din “Problemele vietiiâ€
Editura Egumenita
Căile pocăinţei
EÅŸti păcătos? Nu deznădăjdui! Intră în biserică pentru pocăinţă. Ai păcătuit? Spune-I lui Dumnezeu: „Am păcătuit!â€. E chiar atât de greu să-Å£i mărturiseÅŸti păcatul? Dar dacă nu te osândeÅŸti singur pe tine, îl vei avea osânditor pe diavol. GrăbeÅŸte-te ÅŸi răpeÅŸte-i această lucrare; căci, adevărat, lucrarea lui este să osândească. GrăbeÅŸte-te ÅŸi stinge păcatul; căci ai un osânditor care nu poate să tacă.
Ai păcătuit? Nu-Å£i cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică ÅŸi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: „Am păcătuitâ€. Fiindcă este scris: „MărturiseÅŸte-Å£i tu mai întâi păcatele, ca să poÅ£i fi îndreptăţit†(Isaia 43, 26). MărturiseÅŸte-Å£i păcatul, pentru a fi iertat. Nu e nevoie pentru asta nici de eforturi, nici de multe vorbe, nici de cheltuieli sau ceva asemănător. Un cuvânt doar: „Am păcătuitâ€.
Şi de unde ştiu, mă vei întreba, că dacă-mi mărturisesc păcatul, acesta va fi şters? Îţi răspund: În Scriptură îl vei găsi atât pe cel care l-a mărturisit şi i-a fost şters, cât şi pe cel care nu l-a mărturisit şi a fost osândit.
Cain l-a ucis pe fratele său din invidie. „Unde este Abel, fratele tău?†l-a întrebat după aceea Dumnezeu (Facere 4, 9). Åži l-a întrebat nu pentru că Acela, Care le cunoaÅŸte pe toate, nu ÅŸtia asta, ci pentru că voia să-l conducă pe ucigaÅŸ la pocăinţă. ÃŽnsă Cain a răspuns: „Nu ÅŸtiu; nu cumva sunt eu paznicul fratelui meu?†(Facerea 4, 9). „Fie, nu eÅŸti paznic; de ce însă ai devenit ucigaÅŸ? Nu l-ai păzit; de ce însă l-ai omorât? Cum îndrăzneÅŸti să vorbeÅŸti aÅŸa? „Glasul sângelui fratelui tău strigă spre Mine din pământâ€, a zis atunci Dumnezeu (Facerea 4, 10). Åži l-a pedepsit imediat, nu atât pentru crimă, cât pentru necuviinÅ£a lui; căci Dumnezeu nu-l scârbeÅŸte atât de mult pe cel care păcătuieÅŸte cât pe cel care este necuviincios.
Aşadar, deoarece Cain, cu toate că mai târziu s-a căit, n-a mărturisit el primul păcatul pe care l-a săvârşit, de aceea nu şi-a aflat iertare. Pedeapsa lui a fost grea: „Rătăcitor vei fi şi fugar pe pământ!†(Facerea 4, 12).
Dumnezeu nu i-a luat viaÅ£a, pentru ca adevărul să nu fie uitat; ci a făcut din el lege, ca să-l citească toÅ£i oamenii care vor veni după el, ÅŸi în felul acesta nenorocirea lui să devină pentru alÅ£ii pricină de filozofie. Åži rătăcea Cain ca o lege vie, ca un stâlp umblător, tăcut, dar mai răsunător ca o trâmbiţă. „Nimeni să nu facă ce am făcut eu, ca să nu păţească la felâ€, rosteÅŸte în Scriptură. A fost pedepsit pentru necuviinÅ£a lui. A fost osândit, întrucât nu ÅŸi-a mărturisit păcatul. Dacă-l mărturisea, ar fi fost iertat.
Aşadar prima cale a pocăinţei şi a iertării păcatelor este mărturisirea. Şi pentru a te încredinţa că aşa este, priveşte cum un altul, mărturisindu-şi păcatul, i s-a şters.
Proorocul şi împăratul David a căzut într-un păcat îndoit, al adulterului şi crimei. A văzut, spune Scriptura, o femeie frumoasă care se îmbăia, a dorit-o puternic şi în continuare a păcătuit cu ea. Astfel, un prooroc a căzut în adulter, un mărgăritar a căzut în noroi. Dar nu pricepuse încă păcatul său; atât de mult îl întunecase patima. Căci sufletul este pentru trup ceea ce este cărăuşul pentru car. S-a îmbătat cărăuşul? Şi carul înaintează în dezordine. S-a întunecat sufletul de patimă? Şi trupul se tăvăleşte prin mocirlă.
