Cuvântul V – Omilii la săracul Lazăr

Cuvântul  V – Omilii la săracul Lazăr

l. Patru din aceste zile am cheltuit cu voi, tălmăcindu-vă pe înţelesul vostru parabola lui Lazăr, scoţând din adânc comoara pe care am găsit-o în trupul acoperit de bube, comoară plină nu cu aur, cu argint şi pietre preţioase, ci cu înţelepciune, cu bărbăţie, cu răbdare şi cu multă statornicie a credinţei. După cum comorile acestea din lume sunt acoperite la suprafaţă cu spini, cu ciulini şi cu pământ tare, dar, dacă sapi adânc, dai de mare bogăţie, tot aşa este şi cu Lazăr. Deasupra răni, iar dedesubt bogăţie nespusă; slăbănogit îi era trupul, dar viteaz şi treaz sufletul. Puteai vedea cu el împlinindu-se acel cuvânt apostolic ce zice: Chiar dacă omul nostru cel din afară se strică, cel dinlăuntru însă se înnoieşte .
Aş fi putut şi în această zi să vă vorbesc de aceeaşi parabolă şi să lupt cu ereticii, care atacă Vechiul Testament, care învinuiesc pe patriarhi şi-şi ascut limba împotriva Creatorului, Dumnezeul a toate . Dar, ca să nu vă fie prea săţios cuvântul meu, amânând pe altă dată lupta aceasta, haide să-mi îndrept cuvântul spre alt subiect. Mereu aceeaşi mâncare e săţioasă; dar dacă schimbi mâncărurile, deştepţi pofta. Aşadar, pentru că la fel se întâmplă şi cu predica, să ne întoarcem, după atâta vreme, la Pavel. Că la timp potrivit ni s-a citit astăzi pericopa apostolică; iar predica mea din această zi va merge pe aceeaşi cale ca cele de mai înainte.
Aţi auzit, aşadar, astăzi pe Pavel strigând şi grăind: Fraţilor, despre cei ce au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi, care n-au nădejde!  Parabola lui Lazăr a fost cântecul evanghelic; glasul acesta, glas apostolic; dar cântarea este una. Când am vorbit de parabola aceea, am cugetat multe despre înviere şi despre judecata de dincolo; iar acum cuvintele apostolului ne aduc la acelaşi subiect, încât, chiar dacă săpăm într-o ţarină apostolică, totuşi vom găsi şi aici aceeaşi comoară. Că şi atunci când am vorbit de Lazăr, tot cuvântul meu s-a străduit să înveţe pe cei ce-1 ascultă să nu pună niciun preţ pe lucrurile strălucitoare din lumea aceasta, ci să-şi pună nădejdile mai sus, să se gândească în fiecare zi la sentinţa ce va fi dată acolo, la înfricoşătorul scaun de judecată şi la Judecătorul Care nu poate fi înşelat. Acelaşi lucru ne sfătuieşte şi Pavel astăzi prin cele citite. Dar ascultaţi-le: Despre cei ce au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, fraţilor, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi, care n-au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa şi Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El.
Cel dintâi lucru pe care trebuie să-1 cercetăm este acesta: Pentru ce Pavel, când vorbeşte despre Hristos, numeşte moartea Lui moarte, iar când vorbeşte de moartea noastră, o numeşte adormire, şi nu moarte. Că n-a spus: “Despre cei ce au murit”.
– Dar cum a spus?
– Despre cei ce au adormit. Åži iarăşi: Tot aÅŸa ÅŸi Dumnezeu pe cei adormiri întru Iisus îi va aduce împreună cu El. Åži nici n-a spus: “Pe cei care au murit”. Åži iarăşi: Că noi, cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiÅ£i . Åži nici acum n-a spus: “celor care au murit”. S-a pomenit de cei morÅ£i de trei ori, ÅŸi tot de trei ori a numit moartea lor “adormire”.
– Dar despre Hristos nu grăieÅŸte aÅŸa? Cum altfel?
– Pentru că de credem că Iisus a murit… N-a spus: “adormit”, ci a murit.
– Dar pentru ce a numit moartea lui Hristos moarte, iar pe a noastră, adormire?
