Dumnezeu. Să dea şi el drumul la aceleaşi strigăte de jale, să se tăvălească de durere la picioarele tuturor, să-şi arate părul său alb, bătrâneţile, pustiul casei şi ogoarelor sale, să spună toate cuvintele spuse de păgân, să aţâţe cât vrea de mult mânia judecătorilor care vor judeca procesul meu cu el. Dar, mai bine spus, între mine şi el judecata nu se va mai face de către oameni. Acest părinte îndurerat a auzit toate învăţăturile date nouă de oameni insuflaţi de Duhul cel dumnezeiesc, a auzit despre judecata cumplită şi înfricoşătoare după plecarea noastră din lumea aceasta.

Prin urmare, înainte de a-i prezenta toate celelalte argumente, trebuie să-i aduc aminte de ziua judecăţii, de focul care curge ca un fluviu, de flacăra care nu se stinge niciodată, de întunecarea soarelui, de ascunderea lunii, de căderea stelelor, de înfăşurarea cerurilor, de zguduirea puterilor, de cutremurarea ÅŸi fierberea pământului, de glasul trâmbiÅ£elor care-ÅŸi trimit una alteia glasul lor înfricoşător, de îngerii care vor străbate universul, de nenumăratele duhuri care stau lângă tronul lui Dumnezeu, de numeroasele puteri slujitoare, de ostile care sunt împreună cu Judecătorul, de seninul crucii care va străluci înaintea întregii lumi, de aÅŸezarea scaunului de judecată, de deschiderea cărÅ£ilor, de slava cea neapropiată, de glasul înfricoşător ÅŸi cutremurător al Judecătorului6, Care va trimite pe unii oameni în focul pregătit diavolului ÅŸi îngerilor lui7, altora le va închide uÅŸile împărăţiei cerurilor, cu toată osteneala lor pentru păzirea fecioriei,8 ÅŸi va porunci unora dintre îngerii Lui să lege neghinele ÅŸi să le arunce în cuptor,9 iar altor îngeri, să lege pe alÅ£ii de picioare, să le răsucească mâinile, să-i ducă în întunericul cel mai din afară ÅŸi să-i dea scrâşnetului celui dureros al dinÅ£ilor,10 va arunca în chinul cel mai mare ÅŸi mai cumplit ÅŸi pe cel care s-a uitat cu ochi pofticioÅŸi,11 ÅŸi pe cel care a râs necuviincios12; ÅŸi pe cel care a osândit pe aproapele fără să-l cerceteze, ÅŸi pe cel care a învinuit numai.13 Că vor fi pedepsiÅ£i ÅŸi cei care osândesc pe nedrept pe aproapele se poate vedea din cuvintele Judecătorului, Care a rostit aceste sentinÅ£e, Care-i ameninţă că va aduce peste ei chinuri. Neapărat cu toÅ£ii ne vom înfăţiÅŸa înaintea Judecătorului ‘4 ÅŸi vom vedea ziua aceea în care toate vor fi goale ÅŸi descoperite15, nu numai faptele, nici numai cuvintele, dar chiar ÅŸi gândurile.
6. Is. 13, 9-13; 24, 4, 18-22; Dan. 7, 9-15; 9, 23; Mal. 4, 1; Matei 24, 27-31; l Tes. 4, 13-18.
7. Matei 25, 41-46.
8. Matei 25, 1-13.
9. Matei 13, 30.
10. Matei 22, 11-13.
11. Matei 5, 28.
12. Luca 6, 25.
13. Matei 7, 1-5.
14. 1 Tes. 4, 16-17.
15. Evr. 4, 13.

2. Chiar dacă acum unele dintre faptele noastre ni se par neînsemnate, atunci vom suferi pentru ele înfricoşătoare pedepse. Astfel, Judecătorul ne va cerceta atunci cu cea mai mare scumpătate dacă ne-am îngrijit atât de mântuirea noastră, cât ÅŸi de mântuirea aproapelui. Pentru asta Pavel mereu ne îndeamnă să nu căutăm folosul nostru, ci fiecare pe al aproapelui,16 pentru asta Pavel îi dojeneÅŸte pe corinteni că nu s-au gândit mai dinainte ÅŸi nici nu s-au îngrijit de desfrânat, ci au lăsat să-ÅŸi înrăutăţească rana.17 Pentru asta scrie în Epistola către Galateni: „FraÅ£ilor, chiar dacă ar cădea un om în vreo greÅŸeală, voi, cei duhovniceÅŸti, îndreptaÅ£i pe unul ca acesta”.18 Iar tesalonicenilor, mai înainte, le dă aceleaÅŸi sfaturi, scriindu-le: „Pentru aceea sfătuiti-vă unul pe altul, precum ÅŸi faceÅ£i”;19 iar mai jos puÅ£in: „MustraÅ£i pe cei fără rânduială; mângâiaÅ£i pe cei slabi de înger, sprijiniÅ£i pe cei neputincioÅŸi”.20
16. I Cor. 10, 24.
17. II Cor. 2, 5-9.
18. Gal. 6, 1.
19. I Tes. 5, 11.
20. I Tes. 5, 14.

Să nu spună cineva: „Pentru ce să mă îngrijesc de alÅ£ii? Să piară cine vrea să piară! Să se mântuie cel ce vrea să se mântuie! Ce mă interesează faptele altora! Mi s-a poruncit să mă îngrijesc de mântuirea mea!”. Ca să nu grăiască cineva aÅŸa, Pavel a nimicit acest gând sălbatic ÅŸi neomenos, ÅŸi i-a pus aceste legi, poruncindu-ne să trecem cu vederea peste multe din interesele noastre spre a ne îngriji de cele ale aproapelui; ÅŸi precizează că această grijă trebuie să o avem în tot cursul vieÅ£ii, în Epistola către Romani ne porunceÅŸte să ne îngrijim mult de acest lucru, astfel ca aceia care sunt puternici să fie ca niÅŸte părinÅ£i pentru cei slabi21, căutând să ne convingă să ne îngrijim de mântuirea lor.
21. Rom. 15, 1.

Pavel spune acestea sub formă de îndemnuri ÅŸi de sfaturi, în alte locuri însă zguduie sufletele ascultătorilor cu multă tărie. Spune că cei care nu se îngrijesc de mântuirea fraÅ£ilor lor păcătuiesc faţă de Hristos ÅŸi dărâmă zidirea lui Dumnezeu.22 Aceste cuvinte nu le spunea de la el, ci le-a învăţat de la Dascălul său. Căci ÅŸi Unul-Născut al lui Dumnezeu, vrând să ne înveÅ£e că este necesară această îndatorire ÅŸi că mari rele îi vor aÅŸtepta pe cei ce nu vor vrea să o îndeplinească, a zis: „Celui ce va sminti pe unul din aceÅŸtia mici, mai de folos i-ar fi să i se atârne o piatră de moară la gât ÅŸi să fie aruncat în adâncul mării”.23 Cel care a adus înapoi stăpânului talantul primit nu este pedepsit pentru că a trecut cu vederea propria sa mântuire, ci pentru că nu s-a îngrijit de mântuirea aproapelui.24 Prin urmare, chiar dacă toate faptele vieÅ£ii noastre ar fi cât se poate de bune, dacă nu ne îngrijim ÅŸi de mântuirea altora, nu avem nici un folos de pe urma lor. Căci acest păcat este îndestulător să ne arunce în adâncul iadului. Dacă nici o scuză nu poate scăpa de pedeapsă pe cei care n-au voit să-ÅŸi ajute aproapele cu cele materiale, chiar dacă ar fi trăit în feciorie,25 atunci urmează că vor suferi cele mai cumplite chinuri cei care au neglijat să facă o faptă cu mult mai mare decât ajutorarea cu cele materiale – căci grija de suflet e cu mult mai mare. Dumnezeu n-a creat pe om ca să se ocupe numai de el, ci să fie de folos ÅŸi altora. Pentru asta ÅŸi Pavel îi numeÅŸte pe credincioÅŸi stele.26
22. I Cor. 8, 12.
23. Matei 18, 6.
24. Matei 25, 24-30.
25. Matei 25, 1-13.
26. Filip. 2, 15.

Prin acest cuvânt arată că ei trebuie să fie folositori ÅŸi altora. Steaua, dacă s-ar lumina numai pe ea, n-ar mai fi stea. Pentru aceasta Pavel spune că cei care nu se îngrijesc de mântuirea aproapelui sunt mai răi decât păgânii. Åži se exprimă astfel: „Iar dacă cineva nu poartă grijă de ai săi ÅŸi mai cu seamă de cei ai casei s-a lepădat de credinţă ÅŸi este mai rău decât un necredincios”.27 Ce vrea să spună aici Pavel prin cuvântul „purtare de grijă”? VorbeÅŸte, oare, de ajutorul cu cele necesare traiului? Sunt de părere că s-a gândit la grija de suflet. Iar dacă ai avea intenÅ£ia să contrazici interpretarea mea, atunci se va vădi ÅŸi mai dreaptă. Dacă Pavel, prin acest cuvânt, s-ar fi gândit la grija de cele necesare traiului ÅŸi a dat o astfel de pedeapsă celui care nu oferă aproapelui hrană zilnică ÅŸi a spus că este mai rău decât un necredincios, ce pedeapsă va fi deci pentru cel care nu se îngrijeÅŸte de ceea ce-i mai mare ÅŸi mai necesar, de mântuirea sufletului?

3. Să ne gândim deci cât de mare este păcatul nostru şi, păşind din treaptă în treaptă, să arătăm că nepurtarea de grijă de copii este un păcat care întrece pe toate celelalte şi merge chiar până la culmea răutăţii. Prima treaptă de răutate, de viclenie şi de cruzime este nepurtarea de grijă de prieteni. Dar mai degrabă să o iau mai de jos. Nu ştiu cum, dar era cât pe ce să uit că prima lege dată iudeilor nu îngăduie nici nepurtatea de grijă de vitele duşmanilor, când cad sau se rătăcesc; Legea Veche porunceşte ca pe unele să le scoţi, iar pe altele să le duci la stăpânul lor.28
27. 1 Tim. 5, 8.
28. Deut. 22, 1-4.

Prima treaptă deci, începând de jos în sus, a răutăţii ÅŸi a cruzimii este nepurtarea de grijă de vitele ÅŸi animalele duÅŸmanilor, aflate în suferinţă. A doua, mai mare decât cea dintâi, nepurtarea de grijă de duÅŸmani. Păcatul acesta este cu atât mai mare faţă de primul pe cât este mai de preÅ£ omul decât animalul. Apoi, a treia treaptă este nepurtarea de grijă de semeni, chiar dacă nu ne sunt cunoÅŸtinÅ£e personale. A patra treaptă, nepurtarea de grijă de cei ai noÅŸtri. A cincea, când nu purtăm grijă nu numai de trupurile lor, ci ÅŸi de sufletul lor pe cale de a se pierde. A ÅŸasea, când nu ne îngrijim de ai noÅŸtri, dar nici de copiii noÅŸtri când sunt pe cale de a fi corupÅ£i. A ÅŸaptea, când nu căutăm alÅ£i oameni care să se îngrijească de ei. A opta, când împiedicăm ÅŸi respingem pe cei care din proprie iniÅ£iativă voiesc să se îngrijească de creÅŸterea copiilor noÅŸtri. A noua, când nu numai îi împiedicăm, dar îi ÅŸi atacăm. Prin urmare, dacă treapta întâi, a doua ÅŸi a treia a acestei răutăţi sunt însoÅ£ite de atât de mari pedepse, cât de mare foc va cădea pe capul celui ce se află în treapta a noua, care depăşeÅŸte în răutate pe toate celelalte? Iar în această treaptă vă aflaÅ£i voi, părinÅ£ii care atacaÅ£i pe cei ce vor să se ocupe de creÅŸterea copiilor voÅŸtri! Nu s-ar greÅŸi dacă s-ar numi această treaptă de răutate nu numai a noua, nici numai a zecea, ci chiar a unsprezecea. Pentru ce spun asta? Pentru că acest păcat nu este numai prin natura sa cu mult mai mare decât cele opt dinaintea lui, dar este mai cumplit ÅŸi din pricina timpului în care se săvârÅŸeÅŸte. Dar ce înÅ£eles au cuvintele „din pricina timpului în care se săvârÅŸeÅŸte?”. Noi, care trăim acum în legea Evangheliei, dacă vom săvârÅŸi aceleaÅŸi păcate ca ÅŸi cei care nu cunosc Evanghelia, nu vom primi aceleaÅŸi pedepse ca ei, ci cu mult mai cumplite, pentru că ne-am bucurat de un dar mai mare, pentru că participăm la o învăţătură mai desăvârÅŸită, pentru că am fost cinstiÅ£i cu o cinste mai mare. Prin urmare, dacă păcatul acesta este aÅŸa de mare ÅŸi prin natura sa, ÅŸi prin trup, gândeÅŸte-te ce mare vâlvătaie va aduce pe capul celor care îndrăznesc să-l săvârÅŸească!

Şi ca să nu credeţi că gândesc aceste lucruri aşa, de dragul gândului, voi dovedi cu fapte grozăvia acestui păcat, ca să ştiţi că, dacă toate faptele noastre ar fi bine rânduite cu privire la sufletul nostru, însă nu ne vom îngriji de mântuirea copiilor, vom fi pedepsiţi cu pedeapsa cea mai mare. Vă voi da o dovadă, nu a mea, ci una care se află în Sfintele Scripturi.

Era un preot la iudei, om cumpătat ÅŸi îngăduitor, care se numea Eli. Acest Eli era tatăl a doi copii. DeÅŸi vedea că fiii lui merg pe căi greÅŸite, totuÅŸi nu-i dojenea, nici nu-i împiedica. Mai bine spus îi mustra, dar nu făcea asta cu toată tăria. Păcatele acestor copii erau: desfrânarea ÅŸi lăcomia. Scriptura spune că mâncau cărnurile sfinte înainte de a fi sfinÅ£ite ÅŸi înainte de a fi aduse ca jertfă lui Dumnezeu.29 Cu toate că tatăl lor ÅŸtia asta, nu i-a pedepsit, încerca să-i întoarcă de la păcatul lor prin sfaturi, spunându-le necontenit astfel de cuvinte: „Nu, copiii mei, nu faceÅ£i aÅŸa, că nu-i bun auzul pe care-1 aud despre voi că faceÅ£i poporul să nu mai slujească Domnului. Dacă va păcătui om faţă de om, se vor ruga pentru el Domnului; dar dacă va păcătui omul faţă de Dumnezeu, cine se va ruga pentru el?”30.
29. I Regi 2, 16-17.
30. I Regi 2, 24-25.

Greutatea acestor cuvinte era mare ÅŸi ruÅŸinea îndestulătoare ca să aducă la simÅ£iri pe un om cu minte. Cuvintele tatălui au scos la iveală păcatul lor, au arătat cât este de înfricoşător ÅŸi le-au făcut cunoscut cât de greu de suferit ÅŸi cât de înspăimântătoare este pedeapsa ce-i ameninţă. Dar pentru că Eli n-a arătat faţă de fiii săi toată asprimea trebuitoare, a pierit ÅŸi el împreună cu aceÅŸtia. Eli nu trebuia să se mărginească numai la ameninţări. Trebuia să-i îndepărteze de la faÅ£a lui, să-i biciuiască. Trebuia să fie cu ei cu mult mai neîndurător ÅŸi mai aspru. Dar pentru că n-a făcut asta, Eli a aţâţat pe Dumnezeu la luptă ÅŸi împotriva lui, ÅŸi împotriva fiilor lui. Pentru că ÅŸi-a cruÅ£at fără socoteală fiii, a pierdut, o dată cu mântuirea copiilor lui, ÅŸi propria sa mântuire. Ascultă ce-i spune Dumnezeu lui Eli! Dar, mai bine-zis, nu-i spune lui. Nu l-a mai socotit vrednic să-i spună vreun cuvânt. S-a purtat cu el ca ÅŸi cu o slugă care a greÅŸit foarte mult în faÅ£a stăpânului său ÅŸi căreia îi face cunoscute prin altă persoană nenorocirile ce vor veni peste el. Atât de mare era atunci mânia lui Dumnezeu pe Eli. Ascultă deci ce spune Dumnezeu lui Samuel, ucenicul lui Eli, despre dascălul său. Dumnezeu vorbea mai mult cu ucenicul lui Eli ÅŸi cu celălalt profet ÅŸi cu alÅ£i oameni decât cu Eli despre pedepsele ce vor veni peste el. AÅŸa l-a nimicit Dumnezeu pe Eli pe vecie! Dar ce spune Dumnezeu lui Samuel? „A ÅŸtiut că fiii lui au hulit pe Dumnezeu, ÅŸi nu i-a certat”.31 Eli i-a certat, dar nu cum trebuia. I-a certat, dar Dumnezeu spune că certarea făcută fiilor săi n-a fost certare. Prin urmare, Dumnezeu a osândit certarea făcută de Eli, pentru că nu era făcută cu asprime ÅŸi cu tărie. Din cele spuse urmează că putem să avem grijă de copii, dar dacă nu ne îngrijim de ei cum trebuie, înseamnă că nu avem grijă de ei, după cum nici certarea făcută de Eli nu era certare. După ce Dumnezeu a spus care e păcatul lui Eli ÅŸi al fiilor lui, a pronunÅ£at cu multă mânie pedeapsa: „Pentru aceea mi-am jurat casei lui Eli că păcatul casei lui Eli nu se va ierta până în veac, nici prin tămâiere, nici prin jertfe”.32
31. I Regi 3, 13.
32. I Regi 3, 14.

Ai văzut cât de mare este înverÅŸunarea lui Dumnezeu ÅŸi cât de neiertată pedeapsa? Dumnezeu spune: „Fără îndoială, trebuie să piară nu numai el, nici numai copiii lui, ci toată casa lui; nu va fi leac care să vindece rana aceasta”. Åži totuÅŸi, în afară de negrija sa faţă de creÅŸterea copiilor. Dumnezeu n-a mai putut să-l învinovăţească de alt păcat pe bătrânul acela. Eli era, într-adevăr, un bărbat minunat în toate faptele lui. înÅ£elepciunea ÅŸi curăţia vieÅ£ii lui se pot vedea nu numai din faptele lui, ci ÅŸi din felul în care a primit pedeapsa lui Dumnezeu. Mai întâi, când a auzit hotărârea lui Dumnezeu ÅŸi a văzut că-l aÅŸteaptă cea mai cumplită pedeapsă, nu s-a îndărătnicit, nu s-a supărat, nici n-a spus cuvintele pe care poate mulÅ£i le-ar fi spus: „Sunt eu stăpân pe voinÅ£a altora? Sunt răspunzător de propriile mele păcate! Fiii mei sunt în vârstă ÅŸi ar fi drept ca numai ei să fie pedepsiÅ£i”. Eli însă n-a spus ÅŸi nici n-a gândit aÅŸa! Ca o slugă înÅ£eleaptă, care ÅŸtie numai un singur lucru, să primească cu inima uÅŸoară toate hotărârile stăpânului, chiar dacă sunt neplăcute ÅŸi dureroase, tot astfel ÅŸi Eli a rostit cuvinte pline de multă înÅ£elepciune: „ÃŽnsuÅŸi Domnul va face ce va fi plăcut înaintea Lui”.33 Virtutea lui se poate vedea nu numai de aici, ci ÅŸi din altă parte. Când iudeii erau în război, i s-a adus la cunoÅŸtinţă înfrângerea armatei iudaice ÅŸi că fiii lui au fost omorâţi în luptă într-un chip ruÅŸinos ÅŸi vrednic de milă. Eli a rămas netulburat la auzul acestei ÅŸtiri.34 Dar când i s-a mai spus că în măcelul acela a fost răpit de duÅŸmani ÅŸi chivotul legii, da, atunci bătrânul, întunecat de durere, a căzut din scaun pe spate înspre uşă ÅŸi ÅŸi-a rupt spinarea, că era bătrân ÅŸi greoi.35 A fost un om slăvit care a judecat pe Israel patruzeci de ani.36
33. I Regi 3, 18.
34. I Regi 4, 13-18.
35. I Regi 4, 17.
36. I Regi 4, 18.

Dacă pe preotul, pe bătrânul, pe slăvitul, pe cel care a stat fără prihană în fruntea poporului evreu patruzeci de ani, care a condus poporul în nişte vremuri care cereau multă grijă şi băgare de seamă, nimic din acestea n-a putut să-1 scape de pedeapsă, ci a pierit năprasnic şi mizerabil pentru că nu s-a ocupat de copiii lui cu toată grija, iar păcatul acestei nepurtări de grijă pentru creşterea copiilor a înecat, ca un val furios şi mare, toate acele fapte şi a ascuns toate faptele lui bune; dacă, deci, un om atât de mare a suferit o astfel de pedeapsă, ce pedeapsă vom suferi noi, care trăim în timpuri care cer de la noi mai multă înţelepciune şi înţelegere a lucrurilor, noi, care suntem mai prejos de virtutea aceluia, noi, care nu numai că nu ne îngrijim de creşterea copiilor noştri, dar şi uneltim şi atacăm pe cei ce vor să facă aceasta, noi, care ne purtăm cu mai multă vrăjmăşie decât barbarii faţă de odraslele noastre? Şi aşa e! Cruzimea barbarilor nu merge dincolo de robie, de distrugere, de înrobirea patriei şi de chinuirea trupului. Voi însă robiţi însuşi sufletul, îl legaţi ca pe un prizonier şi-l daţi în mâna diavolilor vicleni şi sălbatici, îl daţi pradă patimilor lor. Faceţi voi, oare, altceva decât asta, când nici voi nu daţi copiilor voştri sfaturi duhovniceşti şi nici pe alţii, care vor să facă asta, nu-i lăsaţi?

Să nu mi se spună că mulÅ£i oameni au avut mai puÅ£ină grijă de copiii lor decât Eli, ÅŸi totuÅŸi n-au primit pedeapsa lui Eli. Asta nu-i adevărat! Din pricina acestui păcat mulÅ£i oameni au suferit adeseori pedepse mai cumplite chiar decât pedeapsa lui Eli. De unde vine moartea copiilor înainte de vreme? De unde bolile cumplite ÅŸi fără de sfârÅŸit ÅŸi peste noi, ÅŸi peste copiii noÅŸtri? De unde pagubele, de unde accidentele, de unde neajunsurile, de unde nenumăratele nenorociri? De acolo că nu avem nici o grijă de copiii noÅŸtri când sunt răi. Spusele mele nu sunt o simplă presupunere, întâmplarea bătrânului Eli este îndestulătoare să ne convingă. Dar vă voi mai cita ÅŸi cuvintele unui bărbat înÅ£elept. Vorbind despre copii, spune aÅŸa: „Nu te bucura de fiii necredincioÅŸi; dacă nu au frică de Dumnezeu, să nu ai încredere in viaÅ£a lor”.37
37. Înţ. Sir. 16, 1-3.

Vei suspina din pricina doliului înainte de vreme şi vei cunoaşte moartea lor neaşteptată. Mulţi, după cum am spus mai sus, au suferit aceste pierderi. Alţii au scăpat, dar până la sfârşit nu vor scăpa nici ei. Pedeapsa va cădea pe capul lor. Când vor pleca dincolo, vor fi pedepsiţi şi mai straşnic.