Ce-a făcut aşadar David? A săvârşit adulter. Nu-şi dădea însă seama de răul pe care l-a făptuit, deşi se afla aproape la bătrâneţile lui. Bătrâneţile, fireşte, nu sunt de folos celui nesârguincios şi nesocotitor, şi nici tinereţea nu-l poate vătăma pe cel ce are râvnă pentru virtute. Căci moralitatea nu este plăsmuită de vârstă, ci este izbânda voinţei. Dovadă pentru asta este neîndoielnic proorocul Daniel, care la vârsta de doisprezece ani era deja judecător, iar acei judecători bătrâni, la o vârstă atât de înaintată, voiau să păcătuiască cu evlavioasa Suzana. Nici pe acela nu l-a vătămat tinereţea lui, nici lor nu le-a folosit părul alb. Şi David, aşadar, care a păcătuit la o vârstă destul de bătrână, nu-şi dădea seama de păcatul lui, pentru că mintea îi era îmbătată de patima desfrâului.
Iar Dumnezeu ce-a făcut? I l-a trimis pe proorocul Natan. Proorocul a venit la prooroc. AÅŸa li se întâmplă ÅŸi doctorilor. Când un doctor se îmbolnăveÅŸte, are nevoie de un alt doctor. La fel ÅŸi aici. Un prooroc a păcătuit, alt prooroc a adus leacul. A venit aÅŸadar Natan, dar nu l-a cercetat îndată ce a intrat la el, nici nu i-a spus: „Nelegiuitule ÅŸi neruÅŸinatule, care ai căzut în adulter ÅŸi crimă, cum de fiind atât de cinstit de Dumnezeu ai călcat poruncile Lui?â€. Natan n-a spus aÅŸa ceva, ca să nu-l facă ÅŸi mai necuvios; căci păcătosul, când i se descoperă păcatele, este cuprins de necuviinţă. Ce-i spune, deci? „Într-o cetate erau doi oameni: unul bogat ÅŸi altul sărac. Cel bogat avea foarte multe turme ÅŸi cirezi, iar cel sărac n-avea nimic, în afară de o mieluÅŸea mică, pe care o cumpărase ÅŸi pe care a Å£inut-o ÅŸi a hrănit-o; ÅŸi ea a crescut laolaltă cu el ÅŸi copiii lui: din pâinea lui mânca ÅŸi din paharul lui bea ÅŸi la sânul lui dormea†– prin aceasta arăta cinstita legătură a bărbatului cu soÅ£ia lui. „La omul bogat a poposit un călător, dar el nu s-a îndurat să ia din turmele lui ÅŸi din cirezile lui ca să gătească pentru călătorul care venise la el, ci a luat mieluÅŸeaua omului sărac ÅŸi a gătit-o pentru oaspetele său†(II Regi 12, 1-4).
Iar împăratul ce a răspuns? Crezând că e vorba de altcineva, s-a mâniat foarte şi i-a spus lui Natan: „Vinovat de moarte este omul care a făcut aceasta; de şapte ori va plăti mieluşeaua†(II Regi 12, 5-6). Hotărâre foarte severă. Aşa sunt însă oamenii. Pe ceilalţi îi osândesc lesne, cu mare severitate şi asprime.
Ce face atunci Natan? Nu pune pentru multă vreme leacuri alinătoare pe rană, ci după câteva clipe afundă bisturiul adânc, ca să-l îndurereze pe împărat. „Tu eÅŸti omul care a făcut aceasta†îi spune. Iar David răspunde imediat: „Am păcătuit împotriva Domnului†(II Regi 12, 13). Nu spune: „Cine eÅŸti tu, care mă cercetezi? Cine te-a trimis să-mi vorbeÅŸti cu atâta cutezanţă? Cum îndrăzneÅŸti să faci aÅŸa ceva? Ci ÅŸi-a dat seama de păcatul lui ÅŸi a recunoscut: „Am păcătuit împotriva Domnuluiâ€. Atunci ÅŸi Natan îl încredinÅ£ează: „Şi Domnul Å£i-a îndepărtat păcatulâ€. Domnul l-a iertat, pentru că s-a osândit pe sine. I-a ÅŸters păcatul, fiindcă  l-a mărturisit cu bărbăţie. AÅŸadar mărturisirea este prima cale care conduce la pocăinţă.
Există însă şi o altă cale, tânguirea sau plângerea. Nici aceasta nu necesită osteneală. Nu-ţi cer să călătoreşti în largul mării, să ajungi pe ţărmuri îndepărtate, să mergi pe jos drum lung, să cheltuieşti bani, să te lupţi cu valurile sălbatice. Dar ce? Să plângi pentru păcat. Şi de unde ştiu, mă vei întreba iarăşi, că, dacă plâng, păcatul îmi va fi şters? Ai şi pentru asta dovezi în Scriptură.