– Nu s-a folosit de aceste cuvinte la întâmplare ÅŸi fără temei, ci ca să ne arate un gând înÅ£elept ÅŸi mare. Moartea lui Hristos a numit-o moarte, ca să te încredinÅ£ezi de patimile Sale. Moartea noastră a numit-o adormire, ca să ne uÅŸureze durerea. Acolo unde a avut loc învierea, moartea o numeÅŸte curajos moarte; dar acolo unde învierea e în nădejde, o numeÅŸte adormire, prin acest nume mângâindu-ne ÅŸi dându-ne bune nădejdi. Cel adormit va învia negreÅŸit, iar moartea nu-i altceva decât un somn lung. Nu-mi spune mie că mortul nu aude, nu vede, nu vorbeÅŸte, nu simte; acelaÅŸi lucru îl spunem ÅŸi de cel ce adoarme. Dar dacă trebuie să spun ceva minunat, apoi află că sufletul celui ce doarme, doarme ÅŸi el oarecum, pe când sufletul celui ce a murit nu doarme, ci priveghează. Vrei să-mi spui că cel mort putrezeÅŸte ÅŸi se strică, se face praf ÅŸi cenuşă? Åži ce-i cu asta, iubite? Tocmai pentru aceasta trebuie mai cu seamă să te bucuri! Åži un om care vrea să zidească o casă stricată ÅŸi veche, scoate mai întâi afară pe cei ce locuiesc în ea ÅŸi numai aÅŸa dărâmă casa ÅŸi apoi o clădeÅŸte din nou mai frumoasă. Pe cei scoÅŸi afară nu-i întristează dărâmarea casei. Dimpotrivă, chiar îi bucură mai mult; că nu se uită la dărâmătura care se vede, ci au în minte viitoarea clădire, care nu se vede. Vrând ÅŸi Dumnezeu să facă tot aÅŸa, dărâmă trupul nostru, după ce mai întâi a scos afară, ca dintr-o casă, sufletul care locuia în el, ca, zidind casa noastră mai strălucitoare, să aducă iarăşi în ea sufletul nostru, cu mai multă strălucire. Să nu ne uităm dar la dărâmarea trupului, ci la viitoarea lui strălucire!
2. Iarăşi, un altul are o statuie mâncată de rugină şi de vreme, cu multe părţi din ea zdrobite; o sfărâmă, o bagă în cuptor, o topeşte bine, şi aşa o face mai strălucită. După cum topirea în cuptor a statuii nu înseamnă dispariţia ei, ci înnoirea ei, tot aşa şi moartea trupurilor noastre nu înseamnă pieire, ci înnoire. Când vezi dar că trupul nostru se topeşte ca în cuptor şi putrezeşte, nu-ţi opri gândul doar la priveliştea aceasta, ci aşteaptă turnarea lui din nou. Nu te mulţumi însă cu măsura acestei pilde, ci mergi mai departe cu gândul. Cel care face statui, bagă în cuptor aramă, şi nu-ţi dă înapoi o statuie de aur şi nemuritoare, ci face tot una de aramă. Dumnezeu însă nu face aşa, ci bagă în pământ un trup de lut şi muritor, şi-ţi dă înapoi o statuie de aur şi nemuritoare. Că stricăcios şi pieritor e trupul pe care-1 primeşte pământul, dar Dumnezeu îţi dă înapoi acelaşi trup, nestricăcios şi nepieritor. Nu  te uita dar la cel care stă cu ochii închişi, fără de glas, ci la cel înviat, la cel ce a primit slavă nespusă, înfricoşătoare şi minunată! De la priveliştea de acum du-te cu gândul la nădejdea viitoare!
Mai spui că te obişnuiseşi cu cel plecat de pe lumea aceasta, că-ţi era drag şi că de aceea plângi şi boceşti? Dar nu-i oare nesocotit ca, atunci când îţi dai fata după mire şi ea pleacă într-o ţară depărtată şi o duce bine acolo, să nu socoteşti despărţirea asta un lucru cumplit, din pricină că tristeţea plecării e uşurată de gândul că are s-o ducă bine în ţara aceea depărtată, iar aici, la plecarea pe lumea cealaltă, să te jeleşti şi să te văicăreşti, când pe cel plecat nu-1 ia un om, nici un rob ca tine, ci Însuşi Dumnezeu?
– Dar cum e cu putinţă, m-ar putea întreba cineva, să nu te întristezi atunci când eÅŸti om?