– Dar pentru ce nu sunt pedepsiÅ£i toÅ£i pe lumea asta?
– Pentru că Dumnezeu a hotărât o zi în care va judeca pe toată lumea. Această zi n-a venit încă. Dacă ar fi pedepsiÅ£i aici pe pământ toÅ£i păcătoÅŸii, ar însemna să piară ÅŸi să dispară de pe pământ tot neamul omenesc. Dar ca să nu se întâmple asta ÅŸi ca să nu se trândăvească oamenii mai mult Dumnezeu a luat pe câţiva păcătoÅŸi, i-a pedepsit aici pe pământ, ca prin ei să înveÅ£e pe ceilalÅ£i ce pedeapsă îi aÅŸteaptă, ca să ÅŸtie că, dacă nu sunt pedepsiÅ£i aici, vor primi dincolo, după moarte, pedepse ÅŸi mai mari. Faptul că Dumnezeu nu mai trimite acum profet ca să ne spună pedeapsa ce va veni pe capul nostru, aÅŸa cum a fost pe timpul lui Eli, să nu ne facă să cădem în nesimÅ£ire. Acum nu mai este timpul profeÅ£ilor. Dar, mai bine spus. Dumnezeu ne trimite ÅŸi acum profeÅ£i. De unde putem ÅŸti asta? Scriptura spune: „Au pe Moise ÅŸi pe profeÅ£i”.38 Cele spuse de profeÅ£i celor de mai înainte de noi ne sunt spuse ÅŸi nouă. Prin cuvintele spuse lui Eli, Dumnezeu nu se adresează numai lui, ci, prin el ÅŸi prin pedeapsa dată lui, se adresează tuturor celor care săvârÅŸesc aceleaÅŸi păcate. Dumnezeu nu caută la faÅ£a omului,39 nici nu lasă nepedepsiÅ£i pe cei care săvârÅŸesc păcate aÅŸa de cumplite. El care a nimicit toată casa lui Eli, deÅŸi acesta făcuse păcate cu mult mai mici.
38. Luca 16, 29.
39. Rom. 2, 11.

4. Nu se poate spune că Dumnezeu nu dă mare atenţie copiilor. Dumnezeu se îngrijeşte mult de creşterea lor. Din pricina asta Dumnezeu a sădit în firea omenească o dragoste atât de mare de copii, încât părinţii să fie constrânşi, ca de o lege peste care nu pot trece, să se îngrijească de creşterea copiilor lor.

Mai târziu, în afară de această lege naturală, a dat ÅŸi legi scrise în care ne vorbeÅŸte despre purtarea de grijă de copii. Când a instituit sărbătorile, a poruncit părinÅ£ilor să arate copiilor care este rostul ÅŸi originea acelor sărbători. După ce a vorbit despre sărbătoarea PaÅŸtilor, a adăugat: „Åži vei vesti fiului tău în ziua aceea, zicând: Pentru aceasta a aÅŸezat Dumnezeu sărbătoarea aceasta pentru mine, pentru că am ieÅŸit din Egipt”.40
40. IeÅŸ. 13, 8.

ÃŽn Lege dă aceeaÅŸi poruncă. După ce a vorbit despre întâii-născuÅ£i adaugă iarăşi: „Dacă te va întreba fiul tău după acestea, zicând: Pentru ce se face aceasta?, ii vei spune-. Cu mână tare ne-a scos Domnul din Egipt, din casa robiei. Iar când s-a îndărătnicit Faraon ÅŸi n-a vrut să ne lase să plecăm, a ucis în Egipt pe toÅ£i întâii-născuÅ£i, de la întâii-născuÅ£i ai oamenilor până la întâii-născuÅ£i ai dobitoacelor. Pentru aceea jertfesc Domnului toată partea bărbătească ce deschide pântecele”.41
41. IeÅŸ. 13, 14-15.

Dumnezeu porunceşte deci părinţilor să ducă pe copiii lor, prin toate mijloacele, la cunoaşterea lui Dumnezeu. Dumnezeu apoi porunceşte şi copiilor cum trebuie să se poarte cu părinţii, cinstindu-i pe copiii buni şi pedepsindu-i pe cei răi. Scopul acestor porunci este tot acela de a face pe părinţi să-şi iubească şi mai mult copiii. Când cineva ne face stăpâni peste unul dintre semenii noştri, ne face o cinste deosebită, dar cinstea aceasta ne sileşte foarte mult să purtăm grijă de el; dacă nu ne obligă altceva, apoi faptul că soarta aceluia stă în mâinile noastre este destul de puternic să ne înduplece la aceasta şi n-am admite să trădăm cu uşurinţă pe cel încredinţat nouă. Obligaţia aceasta însă creşte şi mai mult când ştim că cel care ne-a dat cinstea de a fi stăpâni peste cineva se supără, se mânie, mai mult decât cel de sub stăpânirea noastră, şi ne pedepseşte cumplit când nu ne facem datoria. Tot aşa a procedat şi Dumnezeu.

Pe lângă acestea, a mai adăugat ÅŸi o a treia legătură, dar – dacă vrei – întâia legătură naturală. Pentru ca părinÅ£ii să nu dispreÅ£uiască poruncile lui Dumnezeu prin care li se porunceÅŸte să-ÅŸi crească copiii, El le-a sădit în suflet o necesitate firească, dragostea de copii. Dar pentru ca nu cumva dragostea de copii să slăbească ÅŸi să se frângă din pricina purtării urâte a acestora faţă de părinÅ£i, Dumnezeu a rânduit pedepse pentru copii, date atât de El, cât ÅŸi de părinÅ£i, ca astfel copiii să se supună părinÅ£ilor cu toată luarea-aminte, iar părinÅ£ii să capete, prin această rânduială, o ÅŸi mai mare dragoste de copii.

Dumnezeu însă nu ne-a legat puternic de copii numai prin aceste trei legături amintite până acum, ci ÅŸi printr-o a patra legătură, tot atât de puternică. Dumnezeu nu numai că pedepseÅŸte pe copii când se poartă urât cu părinÅ£ii, ÅŸi îi cinsteÅŸte ÅŸi îi laudă când sunt buni, dar se poartă la fel ÅŸi cu părinÅ£ii, îi pedepseÅŸte amar când nu se îngrijesc de creÅŸterea copiilor, ÅŸi-i cinsteÅŸte ÅŸi-i laudă când le dă o bună creÅŸtere. Pe bătrânul Eli, deÅŸi era strălucit în toate celelalte fapte, l-a pedepsit numai din pricina acestei lipse de grijă faţă de creÅŸterea copiilor lui; pe patriarhul Avraam l-a cinstit atât pentru celelalte virtuÅ£i ale lui, cât ÅŸi pentru această purtare de grijă pentru copii. Vorbind despre acele multe ÅŸi mari daruri pe care a făgăduit că i le va da, Dumnezeu a arătat ÅŸi pricina acestor daruri: „Åžtiam, spune Domnul că Avraam va da poruncă fiilor lui ÅŸi casei lui după el ÅŸi vor păzi căile Domnului Dumnezeu, ca să facă dreptate ÅŸi judecată”.42 Am citat acum aceste cuvinte, ca să cunoaÅŸtem că Dumnezeu se va purta cu asprime faţă de cei care nu se îngrijesc de niÅŸte făpturi atât de dragi Lui ÅŸi atât de preÅ£uite de El. Căci nu se poate ca Dumnezeu să se îngrijească atât de mult de mântuirea copiilor, iar noi să nu le purtăm deloc de grijă, dispreÅ£uindu-i.
42. Fac. 18, 19.

Prin urmare, Dumnezeu nu rămâne nepăsător faţă de purtarea noastră, dimpotrivă, se supără ÅŸi se mânie cumplit, după cum de altfel ÅŸi faptele ne arată. Pentru asta ÅŸi Fericitul Pavel ne îndeamnă adesea, zicând: „PărinÅ£ilor, creÅŸteÅ£i pe copiii voÅŸtri în învăţătura ÅŸi certarea Domnului”.43
43. Efes. 6, 4.

Dacă noi am primit poruncă să veghem asupra sufletului copiilor pentru că vom da socoteală, cu mult mai mult a primit această poruncă tatăl care i-a născut, care i-a crescut, care trăieşte necontenit împreună cu ei. După cum nu putem să avem vreun cuvânt de apărare sau de iertare pentru păcatele noastre, tot astfel nu putem fi iertaţi nici pentru păcatele copiilor. Acest lucru a fost pus în lumină de Fericitul Pavel. Legiuind ce fel de oameni trebuie să fie cei care sunt însărcinaţi cu conducerea altora, Pavel, pe lângă toate celelalte îndatoriri de neapărată trebuinţă, cere să fi îndeplinit şi îndatorirea de a-şi fi crescut bine copiii,44 pentru că nu vom fi iertaţi dacă aceştia ajung nişte răi şi nişte stricaţi. Şi pe bună dreptate. Dacă am fi prin fire răi, poate că am avea un cuvânt de apărare, dar pentru că ajungem răi sau buni prin libertatea voii noastre, ce scuză potrivită ar putea invoca tatăl care va lăsa să se piardă şi să ajungă om rău fiinţa cea mai iubită şi mai scumpă dintre toate fiinţele de pe pământ, copilul? Că nu vrea tatăl său să-l facă bun? Dar care părinte ar putea spune asta? Însăşi firea lui îl sileşte şi-l mână să-şi facă bun copilul. Că nu a putut? Tatăl nu poate spune nici asta. Faptul că a avut copilul în mâinile sale de când era fraged, că este cel dintâi şi singurul căruia i s-a încredinţat puterea asupra copilului, că îl are în casă, sub ochii săi, necontenit, îi face lesnicioasă şi cu totul uşoară supravegherea copilului.
44. I Tim. 3, 4.

Sunt convins că proasta creştere a copiilor şi înrăirea lor nu se datoreşte altui fapt decât dragostei pătimaşe ce o avem pentru bunurile materiale ale acestei lumi. Grija de cele lumeşti şi preferinţa părinţilor numai pentru bunurile pământului, îi silesc să nu se îngrijească de copii şi, o dată cu asta, să nu se îngrijească nici de sufletele lor. Aceşti părinţi (să nu se creadă că vorbesc cu patimă) sunt mai răi decât asasinii de copii. Aceştia despart sufletul de trup, ceilalţi, părinţii, prin purtarea lor, aruncă în focul gheenei sufletul lor, o dată cu trupul lor. E necesar şi e în firea lucrurilor ca trupul lor să moară, dar moartea sufletului lor ar fi putut fi înlăturată dacă lipsa de purtare de grijă a părinţilor n-ar fi adus-o asupra copiilor lor. Mai mult încă, învierea cea de obşte va face să dispară moartea trupului, pierderea sufletului însă este ireparabilă; un suflet pierdut nu se mai mântuie, este chinuit veşnic.

Prin urmare, pe bună dreptate am spus că părinţii care nu se îngrijesc de mântuirea copiilor lor sunt mai răi decât ucigaşii de copii. Nu-i atât de groaznic să-ţi ascuti sabia, să-ţi înarmezi mâna, s-o împlânţi în gâtul copilului, pe cât de groaznic este a pierde şi a strica sufletul lui. nimic nu o poate egala.

5. Mi s-ar putea obiecta:

– Ce vrei să spui? Nu ne putem mântui dacă ne interesăm de cele lumeÅŸti, dacă locuim în oraÅŸ, dacă avem casă ÅŸi femeie?

– Nu vreau să spun asta, mai cu seamă că nu este o singură cale de mântuire, ci multe ÅŸi felurite. Hristos o spune într-un chip general, afirmând că la Tatăl multe locaÅŸuri sunt.45 Pavel o spune mai precis, scriind aÅŸa: „Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii ÅŸi alta strălucirea stelelor, căci se deosebeÅŸte stea de stea în strălucire”.46
45. Ioan 14, 2.
46. I Cor. 15, 41.

Cuvintele Fericitului Pavel au acest sens: Unii oameni strălucesc ca soarele, alÅ£ii ca luna, iar alÅ£ii ca stelele. Deosebirea nu se mărgineÅŸte numai la atât; Fericitul Pavel arată că ÅŸi între stele este mare deosebire; iar această deosebire este tot atât de mare pe cât de mare e ÅŸi numărul stelelor, căci spune el: „se deosebeÅŸte stea de stea în strălucire”. Ca să-Å£i dai seama de deosebirea dintre stele, gândeÅŸte-te câte trepte de strălucire poÅ£i coborî de la marea strălucire a soarelui până la strălucirea celei din urmă stele. Åži acum te întreb: Nu este oare absurd ca, atunci când e vorba să introduci pe fiul tău printre curtenii CurÅ£ii domneÅŸti ÅŸi printre ostaÅŸii împăratului, să faci tot ce poÅ£i, să-Å£i dai toată silinÅ£a, ba să-l îndupleci ÅŸi pe fiul tău să facă la fel, numai să reuÅŸeÅŸti să stea alături de împărat, ÅŸi faci asta fără să te mai gândeÅŸti la cheltuieli, la primejdii ÅŸi nici chiar la moarte, iar, când e vorba ca fiul tău să intre în oastea cerului, să nu te doară deloc inima dacă ar lua cel din urmă loc ÅŸi ar fi ultimul dintre ostaÅŸii cerului?

Dar dacă ţi se pare cu cale, să vedem dacă este cu putinţă să dobândească loc în oastea cerului cel care trăieşte în mijlocul acestei lumi.

În această privinţă. Fericitul Pavel a spus, pe scurt, că nu pot să se mântuiască cei ce au soţii în alt chip, decât dacă le au ca şi cum nu le-ar avea47 şi dacă nu vor întrebuinţa rău bunurile acestei lumi.48
47. I Cor. 7, 29.
48. I Cor. 7, 31.

Dacă vrei, să vorbesc ÅŸi eu despre porunca lui Pavel. PoÅ£i spune cu mâna pe inimă că te-a auzit fiul tău sfătuindu-l vreodată, sau ÅŸtie el prin el însuÅŸi că jurământul, chiar jurământul drept, este un păcat înaintea lui Dumnezeu?49 I-ai spus tu vreodată că nu poate să se mântuiască cel care Å£ine minte răul ÅŸi e ranchiunos? Scriptura spune: „Căile celor ce Å£in minte răul duc spre moarte”.50 I-ai spus tu vreodată fiului tău că Dumnezeu dispreÅ£uieÅŸte aÅŸa de mult pe bârfitor, încât i-a interzis citirea cuvintelor dumnezeieÅŸti?51 I-ai spus tu vreodată fiului tău că Dumnezeu aruncă din ceruri pe omul îngâmfat ÅŸi pe ocărâtor ÅŸi-l dă focului gheenei?52
49. Matei 5, 33-37.
50. Pilde 12, 29.
51. Înţ. Sol. l, 11.
52. Is. 13, 11.

I-ai spus tu vreodată fiului tău că cel care se uită la vreo femeie cu ochi desfrânaţi este privit ca un om care a şi săvârşit păcatul şi este pedepsit ca desfrânat?53 L-ai sfătuit vreodată să fugă de păcatul săvârşit în fiece clipă, judecarea aproapelui, care atrage după sine o pedeapsă cumplită?54 I-ai citit tu vreodată legile puse de Hristos pentru aceste păcate? Sau poate nici tu nu ştii că există astfel de legi. Cum deci va putea fiul tău să săvârşească poruncile lui Hristos, când nici tu, tatăl lui, care trebuie să-l înveţi aceste porunci, nu le ştii?
53. Matei 5, 27-28.
54. Matei 7, 1-5.

Dacă această grozăvie s-ar mărgini numai la atât, de a nu le da nici un sfat folositor, grozăvia n-ar fi atât de mare; dar voi îi împingeÅ£i să săvârÅŸească fapte potrivnice poruncilor lui Hristos. Când părinÅ£ii îşi îndeamnă copiii să studieze elocinÅ£a, nu-i poÅ£i auzi spunându-le altceva decât aceste cuvinte: „Cutare, om de proastă condiÅ£ie socială ÅŸi din părinÅ£i de jos, pentru că a studiat elocinÅ£a ÅŸi ÅŸtie să vorbească bine, a ajuns mare demnitar, ÅŸi-a făcut avere mare, ÅŸi-a luat femeie bogată, ÅŸi-a zidit casă luxoasă, este temut ÅŸi slăvit de toÅ£i. Altul apoi, cutare, pentru că a învăţat limba latină, are o funcÅ£ie înaltă la curtea domnească ÅŸi conduce ÅŸi rânduieÅŸte treburile curÅ£ii”. Un alt tată dă de exemplu pe alÅ£ii; dar toÅ£i părinÅ£ii dau fiilor lor de exemplu numai pe oamenii străluciÅ£i ÅŸi renumiÅ£i pe pământ. Nimeni, niciodată, nu pomeneÅŸte de cei străluciÅ£i ÅŸi renumiÅ£i în ceruri, ba dimpotrivă, dacă ar încerca cineva să-i pomenească ÅŸi să-i dea de exemplu, l-ar alunga ca pe unul care distruge rânduiala lumii.

6. Aşadar, dacă de la început îi încântaţi cu astfel de cuvinte, apoi nu-i învăţaţi altceva decât temelia tuturor relelor, căci le sădiţi în suflet două patimi foarte puternice: dragostea de bani şi dragostea de slava deşartă, cea din urmă mai rea decât cea dintâi. Fiecare dintre aceste patimi, luată separat, este îndestulătoare să distrugă sufletul unui copil; dar când sunt unite şi cad împreună pe sufletul lui fraged, ca nişte şiroaie de munte unite împreună, distrug toate însuşirile bune ale copilului, pentru că târăsc cu ele peste sufletul lui atâţia spini, atâta nisip, atât de mult bolovăniş, încât sufletul lui nu mai poate să odrăslească, nici să rodească vreuna dintre însuşirile lui bune. Despre adevărul spuselor mele ne dau mărturie şi înţelepţii păgâni. Un înţelept numeşte fiecare dintre aceste patimi, luate separat, nu unite, acropolă a răutăţilor, iar alt înţelept, cap al răutăţilor. Dacă fiecare din aceste patimi, luată separat, este acropolă şi cap şi dacă dragostei de avuţii i se mai alătură şi cealaltă, mult mai cumplită şi mai tiranică, adică dragostea nebună după slavă, şi la un loc se năpustesc asupra sufletului tânărului, se înrădăcinează în el şi-l ocupă de timpuriu, cine va mai putea urni din suflet această boală, mai ales când şi părinţii nu numai că nu-şi dau nici o silinţă ca aceste lăstare de răutate să fie smulse, ci, dimpotrivă, fac totul şi cu fapta, şi cu cuvântul ca ele să prindă şi mai adânc rădăcină. Mai este cineva atât de lipsit de judecată încât să nu se deznădăjduiască de mântuirea unui copil care a primit o astfel de creştere? Ar fi de dorit ca un suflet care are fericirea să se bucure de alte învăţături decât cele de mai sus să evite răul, dar ce nădejde de mântuire mai poate fi când pretutindeni premiile se dau în bani şi când bărbaţi blestemaţi sunt daţi copiilor ca pilde de urmat? Oamenii care iubesc banii şi averile ajung în chip neîndoios invidioşi, stricaţi, gata oricând să jure, sperjuri, obraznici, insultători, hoţi, neruşinaţi, îndrăzneţi, nerecunoscători şi făcători a tot felul de răutăţi. Martor vrednic de credinţă al acestor adevăruri este Fericitul Pavel, care spune că rădăcina tuturor relelor din viaţă este iubirea de arginţi.55 Mai înainte de el, Hristos a arătat acelaşi lucru şi a spus că nu este cu putinţă să slujească lui Dumnezeu cel care slujeşte patimii iubirii de arginţi.56
55. I Tim. 6, 10.
56. Matei 6, 24.

Prin urmare, dacă paşii tânărului sunt conduşi chiar de la început spre această robie, când va putea ajunge liber, când va putea scoate capul din valurile care-l învăluie, o dată ce toţi îl împing, toţi îl dau la fund şi aduc peste el primejdia înecului? N-ar fi de dorit să nu-l necăjească nimeni, să poată să se ridice, cu ajutorul multor oameni care i-ar întinde mână de ajutor, să poată vedea, dar să stea şi deasupra valului sărat al răutăţii? N-ar trebui oare lăudat şi încununat cu nenumărate cununi un asemenea om, dacă, după ce a ascultat mult timp învăţăturile şi cântările dumnezeieşti, ar fi în stare să alunge din sufletul lui aceste patimi care-l doborau la pământ?

Cumplit lucru este obişnuinţa. Este cumplit lucru pentru că ea ajunge să conducă şi să stăpânească sufletul, dar obişnuinţa este grozav lucru mai cu seamă atunci când are ca însoţitoare plăcerea. Obişnuinţa cealaltă, obişnuinţa în virtute, spre care noi alergăm şi pe care ne silim să o dobândim, o căpătăm cu multă oboseală. Din această pricină şi Dumnezeu, când a hotărât că evreii trebuie să lepede vechea lor obişnuinţă în rău, adică obişnuinţa deprinsă în Egipt, i-a luat din mijlocul egiptenilor şi i-a dus numai pe ei în pustiu; i-a dus cât mai departe de oamenii stricaţi, i-a dus ca într-o mănăstire oarecare şi aici a format sufletul lor; a întrebuinţat toate mijloacele, unele mai aspre, altele mai blânde, spre a-i dezbăra de vechea lor obişnuinţă, n-a lăsat absolut nimic la o parte din cele ce erau de folos pentru vindecarea lor. Şi cu toate acestea, evreii n-au părăsit cu totul vechile lor păcate, deprinderile lor rele; aveau mana dată de Dumnezeu, şi căutau ceapa, usturoiul şi mâncărurile Egiptului.57
57. Num. 11, 1-6.

Prin urmare, dacă iudeii n-au ajuns mai buni, deşi s-au bucurat de atât de mare purtare de grijă din partea lui Dumnezeu, deşi au avut un conducător atât de bun şi de curajos, deşi au fost instruiţi prin frică, prin ameninţări, prin binefaceri, prin pedepse şi prin alte mijloace, deşi au văzut minuni atât de mari, socoteşti oare că va putea scăpa de cursele diavolului fiul tău, care este tânăr şi trăieşte în lume ca în mijlocul Egiptului, dar, mai bine spus, chiar în linia de bătaie a diavolului, care n-aude de la nimeni vreun sfat bun, care vede că toţi cei din jurul lui îl duc la rău, iar, mai mult decât toţi aceştia, părinţii care l-au născut şi l-au crescut? De unde să ia deci fiul tău vreun sfat spre a-şi îndrepta viaţa? De la tine? Să se folosească de sfaturile tale? Dar tu îl sfătuieşti cu totul altceva decât virtutea şi nu-i îngădui nici măcar în vis să-şi aducă aminte de o vieţuire creştină! Şi pentru că răstălmăceşti rostul vieţii, pregăteşti fiului tău o viaţă plină de furtuni şi de izbelişte. De unde deci să ia vreun sfat bun? De la el? Prin propriile sale sforţări? Tânărul însă nu poate prin el însuşi, fără ajutorul cuiva, să săvârşească virtutea. Chiar dacă ar voi să săvârşească o faptă de virtute, gândul lui cel bun se va îneca înainte de a odrăsli din pricina potopului cuvintelor tale. După cum trupul care nu se hrăneşte cu mâncăruri sănătoase, ci cu mâncăruri vătămătoare, nu poate trăi nici câtăva vreme, tot astfel şi sufletul hrănit cu învăţăturile şi sfaturile pe care i le dai nu poate să dea naştere vreunui gând sau vreunei fapte mari şi virtuoase! Dimpotrivă, este necesar ca un astfel de suflet să slăbească şi să se moleşească, fiind necontenit stăpânit de răul care-l slăbeşte treptat, iar mai târziu, să se prăvălească în gheenă şi în pierzarea cea de acolo.

7. Iar dacă ai pretenţia că spusele mele nu sunt drepte, dacă susţii că fiul tău poate săvârşi toate faptele de virtute trăind in mijlocul lumii, dacă susţii aceasta în serios, şi nu în glumă, nu şovăi de a mă învăţa şi pe mine această nouă şi minunată învăţătură! Într-adevăr, nu vreau ca lucruri atât de mari să-mi rămână necunoscute şi nici nu doresc să-mi fie străine nişte învăţături atât de bune!

Această minunată învăţătură însă nu o voi putea afla din gura voastră; voi înşivă nu mă lăsaţi, prin vorbele şi prin faptele voastre contraziceţi susţinerea voastră şi învăţaţi contrariul. Porunciţi copiilor voştri să facă fapte ce nu pot mântui, le daţi astfel de porunci ca şi cum singurul vostru gând şi toată silinţa voastră ar avea ca scop pierderea fiilor voştri.