Era un rege pe care-l chema Ahab, om drept. ÃŽmpărăţia lui însă, nu era bună, datorită femeii lui nelegitime, Izabela. Ahab a vrut să ia în stăpânire via unui anume Nabot, din cetatea Izreel, oferindu-i ca răsplată o altă vie sau bani. Dar Nabot nu i-a vândut-o, pentru că era moÅŸtenire părintească. Regele, de tristeÅ£e, nu voia nici să mănânce. Atunci împărăteasa Izabela, lipsită de ruÅŸine ÅŸi ticăloasă, se apropie de el ÅŸi-i spuse: „De ce-Å£i este sufletul tulburat ÅŸi nu vrei să mănânci?… Scoală-te ÅŸi mănâncă ÅŸi fii stăpân pe tine: eu îţi voi da via lui Nabot Izreeliteanul†(III Regi 21, 5-7). Se apucă deci ÅŸi scrise o epistolă tuturor bătrânilor ÅŸi fruntaÅŸilor care locuiau în cetatea Izreel, poruncindu-le: „ŢineÅ£i post ÅŸi puneÅ£i-l pe Nabot să ÅŸadă printre fruntaÅŸii poporului. Åži-n preajma lui puneÅ£i să ÅŸadă doi oameni netrebnici care să mărturisească împotrivă-i, zicând: Ai defăimat pe Dumnezeu ÅŸi pe rege!†(III Regi 21, 9-10). Ce post era acela? Post plin de fărădelege. Au vestit post, ca să săvârÅŸească crimă!
Åži ce s-a întâmplat după asta? Nabot a fost ucis cu pietre. Când Izabela a aflat acest lucru, i-a spus lui Ahab: „Scoală-te ÅŸi pune stăpânire pe via lui Nabot Izreeliteanul, cel care n-a vrut să Å£i-o vândă, căci Nabot nu mai e viu, ci a murit†(III Regi 21, 15). Iar acela, deÅŸi la început i-a părut rău, după aceea s-a dus să pună stăpânire pe vie. Atunci Dumnezeu i l-a trimis pe proorocul Ilie, spunându-i: „Scoală-te ÅŸi te coboară să-l întâlneÅŸti pe Ahab, regele Israelului, cel din Samaria;… Åži vei grăi către el, zicând: „…De vreme ce tu ai ucis ÅŸi ai luat în stăpânire, de aceea aÅŸa grăieÅŸte Domnul: în locul unde porcii ÅŸi câinii au lins sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii sângele tău†(III Regi 21, 18-19). Urgie trimisă de Dumnezeu, hotărâre desăvârÅŸită, osândă dreaptă. Åži iată unde-l trimite, în vie. Unde s-a făptuit crima, acolo va avea loc ÅŸi pedeapsa. Åži când l-a văzut Ahab pe proorocul Ilie, i-a zis: „M-ai aflat, vrăjmaÅŸule, ÅŸi aici?†(III Regi 21, 20). Adică, sunt vinovat, pentru că am păcătuit, ÅŸi m-ai prins; „M-ai aflat, vrăjmaÅŸule?†De ce era Ilie vrăjmaÅŸ al lui Ahab? Deoarece proorocul îl cerceta mereu pe rege pentru faptele lui. „Te-am aflatâ€, i-a răspuns. Åži i-a adus la cunoÅŸtinţă hotărârea dumnezeiască: „AÅŸa grăieÅŸte Domnul:Ai ucis, ÅŸi vrei să intri în moÅŸtenire? Åži să-i mai spui: AÅŸa zice Domnul: ÃŽn locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii ÅŸi sângele tău!â€.
Regele a auzit şi s-a tulburat şi s-a căit pentru păcatul său. Şi-a dat seama de nedreptatea pe care a făcut-o, a plâns, a postit, şi-a sfâşiat veşmântul şi s-a îmbrăcat în sac, în semn de plângere. De aceea Dumnezeu şi-a schimbat hotărârea, după ce l-a apărat pe Ilie, ca să nu păţească proorocul ceea ce păţise Iona.
Vă aduceÅ£i aminte ce a păţit Iona? Dumnezeu i-a spus: „Scoală-te ÅŸi du-te la Ninive, cetatea cea mare, ÅŸi propovăduieÅŸte în ea… ÃŽncă trei zile, ÅŸi Ninive va fi nimicită†(Iona 1, 2 ÅŸi 3, 4). Iona, cunoscând iubirea de oameni a lui Dumnezeu, n-a vrut să se ducă. Åži ce-a făcut? A încercat să scape, căci se gândea: „Eu merg să propovăduiesc; Dumnezeu însă, fiind îndurător, îşi va schimba hotărârea ÅŸi nu-i va pedepsi; ÅŸi atunci mă vor ucide ca pe un prooroc mincinosâ€. „A coborât la Iopeâ€, spune Scriptura, „şi a aflat o corabie care mergea la Tarsis; ÅŸi ÅŸi-a plătit preÅ£ul călătoriei ÅŸi a intrat în ea†(Iona 1, 3).