– Nici eu nu spun să nu te întristezi. Nu opresc tristeÅ£ea, ci tristeÅ£ea peste măsură. TristeÅ£ea Å£ine de fire, dar a ajunge să faci asta peste măsură este o nerozie, o nebunie, arată că ai suflet de femeie. Fii trist, plângi, dar nu te descuraja, nu te mânia, nu te răzvrăti! MulÅ£umeÅŸte lui Dumnezeu, Care a luat pe cel plecat, ca astfel să-1 împodobeÅŸti pe cel plecat ÅŸi să-i faci prin aceasta ÅŸi mai strălucitoare înmormântarea. Dar dacă te superi ÅŸi te necăjeÅŸti, aduci ocară ÅŸi celui mort, mânii ÅŸi pe Dumnezeu Care 1-a luat, ÅŸi te vatămi ÅŸi pe tine; dar dacă mulÅ£umeÅŸti lui Dumnezeu, 1-ai împodobit ÅŸi pe cel mort, L-ai slăvit ÅŸi pe Cel Ce 1-a luat ÅŸi te-ai folosit ÅŸi tu prin aceasta. Plângi aÅŸa cum a plâns Stăpânul tău pe Lazăr , Care ne-a pus nouă măsură, îndreptare ÅŸi hotar, pe care cuvine-se să nu le depăşeÅŸti. AÅŸa a spus ÅŸi Pavel: Iar despre cei ce au adormit nu voim să fiÅ£i în neÅŸtiinţă, ca să nu vă întristaÅ£i ca ÅŸi ceilalÅ£i, care n-au nădejde!  “Întristează-te, spune Pavel, dar nu ca elinul, care n-are nădejde de înviere, care nu nădăjduieÅŸte într-o viaţă viitoare!” CredeÅ£i-mă că mă ruÅŸinez ÅŸi roÅŸesc când văd prin piaţă cete de femei că se schimonosesc, îşi smulg părul, îşi frâng mâinile, îşi zgârie obrajii, ÅŸi astea toate sub ochii elinilor. Ce nu pot spune aceia despre noi? Ce nu pot grăi? “AceÅŸtia-s cei care filosofează despre înviere? Nu mai spune! Nu se aseamănă faptele lor cu învăţăturile lor. Cu cuvântul filosofează despre înviere, iar cu fapta, actele lor sunt de oameni deznădăjduiÅ£i. Dacă ar fi încredinÅ£aÅ£i că este înviere, n-ar face toate acestea. De-ar fi convinÅŸi că cel mort s-a dus la o viaţă mai bună, n-ar jeli!” Acestea, ÅŸi mai multe decât acestea, spun necredincioÅŸii când aud bocetele acelora. Să ne ruÅŸinăm dar, să ne cuminÅ£im ÅŸi să nu aducem atâta vătămare ÅŸi nouă, ÅŸi celor care ne văd!
Spune-mi: pentru ce plângi atâta pe cel mort? Pentru că a fost rău? Dar tocmai pentru aceasta să mulţumeşti lui Dumnezeu, că s-a pus capăt răutăţii lui. Pentru că a fost bun şi blând? Dar tocmai pentru aceasta trebuie să te bucuri, că a fost răpit grabnic, înainte de a schimba bunătatea cu răutatea, că a plecat într-un loc unde este în siguranţă, unde nu este nici bănuială de schimbare. Pentru că a fost tânăr? Dar tocmai pentru aceasta slăveşte pe Dumnezeu Care 1-a luat, că 1-a chemat iute la o viaţă mai bună! Pentru că a fost bătrân? Dar tocmai pentru aceasta mulţumeşte lui Dumnezeu şi dă iarăşi slavă Celui Care 1-a luat. Ruşinează-te de slujba înmormântării! Cântările, rugăciunile, preoţii, atâta mulţime de fraţi! Toate acestea nu sunt pentru ca să plângi, să te tânguieşti şi să te zbuciumi, ci ca să mulţumeşti lui Dumnezeu, Care 1-a luat pe cel mort. După cum oamenii petrec cu urale pe cei chemaţi să ocupe o înaltă dregătorie, tot astfel şi aici, cu toţii petrec pe cei plecaţi dintre sfinţi cu multe cântări şi laude, pentru că au fost chemaţi la o cinste mai mare.
Moartea este odihnă, slobozire de truda şi de grijile lumii. Când vezi dar pe unul dintre cunoscuţii tăi că pleacă de aici, nu te amărî, ci zdrobeşte-ţi inima, apleacă-te asupra vieţii tale, cercetează-ţi conştiinţa, gândeşte-te că acest sfârşit te aşteaptă şi pe tine după puţină vreme. Fii mai înţelept, să te cuprindă frica la moartea altuia, curmă trândăvia, gândeşte-te la faptele săvârşite, îndreaptă-ţi păcatele, schimbă-te în bine! Prin aceea ne deosebim de necredincioşi, că avem o altfel de judecată despre lucruri. Necredinciosul vede cerul şi se închină cerului, socotindu-1 Dumnezeu. Vede pământul şi-i slujeşte şi rămâne uimit în faţa celor materiale. Noi nu facem aşa. Vedem cerul, şi admirăm pe Creatorul lui; nu-1 socotim Dumnezeu, ci lucrarea lui Dumnezeu. Văd toată zidirea, şi prin ea sunt călăuzit spre Cel Ce a creat-o. Vede necredinciosul pe bogat şi rămâne năucit; îl văd şi eu pe bogat, şi râd. Vede necredinciosul sărăcia şi plânge; văd şi eu sărăcia, şi mă veselesc. Altfel văd eu lucrurile, şi altfel le vede acela. Aşa stau lucrurile şi în ce priveşte moartea. Vede necredinciosul pe mort şi socoate că este mort; văd şi eu pe mort, şi văd somn în loc de moarte. Şi după cum şi cei ce ştiu carte, şi cei ce nu ştiu carte văd literele cu aceiaşi ochi, dar nu cu acelaşi înţeles, căci cei ce nu ştiu carte socot că totul se mărgineşte numai la literele ce se văd, pe când cei ce ştiu carte culeg cu multă pricepere înţelesul cuprins în litere, tot aşa şi cu morţii: şi credincioşii, şi necredincioşii văd cu aceiaşi ochi cele ce se întâmplă, dar nu cu acelaşi înţeles şi gând. Când ne deosebim dar de ei în judecarea tuturor celorlalte  lucruri,   am   putea  să  avem  aceleaşi  gânduri despre moarte?