Uită-te ÅŸi vezi dacă îndeplineÅŸti următoarele porunci date nouă de Mântuitorul. Hristos a spus: „Vai de cei ce râd”,58 voi însă daÅ£i fiilor voÅŸtri multe prilejuri de râs. „Vai de cei bogaÅ£i”,59 a spus Domnul, voi însă faceÅ£i tot ce vă stă în putinţă ca fiii voÅŸtri să se ocupe cu afaceri băneÅŸti. Hristos a spus: „Vai de voi când toÅ£i oamenii vă vor vorbi de bine!”60, a spus Domnul iarăşi; voi însă de cele mai multe ori vă cheltuiÅ£i toată averea numai spre a fi lăudaÅ£i de oameni. „Cel ce ocărăşte pe fratele lui este vinovat gheenei”,61 voi însă socotiÅ£i slabi ÅŸi laÅŸi pe cei ce suferă în tăcere ocările altora. Hristos porunceÅŸte să ne ferim de ceartă ÅŸi de judecată62, voi însă creÅŸteÅ£i pe copiii voÅŸtri numai în ceartă ÅŸi numai în judecăţi. Hristos porunceÅŸte să ne scoatem adeseori ochiul dacă ne vatămă,63 voi însă faceÅ£i prieteni mai cu seamă pe acei oameni care pot să vă dea bani, chiar dacă vă învaţă să faceÅ£i cele mai mari rele. Hristos nu ne-a îngăduit să ne despărÅ£im de soÅ£ie, afară de pricină de desfrânare,64 voi însă porunciÅ£i fiilor voÅŸtri să calce în picioare această poruncă, dacă pot să dobândească mai multă avere printr-o nouă căsătorie. Hristos a oprit cu desăvârÅŸire jurământul,65 voi însă vă bateÅ£i joc de cei care păzesc această poruncă. Hristos a spus.-   „Cel ce-ÅŸi iubeÅŸte sufletul său, ÅŸi-l va pierde”,66 voi însă, prin toate mijloacele, aprindeÅ£i în copiii voÅŸtri această dragoste.
58.  Luca 6, 25.
59.  Luca 6, 24.
60.  Luca 6, 26.
61.  Matei 5, 22.
62.  Matei 5, 25.
63.  Matei 5, 29.
64.  Matei 5, 32.
65.  Matei 5. 34.
66.  loan 12. 25,
Hristos a spus: „Dacă nu veÅ£i ierta oamenilor greÅŸelile lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu vă va ierta greÅŸelile voastre”;67 voi însă ocărâţi chiar pe fiii voÅŸtri când nu vor să se răzbune pe cei ce i-au nedreptăţit ÅŸi vă grăbiÅ£i să-i faceÅ£i să se răzbune cât mai iute pe vrăjmaÅŸii lor. Hristos a hotărât că postul, rugăciunea ÅŸi milostenia n-au nici un preÅ£ dacă sunt făcute din dorinÅ£a de slavă, din dorinÅ£a de a fi lăudate de oameni aceste fapte;68 voi însă faceÅ£i toate faptele voastre numai pentru a fi lăudaÅ£i de oameni.
67. Matei 6,15.
68. Matei 6,1-18.

Mai e nevoie, oare, să mai amintesc de toate păcatele voastre? Sunt îndestulătoare şi cele pomenite până acum să pregătească, pentru un suflet încărcat cu ele, nenumărate gheene, şi nu toate aceste păcate strânse la un loc, ci chiar fiecare în parte. Voi însă pentru că îngrămădiţi pe spatele fiilor voştri deodată toate aceste păcate şi pentru că puneţi peste ei poveri de păcate, cu neputinţă de purtat, îi trimiteţi în acest chip în râul cel de foc. Vor putea ei oare să se mântuiască vreodată dacă dau focului gheenei atât de multă hrană care să întreţină necontenit focul?

Lucrul cel mai cumplit nu-i numai că le daÅ£i sfaturi potrivnice poruncilor lui Hristos, ci mai ales că înveÅŸmântaÅ£i viciul cu nume strălucitoare, anume: numiÅ£i cultură ÅŸi civilizaÅ£ie mergerea necontenită la cursele de cai ÅŸi la spectacolele teatrale; spuneÅ£i că un om este liber dacă este bogat; numiÅ£i mărinimie sufletească dărnicia făcută din dragostea de slavă ÅŸi de dragul laudelor mulÅ£imii; numiÅ£i îndrăzneală semeÅ£ia prostească; numiÅ£i dragoste de oameni mesele întinse însoÅ£ite de chefuri ÅŸi desfrânare; numiÅ£i om de curaj pe cel ce săvârÅŸeÅŸte nedreptăţi ÅŸi face rău. Apoi, ca ÅŸi cum n-ar fi de-ajuns această înÅŸelăciune, daÅ£i virtuÅ£ilor nume contrarii lor: înÅ£elepciunii îi spuneÅ£i mojicie, blândeÅ£ii – stânjeneală, dreptăţii – laÅŸitate, smereniei – slugărnicie, renunţării la drepturile tale de dragul liniÅŸtii ÅŸi al păcii, slăbiciune. DaÅ£i virtuÅ£ilor aceste nume ca ÅŸi cum v-ati teme ca nu cumva să scape de pieire copiii voÅŸtri dacă ar auzi de la alÅ£ii adevăratul lor nume. Cel mai bun mijloc pentru îndepărtarea păcatelor este de a da păcatelor numele lor adevărat ÅŸi propriu lor; numirea păcatelor cu propriul lor nume are puterea de a zgudui atât de tare conÅŸtiinÅ£a celor ce păcătuiesc, încât adeseori mulÅ£i din cei care se împăunează cu faptele lor ruÅŸinoase nu suferă cu liniÅŸte să fie numiÅ£i ceea ce sunt, ci, la auzul acestor nume, se sălbăticesc ÅŸi se prefac în fiare, ca ÅŸi cum le-ai pricinui cea mai cumplită suferinţă. De pildă, dacă ai numi pe o femeie – stricată, sau pe un tânăr – desfrânat, aÅŸa cum merită ei din pricina faptelor ruÅŸinoase pe care le săvârÅŸesc, dacă le-ai spune de-a dreptul curvari, Å£i i-ai făcut duÅŸmani de moarte, ca ÅŸi cum le-ai fi făcut cel mai mare rău. Åži asta se întâmplă nu numai cu curvarul, ci ÅŸi cu lacomul, ÅŸi cu beÅ£ivul, ÅŸi cu îngâmfatul, ÅŸi, în general, cu toÅ£i care săvârÅŸesc păcate mai mari chiar; nu i-ai vedea atât de supăraÅ£i ÅŸi atât de necăjiÅ£i din pricina faptelor ce le săvârÅŸesc ÅŸi din pricina vorbelor ce le spune lumea pe socoteala lor, cât din pricină că le dai numele ce li se cuvine. Cunosc oameni care s-au înÅ£elepÅ£it când au fost numiÅ£i cu adevăratul lor nume ÅŸi au ajuns mai buni când au văzut câtă ocară cuprinde numele ce li se dă.

Dar voi aţi distrus şi această mângâiere, acest mijloc de mântuire. Ceea ce-i mai cumplit însă este că daţi copiilor voştri astfel de sfaturi nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte. Le construiţi case strălucite, le cumpăraţi moşii costisitoare, îi înconjuraţi cu tot luxul; prin toate mijloacele, ca printr-un nor des, le puneţi în umbră sufletul.

Cum voi putea deci să mă conving că fiii voÅŸtri pot să se mântuiască, dacă văd că îi îndreptaÅ£i spre fapte prin care Hristos a spus că pier toÅ£i cei ce le săvârÅŸesc? Cum voi putea deci să mă conving că fiii voÅŸtri pot să se mântuiască dacă văd că voi, părinÅ£ii lor, dispreÅ£uiÅ£i sufletul lor ca pe ceva de prisos, dar vă îngrijiÅ£i de cele cu adevărat de prisos ca de niÅŸte lucruri de neapărată trebuinţă ÅŸi de mare importantă? Vă daÅ£i toată osteneala ca fiul vostru să aibă servitor, să aibă cal, să fie îmbrăcat cât mai frumos, dar nu suferiÅ£i să vă gândiÅ£i cum să ajungă bun fiul vostru, întindeÅ£i râvna voastră pentru strângerea de avuÅ£ii, – care nu-s decât pietre ÅŸi lemne -, cât puteÅ£i de mult, dar nu învredniciÅ£i sufletul copilului vostru nici cu cea mai mică parte din această râvnă, înduraÅ£i toate ostenelile ÅŸi toate cheltuielile ca să aÅŸezaÅ£i în casa voastră o statuie minunat lucrată ÅŸi să faceÅ£i din aur acoperiÅŸul caselor voastre, dar nu vreÅ£i nici să vă gândiÅ£i măcar să faceÅ£i de aur sufletul copilului vostru, statuia cea mai de preÅ£ dintre toate statuile.

8. N-am vorbit încă de păcatul cel mai groaznic ce bântuie societatea noastră, n-am scos încă la iveală cea mai de frunte nenorocire abătută peste noi. De multe ori am avut de gând să vorbesc de acest groaznic păcat, dar mă roşeam, iar adeseori îmi era chiar ruşine să-l spun. Despre ce păcat e vorba? Trebuie să am curaj să vorbesc despre el. Aş da dovadă de mare laşitate dacă aş avea intenţia să distrug răul, dar n-aş îndrăzni să vorbesc despre el, ca şi cum tăcerea ar vindeca prin ea însăşi boala. Prin urmare, nu voi tăcea, chiar dacă ar fi să mă ruşinez şi să roşesc de nenumărate ori. Doctorul care vrea să cureţe o rană de puroi nu se va da în lături de a întrebuinţa cuţitul şi de a-şi băga degetele până în fundul rănii. Tot aşa şi eu, nu mă voi da în lături de a vorbi de acest groaznic păcat, cu atât mai mult cu cât şi puroiul păcatului acestuia este mai cumplit.

Care este acest păcat? A pătruns în societatea noastră, cu o furie de beţiv, o dragoste ciudată şi nelegiuită; s-a abătut asupra capetelor noastre o boală cumplită şi de nevindecat; s-a năpustit o ciumă mai grozavă decât orice ciumă; s-a născocit o nelegiuire nouă şi cu neputinţă de suferit; sunt călcate în picioare nu numai legile scrise, ci şi legile firii. Curvia e puţin lucru faţă de această nouă desfrânare. După cum, când ne doare ceva, durerea aceasta dispare dacă vine peste noi o durere mai puternică decât cea dintâi, tot astfel şi acum: grozăvia acestui păcat face să nu mai fie atât de grozav celălalt păcat: curvia. Oamenii care săvârşesc acest grozav păcat doresc în aparenţă să scape de laţurile şi farmecele femeilor; în realitate însă, sunt mai desfrânaţi decât curvarii, căci ameninţă să facă de prisos femeile, deoarece tinerii îndeplinesc rolul de femei în locul femeilor. Şi grozăvia nu se reduce numai la atât, se merge şi mai departe, căci se săvârşeşte o atât de mare ticăloşie, cu cea mai mare libertate şi cu conştiinţa că nu se săvârşeşte nici un păcat, încât nelegiuirea a ajuns lege. Nimeni nu se teme, nimeni nu tremură, nimeni nu se ruşinează, nimeni nu roşeşte săvârşind acest cumplit păcat; mai mult încă, se laudă cu această batjocură şi, în ochii acestor păcătoşi, cei caşti par nişte nebuni, iar cei care-i dojenesc pentru păcatele lor par nişte oameni ce spun prostii. Dacă se întâmplă ca aceia ce-i mustră să fie mai slabi la trup decât ei, sunt stâlciţi în bătăi; dacă sunt mai tari, sunt batjocoriţi, sunt luaţi în râs, sunt scăldaţi cu o ploaie de zeflemele. Tribunalele, legile, pedagogii, părinţii, însoţitorii şi profesorii copiilor nu sunt de nici un folos. Unii pedagogi sunt corupţi prin bani, alţii nu se gândesc cum să-i crească pe copii sănătoşi la suflet şi Ia trup, ci se gândesc doar la cum să-şi primească leafa; dintre cei care sunt mal înţelepţi şi  care se îngrijesc de mântuirea copiilor încredinţaţi lor, unii se lasă furaţi cu uşurinţă şi înşelaţi de argumentele cu care se justifică acest grozav păcat, iar alţii se tem de puterea pe care o au cei ce săvârşesc păcatul. Într-adevăr, mai uşor ai putea scăpa din mâinile autorităţii de stat, dacă ai cădea sub bănuiala că ai pus la cale un complot, decât din mâinile neruşinaţilor acelora, dacă ai încerca să îndepărtezi de lângă ei pe copiii cu care îşi satisfac  poftele  lor ruşinoase,   în  acest  chip.  În  mijlocul oraşelor, bărbaţii trăiesc cu bărbaţi, ca şi cum ar trăi într-o pustie unde nu s-ar vedea picior de femeie. Tineri care au scăpat de laţurile întinse de aceşti bărbaţi vor scăpa cu greu de faima proastă a celorlalţi tineri, care au suferit în trupul lor astfel de ocări; mai întâi, pentru că sunt foarte puţini şi se pierd în mulţimea celor pângăriţi; al doilea, pentru că înşişi cei care săvârşesc acest grozav păcat, acei demoni blestemaţi, spre a se răzbuna pe ei pentru refuzul lor şi pentru dispreţul ce li s-a aruncat în obraz, nu găsesc alt m|jloc de răzbunare decât de a-i huli că şi aceştia le-au servit aceloraşi scopuri. Şi pentru că n-au reuşit să le dea lovitura mortală, pentru că n-au putut să-i facă să săvârşească acelaşi păcat şi nici să se atingă de sufletul lor, încearcă prin calomnii să vatăme curăţia lor trupească şi să nimicească bunul lor nume.

Din pricina grozăviei acestui păcat, am auzit pe mulţi rninunându-se că nu s-a pogorât încă şi peste noi o altă ploaie de foc, că n-a suferit oraşul nostru pedeapsa venită asupra Sodomei, deşi este vrednic de o pedeapsă cu atât mai cumplită cu cât nici cetăţenii oraşului nostru nu s-au înţelepţit prin păţania sodomenilor.69
69. Fac. 19, 1-28.

Dar cu toate că Sodoma strigă întregii omeniri de două mii de ani, prin înfăţişarea ei actuală, mai puternic decât ar striga cu vocea, ca oamenii să nu mai îndrăznească săvârşirea unui astfel de păcat, totuşi nu numai că n-au ajuns să se lase de păcat, ci, dimpotrivă, au ajuns să-l săvârşească cu mai multă îndrăzneală, luându-se oarecum la luptă cu Dumnezeu şi dându-şi silinţa să arate prin fapte că vor săvârşi păcatul cu atât mai multă înverşunare, cu cât Dumnezeu îi va ameninţa mai mult.

Pentru ce, dar, nu cade peste noi foc din cer? Pentru ce, dar, nu vine peste cetăţenii oraşului nostru pedeapsa trimisă sodomenilor, o dată ce îndrăznesc să săvârşească acelaşi păcat? Pentru ce? Pentru că îi aşteaptă un foc mai cumplit şi o pedeapsă fără de sfârşit. Oamenii de după potop au săvârşit păcate mai mari şi cu mult mai grele decât cei de dinainte de potop; totuşi Dumnezeu n-a trimis peste lume un al doilea potop. Pentru ce n-a trimis Dumnezeu peste ei un al doilea potop? Pentru aceeaşi pricină: ca să-i pedepsească mai cumplit. Pentru ce, dar, sodomenii au primit o atât de mare pedeapsă pentru păcatul lor săvârşit într-un timp când nu erau nici tribunale, nici nu atârna deasupra lor frica de conducători, nici nu erau pedepsele date de legi, nici nu era ceata profeţilor care să le fi dat porunci cum să-şi orânduiascâ viata, nici nu aşteptau pedepsele gheenei, nici nu aveau nădejdea Împărăţiei cerurilor, nici nu erau răspândite celelalte învăţături creştine, nici nu se făcuseră minunile care aveau puterea să învie şi pietrele; pentru ce, dar, sodomenii, care nu s-au bucurat de nici unul dintre aceste daruri, au primit o atât de mare pedeapsă pentru păcatul lor, iar cetăţenii oraşului nostru, care au avut parte de toate aceste învăţături şi de toate aceste bunătăţi, care trăiesc cu frică din pricina pedepselor ce pot veni asupra lor atât din partea tribunalelor omeneşti, cât şi a celui dumnezeiesc, n-au primit încă aceeaşi pedeapsă ca şi sodomenii, deşi sunt vrednici de o pedeapsă mai cumplită tocmai pentru pricinile amintite mai sus? Nu este, oare, şi la mintea unui copil că nu sunt pedepsiţi acum pentru că sunt păstraţi pentru o pedeapsă mai grea? Dacă noi ne mâniem şi ne supărăm atâta din pricina acestui păcat, oare Dumnezeu va suferi să rămână nepedepsite aceste grozave păcate. El, Care are grijă de întreg neamul omenesc. El, Care-Şi întoarce faţa cu dezgust dinaintea păcatului şi urăşte păcatul? Nu se poate! Nu se poate asta! Va aduce negreşit peste ei mâna Sa cea puternică, va aduce peste ei o pedeapsă cu neputinţă de suferit şi chinuri a căror durere va fi atât de cumplită, încât suferinţele sodomenilor, în comparaţie cu suferinţele lor, vor fi socotite neînsemnate. Pe care barbari, pe care fiare şi animale nu i-au întrecut ei prin această împreunare neruşinată? Unele animale au în firea lor o puternică dorinţă de împreunare şi o poftă fără hotar, care nu se deosebeşte întru nimic de nebunie; totuşi, în înverşunarea lor după împreunare, nu cunosc această dragoste păcătoasă a concetăţenilor noştri; stau înlăuntrul hotarelor firii; oricât de mare ar fi clocotul patimii în aceste necuvântătoare, legile firii nu sunt răsturnate. Oamenii însă, aşa-zisele fiinţe cuvântătoare şi raţionale, care se bucură de învăţătura dumnezeiască, oamenii, care poruncesc altora ce trebuie făcut şi ce nu, oamenii, care au auzit cuvintele scrierilor descoperite de Dumnezeu, nu săvârşesc cu atâta uşurinţă şi libertate păcatul cu femeile stricate pe cât îl săvârşesc cu tinerii. Îndrăznesc totul şi săvârşesc acest păcat cu atâta nebunie, ca şi cum n-ar mai fi oameni care să-i vadă, ca şi cum n-ar mai fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu care să judece faptele lor, ci ca şi cum întunericul ar fi cuprins totul şi n-ar mai fi nimeni care să vadă faptele lor ruşinoase şi nici să audă de ele. Părinţii copiilor care cad pradă acestei ocări suferă totul în tăcere; nu se îngroapă pe ei înşişi împreună cu copiii lor, dar nici nu caută să găsească vreun leac împotriva acestui rău. n-ar trebui, oare, să-i ducă pe fiii lor departe de această ţară, n-ar trebui să-i ducă pe mare, pe insule, pe pământ neumblat şi nelocuit de oameni, n-ar trebui să facă tot ce le stă în putinţă, să sufere durerea despărţirii numai ca să nu se întâmple aceste murdării şi ticăloşii şi să scape pe copiii lor de această boală? Părinţii nu duc, oare, pe fiii lor din locurile molipsite de boală şi din locurile ciumate, chiar dacă şederea lor în acele locuri le aduce mult câştig, chiar dacă sunt foarte sănătoşi? De ce nu fac şi acum tot aşa? Dar nu, acum, când o pierdere atât de grozavă a cuprins totul, acum, nu numai că ei înşişi ii târăsc spre această prăpastie, dar şi prigonesc, ca pe nişte ciumaţi, pe cei care vor să-i scape de pierzare. De câte pedepse, de câte trăsnete n-ar fi vrednici părinţii care îşi dau toată silinţa să curăţească graiul fiilor lor cu ajutorul înţelepciunii scriitorilor profani, dar sufletul lor, înnămolit în mocirla desfrânării şi pe cale de a putrezi complet, nu numai că îl trec cu vederea, ba încă îl împiedică, atunci când vrea, să iasă din mocirlă.

Prin urmare, va mai îndrăzni cineva să spună că se pot mântui tinerii care trăiesc înconjuraÅ£i de atâtea rele ÅŸi păcate? De unde le mai poate veni mântuirea? Unii tineri, ÅŸi sunt puÅ£ini aceÅŸtia, care scapă de furia desfrânării de orice fel, nu pot scăpa de celelalte iubiri tiranice, care strică totul – dragostea de bani ÅŸi dragostea de slavă; alÅ£ii însă, cei mai mulÅ£i, pe lângă patima după bani ÅŸi după slavă, sunt stăpâniÅ£i cu mai multă furie de desfrânare, de dragostea trupească. Când e vorba să dăm pe copiii noÅŸtri să înveÅ£e carte, nu numai că îndepărtăm din calea lor tot ce le-ar putea împiedica instrucÅ£ia, dar ne folosim de toate mÅ£jloacele care le înlesnesc învăţătura: Ie tocmim pedagogi ÅŸi profesori, cheltuim bani, nu-i punem să facă alte treburi, strigăm la ei de mai multe ori decât instructorii de la jocurile olimpice, arătându-le că neÅŸtiinÅ£a de carte aduce cu sine sărăcia, iar învăţătura, bogăţie. ÃŽn sfârÅŸit, facem ÅŸi spunem tot ce ne stă în putinţă atât noi, cât ÅŸi alÅ£ii spre a-i duce la capătul râvnei ce ne-am propus ÅŸi, cu toate acestea, adeseori nu ne ajungem scopul. Dar când e vorba să facem pe fiii noÅŸtri sa aibă purtări bune ÅŸi să aibă o vieÅ£uire desăvârÅŸită, putem noi oare crede că aceasta o putem dobândi de la sine, fără nici o oboseală, mai cu seama când sunt atât de multe piedici care stau în cale? N-ar fi oare cea mai mare nerozie să crezi că un lucru atât de uÅŸor cum este instrucÅ£ia să aibă nevoie de atât de multă sârguinţă, să fie atât de preÅ£uită, să crezi că fără această deosebită atenÅ£ie nu se poate ajunge niciodată la vreun rezultat, iar ceea ce este cu mult mai greu, educarea sufletului copilului, se poate face fără nici o osteneală, dormind, ca una din treburile neînsemnate ÅŸi de nimic? Educarea sufletului este mai grea, mai   anevoioasă  decât instrucÅ£ia, după cum este mai greu a face decât a vorbi, mai anevoioase faptele decât vorbele.

9. Dar mi se poate obiecta:

– La ce le foloseÅŸte copiilor noÅŸtri educarea sufletului? La ce le foloseÅŸte vieÅ£uirea morală desăvârÅŸită?

– Ei bine, acest gând este cel care strică totul, anume că lucrul cel cu adevărat de neapărată trebuinţă, cel care menÅ£ine viaÅ£a noastră, este socotit de prisos, pare secundar.
Dacă ar vedea cineva pe fiul său bolind cu trupul, negreÅŸit că n-ar spune: „Ce folos are să se facă sănătos?”. Dimpotrivă, ÅŸi-ar da toată silinţă să-I facă atât de sănătos, încât să nu i se mai întoarcă boala. Când însă sufletul copilului e bolnav, părinÅ£ii spun că n-are nevoie de nici o îngrijire. Åži îndrăznesc să se mai numească părinÅ£i după ce rostesc astfel de cuvinte!

– Ce vrei să spui oare, mi se va obiecta din nou, să ne facem cu toÅ£ii călugări? Să desfiinţăm astfel societatea omenească?

– Nu, preaiubite prietene, nu spun să se călugărească toÅ£i oamenii, dar cer să nu se mai săvârÅŸească faptele care au dus la pierzare ÅŸi au stricat întreaga noastră viaţă.