Unde-ai plecat, Iona. Te duci în alt ţinut? Dar „Al Domnului e pământul şi plinirea lui†(Psalmi 23, 1). Pe mare? Dar „a Lui este marea, El a făcut-o†(Psalmi 94, 4). În cer? Dar nu l-ai auzit pe David spunând: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat†(Psalmi 8, 3). Cu toate acestea, teama l-a făcut să fugă – aşa credea; căci să scape cineva cu adevărat de Dumnezeu este cu neputinţă.
ÃŽnsă când marea l-a adus înapoi pe uscat, a mers la niniviteni ÅŸi a propovăduit: „Încă trei zile, ÅŸi Ninive va fi nimicită†(Iona 3, 4). Åži când a văzut că au trecut trei zile ÅŸi nu s-a întâmplat nimic din câte a ameninÅ£at Dumnezeu, s-a rugat, exprimându-ÅŸi durerea: „O, Doamne!, oare nu acestea erau cuvintele mele pe care eu le-am grăit pe când încă mă aflam în Å£ara mea?… Fiindcă eu ÅŸtiam că Tu eÅŸti milostiv ÅŸi îndurat, îndelung răbdător ÅŸi mult-milostiv, ÅŸi că-Å¢i pare rău de răutăţi†(Iona 4, 2).
Ca să nu păţească, aşadar, Ilie ceea ce a păţit Iona, Dumnezeu i-a arătat pricina pentru care l-a iertat pe Ahab: „Ai văzut cum s-a pătruns Ahab de mâhnire în faţa Mea?: Nu în zilele lui voi aduce necazurile, ci în zilele fiului său le voi aduce†(III Regi 21, 29).
E de mirare! Stăpânul se îndreptăţeşte în faţa robului. Dumnezeu se apără în faţa unui om pentru ce-a făcut cu alt om. Să nu crezi, îi spune, că l-am iertat fără motiv. Nu. Întrucât şi-a schimbat felul de viaţă, mi-am schimbat şi eu hotărârea faţă de el şi mi-am alungat mânia. Asta nu înseamnă că tu vei fi considerat prooroc mincinos. Pentru că ai spus adevărul. Dacă acela nu-şi schimba felul de viaţă, l-aş fi pedepsit, aşa cum hotărâsem. Acum însă, după ce a plâns şi s-a căit, l-am iertat.
Vezi cum plângerea şterge păcatele?
Ai însă ÅŸi o a treia cale de pocăinţă. ÃŽÅ£i pomenesc multe căi, ca să-Å£i fac, prin mulÅ£imea lor, mântuirea mai uÅŸoară. AÅŸadar care este această a treia cale? Smerita cugetare. SmereÅŸte-te, ÅŸi vei face să dispară multele tale păcate. De asta te încredinÅ£ează Scriptura, prin parabola vameÅŸului ÅŸi a fariseului (Luca 18, 10-14): Au mers, zice, un fariseu ÅŸi un vameÅŸ la templu, pentru a se ruga. Åži a început fariseul să enumere una câte una virtuÅ£ile lui. „Nu sunt ca ceilalÅ£i oameni†spunea el, „răpitori, nedrepÅ£i, adulteri, sau chiar ca acest vameÅŸâ€. Mizerabilule ÅŸi netrebnicule! Ai osândit pe toată lumea. De ce l-ai rănit cu cuvântul tău aspru ÅŸi pe cel care se afla lângă tine? Nu-Å£i ajungea lumea întreagă, trebuia să-l osândeÅŸti ÅŸi pe vameÅŸ? Pe toÅ£i i-ai osândit; de niciunul nu Å£i-a părut rău? „Postesc de două ori pe săptămână†a continuat, „şi dau zeciuială din toate câştigurileâ€. Ce vorbe de mândrie!