3. GândeÅŸte-te unde s-a dus cel mort ÅŸi mângâie-te! S-a dus acolo unde-i Pavel, unde-i Petru, unde-i toată ceata sfinÅ£ilor! GândeÅŸte-te cum are să învie, cu ce slavă ÅŸi strălucire! GândeÅŸte-te că, dacă te jeleÅŸti ÅŸi te vaiÅ£i, nici nu poÅ£i îndrepta cu bocetele ceea ce s-a făcut ÅŸi te vatămi ÅŸi pe tine amarnic. GândeÅŸte-te pe cine urmezi când faci astfel ÅŸi fugi de părtăşia cu păcatul. Pe cine urmezi? Pe necredincioÅŸii care n-au nădejde, după cum a spus ÅŸi Pavel: … ca să nu vă întristaÅ£i ca ÅŸi ceilalÅ£i care n-au nădejde! Ia seama cât de clar e cuvântul lui Pavel! N-a spus: “ca cei ce n-au nădejde în înviere”, ci simplu: ca cei ce n-au nădejde. ÃŽntr-adevăr, cel ce nu are nădejde în judecata de pe lumea cealaltă, n-are niciun fel de nădejde; acela nu ÅŸtie că există Dumnezeu, nici că Dumnezeu poartă grijă de lucrurile de pe lumea aceasta, nici că dreptatea dumnezeiască veghează asupra tuturor celor din lume. Iar cel care nu ÅŸtie acestea, nici nu se gândeÅŸte la ele, este mai lipsit de judecată decât o fiară, căci a alungat din sufletul lui ÅŸi legile, ÅŸi judecata, ÅŸi poruncile ÅŸi, într-un cuvânt, tot binele. Cel care nu se aÅŸteaptă să dea socoteală de faptele sale, se îndepărtează de virtute ÅŸi se alipeÅŸte păcatului. Gândindu-ne la toate acestea, gândindu-ne ÅŸi la nerozia ÅŸi sminteala elinilor, la care suntem ÅŸi noi părtaÅŸi prin bocetele aduse celor morÅ£i, să fugim de asemănarea cu ei! De aceea ÅŸi Pavel ne-a amintit de ei, pentru ca, gândindu-te la ruÅŸinea în care poÅ£i cădea, să scapi de asemănarea cu ei ÅŸi să te întorci iarăşi la vrednicia ta. Åži nu numai când vorbeÅŸte de moarte ne dă Pavel astfel de sfaturi, ci face asta foarte des ÅŸi cu alte prilejuri din viaÅ£a noastră. Când vrea să ne depărteze de păcate, arată cu cine ne asemănăm noi prin păcate, ca, atinÅŸi de această asemănare, să fugim de asemenea părtăşie. Scriindu-le tesalonicenilor, le grăia aÅŸa: Fiecare dintre voi să-ÅŸi stăpânească vasul său în sfinÅ£enie ÅŸi cinste, nu în patima poftei, ca ÅŸi păgânii care nu cunosc
pe Dumnezeu!  Şi iarăşi: Să nu mai umblaţi voi precum umblă neamurile celelalte, în deşertăciunea minţii lor!  Tot aşa şi aici: Nu voim să fiţi în neştiinţă voi, fraţilor, despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi, care n-au nădejde!  Nu firea lucrurilor, ci gândul nostru face să ne întristăm; nu moartea răposatului, ci slăbiciunea celor ce jelesc. Pe cel credincios nu-1 poate întrista nimic din cele de aici. Se deosebeşte de necredincioşi chiar din viaţa aceasta, înainte de bunătăţile cele ce au să fie, căci primeşte aici, pe pământ, nu mici bunătăţi de pe urma învăţăturii lui Hristos, ci culege datorită ei foarte mare fericire şi necontenită bucurie. De aceea şi Pavel zice: Bucuraţi-vă pururea întru Domnul; şi iarăşi zic: bucuraţi-vă!  Prin urmare, chiar înainte de înviere, primim mare răsplată, prin aceea că nu cădem doborâţi de nenorocirile ce ne lovesc, ci avem multă uşurare prin nădejdea bunătăţilor ce au să fie. După cum noi câştigăm din două părţi, tot aşa necredinciosul este vătămat din două părţi: şi prin aceea că are să fie pedepsit mai târziu, din pricină că nu crede în înviere, şi prin aceea că a căzut doborât de necazurile de aici, din pricină că nu aşteaptă după acestea nimic bun. Aşadar nu numai pentru înviere suntem datori să mulţumim lui Dumnezeu, ci şi pentru nădejdea învierii, care poate să ne mângâie şi sufletul îndurerat, şi să ne şi convingă cu tărie despre cei morţi că vor învia iarăşi şi vor fi împreună cu noi. Că de trebuie să plângem şi să jelim, trebuie să-i plângem şi să-i jelim pe cei care trăiesc în păcate, nu pe cei care mor trăind în virtute. Aşa face şi Pavel; scriindu-le corintenilor, zice: Ca nu cumva, venind, să mă umilească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi . N-a vorbit de cei morţi, ci de cei care păcătuiseră şi nu se pocăiseră de desfrânarea şi necurăţia ce le săvârşiseră. Pe aceştia trebuie să-i plângem. Tot aşa şi un altul ne îndeamnă, zicând: Plânge pe mort, că i-a lipsit lumina; plânge pe nebun, că i-a lipsit înţelegerea!  