Spune-mi, te rog: care oameni distrug viaţa noastră contemporană? Cei care născocesc fel de fel de mâncăruri noi şi nelegiuite sau cei care trăiesc cumpătat şi cu măsură? Cei care îşi dau toată silinţa să pună mâna pe averile tuturor sau cei care se mulţumesc cu averile pe care le au? Cei care au cârduri de servitori, care au totdeauna în jurul lor roiuri de linguşitori sau cei care socotesc că le este de-ajuns un singur servitor (căci în cele ce spun nu vorbesc despre filosofia noastră, cea mai înaltă formă de vieţuire umană, la care trebuie să năzuiască un creştin şi inaccesibilă celor mulţi)? Cei care cer de la semenii lor laudă şi cinste cu mai multă stăruinţă decât şi-ar cere datoriile, cei care fac nenumărate necazuri semenilor lor, că nu s-au ridicat în picioare înaintea lor, că nu le-au luat-o înainte la salutat, că nu şi-au plecat spatele cu respect înaintea lor şi că nu se poartă cu ei cu slugărnicia prinşilor de război ajunşi robi, sau cei miloşi şi blânzi, oamenii care n-au nevoie de lauda şi cinstea mulţimii? Cei care iubesc funcţiile înalte, care le dau puterea de a conduce pe alţii, cei care sunt gata să facă şi să sufere orice numai să ajungă conducători şi mari demnitari, sau cei care se gândesc să fie sub conducerea altora? Cei care spun că sunt mai buni decât toţi oamenii şi, in virtutea acestei idei, socotesc că Ie este îngăduit să spună şi să facă ce le trece prin minte, sau cei ce se numără pe ei înşişi printre cei din urmă şi, în virtutea acestei idei, îşi înfrânează furia fără judecată a patimilor? Cei care zidesc case strălucitoare şi întind mese bogate sau cei care nu caută nimic mai mult decât hrana şi adăpostul neapărat trebuincioase? Cei care taie nenumărate pogoane de pământ din moşiile altora sau cei care socotesc că nu le trebuie să stăpânească nici un bulgăre de pământ? Cei care strâng dobânzi peste dobânzi, cei care merg pe drumul cel nedrept al oricărui negoţ, sau cei care rup contractele nedrepte, care ajută pe cei lipsiţi din cele ce au? Cei care nu vor să ştie de nimicnicia vieţii omeneşti, cei care se socotesc supra-oameni din pricina marii lor mândrii, sau cei care înţeleg nimicnicia vieţii omeneşti? Cei care întreţin femei stricate, cei care pângăresc căsniciile altora, sau cei care sunt caşti chiar cu soţiile lor? Nu se umflă, oare, primii în viaţa de toate zilele cum se umflă buboaiele în trup, cum se umflă marea din pricina vânturilor sălbatice, punând în primejdie, din pricina neinfrânării lor, şi pe cei ce pot să se mântuiască? Nu sunt, oare, ceilalţi ca nişte făclii strălucitoare în întuneric adânc, care cheamă către locul lor ferit de primejdii pe cei naufragiaţi în mijlocul valurilor lumii? u aprind ei, oare, de departe pe Ioc înalt, făcliile vieţuirii creştine şi-i conduc pe cei naufragiaţi spre portul lor liniştit şi neînvălurat? Oare, nu din pricina celor dintâi sunt revoluţiile, războaiele, luptele, distrugerea oraşelor, reducerea la sclavaj a prizonierilor de război, robirile, captivităţile, uciderile şi alte nenumărate nenorociri din viaţă? Oare nu din pricina lor sunt nu numai nenorocirile aduse de oameni asupra oamenilor, dar şi toate nenorocirile care se abat din cer asupra noastră, ca de pildă secetele, ploile prea multe, cutremurele, năruirile, scufundările oraşelor, foametea, ciuma şi toate celelalte nenorociri care vin din cer peste noi?

10. Aceştia sunt cei care răstoarnă societatea! Aceştia sunt cei care nimicesc viaţa obştească! Aceştia pricinuiesc nenumărate alte nenorociri! Aceştia supără pe oamenii care vor să trăiască în linişte, trăgându-i din toate părţile şi sfâşiindu-i! Din pricina lor sunt tribunale, legi, pedepse şi felurite chipuri de chinuri. Şi după cum, dacă te-ai duce într-o casă unde sunt mulţi bolnavi şi puţini oameni sănătoşi, poţi găsi încă felurite doctorii şi mulţi doctori, tot astfel şi in lume; nu este popor, nu este oraş care să nu aibă nenumărate legi, mulţi conducători şi multe pedepse. Doctoriile, prin ele însele, nu pot să vindece pe bolnavi, este nevoie şi de oameni care să dea bolnavilor aceste doctorii. În societate, doctorii care dau leacurile sunt judecătorii, care silesc pe răufăcători să primească tratamentul cu voia sau fără voia lor. Cu toate acestea, aşa de mult a crescut boala în societatea noastră, încât ea a biruit însăşi ştiinţa medicală şi a îmbolnăvit chiar pe cei care trebuie să aplice tratamentele, pe judecători. Judecătorii de astăzi sunt în situaţia unui om bolnav de friguri, de dropică sau de alte boli mai cumplite, care nu-şi poate vindeca propriile sale boli, dar se ambiţionează să vindece pe alţi oameni suferinzi de aceleaşi boli. Furia răului care stăpâneşte societatea noastră a rupt ca un puhoi de ape toate zăgazurile şi s-a revărsat cu furie asupra sufletelor oamenilor.

E puţin lucru însă când spun că aceşti oameni au răsturnat societatea contemporană. Ciuma, adusă de aceşti netrebnici şi nenorociţi, ameninţă să scoată din sufletele oamenilor credinţa în purtarea de gr\jă a lui Dumnezeu. Aceşti oameni răi înaintează, cuprind tot ce întâlnesc şi încearcă să pună stăpânire peste toate. Au răsturnat totul cu susul în jos şi, în sfârşit, poartă război chiar împotriva cerului. Nu mai înarmează limbile oamenilor împotriva semenilor lor, ci le înarmează chiar împotriva lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor.

Spune-mi, te rog, cine a putut da naÅŸtere doctrinei atât de mult răspândite că oamenii sunt supuÅŸi destinului? Pentru care pricină mulÅ£i oameni atribuie miÅŸcării oarbe a stelelor desfăşurarea evenimentelor din lume? Pentru care pricină unii oameni cred in soartă, în întâmplare? Din pricina cui unii oameni socotesc că totul în lume n-are nici un rost ÅŸi nici un scop? Oare din pricina celor care trăiesc în cumpătare ÅŸi cu măsură sau din pricina celorlalÅ£i care, după susÅ£inerea ta, menÅ£in societatea, dar care, după cum Å£i-am demonstrat, sunt pricina pierderii obÅŸteÅŸti a întregii lumi? Evident că din pricina acestora din urmă. ÃŽntr-adevăr, nimeni nu se revoltă când cutare trăieÅŸte ca un monah, sau când cutare este cumpătat, măsurat, cuminte ÅŸi nu dă nici o importanţă lucrurilor din lumea aceasta, dar orice om se revoltă când cutare este bogat, când trăieÅŸte in chefuri, când este lacom, ÅŸi răpeÅŸte drepturile ÅŸi bunurile altora, când trăieÅŸte în lux ÅŸi o duce numai în desfătări ÅŸi în belÅŸug, deÅŸi este un rău ÅŸi-i plin de nenumărate răutăţi, numai niÅŸte oameni care nu cred în Dumnezeu, întemeiaÅ£i pe aceste crude realităţi, pot aduce acuzaÅ£ia ÅŸi pot reproÅŸa că nu există purtarea de grijă a lui Dumnezeu ÅŸi că totul se petrece în lume la întâmplare. Din pricina acestor răi ÅŸi acestor nenorociÅ£i, majoritatea oamenilor se poticnesc ÅŸi-ÅŸi pierd credinÅ£a în Dumnezeu, dar, din pricina celor care trăiesc în cumpătare ÅŸ; cu măsură, nu numai că nu vor ajunge să rostească aceste cuvinte de tăgăduire a proniei cereÅŸti, ci, dimpotrivă, se vor osândi pe ei înÅŸiÅŸi dacă ar fi ispitiÅ£i vreodată să formuleze vreo vină împotriva proniei lui Dumnezeu. Dacă toÅ£i oamenii, sau cel puÅ£in majoritatea lor, ar voi să trăiască în cumpătare ÅŸi cu măsură, niciodată nu s-ar fi ajuns să se nască astfel de învăţături greÅŸite ÅŸi nici nu s-ar fi pus vreodată de către oameni problema: de unde vine răul? Dacă în lume n-ar fi existat relele ÅŸi nici nu s-ar vedea rele, ar mai fi fost îndemnat cineva să cerceteze cauza râului ÅŸi, prin aceste cercetări, ar mai fi apărut nenumărate erezii? Ereticii Marcion, Manes, Valentin ÅŸi majoritatea doctrinelor filosofici greceÅŸti aici îşi au originea. Åži, dimpotrivă, dacă toÅ£i oamenii ar trăi potrivit învăţăturii creÅŸtine, ÅŸi n-ar mai fi cu putinţă să se cerceteze originea răului, n-ar mai învăţa oamenii că întâmplarea conduce totul în lume ÅŸi ar cunoaÅŸte toÅ£i – dacă nu din altă parte ÅŸi prin alte mijloace, măcar din această desăvârÅŸită vieÅ£uire creÅŸtină – că toÅ£i oamenii ÅŸi întreg universul trăiesc sub domnia lui Dumnezeu ÅŸi că El chiverniseÅŸte faptele noastre, potrivit înÅ£elegerii ÅŸi înÅ£elepciunii Lui. Conducerea lumii de către Dumnezeu ÅŸi purtarea Sa de grijă este activă si acum, dar nu se vede cu uÅŸurinţă din pricina ceÅ£ei dese răspândite peste întreaga lume de aceÅŸti netrebnici ÅŸi nenorociÅ£i. Dacă n-ar fi această ceaţă, purtarea de grijă a Iui Dumnezeu ar putea fi văzută cu uÅŸurinţă de toÅ£i, aÅŸa cum se vede soarele în miezul zilei, când liniÅŸtea adâncă stăpâneÅŸte firea. Cine dintre cei ce trăiesc pe pământ ar mai pune la îndoială purtarea de grijă a lui Dumnezeu, dacă n-ar mai fi tribunale, nici acuzatori, nici hulitori, nici osânde, nici pedepse, nici închisori ÅŸi chinuri, nici confiscări de averi ÅŸi amenzi, nici frică ÅŸi primejdie, nici duÅŸmănii, nici uneltiri, nici ocări ÅŸi ură, nici foamete ÅŸi ciumă ÅŸi, în sfârÅŸit, nici una dintre nenorocirile enumerate mai sus, ci toată lumea ar trăi în cumpătare ÅŸi cu măsura cuvenită? Nimeni! Acum însă purtarea de grijă a lui Dumnezeu este în situaÅ£ia unui căpitan de corabie pe care l-a surprins o furtună pe mare. Căpitanul corăbiei îşi face datoria lui ÅŸi salvează corabia de la înec, dar călătorii de pe corabie nu pot vedea cât de desăvârÅŸită este ÅŸtiinÅ£a Iui în a conduce vasul din pricina tulburării lor, din pricina fricii ce-i cuprinde ÅŸi din pricina neliniÅŸtii nenorocirilor ce stau deasupra capetelor lor. Tot astfel ÅŸi cu lumea: Dumnezeu conduce lumea ÅŸi poartă grijă de ea, dar majoritatea oamenilor nu vede degetul lui Dumnezeu în lume din pricina furtunii vieÅ£ii ÅŸi din pricina tulburării pe care aceÅŸti netrebnici ÅŸi nenorociÅ£i, mai mult decât toÅ£i, o aduc asupra lumii.

Prin urmare, aceştia nu numai că răstoarnă societatea, dar nimicesc şi credinţa. N-ar greşi nimeni dacă i-ar numi duşmani comuni ai neamului omenesc; aceştia trăiesc spre păgubirea mântuirii celorlalţi oameni, deoarece prin învăţăturile lor false şi prin viaţa lor necurată îneacă pe cei care călătoresc împreună cu ei pe marea acestei vieţi.

11. Nici una dintre aceste tulburări nu se poate vedea în mânăstiri. ÃŽn lume s-a pornit atâta furtună. Numai în mănăstiri monahii stau ca într-un port, au liniÅŸte ÅŸi sunt feriÅ£i de orice primejdie. Privesc ca din cer naufragiile celorlalÅ£i, pentru că ÅŸi-au ales o viaţâ.asemănătoare celei cereÅŸti; se află într-o stare întru nimic inferioară stării îngerilor. După cum între îngeri nu există dezechilibru, nici nu sunt unii fericiÅ£i, iar alÅ£ii încercaÅ£i de cele mai grele nenorociri, ci toÅ£i au aceeaÅŸi pace, bucurie ÅŸi slavă, tot astfel ÅŸi în mânăstiri. Nimeni nu plânge de sărăcie, nimeni nu se laudă cu bogăţia. Cuvintele „al meu ÅŸi al tău”, care distrug ÅŸi pierd totul, nu se aud, sunt alungate dintre monahi, toată averea mănăstirii le este de obÅŸte: ÅŸi masa, ÅŸi locuinÅ£a, ÅŸi hainele. Dar ceea ce-i mai minunat e că în toÅ£i locuitorii mănăstirilor se află un singur ÅŸi acelaÅŸi suflet. ToÅ£i sunt nobili, bucurându-se de aceeaÅŸi nobleÅ£e, toÅ£i sunt robi, împărtăşind aceeaÅŸi robie, toÅ£i sunt liberi, bucurându-se de aceeaÅŸi libertate. ÃŽn mânăstiri există o singură bogăţie pentru toÅ£i, bogăţia cea adevărată; o singură slavă, slava cea adevărată; asta pentru motivul că în mânăstiri bogăţiile nu stau în nume, ci în lucrurile însele, sunt bogăţii reale. ÃŽn toÅ£i monahii există o singură plăcere, o singură dorinţă, o singură nădejde; toate sunt cercetate cu scumpătate, ca printr-un canon sau cântar, nu se află inegalitate, ci ordine, rânduială, armonie, multă înÅ£elegere ÅŸi continuu prilej de bucurie. Pentru aceea toÅ£i lucrează ÅŸi suferă, pentru ca toÅ£i să se bucure ÅŸi să se veselească. Nicăieri în altă parte nu este cu putinţă să se vadă, în chip desăvârÅŸit, nu numai dispreÅ£ul faţă de lucrurile prezente, tăierea din rădăcini a oricărui prilej de revoltă ÅŸi luptă, nutrirea unor nădejdi strălucite despre bunurile viitoare, dar ÅŸi socotinÅ£a ca cele ce se întâmplă fiecăruia, ÅŸi cele triste ÅŸi cele vesele, sunt comune tuturor. Mâhnirea, in adevăr, dispare mai repede când necazul unuia este împărtăşit îndeobÅŸte de toÅ£i. Au multe prilejuri de bucurie, pentru că se bucură nu numai de bunătăţile lor proprii, ci ÅŸi de ale celorlalÅ£i, tot aÅŸa de mult ca ÅŸi de ale lor.

Dar mi s-ar putea obiecta:

– Nu va pieri oare societatea omenească dacă toÅ£i oamenii din lume se vor călugări?

– ÃŽn situaÅ£ia de azi a lucrurilor însă, societatea piere ÅŸi se strică din pricina acelora care au fost crescuÅ£i departe de viaÅ£a monahală. Iar tu, prin faptul că susÅ£ii că societatea omenească dăinuieÅŸte în virtutea unei vieÅ£uiri contrare vieÅ£ii monahale, eÅŸti în situaÅ£ia unui om care ar spune că o liră bine acordată nu scoate sunete armonioase, ÅŸi, dimpotrivă, ar susÅ£ine cu tărie că altă liră prost acordată, cu unele coarde prea strunite, iar cu altele prea slabe, este cu totul potrivită ÅŸi pentru cântare, ÅŸi pentru desfătarea spectatorilor. Altă dovadă mai mare decât afirmaÅ£ia unui astfel de om nu vom cere pentru a ilustra lipsa lui de simÅ£ muzical, după cum nici nu e nevoie de o altă dovadă mai puternică spre a demonstra falsitatea, invidia ÅŸi ura de oameni a acelora care afirmă că vieÅ£uirea monahală ar duce spre pieire societatea omenească.

Dar ce spun în această privinţă părinţii care au mai mult simţ şi mai multă judecată? Îşi exprimă această părere zicând:

~ Copiii noştri să înveţe mai întâi carte, să înveţe mai întâi elocinţa, şi, după ce au dobândit puterea de a vorbi bine şi convingător, să fie duşi în mănăstiri spre a învăţa şi vieţuirea monahică. Atunci nimeni nu-i va mai împiedica.

– Dar cine garantează că fiii voÅŸtri vor ajunge la maturitate? MulÅ£i copii au plecat din lumea aceasta răpiÅ£i înainte de vreme de o moarte prematură. Să admitem însă că vor ajunge la maturitate, cine ne va garanta că viaÅ£a lor până la majorat va fi o viaţă curată, o viaţă creÅŸtină? ÃŽn nici un chip nu vorbesc de dragul disputei ÅŸi nici nu-mi place să discut de dragul discuÅ£iei, deoarece, dacă mi s-ar garanta că fiii voÅŸtri ar dobândi, trăind în lume, puterea de a duce o vieÅ£uire creÅŸtină, nici n-aÅŸ cere să fie scoÅŸi din lume ÅŸi duÅŸi în mănăstire, ci mai cu seamă atunci aÅŸ porunci să rămână în mijlocul societăţii; nu numai că nu i-aÅŸ lăuda pe cei care caută să-i scoată din lume, ci, dimpotrivă, mi-aÅŸ întoarce faÅ£a cu dezgust dinaintea unor astfel de oameni ca înaintea unor duÅŸmani obÅŸteÅŸti ai societăţii, căci ei, ascunzând aceste făclii ÅŸi ducând din oraÅŸ în pustie aceste lumini, ar păgubi ÅŸi ar lipsi de cele mai mari bunuri pe cei care trăiesc în oraÅŸe. Dar, dacă nimeni nu-mi dă această garanÅ£ie ÅŸi nu-mi face această făgăduială, ce folos avem de pe urma trimiterii lor la profesori, unde, în locul elocinÅ£ei ÅŸi al ÅŸtiinÅ£ei de carte, vor învăţa răutatea, ÅŸi, voind să dobândească învăţături de minimă importanţă, vor pierde ceea ce este de capitală importanţă: tăria sufletului ÅŸi sănătatea lor sufletească.

– Ce spui? Oare ne sfătuieÅŸti să dărâmăm ÅŸcolile?, ar putea să mă întrebe cineva.

– Nu cer asta, dar cer să nu dărâmăm virtutea ÅŸi să nu îngropăm de viu sufletul. Când sufletul este înÅ£elept ÅŸi virtuos, nu-i nici o pagubă dacă nu-i iscusit în arta vorbirii; dar dacă sufletul este stricat, atunci este cu totul păgubit, chiar dacă limba ar ajunge să grăiască cum nu se poate mai măiestru. Paguba e cu atât mai mare cu cât iscusinÅ£a în vorbire va fi mai mare. Åži pe bună dreptate, căci răutatea, dacă are în ajutorul său iscusinÅ£a limbii, săvârÅŸeÅŸte cu mult mai cumplite rele decât atunci când este lipsită de destoinicia oratorică.

Un tată poate că mi-ar pune următoarea întrebare:

– Dar dacă, ducându-mi fiul la mănăstire, se va întâmpla să nu ajungă să dobândească virtutea vieÅ£uirii monahale ÅŸi, o dată cu aceasta, să piardă ÅŸi iscusinÅ£a oratorică, pentru că nu a urmat ÅŸcolile din oraÅŸ?
– Spune-mi, te rog, ce ai zice dacă, rămânând fiul tău în oraÅŸ, pe lângă faptul că-ÅŸi strică sufletul, nu va ajunge sâ-ÅŸi însuÅŸească nici elocinÅ£a predată în ÅŸcoală? ObiecÅ£ia făcută de mine e mai dreaptă decât obiecÅ£ia ta.

– Pentru ce?

-   Pentru   următorul   motiv:   chiar   dacă   rezultatul instrucţiei dorit şi de mine şi de tine este îndoielnic, totuşi rezultatul instrucţiei dorit de tine este mai îndoielnic decât al meu.

– Pentru ce?

-  Pentru că studiul elocinţei are nevoie de o purtare bună şi cinstită, pe când o purtare bună şi cinstită n-are nevoie să fie însoţită de talent oratoric, de iscusinţă Ia vorbă. Putem fi cinstiţi, cumpătaţi, înţelepţi, cuminţi, fără să urmăm cursuri de elocinţă, dar nimeni nu va putea vreodată să ajungă să fie convingător, să aibă putere în cuvânt dacă nu are şi o purtare bună şi cinstită, deoarece îşi va cheltui tot timpul în răutăţi şi în desfrânări. Prin urmare, teama ce o ai trimiţându-ţi copilul la mănăstire trebuie să te stăpânească şi dacă îl ţii în oraş; ba încă teama trebuie
să-Å£i fie cu atât mai mare în ultimul caz cu cât de cele mai multe ori nu reuÅŸeÅŸti să faci din fiul tău un bun orator ÅŸi-Å£i stă în faţă primejdia de a pierde lucruri ÅŸi mai mari. în mănăstire fiul tău nu trebuie să se ocupe decât de un singur lucru, să înveÅ£e să se poarte bine, să ajungă un om moral. ÃŽn oraÅŸ însă trebuie să ajungă stăpân pe două lucruri: să înveÅ£e ÅŸi ÅŸtiinÅ£a oratorică, ÅŸi ÅŸtiinÅ£a bunei purtări, deoarece nu-i cu putinţă una fără cealaltă, nu-i cu putinţă să înveÅ£i arta oratorică fără a învăţa ÅŸi buna purtare, înÅ£elepciunea. Dar dacă vrei, să presupunem cu putinţă ceea ce-i cu neputinţă, anume că putem fi mari oratori fără să avem nevoie de purtări bune. Ce folos vom avea de pe urma iscusinÅ£ei oratorice dacă vom fi înfrânÅ£i în ceea ce are mai important viaÅ£a? Åži ce pagubă vom suferi de pe urma lipsei de iscusinţă oratorică dacă dobândim cele mai mari bunuri cu ajutorul felului nostru bun de a ne purta în viaţă? Aceasta nu-i numai convingerea noastră a creÅŸtinilor, care punem puÅ£in preÅ£ pe înÅ£elepciunea profană ÅŸi pe arta oratorică – noi, care o socotim o nebunie70 ~ dar chiar filosofii păgâni au această convingere ÅŸi dau aceeaÅŸi mărturisire, întemeiaÅ£i pe această convingere, majoritatea filosofilor păgâni nu s-au ocupat prea mult de elocinţă, unii dintre ei au dispreÅ£uit chiar arta oratorică ÅŸi au trăit fără să cunoască legile ÅŸi regulile vorbirii frumoase, totuÅŸi, pentru că ÅŸi-au petrecut toată viaÅ£a ocupându-se cu ÅŸtiinÅ£a de a ajunge oameni morali ÅŸi cu purtări frumoase, viaÅ£a lor a dobândit o puternică strălucire ÅŸi au ajuns vestiÅ£i.
70. I Cor. 3, 19.

De pildă, Anaharsis, Crates ÅŸi Diogene n-au studiat deloc elocinÅ£a; unii spun că nici Socrate n-a studiat această ÅŸtiinţă. ÃŽn privinÅ£a lui Socrate însă, poate să ne dea mărturie Platon, cel mai strălucit reprezentant al filosofiei, omul care a cunoscut mai bine decât toÅ£i cu de-amănuntul viaÅ£a dascălului său. ÃŽn una dintre scrierile sale, Platon istoriseÅŸte că Socrate este dus înaintea tribunalului spre a se apăra. ÃŽn apărarea sa faţă de judecători, Platon pune în gura lui Socrate următoarele cuvinte: „VeÅ£i auzi de la mine, bărbaÅ£i atenieni, tot adevărul; pe Zeus mă jur că într-adevăr nu veÅ£i auzi cuvinte frumoase în ce priveÅŸte frazele ÅŸi cuvintele, nici vorbe împodobite, cum au fost cuvintele celor care-au vorbit până acum; veÅ£i auzi cuvinte spuse simplu ÅŸi la întâmplare, aÅŸa cum îmi vin pe limbă. Deoarece cred că sunt drepte spusele mele, nimeni dintre voi să nu se aÅŸtepte la altceva, nici n-ar fi potrivit pentru vârsta mea să vin în faÅ£a voastră ca un copil care-ÅŸi alcătuieÅŸte cu grijă cuvintele sale”.71
71. Platon, Apologia, 17 b.