Iar vameÅŸul cum a răspuns? După ce l-a auzit, n-a zis: „Cine eÅŸti tu, care vorbeÅŸti în felul ăsta despre mine? De unde ÅŸtii cum trăiesc eu? N-ai discutat cu mine, n-ai locuit cu mine, nu m-ai cunoscut. De ce eÅŸti atât de îngâmfat? De ce te lauzi? Cine încredinÅ£ează despre faptele tale bune?â€. Nimic asemenea n-a spus vameÅŸul. Ci stătea cu capul plecat, se bătea în piept ÅŸi zicea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosuluiâ€. Astfel, prin smerita sa cugetare, a fost îndreptăţit. Fariseul a plecat din templu golit de virtute, iar vameÅŸul plin de virtute; căci cuvintele lui au biruit lucrurile. Adică fariseul a fost osândit pentru mândria sa, pierzând tot ceea ce câştigase prin faptele lui, iar vameÅŸul s-a curăţit prin smerita sa cugetare, ÅŸtergând păcatele pe care le săvârÅŸise. ÃŽn esenţă, desigur, n-a arătat smerită cugetare: căci smerită cugetare este atunci când cineva se smereÅŸte pe sine, deÅŸi este mare în virtute. VameÅŸul a rostit doar adevărul, pentru că era păcătos. Åži, într-adevăr, cine poate fi mai rău decât vameÅŸul? Negustor al nenorocirilor celorlalÅ£i, uzurpator al ostenelilor străine, părtaÅŸ al câştigurilor altora, părtinitor faimos, legiuitor păcătos. AÅŸadar dacă un asemenea om a primit un dar atât de mare numai ÅŸi numai pentru că a arătat smerită cugetare, cu atât mai mult un virtuos care se smereÅŸte. ÃŽncât, dacă-Å£i mărturiseÅŸti păcatul ÅŸi devii smerit, vei fi iertat ÅŸi te vei împăca cu Dumnezeu.
Vrei acum să afli cine este smerit? Uită-te la Pavel, dascălul lumii, vasul ales, limanul liniÅŸtii, turnul nestricăcios, care cu trupul lui mărunt a cutreierat lumea ca să-L propovăduiască pe Hristos, a depus atâtea osteneli, i-a întins atâtea curse diavolului, a fost întemniÅ£at, rănit, biciuit, a uimit lumea prin epistolele sale, a fost chemat la lucrarea lui prin glas ceresc… Åži cu toate acestea, se smerea ÅŸi spunea: „Eu sunt cel mai mic dintre apostoli; nici nu sunt vrednic să mă numesc apostol†(I Corinteni 15, 9). Vezi pe ce treaptă de smerenie se afla? Aceasta este adevărata smerită cugetare, să se smerească cineva în toate ÅŸi să se considere pe el ultimul dintre toÅ£i. GândeÅŸte-te, cine era acela care spunea aceste cuvinte? Era Pavel, locuitorul cerului, stâlpul bisericilor, îngerul pământesc, omul ceresc.
Smerita cugetare deci este o altă cale de pocăinţă; smerita cugetare, care l-a îndreptăţit atât de uşor pe vameş şi i-a dăruit împărăţia cerurilor.
Să vorbim acum despre o a patra cale. Este milostenia, împărăteasa virtuţilor.
„Mare lucru ÅŸi de cinste e omul milostivâ€, spune Solomon (Proverbe 20, 6). Mari sunt aripile milosteniei. Sfâşie văzduhul, trece de lună, lasă în urmă soarele ÅŸi ajunge în ceruri. Dar nici acolo nu stă. Trece ÅŸi de ceruri, înconjoară puterile îngereÅŸti ÅŸi se aÅŸează în faÅ£a tronului Domnului. Află asta din Sfânta Scriptură, unde îngerul acela, care i s-a arătat cuviosului ÅŸi milostivului sutaÅŸ Corneliu, i-a zis: „Rugăciunile ÅŸi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu†(Fapte 10, 4). Ce înseamnă acest lucru? Că, chiar dacă ai multe păcate, milostenia te apără în faÅ£a lui Dumnezeu. Nu-Å£i fie teamă, căci nici o putere nu i se poate împotrivi. Ea Å£ine în mâini un catalog ÅŸi cere achitarea datoriilor. Pentru că ÃŽnsuÅŸi Hristos a spus: „Cel ce face un bine unuia dintre aceÅŸti foarte mici fraÅ£i ai Mei, Mie Mi l-a făcut†(parafrază la Matei 25, 40).
Prin urmare, oricâte păcate ai avea, milostenia ta are mai mare greutate şi le ţine piept tuturor.
N-ai citit în Evanghelie parabola celor zece fecioare? Cele care au păzit fecioria dar n-au avut milostenie au rămas afară din cămara nunÅ£ii. Căci din zece, cinci erau înÅ£elepte ÅŸi cinci fără de minte. Cele înÅ£elepte luaseră untdelemn pentru candelele lor. Cele fără de minte nu luaseră, ÅŸi de aceea candelele au început să li se stingă. Atunci au cerut untdelemn de la cele înÅ£elepte. Acelea însă au răspuns: „Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă ÅŸi nici vouă†(Matei 25, 9). Nu le-au refuzat din lipsă de milă sau din răutate, ci pentru că nu mai era vreme, căci venea deja mirele, ÅŸi din teamă, ca nu cumva să rămână toate pe afară. Åži le sfătuiesc: „Mai bine mergeÅ£i la cei ce vând untdelemn ÅŸi cumpăraÅ£i-văâ€.