Plânge puţin pentru mort, că s-a odihnit, dar viaţa nebunului e mai rea decât moartea. Dacă merită să fie jelit mereu cel lipsit de pricepere, apoi cu mult mai mult cel lipsit de dreptate, care a căzut din nădejdea cea după Dumnezeu. Pe aceştia să-i jelim noi; această jale are câştig. De multe ori ne aflăm îndreptare când plângem pe unii ca aceştia; pe când lacrimile pentru cei morţi sunt şi fără folos, şi vătămătoare. Să nu răsturnăm dar rânduiala, ci să plângem numai păcatul; iar pe toate celelalte, sărăcia, boala, moartea timpurie, paguba, calomnia, orice necaz omenesc ce vine peste noi, pe toate să le suportăm cu curaj. Necazurile şi suferinţele acestea ne sunt pricină de mai multe cununi, dacă suntem cu mintea trează.
4. Dar poate că ai vrea să mă întrebi:
– Cum se poate ca, om fiind, să nu jeleÅŸti?
Eu însă îţi întorc întrebarea şi te întreb:
– Dar cum se poate să jeleÅŸti, om fiind, înzestrat cu minte, cu judecată ÅŸi cu nădejdea celor viitoare?
– Dar care om, mă întrebi mai departe, n-a fost stăpânit de această nevoie? MulÅ£i, ÅŸi pe tot cuprinsul pământului, ÅŸi pe vremea noastră, ÅŸi pe vremea strămoÅŸilor noÅŸtri.
– Dar ascultă ce spune Iov, când i-au murit toÅ£i copiii lui: Domnul a dat, Domnul a luat; cum a hotărât Domnul, aÅŸa s-a făcut!  Minunate sunt cuvintele acestea, chiar numai auzindu-le. Dar dacă le cercetezi cu luare-aminte, atunci vei vedea că minunea e ÅŸi mai mare. GândeÅŸte-te că diavolul nu i-a luat numai jumătate din copiii lui, ÅŸi jumătate i-a lăsat, nici nu i-a luat mai mulÅ£i, ÅŸi i-a lăsat mai putini, ci a cules tot rodul, dar n-a doborât pomul; a dezlănÅ£uit marea cu valurile ei, dar n-a înecat corabia; ÅŸi-a pus toată puterea, dar n-a clintit turnul. Stătea în picioare, era asaltat din toate părÅ£ile, dar rămânea neclintit; nori de săgeÅ£i se porneau împotriva lui, dar nu-1 atingeau; dar, mai bine spus, erau trimise împotriva lui, însă nu-1 puteau răni. GândeÅŸte-te ce grozăvie este să-Å£i vezi atâţia copii cum se prăpădesc. Ce nu era în stare să-1 doboare? Ce? Moartea tuturor copiilor lui, moartea lor deodată, într-o singură zi, tinereÅ£ea lor, că erau în floarea vârstei, marea lor virtute, faptul că s-a curmat firul vieÅ£ii lor într-un chip aÅŸa de groaznic, această ultimă lovitură după atâtea alte lovituri, dragostea sa de părinte, dorul de cei morÅ£i? Când un părinte pierde niÅŸte copii răi, suferă, dar nu cu atâta tărie, căci răutatea celor morÅ£i nu îngăduie ca durerea să-i fie mai mare; dar dacă sunt virtuoÅŸi, rana Å£ine multă vreme, amintirea lor e neÅŸtearsă, răul fără mângâiere, îndoit boldul, pricinuit ÅŸi de glasul sângelui, ÅŸi de virtutea celor morÅ£i. Că fiii lui Iov erau virtuoÅŸi, iată dovada: tatăl purta foarte multă grijă de ei; se scula dis de dimineaţă ÅŸi aducea jertfe pentru ei; se temea ÅŸi pentru păcatele lor neÅŸtiute, ÅŸi nicio îndeletnicire nu-i era mai dragă ca aceasta . Aceasta arată nu numai virtutea copiilor lui, ci ÅŸi dragostea lui de părinte. Dar cum el era ÅŸi tată, ÅŸi când îşi iubea atâta copiii, ÅŸi dragostea lui de copii era