Socrate spunea aceste cuvinte ca să arate că n-a învăţat arta elocinţei şi nici n-a folosit-o, nu din pricina trândăviei, ci din pricină că n-o socotea de mare importanţă. Prin urmare, elocinţa nu se potriveşte filosofilor, şi în general bărbaţilor, ci este o ambiţie proprie copiilor care se joacă; aceasta este părerea filosofilor păgâni; nu a unuia de rând, ci a filosofului care a depăşit în înţelepciune pe toţi ceilalţi, a lui Platon. Într-adevăr, Platon, după cum am văzut, nu-l prezintă pe Socrate, dascălul său, împodobit cu această găteală, căci socoteşte că e ruşinos pentru un filosof să se împăuneze cu o astfel de podoabă.

Aceste cuvinte pot fi spuse pe bună-dreptate unui tată păgân, totuşi pot fi spuse cu atât mai mult unui tată creştin. Într-adevăr, nu-i o prostie ca elocinţa să fie socotită o nimica de păgâni, de cei care urmăresc cu orice preţ lauda oamenilor şi slava, de cei care nu pot dobândi această slavă decât cu ajutorul elocinţei, iar noi, creştinii, să o admirăm atât, să-i dăm atâta valoare, şi, din pricina ei, să dispreţuim instrucţia de neapărată trebuinţă, educarea sufletului?

12. Dacă aş vorbi unui tată necredincios, unui păgân; cele spuse mai sus ar fi îndestulătoare, dar pentru că vorbesc unui tată credincios, unui creştin, e nevoie să aduc şi exemple din lumea noastră creştină.

– Care sunt aceste exemple?

Sunt marii bărbaţi şi sfinţii de la început, care au trăit când nu existau scrieri, apoi bărbaţii mari şi sfinţii de mai târziu, când existau scrieri, dar nu exista iscusinţa oratorică, şi, în sfârşit, bărbaţii mari şi sfinţii din vremurile din apropierea noastră, când existau şi scrieri, şi iscusinţa oratorică. Bărbaţii mari şi sfinţii de la început nu erau iscusiţi nici în una, nici în alta: nu cunoşteau nici arta cuvântului, dar nu ştiau nici carte. Şi acolo unde pare de absolută trebuinţă talentul oratoric şi instrucţia în şcoală, acolo acei bărbaţi mari erau lipsiţi şi de una, şi de alta; cu toate acestea, au depăşit atât de mult pe cei care le stăpâneau, încât aceştia, în comparaţie cu ei, păreau mai neiscusiti decât nişte simpli copii. Într-adevăr, dacă puterea de convingere ar sta în cuvinte, iar filosofii, stăpâni şi pe ştiinţa de carte şi pe talentul oratoric, n-au fost în stare să convingă pe nici un stăpânitor de popoare, pe nici un tiran. În timp ce Apostolii, oameni neînvăţaţi şi simpli, au convins întreaga lume să îmbrăţişeze creştinismul, atunci urmează că Apostolii, cei neînvăţaţi, cei simpli, sunt cei care au dobândit comorile înţelepciunii, şi nu filosofii, cei care au studiat cu grijă şi cartea, şi arta oratorică. Prin urmare, înţelepciunea adevărată şi adevărata ştiinţă de carte nu este alta decât frica de Dumnezeu.

Să nu creadă nimeni că prin aceste cuvinte aş legiui să lăsăm pe copii să ajungă nişte neştiutori de carte! Nu! Dar dacă mi-aţi garanta că fiii voştri îşi vor însuşi ceea ce este absolut necesar, educarea sufletului, n-aş împiedica să se dea în plus copiilor şi această instrucţie. Este cea mai mare nesocotinţă şi cea mai mare nebunie ca, atunci când temelia casei ţi se clatină şi ameninţă să se năruie toată casa şi toate zidurile, să alergi după zugravi, şi nu după zidari! După cum iarăşi este o ambiţie prostească să împiedici pe cel ce vrea să zugrăvească locuinţa, atunci când zidurile sunt trainice şi solide.

Un fapt petrecut sub ochii mei va ilustra adevărul spuselor mele. Mai demult a venit în oraşul nostru un tânăr foarte bogat ca să înveţe limba latină şi limba greacă. Era însoţit de un pedagog. Pedagogul era rânduit să se îngrijească de educarea sufletului tânărului. M-am apropiat de pedagog (era unul dintre locuitorii munţilor, un monah) şi am încercat să aflu pricina pentru care s-a dedicat ocupaţiei de pedagog, o dată ce a îmbrăţişat filosofia aceasta, o dată ce a îmbrăţişat monahismul. Mi-a răspuns că mai rămâne puţină vreme pedagog. Apoi mi-a povestit totul de la început:

„Copilul acesta are un tată aspru, alipit cu totul de lucrurile din lumea aceasta. Mama lui însă este o femeie înÅ£eleaptă, bună ÅŸi cu gândul numai la Dumnezeu. Tatăl lui, ofiÅ£er în armată, săvârÅŸise multe fapte de vitejie în războaie ÅŸi voia ca fiul lui să îmbrăţiÅŸeze tot cariera armelor, dar mama lui nici nu voia să audă de aÅŸa ceva, se împotrivea cu tărie unui asemenea gând. Dorea ÅŸi Å£inea mult să-ÅŸi vadă fiul strălucind ca monah, însă nu îndrăznea să-ÅŸi descopere gândul înaintea soÅ£ului ei. Se temea ca nu cumva el, în dorinÅ£a de a-ÅŸi pune în aplicare gândul, să-l lege prea tare, înainte de vreme, cu lanÅ£urile vieÅ£ii, să-l îndepărteze de viaÅ£a virtuoasă nădăjduită pentru fiul ei ÅŸi să-l ducă în rândurile ostaÅŸilor, iar acolo să deprindă tot dispreÅ£ul pentru viaÅ£a virtuoasă ÅŸi să nu mai fie în stare mai târziu să-ÅŸi îndrepte purtarea. Pentru aceasta a făcut un plan. M-a chemat acasă la ea, mi-a împărtăşit gândul ei. A luat apoi mâna dreaptă a copilului ÅŸi mi-a pus-o în mâinile mele. Am întrebat-o pentru ce face aceasta. Mi-a răspuns că nu i-a mai rămas decât acest singur plan pentru mântuirea copilului ei, anume, dacă aÅŸ voi ÅŸi aÅŸ primi, să fiu pedagog copilului ei, să-l iau cu mine ÅŸi să vin cu el aici. Ea îşi va convinge soÅ£ul că studiul elocinÅ£ei ÅŸi al literelor este folositor unui om care vrea să îmbrăţiÅŸeze cariera armelor. „Dacă aÅŸ reuÅŸi, continuă să-mi spună mama lui, să-l ai lângă tine, undeva departe de casa părintească, unde să nu-l poată supăra nici tatăl Iui ÅŸi nici altcineva dintre rudele sale, vei putea să-i educi sufletul în toată voia, vei putea să-l faci să trăiască aÅŸa cum ar trăi într-o mănăstire. PrimeÅŸte-mi rugămintea! FăgăduieÅŸte-mi că ai să mă ajuÅ£i în această neliniÅŸte în care se zbate sufletul meu. Rugămintea mea nu urmăreÅŸte lucruri de puÅ£ină importantă. Lupt pentru mântuirea sufletului copilului meu, ÅŸi primejdia atârnă deasupra lui. Nu-mi trece cu vederea rugămintea, spre a se primejdui ceea ce am mai scump pe lume! Smulge-l din laÅ£urile care de pe acum îl înconjoară! Smulge-l din tulburarea vieÅ£ii ÅŸi din furtună! Dacă nu vrei să-mi faci acest hatâr, chem pe Dumnezeu să judece între mine ÅŸi tine! Mărturisesc că eu n-am lăsat nimic la o parte din cele ce mi-au stat în putere pentru mântuirea sufletului lui ÅŸi sunt curată de sângele copilului acestuia. Dar dacă se va întâmpla să păţească ce poate păţi un tânăr trăit până acum într-un atât de mare lux ÅŸi nepăsare morală, apoi să ÅŸtii că de Ia tine ÅŸi din mâinile tale va cere Dumnezeu în ziua judecăţii sufletul acestui copil”. AÅŸa mi-a vorbit mama lui. A mai spus încă ÅŸi alte multe cuvinte, plângând cu ÅŸiroaie de lacrimi de Å£i se rupea inima. M-a convins deci să primesc această însărcinare ÅŸi ne-am despărÅ£it dându-mi aceste porunci”.

Planul mamei n-a fost zadarnic. Monahul a exercitat asupra acestui copil în scurtă vreme o atât de mare influenţă şi a aprins în el atât de mult focul dorinţei de a îmbrăţişa felul de trai al monahilor, încât a aruncat totul şi a alergat în pustie. Avea nevoie acum de un alt frâu, care să-l întoarcă la o asceză măsurată de la aspra asceză ce-o trăia. Pe lângă aceasta, mai era şi teama ca nu cumva, din pricina râvnei lui deosebite, să se descopere înainte de vreme tot planul pus la cale şi să se pornească război cumplit atât împotriva pedagogului, cât şi a monahilor de pretutindeni. Într-adevăr, dacă tatăl copilului ar fi aflat de fuga fiului lui în pustie, nu s-ar fi dat în lături de a pune totul în mişcare spre a prigoni pe sfinţii aceia, şi nu numai pe cei care l-au primit în mănăstirea lor, ci şi pe toţi ceilalţi.

„AÅŸadar eu, a continuat monahul, am luat îndeosebi pe copil ÅŸi i-am spus temerile mele ÅŸi încă ÅŸi alte cuvinte. I-am aprobat dorinÅ£a de a îmbrăţiÅŸa viaÅ£a monahală, ba încă i-am ÅŸi sporit această dorinţă, L-am rugat însă să ne ducem să locuim in oraÅŸ, ÅŸi acolo să se ocupe cu studiul elocinÅ£ei ÅŸi al literelor. ÃŽn acest chip, va fi de folos ÅŸi celor de o vârstă cu el, ÅŸi va rămâne ÅŸi tatălui lui necunoscut planul nostru. Socoteam că e de neapărată trebuinţă să ne mutăm din pustie în oraÅŸ, pentru a feri de orice neplăceri pe monahii din mănăstire, pe mamă, pe mine, pedagogul lui, ba chiar ÅŸi pe copil. Dacă tatăl ar fi ÅŸtiut de la început de planul nostru, s-ar fi pornit cu atacurile împotriva copilului ÅŸi ar fi putut uÅŸor nimici răsadurile vieÅ£uirii creÅŸtine ce le sădisem în el, deoarece erau plăpânde ÅŸi abia înrădăcinate. Mă gândeam că, dacă ar trece mai mult timp, se vor înrădăcina bine ÅŸi voi avea astfel cea mai mare garanÅ£ie că, orice s-ar întâmpla, tatăl nu va mai putea aduce nici o vătămare fiului său. Asta s-a ÅŸi întâmplat, nădejdea nu mi-a fost înÅŸelată.

ÃŽntr-adevăr, mai târziu, după trecere de multă vreme, când tatăl lui s-a năpustit asupra-i ÅŸi s-a aruncat cu multă furie, nu numai că n-a clătinat nimic din clădirea virtuÅ£ii fiului lui, ci aceasta s-a arătat a fi ÅŸi mai puternică. MulÅ£i dintre colegii lui de ÅŸcoală s-au folosit de pe urma legăturilor cu el ÅŸi au îmbrăţiÅŸat ÅŸi ei râvna lui de vieÅ£uire creÅŸtină ÅŸi monahică. A ajuns să aibă mare influenţă asupra colegilor lui, deoarece avea în casă lângă el necontenit pe cel care-i educa sufletul; era ca o statuie care se bucură neîncetat de intervenÅ£ia mâinii artistului, i se adăugau în fiecare zi noi frumuseÅ£i sufleteÅŸti. Ceea ce-i mai minunat este faptul că nu părea că se deosebeÅŸte întru ceva de majoritatea colegilor săi în înfăţiÅŸarea sa exterioară: nu era ursuz ÅŸi morocănos, nu era slab ÅŸi galben la faţă, nu purta altă îmbrăcăminte decât ceilalÅ£i. Era la fel ca toÅ£i colegii lui ÅŸi la înfăţiÅŸare, ÅŸi la privire, ÅŸi la voce, ÅŸi, într-un cuvânt, în totul. Datorită acestui fapt, a putut să prindă în mrejele lui pe mulÅ£i dintre cei cu care avea legaturi, deoarece înlăuntrul său ascundea o vieÅ£uire creÅŸtină deosebită. Dacă s-ar fi văzut ce viaţă ducea acasă, s-ar fi crezut că-i un monah, unul dintre locuitorii munÅ£ilor. LocuinÅ£a lui avea exact înfăţiÅŸarea unei chilii mănăstireÅŸti, nu se afla înlâuntrul ei nimic mai mult decât cele de neapărată trebuinţă. ÃŽÅŸi întrebuinÅ£a tot timpul cu citirea cărÅ£ilor sfinte. Fiind deÅŸtept, învăţa uÅŸor lecÅ£iile, acorda studiilor de Ia ÅŸcoală o mică parte din zi, iar tot restul zilei ÅŸi-l consacra necontenitelor rugăciuni ÅŸi citirii cărÅ£ilor dumnezeieÅŸti; toată ziua ÅŸi-o petrecea nemâncat, dar, mai bine spus, stătea nemâncat nu numai o zi, nici numai două, ci chiar mai multe zile. NopÅ£ile erau martore tuturor nevoinÅ£elor lui, lacrimilor lui, rugăciunilor lui ÅŸi citirii cărÅ£ilor sfinte”.

Pedagogul lui mi-a spus în taină toate acestea; tânărul s-ar fi supărat amarnic dacă ar fi aflat că-i sunt făcute cunoscute lumii virtuţile sale. Mai spunea despre el pedagogul lui: cămaşa îi era făcută din păr, cu ea dormea şi noaptea; a născocit acest mijloc înţelept, pentru a nu-şi prelungi prea mult somnul şi a se deştepta repede. Toate faptele sale erau tot atât de desăvârşite ca şi ale monahilor. Slăvea necontenit pe Dumnezeu, şi Dumnezeu i-a dat aripi uşoare ca să se înalţe spre această filosofie.

Prin urmare, dacă mi-ai arăta şi acum un suflet atât de mare ca al acestui tânăr, dacă mi-ai da un pedagog ca acela despre care am vorbit mai sus, dacă mi-ai făgădui că are să se ocupe întru totul de creşterea copiilor, eu, în primul rând, mai mult decât părinţii, aş dori mult de tot ca fiii lor să se ocupe şi cu studiul elocinţei şi al literelor. Într-un asemenea caz, vânătoarea ne va fi bogată, căci unii ca aceştia vor putea vâna cu multă uşurinţă pe colegii lor, şi din pricina traiului şi din pricina vârstei şi din pricina legăturilor neîntrerupte cu ei. Dar nu-i nimeni care să-şi ia aceasta sarcină şi nici s-o ducă la îndeplinire. Iar pentru că nu-i nici unul, ar fi cea mai mare cruzime ca pe cel care nu poate pe sine să se ajute, pe cel căzut la pământ, pe cel care primeşte nenumărate răni, pe cel care face ca şi alţii să piardă curajul, să-l lăsăm să moară în mijlocul vâltorilor vieţii, când ar trebui să-l scoatem din luptă. N-ar trebui, oare, pedepsit generalul care ar scoate din linia de bătaie pe ostaşii care pot să lupte, dar ar porunci să rămână necontenit pe loc cei răniţi, cei căzuţi la pământ, cei care împiedica pe alţii să lupte?

13. Mulţi părinţi stăruie în dorinţa de a-şi vedea fiii strălucind în arta elocinţei, ca şi cum ar cunoaşte precis că aceştia vor ajunge neapărat sa-şi termine cu succes studiile. În privinţa aceasta, n-am să caut să mă cert cu ei, nici să spun că fiii lor nu vor reuşi să ajungă străluciţi retori; admit chiar că-şi vor termina studiile şi că vor ajunge pe culmile oratoriei şi ştiinţei.

Să presupunem că ai de ales intre două căi: să trimiţi pe fiul tău să frecventeze şcolile spre a învăţa oratoria şi ştiinţa, sau să-l trimiţi în mănăstirile din pustie spre a i se face educaţia sufletului. Spune-mi acum, te rog, în care dintre aceste două căi este mai bine sa exceleze fiul tău? În ce mă priveşte pe mine aş dori să exceleze şi în una, şi în alta. Dar, dacă n-ar putea să exceleze în amândouă, este mai bine să aleagă o singură cale, cealaltă, educaţia sufletului, cu mult superioară celei dintâi.

– Bine, dar cum voi putea ÅŸti, mi s-ar putea obiecta, că fiul meu va ajunge virtuos, că va practica necontenit virtutea, că nu va cădea mai târziu? MulÅ£i oameni virtuoÅŸi au căzut în grele păcate.

– Dar de unde poÅ£i ÅŸti că fiul tău nu va ajunge virtuos ÅŸi nu va practica necontenit virtutea? MulÅ£i oameni au fost toată viaÅ£a lor virtuoÅŸi, iar aceÅŸtia sunt mai numeroÅŸi decât cei care au fost virtuoÅŸi ÅŸi apoi au căzut.

Prin urmare, ai mai multă garanţie că fiul tău va ajunge virtuos şi va rămâne virtuos, decât teama că va cădea din virtutea Ia care va ajunge.

De ce nu eşti cuprins de aceeaşi teamă şi când e vorba să trimiţi pe fiul tău sa studieze elocinţa? Aici mai cu seamă ar trebui să te temi mai mult de nereuşita şi de cădere. Puţini dintre mulţii monahi nu au atins scopul stăruinţelor lor, dar dintre mulţii oameni care au urmat şcoala şi cursurile de elocinţă puţini sunt cei care au strălucit ca oratori de seamă. Ar trebui, pe bună dreptate, să te temi că fiul tău nu va reuşi în studiul elocinţei nu numai din cauza pricinilor de mai sus, dar şi a altor pricini, cu mult mai mari, de pildă: lipsa de talent a elevilor, proasta pregătire a profesorilor, nepăsarea pedagogilor, prea multa ocupaţie a părinţilor cu alte treburi, care nu Ie îngăduie să se ocupe îndeaproape de fiii lor, lipsa de bani pentru a face faţă cheltuielilor cu şcoala şi cu achitarea lefurilor profesorilor, purtările proaste ale celor cu care vin în contact copiii, răutatea, invidia şi viclenia colegilor de şcoală şi alte multe pricini care te împiedică sâ-ţi ajungi scopul, riu sunt însă numai aceste piedici; alte piedici mai mari se ivesc in calea fiului tău după terminarea şcolii.

Într-adevăr, după ce fiul tău a trecut peste toate piedicile amintite mai sus şi a ajuns la vârful ştiinţei predate în şcoală, fără să se poticnească de ceva, îl aşteaptă atunci, la sfârşitul studiilor, alte curse, alte piedici: reaua voinţă a marilor demnitari, invidia celor care au aceeaşi funcţie ca şi el, greutatea vremurilor, lipsa de prieteni care să-i dea o mână de ajutor, sărăcia; toate acestea îl fac să nu-şi ajungă scopul urmărit. Cu monahii lucrurile nu stau aşa, ei trebuie să se îngrijească numai de un singur lucru: să aibă o râvnă aleasă şi bună, iar dacă au o astfel de râvnă, nimic nu-i va putea împiedica să ajungă virtuoşi.

Prin urmare, nu-i, oare, nedrept să deznădăjduieşti si să tremuri de teamă când e vorba să trimiţi copilul la mănăstire, unde ai cele mai bune nădejdi că fiul tău va reuşi negreşit să ajungă om virtuos, şi asta cât mai repede, şi, dimpotrivă, să n-ai nici o umbră de deznădejde, ba, deplină încredinţare de reuşită, când e vorba să-l trimiţi la şcoală pentru a studia elocinţa, unde, după cum am arătat mai sus, n-ai nici o nădejde de reuşită, unde stau în calea fiului tău nenumărate piedici, unde greutăţile sunt mai bătătoare la ochi şi mai multe? Nu-i, oare, nedrept ca, atunci când e vorba de elocinţă, să nu te uiţi deloc la neplăcerile care adeseori o însoţesc, ci să ai în vedere numai succesele de pe urma oratoriei, care sunt aşa de rare, iar, când e vorba de vieţuirea virtuoasă a monahilor, să te porţi altfel, să vezi adică numai părţile neplăcute acolo unde sunt multe nădejdi de succes, iar dincolo, unde n-ai nici o nădejde de reuşită, să gândeşti că vei reuşi? Mai mult încă: dacă toate împrejurările ar conlucra să asigure fiului tău, după terminarea studiului elocinţei, un succes deplin, se poate întâmpla ca, adeseori, o moarte prematură să-l lovească şi să plece din lumea aceasta, după ce şi-a dat atâta osteneală pentru dobândirea cunoştinţelor, fără să-şi fi valorificat studiile sale, fără să poarte pe fruntea lui cununa succesului. În mănăstire aşa ceva nu se poate întâmpla; chiar dacă ar muri fiul tău în timp ce i se face educaţia sufletului, el va pleca din lumea aceasta încărcat de mari succese şi încununat.

Prin urmare, dacă te temi de viitorul copilului tău, apoi ar trebui să te temi mai mult atunci când îl trimiţi să studieze elocinţă, deoarece sunt multe piedici până să termine acest drum. Tu însă te porţi cu totul altfel: când e vorba să trimiţi pe copilul tău în şcoli, nu-ţi pierzi răbdarea, aştepţi ani îndelungaţi, nu te uiţi la greutăţile ce le ai de îndurat în timpul studiilor lui, la cheltuiala banilor, la neplăceri, la nesiguranţa viitorului fiului tău, ci te uiţi numai la timpul când el îşi va încheia studiile; când e vorba însă să-I trimiţi la mănăstire, nici n-a apucat să calce pragul mănăstirii, nici n-a făcut cunoştinţă cu frumoasa vieţuire călugărească, că te şi cuprinde îndată teama, începi să tremuri şi să ţi se umple capul cu fel de fel de gânduri de deznădejde. Mai înainte mi-ai pus această întrebare:

– Un om care locuieÅŸte în oraÅŸ, care locuieÅŸte în lume ÅŸi are casa lui nu poate să se mântuiască?

– Da! Dar dacă poate să se mântuiască locuind în oraÅŸ, în lume, având casa lui ÅŸi femeia lui, oare nu va putea să se mântuiască mult mai uÅŸor dacă n-are femeie ÅŸi toate celelalte bunuri? Omul nu trebuie să aibă două feluri de a privi lucrurile: uneori să fie încredinÅ£at că poate să-ÅŸi mântuiască sufletul, chiar dacă este înlănÅ£uit de grijile lumii, iar alteori să tremure ÅŸi să se teamă că nu poate fi bineplăcut înaintea lui Dumnezeu dacă este eliberat de toate grijile lumii, dacă nu are averi, casă, soÅ£ie. Dacă, după cum susÅ£ineai, poate să se mântuiască locuind în oraÅŸ, apoi cu atât mai mult dacă trăieÅŸte în pustie! Pentru ce te temi de pustie, unde nu-i nici o primejdie, ÅŸi nu te temi de oraÅŸ, unde ar trebui ca teama să-Å£i fie cu mult mai mare?

14. Ai putea însă să-mi obiectezi:

– Nu-i acelaÅŸi lucru când păcătuieÅŸte un laic ca atunci când păcătuieÅŸte un monah, care ÅŸi-a afierosit viaÅ£a lui Dumnezeu. Nu cad amândoi de la aceeaÅŸi înălÅ£ime, ÅŸi de aceea nici rănile lor nu sunt la fel.

– Te înÅŸeli amarnic, iubitule, ÅŸi greÅŸeÅŸti dacă socoteÅŸti că laicului i se cere îndeplinirea unor porunci, iar monahului, a altora. Deosebirea dintre un laic ÅŸi un monah stă numai în aceea că unul este căsătorit, ÅŸi celălalt e necăsătorit. Pentru toate celelalte porunci, vor da socoteală la fel amândoi.