Aveau şi cele neînţelepte candele, dar nu aveau untdelemn. Candela înseamnă feciorie, untdelemnul milostenie; şi aşa cum candela, dacă nu este întreţinută cu untdelemn, se stinge, la fel şi fecioria, dacă nu este însoţită de milostenie, îşi pierde valoarea. Însă cine sunt cei care vând asemenea untdelemn? Săracii. Şi cât cer pe el? Cât vrei. Preţul nu este stabilit, şi în felul acesta nu te poţi dezvinovăţi spunând că eşti sărac. Ai un singur bănuţ? Cumpără cerul; nu pentru că cerul este ieftin, ci pentru că Dumnezeu este iubitor de oameni. N-ai nici un ban? Dăruieşte un pahar cu apă rece; căci „cel ce în nume de ucenic va da de băut numai un pahar cu apă rece unuia din aceşti mici, adevăr vă grăiesc: Nu-şi va pierde răsplata†(Matei 10, 42).
Cerul este un negoţ şi noi suntem nesârguincioşi. Dă pâine şi ia rai. Dă lucruri mici şi ia-le pe cele mari. Dă lucruri stricăcioase şi ia-le pe cele nestricăcioase. Dacă ar exista un bazar, unde ai putea să găseşti multe lucruri ieftine, n-ai vinde tot ce ai, n-ai face tot ce-ţi stă în putinţă ca să cumperi mărfurile acelea? Aşadar cum pentru cele stricăcioase arăţi atâta bunăvoinţă, iar pentru o marfă nepieritoare eşti nesârguincios şi nepăsător? Dă-le celor săraci şi, dacă tu taci în ceasul judecăţii, nenumărate guri te vor apăra; căci milostenia va fi acolo şi va depune mărturie pentru mântuirea ta. Nu te dezvinovăţi spunând că eşti sărac. Văduva care l-a găzduit pe proorocul Ilie era foarte săracă, dar sărăcia n-a împiedicat-o să-l ospăteze şi să-l milostivească cu ceea ce avea. De aceea s-a şi învrednicit să se bucure de roadele milosteniei ei.
Poate că-mi vei spune: „Dă-mi-l ÅŸi mie pe proorocul Ilie ÅŸi-l voi găzduiâ€. De ce-l ceri pe Ilie? Å¢i-l dau pe Stăpânul lui Ilie, ÅŸi tu nu-i dăruieÅŸti milostenie; cum l-ai milostivi pe Ilie dacă l-ai întâlni? Hristos, Stăpânul tuturor, a spus limpede: „Întrucât aÅ£i făcut unuia dintre aceÅŸti foarte mici fraÅ£i ai Mei, Mie Mi-aÅ£i făcut†(Matei 25, 40). GândeÅŸte-te deci că Hristos în ziua aceea va spune despre tine în faÅ£a îngerilor ÅŸi a lumii întregi: „Acesta m-a ospeÅ£it pe pământ; acesta mi-a făcut bine în nenumărate feluri; acesta, pe când eram neocrotit, mi-a oferit adăpostâ€. Ce îndrăzneală vei avea atunci în faÅ£a îngerilor! Cât de mândru vei fi în faÅ£a puterilor cereÅŸti!
Mare lucru este milostenia, fraţilor.
Şi păcatele le şterge şi osândirea o îndepărtează. Să dăm, aşadar, mâncare celui sărac. Nu avem mâncare? Să-i dăm un bănuţ. Nu avem nici bani? Să-i dăm un pahar cu apă. Nu-l avem nici pe acesta? Să-l compătimim pentru nefericirea lui, şi ne vom lua răsplata; căci Dumnezeu nu ne răsplăteşte pentru faptă, ci pentru buna noastră intenţie.
ÃŽnsă spunând toate acestea le-am uitat pe cele zece fecioare, despre care vorbeam. Să ne întoarcem deci la ele. Cele cinci înÅ£elepte, cum am spus, le-au trimis pe cele cinci lipsite de înÅ£elepciune să cumpere untdelemn. Dar între timp a venit mirele. Cele înÅ£elepte, care aveau candelele pregătite ÅŸi aprinse, au intrat împreună cu el în cămara nunÅ£ii, ÅŸi uÅŸa s-a închis. Peste puÅ£in au venit ÅŸi celelalte ÅŸi au început să bată. „Deschide-neâ€, strigau către mire. Acesta însă, le-a răspuns dinăuntru: „Pe voi nu vă ÅŸtiu!â€. După atâtea osteneli, au rămas pe afară. După ce ÅŸi-au înfrânat instinctele trupeÅŸti, după ce s-au asemănat cu puterile cereÅŸti, după ce au nesocotit lucrurile lumeÅŸti, după ce au îndurat arÅŸiÅ£a înăbuÅŸitoare, după ce au trecut de nisipurile mari, după ce au zburat de pe pământ la cer, după ce au dobândit marea harismă a fecioriei, după ce au stârpit nevoile trupului, după ce au uitat de firea omenească, după ce trupul lor săvârÅŸea fapte netrupeÅŸti, atunci au auzit: „Pe voi nu vă ÅŸtiuâ€!