pricinuită nu numai de glasul sângelui, ci ÅŸi de evlavia copiilor, iar când ÅŸi cei plecaÅ£i de pe lumea aceasta erau atât de virtuoÅŸi, ei bine, atunci focul tristeÅ£ii era întreit. Åži iarăşi, când copiii sunt luaÅ£i pe rând, unul câte unul, durerea mai are oarecare mângâiere, căci cei rămaÅŸi micÅŸorează tristeÅ£ea pentru cei plecaÅ£i; dar când pleacă pe lumea cealaltă toată ceata de copii, la cine poate să se mai uite cel cu mulÅ£i copii, ajuns deodată fără de copii? Pe lângă aceste lovituri, se poate vorbi iarăşi ÅŸi de a cincea.
– Care este aceasta?
– Că i-au fost răpuÅŸi toÅ£i copiii într-o clipă. Dacă cineva se prăpădeÅŸte în trei sau cinci zile, femeile ÅŸi toate rudele se tânguiesc mai ales pentru aceea că răposatul a fost răpit aÅŸa de iute ÅŸi de neaÅŸteptat din ochii lor; cu mult mai mult a suferit Iov, căruia i-au fost răpiÅ£i copiii nu în trei zile, în două, în una, ci deodată, toÅ£i. Durerea la care te gândeÅŸti din vreme, oricât ar fi de puternică, ajunge repede uÅŸoară datorită aÅŸteptării; dar cea care vine pe neaÅŸteptate ÅŸi deodată este de nesuferit. GândeÅŸte-te acum cât de cumplită trebuie să fie durerea aceea care, nu numai că e cumplită prin ea însăşi, dar mai sporeÅŸte ÅŸi prin aceea că vine pe neaÅŸteptate! O durere ca aceasta întrece orice cuvânt. Vrei să auzi ÅŸi a ÅŸasea lovitură? I-a pierdut pe toÅ£i în floarea vârstei. ÅžtiÅ£i cum ustură o moarte timpurie ÅŸi câtă jale aduce. Moartea copiilor lui Iov nu era numai timpurie, ci ÅŸi silnică, pentru a i se da cu asta a ÅŸaptea lovitură. Nu i-a văzut murind ÅŸi dându-ÅŸi sufletul în pat, ci acoperiÅ£i toÅ£i de dărâmăturile casei . GândeÅŸte-te cine era acela care dădea la o parte dărâmăturile casei! Aici dădea la o parte o piatră, dincolo scotea mădularul unui copil; vedea o mână care avea încă în mână cupa, o altă mână aÅŸezată pe farfurie ÅŸi tot trupul zdrobit; nasul strivit, capul turtit, ochii scoÅŸi, creierii împrăştiaÅ£i, tot chipul stâlcit, iar mulÅ£imea rănilor nu îngăduia tatălui să recunoască chipul feÅ£ei copiilor lui iubiÅ£i. La auzul acestora, v-aÅ£i tulburat ÅŸi plângeÅ£i? GândiÅ£i-vă însă ce se petrecea în sufletul lui Iov când vedea acestea! Dacă noi, după atâta vreme, nu putem suporta fără să lăcrimăm istorisirea acelei tragedii, ÅŸi doar ni se vorbeÅŸte de suferinÅ£e străine, ce fel de inimă trebuie să fi avut Iov? O inimă tare, negreÅŸit, ca la vederea acelei priveliÅŸti să fie în stare să cugete, suferind nu nenorociri străine, ci propriile lui nenorociri! Nici nu s-a mâniat , nici n-a grăit aÅŸa: „Ce înseamnă asta? Aceasta îmi este răsplata bunătăţii mele? Pentru aceea am deschis casa mea străinilor, ca s-o văd ajunsă mormânt copiilor mei? Pentru aceea am căutat să fie virtuoÅŸi, ca să sufere o astfel de moarte?” N-a spus aÅŸa, nici n-a gândit astfel! Ci le-a suportat pe toate cu bărbăţie, deÅŸi i se luaseră copiii după ce avusese atâta purtare de grijă de ei. Ca un sculptor minunat, care face o statuie de aur ÅŸi o lucrează cu foarte mare grijă, aÅŸa lucra ÅŸi Iov sufletul copiilor, formându-1 ÅŸi împodobindu-1. Åži ca un plugar vrednic, care udă, apără ÅŸi împrejmuieÅŸte trunchiurile finicilor sau ale măslinilor ÅŸi-i îngrijeÅŸte în tot chipul, aÅŸa ÅŸi Iov nu lasă nimic la o parte pentru a creÅŸte, ca pe un măslin plin de rod, sufletul fiecărui copil cu un spor mai mare de virtute. Åži a văzut trunchiurile smulse de atacul duhului celui rău, aruncate la pământ ÅŸi frânte de o moarte vrednică de milă, dar n-a rostit cuvântul de hulă. Dimpotrivă, a mulÅ£umit lui Dumnezeu, dând diavolului lovitura de moarte.