Cel care se mânie pe fratele său72, fie că e laic, fie că e monah, săvârşeşte acelaşi păcat înaintea lui Dumnezeu.
72. Matei 5, 22.

Cel care se uită la o femeie spre a o pofti, dacă o face laicul sau monahul, la fel este pedepsit pentru desfrânare.73 Judecând drept, am mai putea adăuga în această privinţă ÅŸi următoarele: dacă un laic se uită cu poftă la o femeie, săvârÅŸeÅŸte un păcat mai mare decât monahul. Nu-i acelaÅŸi lucru când un om căsătorit, un om care are femeie, un om care se bucură de o mângâiere atât de mare, se uită cu ochi pofticioÅŸi după o altă femeie, ca atunci când monahul ajunge să fie stăpânit de această cumplită poftă, el, care este lipsit cu totul de ajutorul pe care femeia îl dă laicului. Iarăşi, cel care se jură, laic sau monah, este la fel pedepsit.74 Când Hristos a dat această poruncă ÅŸi a legiuit aÅŸa, n-a făcut deosebire între oameni ÅŸi nici n-a spus: Dacă un monah se jură, apoi jurământul lui este de Ia diavol, dar dacă nu-i monah, apoi jurământul nu i se socoteÅŸte păcat. Hristos a dat această poruncă în general pentru toÅ£i oamenii ÅŸi o dată pentru toate timpurile: „Iar Eu vă spun vouă să nu vă juraÅ£i deloc!”.75 La fel, când Hristos a spus: „Vai de cei care râd”,76 n-a mai adăugat ÅŸi aceste cuvinte: Vai de monahii care râd, ci a dat această poruncă tuturor oamenilor: ÅŸi laicilor, ÅŸi monahilor. AÅŸa este cazul ÅŸi cu celelalte porunci mari ÅŸi minunate date de Hristos. ÃŽntr-adevăr, când spune: FericiÅ£i cei săraci cu duhul, cei ce plâng, cei blânzi, cei flămânzi ÅŸi însetaÅ£i de dreptate, cei milostivi, cei curaÅ£i cu inima, făcătorii de pace, cei prigoniÅ£i pentru dreptate, cei care aud din gura necredincioÅŸilor cuvinte de ocară, ce se pot rosti ÅŸi nu se pot rosti, din pricina lui Hristos,77 Domnul n-a adăugat la aceste Fericiri nici numele laicului, nici numele monahului, ci a dat aceste porunci tuturor oamenilor, pornind de la noÅ£iunea de om.
73.  Matei 5, 28.
74.  Matei 5, 33-37.
75.  Matei 5, 34.
76.  Luca 6, 25.
77.  Matei 5, 3-11.

Scripturile nu cunosc deosebiri între oameni. Scripturile vor ca toţi oamenii să trăiască aşa cum trăiesc monahii, chiar dacă se întâmplă să fie căsătoriţi.

Ascultă ce spune şi Pavel, iar când spun Pavel, spun tot Hristos.

Pavel, adresându-se în epistolele sale bărbaÅ£ilor căsătoriÅ£i ÅŸi cu copii, le cere să trăiască tot aÅŸa de virtuos ca ÅŸi monahii. După ce le porunceÅŸte să înlăture din viaÅ£a lor orice lux în îmbrăcăminte, să înlăture mâncărurile bogate ÅŸi alese, le scrie aceste cuvinte: „Femeile să se împodobească cu îmbrăcăminte cuviincioasă, cu demnitate ÅŸi cu înÅ£elepciune, nu cu împletituri de păr, cu aur, cu mărgăritare sau cu veÅŸminte scumpe”,78 iar mai jos spune: „Viîduva care trăieÅŸte în desfătare a murit de vie”,7Q ÅŸi, în sfârÅŸit, mai departe „Având însă hrană ÅŸi îmbrăcăminte, vom fi îndestulaÅ£i cu acestea”.80 Se poate cere de la monahi altceva mai muit decât îndeplinirea acestor porunci? ÃŽn alte epistole Favel învaţă pe oameni să-ÅŸi stăpânească limba ÅŸi dă si cu acest prilej legi precise, iar aceste legi trebuie să le îndeplinească ÅŸi monahii. Pavel nu opreÅŸte numai cuvintele de ruÅŸine, vorbele proaste, ci ÅŸi glumele.81 Cere apoi ca oamenii să taie din sufletele lor nu numai iuÅ£eala, mânia ÅŸi amărăciunea sufletească, cere să fie izgonite din gura credincioÅŸilor ÅŸi izbucnirea ÅŸi defăimarea, căci spune Favel: „Toată iuÅ£eala, mânia ÅŸi defăimarea să fie lepădate de la voi, împreună cu toată răutatea”.82 Å¢i se par oare mici poruncile date de Pavel? AÅŸteaptă puÅ£in ÅŸi vei auzi porunci cu mult mai mari decât cele de mai sus, porunci date tuturor oamenilor, despre îndelunga-răbdare.
78.  I Tim. 2, 9.
79.  I Tim. 5, 6.
80.  I Tim. 6, 8.
81. Efes. 5, 4.
82. Efes. 4, 31.

Pavel spune: „Soare/e să nu apună peste mânia voastră”.83 „VedeÅ£i să nu răsplătească cineva cuiva rău pentru rău, ci urmăriÅ£i totdeauna binele, ÅŸi unii faţă de alÅ£ii, ÅŸi faţă de toÅ£i oamenii”.84 Iar în altă parte: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieÅŸte răul cu binele”.85 Ai văzut ce tărie au aceste porunci de a urca pe omul care le îndeplineÅŸte chiar pe culmea îndelungii răbdări ÅŸi a vieÅ£uirii creÅŸtine desăvârÅŸite?

Ascultă însă ÅŸi poruncile date de Pavel cu privire la dragoste, punctul central al tuturor virtuÅ£ilor. Lăudând dragostea ÅŸi vorbind despre multe fapte de virtute săvârÅŸite de ea,86 a arătat că laicii sunt datori să îndeplinească aceleaÅŸi fapte de dragoste pe care ÅŸi Hristos le-a cerut de la ucenicii Lui. După cum Mântuitorul a spus că cea mai înaltă dovadă de dragoste este de a-ÅŸi pune cineva sufletul pentru prietenii lui,87 tot astfel ÅŸi Pavel a lăsat să se înÅ£eleagă acelaÅŸi lucru prin cuvintele: „Dragostea nu caută ale sale”88, ÅŸi porunceÅŸte să se înfăptuiască o astfel de dragoste.
83. Efes. 4, 26.
84. I Tes. 5, 15.
85. Rom. 12, 21.
86. l Cor. 13, 4-7.
87. loan 15, 13.
88. I Cor. 13, 5.

Prin urmare, dacă Pavel ar fi vorbit numai de datoria de a iubi pe toţi oamenii, numai atât ar fi o dovadă îndestulătoare că această poruncă este dată şi laicilor, şi monahilor. Într-adevăr, dragostea este legătura şi rădăcina întregii virtuţi, deşi în textul acesta Pavel o priveşte numai în ea însăşi.

Poţi cere oare de la monahi mai mult decât de la laici să pună în practică această filosofie?

Când Pavel ne porunceÅŸte să fim mai presus de mânie, de iuÅ£eală, de strigăt, de dragostea de bani, de pântece, de lux, de slava deÅŸartă. ÃŽn sfârÅŸit.să fim mai presus de tot ce este lumesc, când cere să nu avem nimic comun cu pământul, când Pavel ne porunceÅŸte să ne omorâm mădularele, este recunoscut de toată lumea ca ne cere să avem aceeaÅŸi vieÅ£uire desăvârÅŸită cerută de Hristos ÅŸi ucenicilor Săi. Pavel vrea să fim tot aÅŸa de morÅ£i faţă de păcate ca ÅŸi cum am fi murit ÅŸi am fi deja îngropaÅ£i.89 Pentru asta spune: „Pentru că cel care a murit este dezvinovăţit de păcat”.90

În unele cazuri, Pavel ne îndeamnă să imităm, pe Însuşi Hristos, nu numai pe ucenicii Lui. Când ne sfătuieşte să iubim pe toţi oamenii, să fim cumpătaţi, să nu purtăm ranchiună nimănui, ne dă ca exemplu pe Hristos.91
89.  Rom. 6, 2; 7,  10; Gal. 6,  14.
90.  Rom. 6, 7.
91.  I Cor. 11, 1; Efes. 5, 1.

Prin urmare, când ne porunceşte să imităm chiar pe Hristos, şi nu numai pe ucenicii Lui, pe monahi, când spune că mare osândă îi aşteaptă pe cei care nu-L imită chiar pe Hristos, mai poţi susţine că monahii sunt datori să aibă o vieţuire creştină superioară laicilor? Toţi oamenii trebuie să se urce la această vieţuire creştină superioară. Decăderea morală a societăţii omeneşti îşi are pricina în faptul că socotim că numai monahii trebuie să aibă o vieţuire creştină desăvârşită, pe când toţi ceilalţi au îngăduinţa să trăiască în trândăvie, dispreţuind poruncile lui Hristos. Nu-i adevărat, nu-i adevărat, ne strigă Pavel. Tuturor, monahi şi laici, ni se cere aceeaşi vieţuire creştină desăvârşită. Susţin asta cu toată tăria, dar, mai bine spus, n-o susţin eu, ci Hristos care va judeca faptele noastre.

Dacă te mai minunezi încă de o astfel de afirmaţie şi o mai pui la îndoială, am să-ţi torn în auz învăţătura aceloraşi izvoare, spre a-ţi spăla deplin toată răutatea necredinţei. Îţi voi face dovada susţinerii mele, întemeiat pe pedepsele date de Domnul în ziua judecăţii.

Bogatul din Evanghelie n-a primit o pedeapsă mai mare pentru că ar fi fost un monah nemilostiv, ci pentru că, fiind laic, trăia în bogăţie, se îmbrăca în porfiră ÅŸi vison ÅŸi dispreÅ£uia pe săracul Lazăr, căzut în cea mai neagră nenorocire.92 Nu voi spune că bogatul din Evanghelie se chinuia în foc ÅŸi a primit o pedeapsă mai mare, nici pentru că era laic ÅŸi nici pentru că era monah, ci pentru că a fost crud ÅŸi nemilostiv. Tot astfel, cele cinci fecioare neînÅ£elepte au fost alungate de Mire pentru că n-au avut iubire de oameni, pentru că n-au făcut milostenie.93 ÃŽn privinÅ£a pedepsei date lor, sunt de părere că fecioria lor n-a fost o pricină de a li se mări pedeapsa. Dimpotrivă, poate că li s-a micÅŸorat tocmai pentru că au trăit în feciorie. Celor cinci fecioare neînÅ£elepte nu li s-a spus: „DuceÅ£i-vă de la Mine în focul pregătit diavolului ÅŸi îngerilor lui”,94 ci numai atât: „Nu vă ÅŸtiu pe voi”.95 Nu te contrazic dacă mi-ai obiecta că tot la pedeapsă duc ÅŸi cuvintele spuse fecioarelor neînÅ£elepte, ca ÅŸi celelalte cuvinte amintite mai sus. Prin exemplul cu fecioarele am urmărit să dovedesc că viaÅ£a monahilor nu atrage după sine pedepse mai grele din partea lui Dumnezeu, ci că ÅŸi laicii, dacă săvârÅŸesc aceleaÅŸi păcate ca ÅŸi monahii, sunt pedepsiÅ£i la fel ca ÅŸi aceÅŸtia. Tot astfel, ÅŸi cel care a intrat la nuntă fără haină de nuntă96, ÅŸi cel care a cerut fără milă suta de dinari de la datornicul său97 au suferit cele ce-au suferit nu din pricină că ar fi fost monahi, ci unul a fost dat pieirii din pricina curviei, iar altul, din pricina răutăţii lui. Åži dacă vei cerceta pe toÅ£i cei despre care Scriptura spune că au fost pedepsiÅ£i, vei vedea că au fost pedepsiÅ£i numai din pricina păcatelor lor, ÅŸi nu din pricină că au fost laici sau monahi.
92.  Luca 16, 19-25.
93.  Matei 25, M 2.
94.  Matei 25, 41.
95.  Matei 25, 12.
96.  Matei 22, 11-13.
97.  Matei 18, 28-34.

AcelaÅŸi lucru se vede nu numai când e vorba de pedepse, ci ÅŸi când este vorba de sfaturi. Astfel, când Hristos zice: „VeniÅ£i la Mine toÅ£i cei osteniÅ£i ÅŸi împovăraÅ£i, ÅŸi Eu vă voi odihni. LuaÅ£i jugul Meu asupra voastră ÅŸi învăţaÅ£i-vă de la Mine, că sunt blând ÅŸi smerit cu inima ÅŸi veÅ£i afla odihnă sufletelor voastre”98, aceste cuvinte nu sunt adresate numai monahilor, ci tuturor oamenilor. Când Hristos porunceÅŸte să mergem pe calea cea strâmtă, nu dă această poruncă numai monahilor, ci tuturor oamenilor; de asemenea, când porunceÅŸte să ne urâm sufletul100 în lumea aceasta, ca ÅŸi altele la fel cu aceasta, toate aceste porunci privesc pe toÅ£i oamenii. Când Mântuitorul nu se adresează tuturor ÅŸi nu dă sfaturi care să privească pe toÅ£i oamenii, atunci ne arată lămurit acest lucru. De pildă, când este vorba despre feciorie, adaugă: „Cine poate s-o primească, să o primească”101, n-a spus: „tot omul să o primească” ÅŸi nici n-a pus fecioria în rândul poruncilor. Tot aÅŸa face ÅŸi Pavel; în orice împrejurare Pavel imita pe Dascălul său, iar când vorbeÅŸte despre feciorie, spune: „Dar despre fecioare, nu am porunca Domnului”102.
98.  Matei 11, 28-29.
99.  Matei 7, 13-14.
100.  loan 12, 25.
101.  Matei 19, 12.
102.  I Cor. 7, 25.

Prin urmare, este de neapărată trebuinţă ca şi laicul şi monahul să se urce la aceeaşi înălţime; atât unul, cât şi celălalt vor căpăta aceleaşi pedepse dacă vor cădea. Socot deci că nici cel mai certăreţ om şi mai lipsit de simţul judecăţii nu mă va mai contrazice în această privinţă.

15. După ce am demonstrat îndeajuns acest lucru, să cercetăm şi cealaltă latură a problemei: cine va cădea mai uşor şi mai repede: laicul sau monahul? Această latură a problemei nici n-ar mai trebui cercetată.

Într-adevăr, omul căsătorit va putea cu mai multă uşurinţă trăi în castitate, deoarece căsătoria îi uşurează mai mult lupta împotriva păcatului desfrânării. Cu toate acestea, sunt mai mulţi oameni însuraţi decât monahi care cad în acest păcat, nu sunt atât de mulţi monahii care ies din mănăstire şi se duc la femei, pe cât sunt de mulţi oamenii căsătoriţi care se scoală de lângă soţiile lor spre a se duce la alte femei. Prin urmare, dacă laicii cad atât de lesne şi în număr atât de mare în acest păcat, împotriva căruia pot lupta cu mai multă uşurinţă decât monahii, ce vor face în faţa celorlalte păcate care îi atacă mai cumplit decât pe monahi? Pe monahi pofta trupului îi chinuie mai cumplit decât pe laici pentru că ei n-au legături cu femeile. Celelalte păcate însă îi subjugă mai greu pe monahi, pe când pe laici îi urmăresc cu toată tăria şi-i aruncă numaidecât în prăpastie. Dacă faţă de păcatul trupului, care porneşte cel mai cumplit război, monahii rezistă mai greu decât laicii, care nu sunt chinuiţi de această patimă pentru că sunt căsătoriţi, apoi este neîndoielnic că monahii se vor împotrivi cu mult mai uşor decât laicii celorlalte păcate, care nici nu-i chinuie. Dragostea de bani, pofta de trai bun şi de putere şi toate celelalte păcate sunt biruite mai uşor de monahi decât de laici. După cum pe un câmp de bătălie spunem că lupta este mai uşoară în acea parte a câmpului de bătălie unde morţii sunt mai puţini şi mai rari, şi nu unde morţii cad necontenit unul după altul, tot astfel trebuie să judecăm lucrurile şi când e vorba de lupta dusă în lume şi în mănăstire. Mai uşor biruie lăcomia monahul care locuieşte în munţi decât laicul care locuieşte în mijlocul lumii. Laicul este stăpânit cu uşurinţă de lăcomie, iar cel stăpânit de lăcomie trebuie, după cum hotărât spune Sfântul Apostol Pavel, să fie numărat printre închinătorii la idoli.103
103. Efes. 5, 5.

Monahul, dacă ar avea avere, nu va trece cu vederea pe ai lui, ci cu dragă inimă le va da toată averea saş laicul însă nu numai că nu se va sinchisi de ei, dar îi va nedreptăţi tot atât de mult ca şi pe străini. Iar nedreptăţirea semenului este un alt chip de slujire la idoli, mai cumplit decât lăcomia. Trebuie oare să mai vorbim de celelalte păcate şi patimi, care sunt biruite cu uşurinţă de monahi, dar care doboară pe laici cu multă tărie?

Pentru ce nu te temi deci, pentru ce nu tremuri când duci pe fiul tău în lume şi printre oameni, unde va fi biruit iute de păcat şi de răutate? Oare ţi se pare puţin lucru să dai prilej fiului tău să slujească idolilor, adică păcatelor, să ajungă mai rău decât păgânii, să lepede prin faptele lui slujirea lui Dumnezeu? Ţi-am arătat doar că cei care trăiesc în lume cad mai uşor pradă acestor păcate decât monahii. Vezi dar că nu-i decât un pretext frica ta de a-ţi trimite fiul la mănăstire. Dacă ar trebui să te temi, apoi ar trebui să te temi nu de cei care caută să scape de furtună, nici de cei care se grăbesc să ajungă în port, ci de cei învăluraţi de furtună şi de furia valurilor. În lume naufragiile sunt mai dese, pentru că mai multe sunt poftele ce chinuie pe cei ce trăiesc în lume şi pentru că cei care vor să se împotrivească acestor pofte nu Ii se împotrivesc cu toată tăria. În mănăstire insă valurile nu sunt atât de mari; în mănăstire liniştea e mare, iar cei care vor să lupte împotriva poftelor îşi dau mai multă silinţă decât cei din lume. Din această pricină îl atragem pe fiul tău în pustie, nu facem asta ca să se îmbrace cu sac, să-şi pună jug pe grumajii săi, să se culce pe pământul gol. Nu! Facem asta ca să scape, înainte de toate celelalte, de viciu şi să îmbrăţişeze virtutea.

– Ce vrei să spui cu aceste cuvinte? ToÅ£i cei căsătoriÅ£i pier? Nu pot să se mântuiască?

– Nu spun asta! Spun numai că vor trebui, din pricina greutăţilor legate de căsătorie, să-ÅŸi dea mai multă osteneală dacă vor să se mântuiască. Cel dezlegat aleargă mai iute decât cel cu picioarele legate.

– Răsplata celui căsătorit însă va fi mai mare ÅŸi cununile mai strălucitoare!

-  Deloc! Singur îşi pune în spate greutăţile legate de căsătorie, când ar putea să nu şi le pună.

Prin urmare, pentru că s-a demonstrat că laicii vor da aceeaşi socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele lor ca şi monahii şi că vieţuirea monahilor e mai uşoară, să alergăm pe calea cea mai uşoară şi să atragem şi pe fiii noştri pe această cale. Să nu-i aruncăm în mare! Să nu-i îmbrâncim în prăpastia viciului, ca şi cum am fi duşmanii, vrăjmaşii lor. Dacă ar face asta alţii, n-ar fi atât de groaznic. Dar când înşişi părinţii, care au experienţa vieţii, care au învăţat pe propria lor piele că este o deşărtăciune pofta pentru lucrurile din lumea aceasta, sunt atât de nebuni încât să târască şi pe fiii lor pe această cale, pe care nu mai pot călca din pricina vârstei lor înaintate, deci, când înşişi părinţii, în loc să-şi plângă viaţa lor trecută, îndreaptă şi pe fiii lor pe făgaşul vieţii lor stricate şi fac asta chiar când sunt aproape de moarte, aproape de înfricoşata judecată şi de pedepsele din iad, ce cuvânt de apărare le mai rămâne, ce iertare, ce milă vor avea din partea Judecătorului? Vor da socoteală nu numai de propriile lor păcate, ci şi de păcatele săvârşite faţă de copiii lor, fie că vor putea să împiedice pe fiii lor, fie că nu.

16. Poate că nu lăsaţi pe fiii voştri să se ducă la mănăstire pentru că doriţi să-i căsătoriţi şi să aveţi nepoţi? Dar cum se poate sa doriţi să fiţi bunici, când nu sunteţi nici părinţi adevăraţi?

Nu faptul că ai dat naÅŸtere unui copil îţi dă dreptul să te numeÅŸti tată. Chiar părinÅ£ii pot da mărturie de adevărul spuselor mele, părinÅ£ii care, atunci când văd că fiii lor ajung niÅŸte răi ÅŸi niÅŸte stricaÅ£i, se leapădă de ei, îi dezmoÅŸtenesc, ii înstrăinează, ca ÅŸi cum n-ar fi copiii lor; nici firea, nici naÅŸterea, nici altceva asemănător nu poate să-i împiedice de a-i tăgădui. Prin urmare, părinÅ£ii care nu dau copiilor lor o educaÅ£ie creÅŸtină să nu mai aibă pretenÅ£ia să se mai numească părinÅ£i. Când însă vor naÅŸte pe fiii lor în alt chip, adică atunci când îi vor învăţa să trăiască creÅŸtineÅŸte, da, atunci să ceară ÅŸi nepoÅ£i; numai atunci au dreptul să vadă ÅŸi nepoÅ£i. Au copii, au copiii aceia pe care i-au născut „nu din sângiuri, nici din voinÅ£a trupului, nici din voinÅ£a bărbatului, ci din însuÅŸi Dumnezeu”.104
105.  II Cor. 5, 2-4.

Aceşti copii nu silesc pe părinţii lor să se zbată pentru averi, pentru căsătorie, pentru altceva de acest fel; aceşti copii îi scutesc de orice grijă şi le dau prilej să se bucure de o mai mare plăcere decât plăcerea de a avea copii. Aceşti copii nu sunt născuţi, nici nu sunt crescuţi în vederea aceloraşi scopuri ca ceilalţi copiii, sunt născuţi şi crescuţi pentru scopuri cu mult mai înalte şi mai strălucite. De asta aduc şi mai multă bucurie părinţilor lor.

În afară de acestea, aş mai spune şi următoarele: nu-i deloc de mirare ca părinţii care nu cred în înviere să se plângă că n-au copii; pentru ei singura mângâiere că vor supravieţui, că li se va continua numele, sunt copiii. Noi insă, care socotim moartea ca un somn, care am fost învăţaţi să dispreţuim lucrurile din lumea aceasta, vom fi oare vrednici de iertare dacă ne plângem că n-avem copii, dacă înşine căutăm să avem copii, ca apoi să-i lăsăm în lumea aceasta din care noi înşine ne silim să ieşim şi în care suspinăm cât timp suntem in ea?105
105.  II Cor. 5, 2-4.

Aceste cuvinte le spun către cei care duc o viaţă mai duhovnicească.

Dacă însă ar fi unii iubitori de trup şi lipiţi puternic de viaţa de aici, lor le-aş grăi aşa:

Mai întâi, nu se ştie bine dacă fiii voştri vor avea copii, de se căsătoresc; apoi: chiar dacă vor avea copii, nu cumva necazul lor va fi şi mai mare, nu vor culege oare, de pe urma copiilor, nu atât de multe bucurii câte necazuri din pricina grijilor zilnice, a neliniştilor, a temerilor prilejuite de ei?

– Dar cui vom lăsa moÅŸtenire ogoarele, casele, robii ÅŸi aurul nostru, îmi vor spune aceÅŸti părinÅ£i, dacă fiii noÅŸtri nu se vor căsători, dacă nu vom avea nepoÅ£i, dacă fiii noÅŸtri se vor duce la mănăstire? ÃŽi aud într-adevăr pe aceÅŸti părinÅ£i plângându-se că nu ÅŸtiu ce să facă cu averile lor!