Mare lucru, mare izbândă, mare virtute este fecioria. Când este împreună cu sora ei, milostenia, devine foarte puternică, ÅŸi atunci nici un rău n-o poate dărâma. Cele cinci fecioare neînÅ£elepte nu aveau ÅŸi milostenia împreună cu fecioria, ÅŸi de aceea au rămas afară din cămara nunÅ£ii. Ce ruÅŸine! Au biruit plăcerea, dar au fost biruite de bani. S-au lepădat de viaÅ£a lumească, dar nu de cele materiale. Dar ÅŸi femeile măritate, care nu dau milostenie celor săraci, nu se pot dezvinovăţi, chiar dacă s-ar apăra spunând că trebuia să-ÅŸi întreÅ£ină copiii. „Dă milostenieâ€, le spui. „Avem copii ÅŸi nu putemâ€, îţi răspund. Dar Dumnezeu Å£i-a dat copii ca să devii iubitoare de oameni, nu lipsită de omenie. Vrei să laÅŸi moÅŸtenire bună copiilor tăi? Lasă milostenia, ca să te admire toÅ£i ÅŸi să laÅŸi pomenire bună ÅŸi mai ales ca să te izbăveÅŸti de lanÅ£ul nenumăratelor tale păcate ÅŸi să fii milostivită de către Domnul.
Ai la îndemână şi o a cincia cale de pocăinţă, uşoară şi ea, prin care poţi scăpa de povara păcatelor. Este rugăciunea.
Să te rogi în fiecare ceas. N-o întrerupe. Nu fi nesârguincios. Nu înceta să chemi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Iar Acela, dacă stăruieÅŸti, nu te va nesocoti, ci îţi va ierta păcatele ÅŸi îţi va da tot ceea ce îi ceri. Dacă te ascultă, mulÅ£umeÅŸte-I ÅŸi continuă să te rogi. Dacă iarăşi nu te ascultă, nu numai că nu trebuie să deznădăjduieÅŸti, ci trebuie să te rogi ÅŸi mai stăruitor. Nu spune: „Am făcut multe rugăciuni ÅŸi nu s-a întâmplat nimicâ€, căci ÅŸi asta spre binele tău se face. Adică, deoarece Dumnezeu ÅŸtie că eÅŸti nesârguincios ÅŸi nepăsător ÅŸi că, dacă vei dobândi prin rugăciune cele de care ai nevoie, vei înceta să te mai rogi, amână să-Å£i dea ceea ce-I ceri, pentru a te face stăruitor în rugăciune ÅŸi pentru a comunica mai des cu El. ÃŽntrucât dacă nu te rogi atunci când te afli într-o situaÅ£ie grea, ce vei face când toate-Å£i vor merge bine? AÅŸadar Dumnezeu se preface că nu te aude, spre binele tău, ca să te facă să nu părăseÅŸti rugăciunea. De aceea, continuă să te rogi, nu fi nesârguincios. Nu subaprecia puterea rugăciunii, care poate izbândi multe. Åži faptul că ea contribuie la iertarea păcatelor, află-l din Sfânta Evanghelie. Ce se spune acolo?
ÃŽmpărăţia cerurilor se aseamănă unui om care a închis uÅŸa casei sale ÅŸi s-a aÅŸezat împreună cu copiii săi să doarmă. La miezul nopÅ£ii a venit cineva ca să-i ceară pâine. A bătut la uşă ÅŸi a strigat: „Deschide-mi, căci am nevoie de pâineâ€. Cel dinăuntru i-a răspuns: „Acum uÅŸa e încuiată ÅŸi copiii mei sunt în aÅŸternut cu mine; nu pot să mă scol să-Å£i dau…â€. Celălalt, însă, a continuat să bată cu stăruinţă. Gazda i-a spus din nou: „Nu pot să-Å£i dau pâine. Ne-am culcatâ€. Dar vizitatorul stăruitor n-a plecat. A rămas acolo bătând la uşă. Ce să facă atunci gazda? „SculaÅ£i-văâ€, le-a zis copiilor săi, „daÅ£i-i ce cere ca să plece ÅŸi să ne lase în pace†(parafrază la Luca 11, 5-8). Ce înveÅ£i de aici? Să te rogi mereu ÅŸi să nu-Å£i pierzi curajul. Åži dacă nu primeÅŸti ceea ce ceri, să stăruieÅŸti în rugăciune, până ce vei primi.