5. Iar dacă vrei să-mi spui că Iov a avut mulţi copii, iar altul şi-a pierdut singurul copil pe care-1 avea, şi că nu-i la fel durerea, bine zici, că şi eu sunt de acord că nu este la fel durerea, ci cu mult mai mare a lui Iov. Căci ce folos a avut el de pe urma copiilor mulţi? S-a făcut mai mare nenorocirea şi mai amară durerea, pentru că şi rana era mai mare, pricinuită de moartea atâtor copii.
Iar dacă vrei să vezi ÅŸi un alt sfânt, care a avut un singur copil ÅŸi a dat dovadă de aceeaÅŸi bărbăţie, dacă nu chiar de mai multă, adu-Å£i aminte de patriarhul Avraam! Acesta n-a văzut pe Isaac mort, dimpotrivă – ÅŸi aceasta-i cu mult mai amar ÅŸi mai dureros -, el însuÅŸi primise poruncă să-1 ucidă. Nu s-a împotrivit poruncii, nu s-a revoltat, nici n-a grăit aÅŸa: “Pentru ce mai m-ai făcut tată, ca să mă faci ucigaÅŸul copilului meu? Mai bine ar fi fost să nu mi-1 fi dat decât să mi-1 iei în acest chip! Vrei să-1 iei? Pentru ce îmi porunceÅŸti mie să-1 ucid ÅŸi să-mi mânjesc cu sânge mâna? Nu mi-ai făgăduit Tu că urmaÅŸii acestui copil vor umple lumea? Cum are să mai dea roade, când tai rădăcina? Cum îmi făgăduieÅŸti urmaÅŸi, când îmi porunceÅŸti să-mi ucid fiul? Cine a mai văzut aceasta, cine a mai auzit asta? Am fost amăgit, am fost înÅŸelat!” N-a grăit ÅŸi nici n-a gândit aÅŸa! Nu s-a împotrivit Celui Ce i-a poruncit, nici nu I-a cerut socoteală. Ci, când a auzit: Ia pe fiul tău cel iubit, pe care l-ai iubit, pe Isaac, ÅŸi-l adu pe un munte pe care Å£i-l voi spune! , a împlinit porunca atât de grabnic, că a făcut chiar mai mult decât i se poruncise. S-a ferit de femeia sa, a lăsat slugile la un loc, ca să nu afle, ÅŸi s-a urcat pe munte luând cu el numai jertfa. AÅŸa că nu fără voie, ci cu multă râvnă a făcut ce i s-a poruncit. GândeÅŸte-te cât de mare era furtuna din sufletul tatălui! Tatăl stătea de vorbă singur, numai el cu copilul; ÅŸi nu era nimeni de faţă când inima i se încălzea mai mult ÅŸi dragostea de fiu era mai puternică; ÅŸi aceasta nu Å£inuse o zi sau două, ci mai multe zile. Mare ÅŸi minunat lucru este că a făcut îndată ce i s-a poruncit, dar nu atât de minunat ca aceea că n-a avut niciun simţământ omenesc faţă de copil, deÅŸi sufletul lui a fost chinuit ÅŸi torturat vreme de multe zile. Pentru aceea ÅŸi Dumnezeu 1-a pus la o încercare mai lungă ÅŸi i-a mărit arena de luptă, ca să-1 vadă mai bine pe atlet. Åži era atlet cu adevărat; nu lupta cu un om, ci cu însăşi tirania glasului sângelui.
Ce cuvânt va putea zugrăvi bărbăţia lui Avraam? L-a suit pe copil pe munte, 1-a legat, 1-a pus pe lemne, şi-a scos cuţitul şi era gata să-1 lovească. Cum să spun asta şi în ce chip, nu pot. Numai acela o poate spune, care a făcut-o. Niciun cuvânt nu-i în stare să spună cum nu i-a amorţit mâna, cum nu s-a slăbit tăria nervilor, cum nu 1-a tulburat chipul drag al copilului.