– Lasă-Å£i averea moÅŸtenire tot fiului tău! Aceluia care trebuia să te moÅŸtenească înainte de a îmbrăţiÅŸa viaÅ£a monahală! Fă asta cu atât mai mult acum decât înainte de a se duce la mănăstire. Acum va fi un paznic ÅŸi un stăpân mai bun al averilor tale. ÃŽnainte de a intra în mănăstire, multe pricini puteau pierde averea ce voiai să i-o laÅŸi ca moÅŸtenire. Viermii, vremea îndelungată până să ajungă stăpân pe ea, hoÅ£ii, hulitorii, invidioÅŸii, nesiguranÅ£a viitorului, nestatornicia oamenilor ÅŸi, in sfârÅŸit, moartea fiului tău, îl puteau lipsi ÅŸi de bani, ÅŸi de pământuri. Acum însă, când a intrat în mănăstire, a pus bogăţia lăsată ca moÅŸtenire la adăpost de toate aceste pricini de pierdere, a găsit pentru ea un loc în care nu poate pătrunde nimeni, în care nu-i este îngăduit nimănui să păşească. Iar acest loc este cerul, de care nici o uneltire nu se poate apropia, un loc mai roditor decât cel mai bun pământ, un loc care îngăduie celor care ÅŸi-au depus averile în el să culeagă roade bogate.

Prin urmare, acum, când fiul tău îmbrăţişează viaţa monahală, n-are nici un rost întrebarea: cui să las moştenire ogoarele, aurul şi toată averea mea? Întrebarea asta ar avea rost dacă fiul tău ar rămâne in lume.

Eşti mai stăpân pe averea ta acum, când o laşi moştenire fiului tău care a intrat în mănăstire. Eşti atât de stăpân pe ea, încât n-o pierzi nici când pleci din lumea aceasta. Dimpotrivă, mai cu seamă atunci te bucuri de câştigul averilor tale.

Vrei însă să fii încredinţat că şi fiul tău este stăpân pe averea ce i-o laşi ca moştenire? Ei bine, îţi voi dovedi că e mai stăpân pe ea când e monah decât daca ar fi laic.

Spune-mi, cine este mai stăpân pe averea lui: cel care cheltuieşte şi împarte averea în dreapta şi în stânga, cum îi place, sau cel care, din pricina zgârceniei, nici nu îndrăzneşte să se atingă de ea, care o ascunde în pământ şi nu se atinge de bunurile lui ca şi cum ar fi ale altora? Cine-i mai stăpân: cel care şi-o cheltuieşte cum se cuvine sau cel care-şi cheltuieşte averea în vânt şi fără socoteală? Cel care seamănă în cer sau cel care seamănă pe pământ? Cel care nu-i supărat pe funcţionarii care strâng impozitele şi birurile sau cel care-i împiedicat să-şi dea averile cui vrea? Asupra plugarilor şi negustorilor se năpustesc toţi, din toate părţile, şi-i silesc să-şi plătească impozitele, fiecare dintre aceşti funcţionari îşi cere partea sa. Nimeni însă nu ridică aceste cereri ameninţătoare faţă de cel ce doreşte sâ-şi cheltuiască averea sa cu cei nevoiaşi.

Prin urmare, şi din acest punct de vedere fiul tău, dacă se face monah, este mai stăpân pe averea moştenită decât dacă ar fi laic.

Să nu-mi spui cumva că atunci este un om stăpân pe averea lui, când şi-o cheltuieşte cu femeile stricate, cu stomacul, cu paraziţii, cu linguşitorii, când îşi face de ruşine cu ea numele său cel bun, când îşi distruge mântuirea sufletului! Şi, dimpotrivă, sâ-mi spui că nu este stăpânul averii sale atunci când şi-o cheltuieşte cu multă înţelepciune spre a căpăta un nume cu adevărat mai bun, când şi-o cheltuieşte spre folosul sufletului său şi spre bună plăcerea Iui Dumnezeu. Dacă ai grăi aşa, ar însemna să spui că este stăpân pe averea sa acela care şi-o aruncă la canal, şi că nu-i stăpân pe ea acela care şi-o cheltuieşte ajutând pe cei săraci.

Dar e mai bine să nu-i comparăm pe aceştia cu cei care-şi cheltuiesc zadarnic averile, cu cei care şi-o cheltuiesc spre pierderea propriului lor suflet. Cheltuielile celor dintâi fac pe stăpânii averilor mai străluciţi, mai bogaţi, mai siguri de ei înşişi, pe când cheltuielile celorlalţi îi fac nu numai de ruşine şi de ocară, dar îi fac să-şi piardă şi sufletul.

17. Ar putea însă un tată să mă întrebe:

– Nu se poate, oare, ca fiul meu să se facă monah când va ajunge bătrân, după ce s-a căsătorit ÅŸi a avut copii?

-  Mai întâi, cine ne va garanta că fiul tău va ajunge bătrân? ÃŽn al doilea rând, cine ne va garanta că va mai avea gândul călugăriei când va fi bătrân? Nu punem noi hotar vieÅ£ii noastre. Pavel ne-a învăţat acest adevăr prin cuvintele: „Ziua Domnului vine ca un hoÅ£ noaptea”.106 De asemenea, nici gândurile noastre nu sunt mânate totdeauna de aceleaÅŸi dorinÅ£e. Pentru asta un înÅ£elept ne sfătuieÅŸte, zicând: „Nu întârzia a te întoarce la Domnul ÅŸi nu amâna din zi în zi. Că fără de veste va izbucni mânia Domnului ÅŸi în vremea răzbunării vei fi dat pieirii”.107
106.  l Tes. 5, 2.
107.  Înţ. Sir. 5, 8-9.

Dar, chiar dacă am fi stăpâni pe sorocul vieţii noastre şi chiar dacă nu ne-am schimba părerile niciodată, tot n-ar trebui ca fiul tău să amâne intrarea lui în monahism, tot n-ar trebui să fie nepăsător când e vorba sa i se pricinuiască o atât de mare pagubă. E cea mai mare nesocotinţă, ca atunci când fiul tău e tânăr, când are mai mult nevoie de ajutor, când duşman puternic îi stă în faţă, să-i poruncim să se arunce in vârtejul vieţii, ca să fie cu uşurinţă învins, dar să-l înarmăm, să-l oţelim, când e bătrân, când e acoperit tot de răni, când nu mai are sănătoasă nici cea mai neînsemnată parte a fiinţei sale, când e doborât la pământ şi slăbănogit.

– Dar la bătrâneÅ£e, mi s-ar putea obiecta, lupta este mai lesnicioasă, războiul mai uÅŸor, pentru că poftele s-au stins.

-  Ce fel de luptă este însă aceea când nu mai ridică nimeni mâna împotriva noastră? Din această pricină nici cununile nu vor fi strălucitoare. „Fericit este cel ce ÅŸi-a luat jugul din tinereÅ£ea sa; va ÅŸedea singur ÅŸi va tăcea”.108 Unul ca acesta este vrednic de laude, de fericiri, de aplauze, căci îşi înfrânează pornirile nebuneÅŸti ale firii, îşi scapă corabia sufletului său de la înec chiar în timpul celei mai cumplite furtuni.
108.  Plâng. Ier. 3, 27-28.

Dar să nu mai stăruim. Să admitem, dacă vrei, că avem de luptat şi Ia bătrâneţe, când ni s-au potolit toate poftele.

Dacă ar sta în puterea noastră să ne alegem noi timpul în care să dăm lupta, am putea aştepta să ajungem bătrâni. Din nenorocire însă, trebuie să luptăm tot timpul vieţii noastre, iar lupta aceasta începe chiar din copilărie, de Ia vârsta de zece ani. (Într-adevăr, de la vârsta de zece ani începem să dăm socoteală pentru păcatele ce le săvârşim, şi asta o arată lămurit copiii mâncaţi de urşi, pedepsiţi astfel pentru că şi-au bătut joc de profetul Elisei).109
109.  IV Regi 2, 23-24.

Prin urmare, dacă lupta împotriva păcatelor începe din copilărie, atunci, la vârsta în care războiul năvăleşte cu înverşunare împotriva noastră, pe ce te întemeiez! tu când hotărăşti că bătrâneţea este timpul potrivit de luptă? Dacă ar sta in puterea ta, să porunceşti şi diavolului să nu-l ameninţe cu ispitele sale, să nu-l lovească cu pumnii, da, atunci ar avea o oarecare raţiune sfatul pe care-I dai fiului tău. Dar ce pot spune dacă tu nu laşi să fie atacat, să fie lovit, iar mie, care vreau să-l scot de sub lovituri, îmi porunceşti să fiu liniştit, să n-am nici o grijă, dar, mai bine spus, să mă dau în lături de bunăvoie? Poate fi, oare, ceva mai păgubitor decât acest amestec al tău, care cauţi să dezarmezi pe cel atacat, în timp ce duşmanul este înverşunat, şi, astfel, tu însuţi îl dai în mâinile lui? E tânăr şi plăpând fiul tău? Dar tocmai pentru asta are nevoie de o pază mai bună. Iar dacă are nevoie de o pază mai bună, are nevoie şi de o purtare de grijă mai mare. Trebuie să trăiască înconjurat necontenit de multă linişte, trebuie să ducă o viaţă potolită. Nu trebuie să fie aruncat în afaceri, nu trebuie să trăiască în mijlocul lumii acolo unde tulburarea şi zgomotul sunt mari. Tu însă procedezi pe dos: pe aceia pentru care războiul este mai greu din pricina tinereţii lor, a slăbiciunii lor, a lipsei lor de experienţă, din pricina mediului în care trăiesc, pe aceştia cauţi să-i atragi în vâltoarea lumii, ca şi cum ar fi nişte eroi care au săvârşit cine ştie ce fapte de vitejie, ca şi cum ar fi nişte oameni care pot ţine piept oricărui atac. Pe unii ca aceştia nu-i laşi să se ducă în pustie şi să exerseze acolo. Faci la fel ca un general care ar porunci unui învingător în nenumărate lupte să studieze acasă în linişte tactica războiului, iar altuia, neexperimentat în lupte, care nu s-a ocupat deloc cu războiul, i-ar porunci tocmai pentru asta să se ducă la bătălie; printr-o astfel de poruncă, i-ar pune şi mai mari piedici, pentru că sarcina dată lui este foarte greu de îndeplinit.

În afară de asta, trebuie să se ştie şi aceea că, după ce fiul tău s-a căsătorit, nu mai poate fi stăpânul lui, trebuie să facă una din două: sau să trăiască necontenit cu femeia lui, dacă femeia lui vrea, sau, dacă ea vrea să se înfrâneze, să cadă în adulter. Mai trebuie să mai amintesc de celelalte trebuinţe ale copiilor, de grijile gospodăriei, care pot să slăbească râvna unei vieţuiri creştine şi să amorţească sufletul?

18. Pentru aceea este mai bine să înarmezi pe fiul tău din copilărie, când este încă stăpân pe el însuşi şi-i dezlegat de toate grijile vieţii, nu numai pentru pricinile arătate mai sus, dar mai cu seamă pentru cele pe care le voi spune îndată.

Cel care a îmbrăţişat viaţa monahală la bătrâneţe trebuie să-şi cheltuiască toată vremea cu spălarea păcatelor săvârşite până la intrarea sa în monahism. Toată grija lui trebuie să fie îndreptată în această direcţie. Adeseori nici atât nu-i de-ajuns, pleacă din lumea aceasta cu rămăşiţele rănilor primite în tinereţe. Cel care a îmbrăţişat monahismul din copilărie nu-şi mai pierde timpul cu asta, nici nu mai stă să-şi vindece rănile, chiar de la început primeşte premiile vieţuirii sale desăvârşite. Cel dintâi să fie bucuros dacă-şi poate repara toate înfrângerile, cel de-al doilea este victorios chiar de la început şi adaugă victorii peste victorii; este întocmai ca un învingător la jocurile olimpice, care a rners din copilărie până la bătrâneţe din biruinţă in biruinţă şi care pleacă din lumea aceasta cu fruntea încununată de nenumăraţi lauri.

Din care ceată vrei să facă parte fiul tău? Din ceata celor care pot, datorită victoriilor lor, să privească in faţă chiar pe arhangheli sau din ceata acelora care stau cu gloata şi ocupă cel din urmă loc? Fără îndoială, vor primi cele din urmă locuri, iar aceste din urmă locuri, numai dacă vor putea învinge toate piedicile numărate mai sus, anume: dacă nu vor muri înainte de a ajunge la bătrâneţe, dacă nu vor fi împiedicaţi de soţii, dacă nu vor primi atât de multe răni încât nici bătrâneţea să nu le fie îndestulătoare să-şi vindece rănile, dacă la bătrâneţe se mai ţin de hotărârea luată în tinereţe de a îmbrăţişa viaţa monahală. Abia dacă sunt îndeplinite aceste condiţii vor fi rânduiţi în locurile cele din urmă. Spune-mi acum, din care ceată vrei ca să facă parte fiul tău? Din ceata acestora sau din ceata celor care strălucesc în fruntea falangei?
~ Dar cine este atât de ticălos, mi-ar răspunde orice părinte, încât să nu dorească să strălucească fiii lui în fruntea falangei? Dar noi dorim să trăim la un loc cu copiii noştri, vrem ca ei să fie alături de noi!

– Asta o voiesc ÅŸi eu ÅŸi doresc mai mult decât voi, părinÅ£ii lor, ca ei să se întoarcă în casa părintească spre a răsplăti pe părinÅ£ii lor pentru cheltuielile făcute cu educaÅ£ia lor; iar răsplata pe care vă vor da-o nu se poate compara cu nici o altă răsplată. Să nu le cerem însă să se întoarcă acum acasă. Oare nu-i un lucru nelalocul lui ca, atunci când trimitem pe copiii noÅŸtri să înveÅ£e carte, să-i îndepărtăm pentru multă vreme din patrie, să le interzicem întoarcerea acasă ÅŸi, chiar când e vorba să înveÅ£e o meserie de rând sau alta mai rea, să le poruncim să locuiască ÅŸi să mănânce în casa profesorilor lor, iar când e vorba să trimitem pe copiii noÅŸtri să înveÅ£e o învăţătură cerească, ÅŸi nu una omenească, să-i întoarcem îndată îndărăt, înainte de a ajunge ceea ce dorim să ajungă? Cel care învaţă să meargă pe sârmă, cel care învaţă echilibristica pleacă pentru multă vreme din casa părinÅ£ilor săi, iar noi îi închidem în casă, împreună cu părinÅ£ii, pe cei care vor să înveÅ£e să zboare de pe pământ la cer? Poate fi o nesocotinţă mai mare decât aceasta? Nu vedeÅ£i că plugarii nu aduc acasă de pe ogoare recolta lor, înainte de coacere chiar dacă mari nevoi i-ar sili să culeagă fructul ostenelilor?

Să facem şi noi ca şi plugarii. Să nu aducem acasă înainte de vreme pe fiii noştri din pustie. Să-i lăsăm acolo atât cât trebuie pentru ca învăţăturile ce le primesc în mănăstire să se fixeze în sufletele lor, iar plantele virtuţilor sădite în ei să se înrădăcineze. Să nu ne tulburăm şi nici să nu ne supăram, chiar dacă ar trebui să stea zece sau douăzeci de ani în mânăstire. Cu cât vor sta mai mult in această şcoală a virtuţii, cu atât vor dobândi mai multă putere. Mai mult chiar, sunt de părere că nici nu trebuie să hotărâm cât timp să stea în mânăstire; să hotărâm să rămână acolo pană se vor coace roadele învăţăturilor sădite în ei. Când s-au copt roadele, atunci să se întoarcă din pustie, înainte în nici un caz. Nu vom avea nici un folos dacă ne grăbim să-i aducem prea devreme acasă, dimpotrivă, vom opri coacerea învăţăturilor sădite în sufletele lor. Fructul care a fost lipsit de hrana pe care şi-o scoate din rădăcină nu va fi de nici un folos. Ca să nu ni se întâmple şi nouă asta, să îndurăm despărţirea de copii. Nu numai să nu ne grăbim să-i aducem înainte de vreme acasă, dar chiar să-i oprim dacă ar voi să se întoarcă. Dacă se întorc acasă desăvârşiţi la suflet, vor fi un câştig obştesc şi pentru tatăl lor, şi pentru mama lor, şi pentru casa lor şi pentru neamul lor, dar dacă se întorc nedesăvârşiti, vor fi de batjocură şi de ocară şi vătămători şi lor înşişi, dar şi altora. Să nu Ie pricinuim o atât de mare paguba.

Când trimitem pe fiii noştri în ţări străine, cu o însărcinare oarecare, nu voim să-i vedem întorşi decât când şi-au îndeplinit scopul călătoriei lor. Dacă s-ar întoarce înainte de asta, ne este mai mare întristarea că s-au întors fără nici un rezultat decât bucuria că-i vedem iarăşi lângă noi. N-ar fi oare cea mai mare nesocotinţă să nu arătăm acelaşi interes în cele duhovniceşti ca şi în treburile de toate zilele, ci, dimpotrivă, în acestea din urmă să indurăm cu atâta resemnare despărţirea de copii, încât chiar să dorim ca despărţirea să se prelungească, atunci când e făcută în vederea vreunui câştig, iar în cele duhovniceşti, să ne arătăm slabi şi să plângem când ne pleacă la mănăstire copiii? Nu-i oare cea mai mare nesocotinţă ca din pricina acestei micimi de suflet să păgubim pe copiii noştri de cel mai mare bun, educaţia sufletului lor şi dobândirea virtuţilor? Nu-i oare cea mai mare nesocotinţă să ne gândim numai la despărţirea noastră de copii, deşi avem mai mare mângâiere că ei, prin intrarea lor In mănăstire, intră în luptă pentru a câştiga mai mari biruinţe, că îşi vor atinge negreşit scopul pentru care au fost trimişi şi că nu este nimic care să le frângă nădejdile?

Când ne trimitem copiii în ţări străine, ne este greu să ne ducem să-i vedem, mai ales dacă suntem bătrâni; când ii trimitem în mănăstiri însă, putem să ne ducem oricând la ei. Şi aşa trebuie să facem. Când nu pot veni la noi, să mergem noi la ei, să ne întâlnim cu ei, să stăm de vorbă cu ei. Vom avea mare câştig şi mare folos de pe urma întâlnirilor cu ei. Nu ne vom bucura numai că vedem chipul drag al copiilor noştri, dar noi înşine ne vom întoarce acasă cu foarte mult folos sufletesc. De multe ori vom rămâne alături de ei, căci ne va cuprinde şi pe noi dragostea de a trăi aceeaşi filosofic, aceeaşi învăţătură despre lume şi viaţă, ca şi copiii noştri.

Prin urmare, să-i chemăm acasă pe fiii noştri doar când vor fi puternici, când vor fi de folos şi altora. Sâ-i scoatem din mănăstire numai atunci când lumina vieţii lor va putea lumina pe toţi, când lumina lor poate fi pusă în sfeşnic.110
110. Matei 5, 14-16.

Atunci veţi vedea ce fii aveţi voi şi ce fii au ceilalţi părinţi, care şi-au lăsat copiii în lume şi pe care voi îi fericeaţi. Atunci veţi cunoaşte foloasele trăirii în mănăstire, foloasele monahismului, când fiii voştri vor vindeca pe oamenii care suferă de boli de nevindecat, când Ii se va striga în gura mare că sunt binefăcători obşteşti, apărători şi mântuitori ai omenirii, când vor trăi ca nişte îngeri printre oameni pe pământ, când vor fi priviţi cu respect de către toţi. Dar, mai degrabă, nici una dintre vorbele mele n-ar putea să înfăţişeze frumuseţea vieţuirii monahale, cum ne-o pot înfăţişa înseşi viaţa şi faptele monahilor.

Aşa ar trebui să procedeze şi cei care dau legi societăţii omeneşti, dacă vor să aibă vreun folos de pe urma legiuirii lor. N-ar trebui să aplice pedepsele cuvenite tinerilor atunci când ajung bărbaţi, ci să-i formeze şi să-i educe atunci când sunt copii. Dacă ar proceda aşa, n-ar mai avea nevoie mai târziu de pedepse. În starea de azi a lucrurilor, legiuitorii se aseamănă cu un doctor care, în faţa unui om cuprins de o boală uşoară, n-ar spune nimic, nu i-ar arăta cum să scape de boală, dar i-ar prescrie nenumărate reţete medicale atunci când boala l-a doborât şi nu mai poate fi vindecat. Tot astfel şi cei care fac legi, atunci încearcă să ne facă educaţia, când ne-am stricat cu totul.

Pavel însă nu gândeşte aşa, dimpotrivă, cere ca tinerii să aibă de Ia început şi din copilărie lângă ei dascăli ai virtuţii. Prin această poruncă Pavel împiedică strecurarea viciului în sufletele lor. Aceasta-i învăţătura cea mai bună.

Nu-i bună deloc aceea care mai întâi îngăduie ca răutatea să pună stăpânire pe sufletele tinerilor, iar apoi caută s-o alunge. Noi să procedăm altfel. Să ne dăm toată silinţa, să nu precupeţim nimic spre a face ca răutatea să nu se strecoare în sufletul copiilor noştri.

Pentru aceea vă sfătuiesc:

Nu împiedicaţi pe alţi oameni care vor să înveţe pe fiii voştri virtutea. Veniţi-le voi în ajutor, ca să salvaţi de la înec corabia sufletului copiilor voştri. Puneţi-le totul la îndemână, astfel ca fiii voştri să traverseze cu bine marea acestei vieţi.

Dacă toţi am gândi aşa despre creşterea copiilor noştri, dacă toţi am căuta să-i povăţuim mai mult spre virtute decât spre toate celelalte bunuri ale lumii, încredinţaţi fiind că virtutea este adevăratul bun, iar celelalte sunt bunuri de puţină însemnătate, fiii noştri s-ar împodobi cu bunătăţi atât de mari, încât amintindu-le ar părea că aiurez.

Vrei să ştii care sunt aceste bunătăţi? Du-te în mănăstiri şi le vei cunoaşte din faptele locuitorilor pustiei. Cunoscându-le îndeaproape, îmi vei aduce multe mulţumiri, şi nu vei mulţumi atât mie, cât lui Dumnezeu. Vei vedea că odrăsleşte pe pământ vieţuirea cerească, vei vedea că învăţăturile noastre despre bunătăţile viitoare şi despre învierea morţilor dobândesc crezământ chiar de pe acum, când suntem trăitori pe pământ, vei vedea că dobândesc crezământ chiar printre necredincioşi.

19. Spusele mele nu sunt o lăudăroşenie. Asta se vede lămurit din următorul fapt: când vorbim necredincioşilor despre vieţuirea celor care trăiesc în pustie şi în mănăstiri, n-au de spus nici un cuvânt împotriva acestei vieţuiri, ba, dimpotrivă, par a susţine şi a ne certa că sunt prea puţini cei care duc o astfel de viaţă. Dacă am sădi în oraşe fructul unei astfel de vieţuiri, dacă ar începe să domnească şi să aibă putere de lege buna rânduială, dacă am învăţa pe copiii noştri, în locul atâtor altor lucruri, să fie prieteni ai lui Dumnezeu, dacă le-am da învăţături duhovniceşti în locul celorlalte învăţături, şi înainte de toate celelalte învăţături, toate necazurile noastre ar pieri, viaţa aceasta de pe pământ ar scăpa de nenumărate rele, şi cu toţii, de aici de pe pământ, ne vom desfăta de roadele vieţii viitoare, de unde au fugit durerea, întristarea şi suspinarea.

Dacă n-ar pune stăpânire pe noi dragostea de bani şi dragostea de slava deşartă, nu ne-am teme nici de moarte, nici de sărăcie; dacă n-am socoti o pagubă suferinţa, ci, dimpotrivă, cel mai mare câştig; dacă nu am cunoaşte nici duşmănia, nici ura şi nu am avea de purtat război vreodată nici cu patimile noastre şi nici cu patimile altora, atunci oamenii ar ajunge să trăiască aproape ca îngerii.

– Dar care om, aÅŸ putea fi întrebat, a ajuns să ducă o astfel de viaţă?