Merită să ne minunăm acum şi de Isaac. După cum Avraam a ascultat de Dumnezeu, aşa a ascultat Isaac de tatăl său. După cum tatăl său n-a cerut socoteală lui Dumnezeu când i s-a poruncit să-1 jertfească pe fiul său, tot aşa şi Isaac n-a spus tatălui său, când acesta îl lega şi-1 urca pe altarul de jertfă: “Pentru ce faci asta?” Nu a spus aşa, ci s-a supus mâinii părinteşti. Puteai vedea că acelaşi om era şi tată, şi preot, că se aducea o jertfă fără de sânge, o ardere de tot fără foc, iar ceea ce se făcea pe altar era chip al morţii şi al învierii. Că 1-a junghiat, şi nu 1-a junghiat pe fiul său; nu 1-a junghiat cu mâna, ci cu voinţa. Dumnezeu nu poruncise lui Avraam să jertfească pe fiul său pentru că voia să vadă vărsare de sânge, ci pentru că voia să arate voinţa lui Avraam, să-1 propovăduiască pe acest bărbat viteaz în mijlocul întregii lumi şi să înveţe pe toţi cei mai de pe urmă că trebuie să pună poruncile lui Dumnezeu mai presus de copii, de glasul sângelui, de tot ceea ce este, mai presus chiar de viaţă. S-a coborât dar Avraam de pe munte având cu el pe Isaac mucenic viu.
Ce iertare mai putem avea noi, spune-mi, rogu-te, ce cuvânt de apărare, când vedem pe acel bărbat viteaz ascultând de Dumnezeu cu atâta râvnă şi supunându-I-se în toate, iar noi ne supărăm din toate? Să nu-mi vorbeşti mie de durerea ta şi de suferinţa ta cumplită, ci ia seama cum că Avraam a fost mai puternic decât cumplita lui durere. Porunca ce i s-a dat era în stare să-i tulbure mintea, să-1 lase nedumerit şi să-i zdruncine credinţa în făgăduinţele făcute mai înainte. Cine dintre oameni n-ar fi socotit înşelăciune cuvintele despre mulţimea urmaşilor pe care îi făgăduise Dumnezeu? Avraam însă n-a gândit aşa. Şi pe Iov trebuie să-1 admirăm mult pentru înţelepciunea arătată de el în nenorociri, dar trebuie să-1 admirăm mai cu seamă pentru aceea că, după atât de mare virtute, după milosteniile sale, după iubirea sa de oameni, după ce nu se ştia nici pe el, nici pe copiii săi cu vreun păcat pe cuget, după ce a suportat o durere atât de nouă şi nemaiîntâlnită, pe care n-au îndurat-o nici cei mai ticăloşi făcători de rele, după toate acestea, Iov n-a făcut ce fac oamenii, nici n-a socotit fără de folos virtutea, nici n-a gândit de rău viaţa sa de mai înainte.
Nu trebuie dar să-i admirăm pe acei bărbaţi numai pentru aceste două pricini, ci să şi căutăm să fim ca ei şi să le urmăm virtutea. Să nu-mi spună nimeni că aceia au fost oameni deosebiţi. Erau, într-adevăr, oameni deosebiţi şi mari; dar nouă, celor de azi, ni se cere mai multă înţelepciune decât acelora şi decât tuturor celor ce au trăit pe vremea Vechiului Testament. Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor! , spune Hristos.
Să ne înţelepţim dar prin toate; să adunăm în sufletul nostru cele ce am spus despre înviere şi despre sfinţii aceştia; să le căutăm mereu în sufletul nostru, nu numai în vreme de durere, ci şi când n-avem nicio durere. De aceea şi eu v-am grăit aceste cuvinte acum, când nimeni n-are pe nimeni de jelit, pentru ca atunci când vom cădea în vreo nenorocire, aducându-ne aminte de cele spuse, să avem destulă mângâiere. Aşa fac şi ostaşii: în timp de pace fac exerciţii de război, ca atunci când începe bătălia şi împrejurarea cere îndemânare, ei să-şi arate la vreme potrivită dibăcia pe care au dobândit-o în timp de pace. Şi noi dar să ne facem în timp de pace arme şi doctorii, pentru ca, de va veni asupra noastră războiul patimilor celor ticăloase, sau jalea, sau durerea, sau orice altă suferinţă, fiind bine înarmaţi şi întăriţi din toate părţile, să respingem cu multă îndemânare atacurile celui viclean. Să ne întărim prin orice mijloace cu gânduri bune, cu poruncile lui Dumnezeu, cu pildele bărbaţilor îmbunătăţiţi. Că aşa vom putea străbate cu bucurie şi viaţa aceasta, şi vom dobândi şi împărăţia cerurilor, în Hristos Iisus. Căruia slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor! Amin.