– Poate nu-mi dai crezare pentru că locuieÅŸti în oraÅŸ ÅŸi n-ai citit cărÅ£ile dumnezeieÅŸti. Dacă ai cunoaÅŸte însă pe monahii care locuiesc în pustie ÅŸi dacă ai cunoaÅŸte din cărÅ£ile duhovniceÅŸti pe cei ce au trăit mai de mult, ai afla că monahii, iar înainte de aceÅŸtia Apostolii, iar mai înainte de ei, drepÅ£ii, au trăit întru totul această vieÅ£uire îngerească.

Dar să nu ne certăm, să presupunem că fiul tău are să ocupe între aceştia locul al doilea sau al treilea; chiar în acest caz se va bucura de mari bunătăţi. Nu poate să ajungă un Petru sau un Pavel şi nici nu poate să fie alături de ei? Îl vom lipsi oare din pricina aceasta şi de cinstea dată celor ce stau în urma lor? Dacă ai spune aşa, ai face acelaşi lucru ca şi cum ai zice: pentru că nu poate să ajungă piatră preţioasă, să rămână fier, aşa cum este, să nu ajungă nici argint, nici aur.

Pentru ce nu gândeşti aşa, ci altfel despre fiul tău, când e vorba de lucrurile din lumea aceasta? Când îl trimiţi să înveţe carte, să ajungă orator, negreşit nu te aştepţi să-l vezi pe culmile oratoriei. Cu toate acestea nu-l retragi de la şcoală, dimpotrivă, faci tot ce-ţi stă în putinţă, gândindu-te că ar fi îmbucurător chiar dacă s-ar întâmpla ca fiul tău să ajungă doar un orator de mâna a cincea sau a şasea. Tot astfel, când daţi pe fiii voştri să slujească în oastea împăratului, nu vă aşteptaţi să urce neapărat în scaunul guvernatorilor. Cu toate acestea, nu le porunciţi să lepede haina ostăşească şi nici să nu mai primească vreo slujbă în palatele împărăteşti, dimpotrivă, faceţi totul ca în nici un chip să nu-şi piardă postul, gândindu-vă că-i de-ajuns să-i vedeţi număraţi chiar printre curtenii mijlocii.

Pentru ce dar, când este vorba de aceste lucruri omeneşti, cu toate că nu-i cu putinţă ca fiii voştri să ajungă în cele mai înalte slujbe, vă frământaţi şi vă chinuiţi chiar pentru cele mai mici posturi pentru fiii voştri, deşi nu aveţi depline nădejdi nici în aceasta privinţă, iar dincolo, unde este vorba ca fiii voştri să trăiască o viaţă îngerească şi împreună cu îngerii, pregetaţi şi vă daţi înapoi? Doriţi cu înfocare pentru fiii voştri slujbe la curţile împărăteşti, dar nu doriţi deloc ca fiii voştri să slujească împreună cu îngerii împăratului ceresc. Vă e ruşine să mărturisiţi lipsa voastră de dorinţă. De asta născociţi felurite pretexte, felurite scuze. Dacă aţi dori cu adevărat ca fiii voştri să slujească împăratului ceresc, nici unul dintre aceste pretexte şi scuze nu v-ar împiedica. Şi aşa stau lucrurile. Când iubeşti cu adevărat ceva, dacă nu poţi pune stăpânire pe tot ce ţi-e drag, pe ceea ce este sus de tot, te mulţumeşti să dobândeşti mijlociul, iar în cazul cel mai rău, te mulţumeşti de cele mai multe ori chiar şi cu puţin. Iubitorul de vin, iubitorul de băutură, dacă nu poate găsi vin plăcut la gust, vin cu buchet, nu va dispreţul nici vinul cel mai prost; tot astfel şi iubitorul de avuţii, dacă nu i se dau pietre preţioase şi nici aur, simte mare mulţumire chiar numai la primirea argintului. Aşa este dorinţa, aşa e dragostea de ceva, e un tiran care este în stare să înduplece pe omul stăpânit de ea să sufere şi să rabde totul pentru ea.

Prin urmare, dacă cuvintele voastre n-ar fi simple pretexte, ar trebui să-i ajutaţi pe fiii voştri în hotărârea lor şi să luaţi parte la strădaniile lor. Cel care doreşte ca fiul lui să ajungă ceva, nu-l împiedică să ajungă, ci face totul ca să ajungă. Cei care iau parte Ia jocurile olimpice, deşi ştiu că dintre atâţia participanţi numai unuia i se vor da laurii victoriei, totuşi cu toţii se frământă şi se chinuiesc. Şi ce mare deosebire este între luptele olimpice şi luptele date pentru dobândirea virtuţii! Nu numai pentru că altul este scopul luptelor, ci şi pentru că la luptele olimpice este de neapărată trebuinţă ca numai unul dintre toţi participanţii să plece încununat. Superioritatea luptelor pentru virtute şi inferioritatea luptelor olimpice, nu stă numai în aceea că de la luptele olimpice pleacă numai unul încununat, iar ceilalţi neîncununaţi, ci şi în aceea că în luptele pentru virtute toţi primesc cunună, unul mai strălucită, altul, una mai puţin strălucită.

În general vorbind, ar fi cu putinţă ca fiii noştri să stea în primele rânduri ale oştirii împăratului ceresc, dacă am voi să ne îngrijim chiar de la început de creşterea lor, dacă i-am încredinţa celor care voiesc să le facă educaţia. Dumnezeu n-ar trece cu vederea o râvnă şi un zel atât de mari. Ar întinde mâna Sa şi s-ar atinge de statuie. Iar când lucrează mâna lui Dumnezeu, este cu neputinţă să nu ne ajungem scopul urmărit, dar, mai bine spus, este cu neputinţă să nu ajungem pe culmea strălucirii şi slavei, cu condiţia să facem cele ce stau în puterea noastră de a le face. Dacă femei au avut puterea să înduplece pe Dumnezeu să le ajute la creşterea copiilor lor, cu atât mai mult noi vom putea îndupleca pe Dumnezeu dacă vom voi. Şi ca să nu lungesc vorba, voi lăsa la o parte pe celelalte femei, deşi sunt multe despre care pot vorbi, şi voi aminti numai de una.

20. Ana era o femeie din poporul iudeu111; a născut un copil şi nu aştepta sa mai nască altul.
111. I Regi, 1-2.

Chiar pe acest singur copil abia îl dobândise după multe lacrimi, căci era stearpă. DeÅŸi vedea că potrivnica ei, Penina, a doua soÅ£ie a bărbatului ei, o ponegrea ÅŸi-ÅŸi bătea joc de ea că este stearpă, totuÅŸi Ana nu s-a purtat aÅŸa cum ne-am purta noi, dimpotrivă, când a avut acel singur copil, ÅŸi-a Å£inut copilul lângă ea numai atât cât a trebuit să-l alăpteze. Când copilul n-a mai avut nevoie de această hrană, îndată I-a luat, l-a afierosit Iui Dumnezeu, I-a sfătuit să nu mai calce pragul casei părinteÅŸti, ci să locuiască necontenit în templul lui Dumnezeu. Iar dacă uneori dorea sâ-ÅŸi vadă, ca mamă, copilul, nu-ÅŸi chema copilul la ea, ci, împreună cu tatăl lui, se ducea la el, Å£inându-se departe de el, căci era afierosit Domnului. Astfel crescut, tânărul acela a ajuns mare ÅŸi vestit, prin virtutea lui a întors din nou spre poporul iudeu faÅ£a lui Dumnezeu, Care, scârbit de popor din pricina multelor lui răutăţi, nu le mai vorbea prin profeÅ£i ÅŸi nici nu li se mai înfăţiÅŸa în vedenii. Tânărul acela deci, Samuel, prin virtutea lui, l-a înduplecat pe Dumnezeu să dea iudeilor aceleaÅŸi haruri ca ÅŸi mai înainte ÅŸi să aducă din nou profeÅ£ia care încetase. Åži n-a avut această putere când a ajuns la vârsta bărbăţiei, ci de pe când era copil. „Nu erau vedenii deloc, spune Scriptura, ÅŸi cuvântul Domnului era rar”112. Cu toate că aÅŸa stăteau lucrurile, totuÅŸi Dumnezeu vorbea prin profeÅ£i cu Samuel.
112.  I Regi, 3, 1.

Atât de mare câştig avem când dăm lui Dumnezeu toate averile noastre şi când ne despărţim nu numai de toate avuţiile şi pământurile noastre, dar chiar de copiii noştri. Dacă ni s-a poruncit asta cu privire Ia sufletul nostru113 cu atât mai mult ni s-a dat această poruncă cu privire la toate celelalte bunuri.
113.  Matei 10, 39; 16, 25.

Ce a făcut Ana, a făcut şi patriarhul Avraam. Dar, mai bine spus, a făcut mai mult decât ea. De aceea a şi primit pe fiul său cu mai multă slavă114.
114. Fac. 22, 1-13.

Într-adevăr, mai cu seamă atunci îi avem pe copiii noştri, când îi încredinţăm Stăpânului, Dumnezeu îi va ocroti cu mult mai bine, deoarece Ie şi poartă mai bine de grijă, nu vedeţi că tot aşa se întâmpla şi în casele bogaţilor? Copiii care locuiesc la un loc cu părinţii lor nu ajung oameni străluciţi şi cu vază şi nici nu au mare putere, pe când cei care se despart de părinţi şi sunt luaţi de împăraţi şi puşi în slujba lor şi spre paza vistieriilor se bucură de mai multă trecere şi îndrăzneală faţă de împărat, sunt mai străluciţi şi mai cu vază decât ceilalţi copii, care au rămas în casele părinteşti, pe cât sunt mai străluciţi stăpânii faţă de slugi. Dacă oamenii sunt atât de buni şi atât de binevoitori faţă de cei care le slujesc, cu mult mai mult este Bunătatea nesfârşită, adică Dumnezeu.

Să lăsăm deci pe copiii noÅŸtri să slujească lui Dumnezeu, nu-i ducem în templu, ca pe Samuel, ci chiar în cer, împreună cu îngerii, cu arhanghelii. Åžtie oricine că aceia care se ocupă cu această filosofie, cu această concepÅ£ie creÅŸtină despre lume ÅŸi viaţă, vor sluji negreÅŸit împreună cu îngerii ÅŸi arhanghelii. Fiii voÅŸtri se vor ocroti nu numai pe ei înÅŸiÅŸi, ci ÅŸi pe voi, cu mai multă îndrăzneala. Dacă unii oameni au avut în viaţă oarecare vază datorită părinÅ£ilor lor, apoi părinÅ£ii vor avea cu mult mai multă vază datorită copiilor lor, dacă le vor îngădui copiilor să îmbrăţiÅŸeze viaÅ£a monahală, în primul caz, influenÅ£a ÅŸi vaza se datoresc firii, adică Faptului că i-au născut, în al doilea caz, se datoresc creÅŸterii pe care părinÅ£ii o dau copiilor, iar creÅŸterea, educaÅ£ia dau mai multă vază, mai multă trecere decât naÅŸterea. Vă voi încredinÅ£a adevărul spuselor mele din dumnezeieÅŸtile Scripturi. Ezechia, deÅŸi era un bărbat virtuos ÅŸi credincios, totuÅŸi nu a avut destulă îndrăznire, întemeiat pe faptele lui bune, să facă faţă primejdiei de război ce-l ameninÅ£a. Dumnezeu a spus că a scăpat pe Ezechia de această primejdie nu datorită faptelor lui bune, ci virtuÅ£ii părintelui său. „Voi apăra, spune Dumnezeu, cetatea aceasta ca să o scap de primejdie din pricina Mea ÅŸi din pricina lui David, robul meu”115. Iar Pavel, în epistola către Timotei, spunea aÅŸa despre părinÅ£i: „Se vor mântui prin naÅŸterea de copii, dacă vor rămâne copiii în înÅ£elepciune, în credinţă, în dragoste ÅŸi în sfinÅ£enie”116.
115.  IV Regi 19, 34.
116.  I Tim. 2, 15.

De asemenea Scriptura l-a lăudat pe Iov, în afară de celelalte virtuÅ£i ale lui, de pildă pentru că era drept, cinstit, cinstitor de Dumnezeu, ÅŸi pentru purtarea lui de grijă faţă de copii. Iar această purtare de grijă nu consta în a le aduna aur, nici în a căuta să-i facă slăviÅ£i ÅŸi străluciÅ£i. Dar în ce consta purtarea lui de grijă? Ascultă ce spune Scriptura: „Åži după ce se terminau zilele ospăţului lor, trimitea Iov ÅŸi-i curăţea, ÅŸi sculându-se de dimineaţă, aducea pentru dânÅŸii jertfă după numărul lor ÅŸi un viÅ£el pentru sufletele lor, căci, spunea Iov în inima lui: Să nu fi gândit cumva fiii mei rele în mintea lor faţă de Dumnezeu”117.
117.  Iov 1, 5.

Vom avea noi vreun cuvânt de apărare dacă îndrăznim să facem altfel decât ne învaţă Scriptura? Dacă Iov, un om care a trăit înainte de darea harului, înainte de darea Legii evanghelice, care nu s-a bucurat de nici o învăţătură, avea atât de mare grijă de copiii lui, încât tremura chiar pentru bănuitele lor păcate, cine ne va scăpa de pedeapsă pe noi care suntem în har, care am avut parte de atât de mulţi dascăli, care avem astfel de pilde şi sfaturi atât de bune, noi, care nu numai că nu ne înfricoşăm de bănuitele păcate ale copiilor noştri, ci, dimpotrivă, nu ţinem seama nici de cele vădite, şi nu numai că nu ţinem seama, dar chiar izgonim pe cei care vor să-i îndrepte? Pe Avraam, după cum am spus mai sus, în afară de alte fapte mari, l-a făcut vestit şi creşterea dată copilului sau.

21. Având dar atât de multe pilde, să pregătim lui Dumnezeu slujitori încercaÅ£i. Dacă un om este cinstit cu mare cinste dacă creÅŸte pentru oraÅŸul său atleÅ£i, dacă instruieÅŸte ostaÅŸi pentru împăratul său, ce mare cinste urmează să primim noi, care creÅŸtem pentru Dumnezeu bărbaÅ£i atât de vrednici ÅŸi de mari, dar, mai bine spus, nu bărbaÅ£i, ci îngeri? Să facem totul spre a lăsa copiilor noÅŸtri bogăţia credinÅ£ei, singura bogăţie care dăinuieÅŸte,  care călătoreÅŸte necontenit cu ei, care poate să le folosească foarte mult nu numai aici, ci ÅŸi dincolo. Bogăţia cea pământească nu numai că nu se mută cu noi de aici dincolo, dar chiar aici pe pământ piere înaintea noastră ÅŸi adeseori nimiceÅŸte pe cei care o au. Cealaltă bogăţie însă, a credinÅ£ei, va fi nepieritoare ÅŸi aici, ÅŸi dincolo ÅŸi va păzi cu străşnicie pe cei ce o au. ÃŽntr-adevăr, lucrurile aÅŸa ÅŸi stau: cel care preferă bunurile pământeÅŸti în locul celor duhovniceÅŸti, le va pierde ÅŸi pe unele, ÅŸi pe altele, iar cel care doreÅŸte bunurile cereÅŸti, le va dobândi negreÅŸit ÅŸi pe cele pământeÅŸti. Cuvintele acestea nu sunt ale mele, ci chiar ale Domnului, Care ne va da aceste bunuri: „CăutaÅ£i, spune El, ÃŽmpărăţia lui Dumnezeu ÅŸi toate acestea se vor adăuga vouâ”118.
118. Matei 6, 33.

Ce cinste poate fi egală acesteia? Domnul ne spune: „Tu îngnjeÅŸte-te de cele duhovniceÅŸti ÅŸi lasă în seama Mea pe toate celelalte”. Dumnezeu este ca un tată iubitor de familie, se  ocupă cu chivernisirea  casei noastre, cu supravegherea slugilor, ÅŸi cu toate celelalte treburi, spre a ne lăsa nouă, copiilor Săi, toată libertatea ca să ne îndeletnicim cu studiul.

Să ascultăm deci de cuvintele Domnului. Să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu. Făcând aşa, vom vedea pe copiii noştri oameni de ispravă în orice împrejurare şi, o dată cu ei, vom fi şi noi apreciaţi şi ne vom bucura de bunurile acestei vieţi, cu condiţia numai să dorim cu înfocare bunurile viitoare şi cereşti.

Ascultarea acestor porunci vă va aduce mare plată; împotrivirea şi neascultarea însă, cumplită osândă. Nu e cu putinţă să aveţi vreun cuvânt de apărare, nici să spuneţi că n-a fost nimeni care să vă înveţe. Dar, chiar dacă n-ar fi fost spuse cuvintele mele, apărarea voastră n-ar fi avut nici o valoare, deoarece însuşi sufletul omenesc are în el puterea de a deosebi binele de rău, iar învăţătura creştină, ne stă în faţă şi este cunoscută de toţi; în sfârşit, răutăţile din viaţă sunt destul de puternice ca să alunge în pustie chiar pe oamenii cei mai îndrăgostiţi de viaţă. Chiar dacă aş tăcea, după cum am spus, apărarea voastră n-ar avea nici o valoare; acum însă, cu mult mai mult, nu are nici o valoare, după ce am spus atât de multe cuvinte, după ce am dat atâtea sfaturi atât din viaţa de toate zilele, cât şi din dumnezeieştile Scripturi.

Chiar în cazul când copiii noştri nu s-ar strica cu totul, dacă i-am ţine acasă şi ar avea parte să fie rânduiţi în cea din urmă ceată a celor mântuiţi, nici atunci nu vom scăpa de pedeapsă, mai ales dacă punem piedici dorinţei lor arzătoare de a duce o viaţă mai apropiată de Hristos, dacă-i ţinem cu sila legaţi de bunurile acestei vieţi, atunci când ei doresc fierbinte să zboare către cer. Vom fi iertaţi, oare, vom avea vreun cuvânt de apărare când, ţinându-i lângă noi, nu vor putea fi rânduiţi nici în cea din urmă ceată a celor mântuiţi, când îşi vor pierde fără speranţă mântuirea sufletului, când vor atârna deasupra lor cele mai grele pedepse? Vom fi iertaţi, deci, nu numai de păcatele noastre, dar şi de păcatele săvârşite de copiii noştri mai târziu, când atragem asupra noastră înşine cele mai cumplite răspunderi? Socotesc că nu vor fi pedepsiţi atât de mult copiii voştri pentru păcatele săvârşite de ei mai târziu, după ce au fost târâţi în învălurarea acestei vieţi, cât veţi fi pedepsiţi voi, care i-aţi făcut să ajungă în această nevoie. Dacă este preferabil, pentru cel ce sminteşte pe un copil, să se înece în mare cu o piatră legată de gât119, ce pedeapsă, ce osândă vor fi destul de potrivite pentru cei care se poartă cu atâta cruzime, cu atâta neomenie faţă de propriii Iui copii? Pentru aceasta, vă rog, lăsaţi la o parte cearta şi duşmănia. Căutaţi să ajungeţi părinţii unor filosofi120.
119. Matei 18, 6.
120. Vezi nota 3 bis

Nimeni să nu repete obiecÅ£iile pe care le aud de pe buzele multora. Care sunt aceste obiecÅ£ii? Unii părinÅ£i spun: „Am oprit pe copiii noÅŸtri să îmbrăţiÅŸeze viaÅ£a monahală pentru că ÅŸtiu bine ca nu au putere să-ÅŸi ajungă scopul urmărit”. Chiar dacă ai ÅŸti precis mai dinainte acest lucru, totuÅŸi n-ar trebui să-l presupui, căci mulÅ£i dintre cei la care te-ai fi aÅŸteptat să cadă, au rămas în picioare. De altfel, nici chiar dacă ai ÅŸti destul de bine mai dinainte acest lucru, nici atunci n-ar trebui să-l târăşti în viaÅ£a lumii. N-am avea un cuvânt îndestulător de apărare nici dacă am dat brânci celor ce sunt pe cale să cadă, ba, dimpotrivă, mai cu seamă acest lucru este cel care ne osândeÅŸte. Pentru ce nu I-ai lăsat să cadă din pricina trândăviei lui, ci i-ai luat-o înainte? Pentru ce i-ai răpit lui păcatul ÅŸi ai luat asupra ta toată vina? Dar ar fi fost cu mult mai bine să nu-l fi lăsat să cadă. Pentru ce n-ai făcut totul ca să nu cadă fiul tău? Pentru că ÅŸtiai bine că va cădea? Dar mai ales pentru asta vei fi vrednic de pedeapsă. Cel care ÅŸtie mai dinainte despre căderea cuiva nu trebuie să-i dea brânci, trebuie să-i întindă o mână de ajutor, să arate mai multă grabă pentru că cel ce este pe cale de a cădea să se Å£ină cu bărbăţie pe picioare, indiferent ce se va întâmpla în viitor, de va sta în picioare sau nu. Noi trebuie să ne facem pe deplin datoria noastră, chiar dacă cei pe care-i ajutăm nu vor să tragă vreun folos de pe urma cuvintelor ÅŸi faptelor noastre. Pentru ce? Pentru că să nu dăm noi seama înaintea lui Dumnezeu, ci ei. Acest lucru a vrut să-l spună Domnul prin mustrarea celui care nu ÅŸi-a precupeÅ£it talantul său: „Trebuia, spune Domnul, să dai argintul Meu la zarafi, ÅŸi, venind. Eu aÅŸ fi luat al Meu cu dobândă”121.
121.  Matei 25, 27.

Să ascultăm deci de Cel care ne dă aceste sfaturi ca să scăpăm de pedeapsă. Nu putem înşela, o dată cu oamenii, şi pe Dumnezeu, Care cercetează inimile122 şi Care aduce toate la lumină. Care ne va face răspunzători de mântuirea copiilor noştri. Dacă cel care nu şi-a dat argintul său la zarafi a fost pedepsit atât de mult, ce va păţi oare cel care opreşte pe cei care voiesc să şi-I dea? Chiar dacă fiii noştri, cu toate sfaturile noastre de a rămâne în lume, n-ar fi cuprinşi şi rostogoliţi de grijile vieţii, ci ar înfrunta cu bărbăţie ispita şi ar îmbrăţişa pustia, totuşi vom primi aceeaşi pedeapsă pentru că am voit să-i împiedicăm din drumul lor. După cum cel care îndeamnă pe tineri să îmbrăţişeze viaţa monahală, fie că-i convinge, fie că nu, îşi are plata lui deplină (căci a făcut tot ce i-a stat în putinţă), tot astfel si cel care vrea sâ-i strice, fie că reuşeşte, fie că nu, va suferi aceeaşi pedeapsă, căci şi acesta a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-şi ajungă scopul.
122.  Rom. 8, 27; Apoc. 2, 23.

Prin urmare, chiar dacă nu veţi reuşi deloc să puneţi piedici copiilor voştri şi să-i abateţi de la gândurile lor nobile, numai pentru simplul fapt ca aţi făcut această încercare veţi primi tot atât de mare pedeapsă cât aţi fi primit-o dacă ei într-adevăr s-ar fi abătut de pe calea lor frumoasă.

Gândindu-ne Ia toate aceste lucruri şi lăsând la o parte îndoielile şi aparentele pretexte, să ne silim să ajungem părinţii unor copii vrednici şi de seamă, să ajungem ziditorii unor temple purtătoare de Hristos123, dascălii atleţilor cereşti, îndemnându-i la luptă, îndreptându-i. Să ne sârguim să lucrăm prin toate mijloacele spre folosul lor, pentru a participa şi noi dincolo, în viaţa cealaltă, împreună cu ei la cununile cereşti. Dar dacă vă împotriviţi, atunci copiii voştri, de sunt oameni dintr-o bucată, chiar fără voia voastră se vor îndrepta şi vor îmbrăţişa această filosofie, vor îmbrăţişa monahismul şi se vor bucura de toate bunătăţile, iar vouă nu vă va rămâne altceva decât de a strânge pentru voi înşivă o pedeapsă neînchipuit de mare, şi veţi lăuda cuvintele mele atunci când laudele nu vă vor mai fi de vreun folos.
123. I Cor. 3,  16; II Cor. 6, 6.