Există şi o altă cale de pocăinţă, deloc grea. Care este aceasta? Lacrimile. Plângi pentru păcatele tale, aşa cum ne învaţă Sfânta Evanghelie:
Marele apostol Petru, prietenul lui Hristos, care  n-a primit descoperirea dumnezeiască de la oameni ci de la Însuşi Dumnezeu Tatăl, după cum mărturiseşte Domnul – „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Mel Cel din ceruri.†(parafrază la Matei 16, 17) –, acest Petru a căzut într-o greşeală foarte mare: s-a lepădat de Însuşi Hristos! Şi asta o spun nu pentru a-l osândi pe Sfânt, ci ca să-ţi dau ţie pricină de pocăinţă. Da, s-a lepădat de Domnul şi de Stăpânul şi Mântuitorul lumii! Să luăm însă lucrurile de la început.
Odată, Mântuitorul nostru a văzut pe câţiva ucenici de-ai Lui care L-au părăsit. Atunci le-a spus celor doisprezece: „Nu cumva ÅŸi voi vreÅ£i să vă duceÅ£i?â€. „Doamne, la cine ne vom duce?â€, a răspuns Petru. „Tu ai cuvintele vieÅ£ii veÅŸnice†(Ioan 6, 67-68). Mai târziu, iarăşi, Domnul, înainte de a fi dat în mâinile iudeilor, a profeÅ£it că Petru se va lepăda de El de trei ori. ÃŽnsă acela i-a zis fără să se gândească mult: „Chiar   de-ar trebui să mor împreună cu Tine, de Tine nu mă voi lepăda†(Matei 26, 35).
Ce spui, Petre? Dumnezeu profeţeşte ce se va întâmpla şi tu nu-L crezi? Dar în felul acesta s-a arătat pe de o parte intenţia sa iar pe de altă parte omeneasca lui slăbiciune.
Când s-a întâmplat asta? ÃŽn noaptea în care Hristos a fost dat în mâinile iudeilor. Când se afla deja în mâinile lor ÅŸi era cercetat la palatul lui Caiafa, Petru stătea afară, în curte, împreună cu slujitorii, ÅŸi se încălzea lângă foc, aÅŸteptând să vadă ce se va întâmpla. Atunci s-a apropiat de el o fată care i-a zis: „Şi tu erai cu Iisus Galileeanul!†(Matei 26, 69). Acesta însă a răspuns: „Nu-l cunosc pe omul acesta†(Matei 26, 72). La fel s-a întâmplat ÅŸi a doua ÅŸi a treia oară. Astfel s-au împlinit cuvintele lui Iisus, Care S-a întors ÅŸi i-a aruncat lui Petru o privire grăitoare. Nu i-a vorbit ucenicului Său cu gura, ca să nu-l vădească în faÅ£a iudeilor, i-a vorbit însă cu privirea. Ca ÅŸi când i-ar fi spus: „Petre, ce am spus s-a întâmplatâ€. Atunci Petru ÅŸi-a dat seama de greÅŸeala lui ÅŸi a început să plângă; să plângă nu aÅŸa simplu, ci cu lacrimi amare. S-a botezat, am putea spune, în lacrimile sale, ÅŸi s-a curăţit prin ele de acest păcat, păcat atât de înfricoşător cum este lepădarea de Hristos.
Cu lacrimile tale şterge şi tu toate păcatele pe care le-ai săvârşit. Plângi nu simplu, nu pe dinafară, ci amarnic, ca Petru. Din străfundul sufletului tău să-ţi izvorască lacrimile, ca să se milostivească de tine Stăpânul iubitor de oameni şi să te ierte. Căci El Însuşi a spus: „Oare voiesc Eu cu tot dinadinsul moartea nelegiuitului, sau mai degrabă să se abată de la calea lui cea rea şi să fie viu?†(Iezechiel 18, 23). De la tine cere ceva mic, pe când El ţi le dă pe cele mari. Cere o pricină pentru a-ţi dărui comoara mântuirii. În schimbul câtorva lacrimi de pocăinţă îţi dăruieşte iertarea păcatelor.
În Scriptură vei găsi şi multe alte căi de pocăinţă, în afara celor la care m-am referit aici. Pocăinţa a fost propovăduită şi înainte de naşterea lui Hristos, de către proorocul Ieremia: „Oare cel ce cade nu se ridică? Oare cel ce se abate nu se întoarce?†(Ieremia 8, 4). „Întoarce-te din nou la Mine!†(Ieremia 3, 7). De aceea Dumnezeu ne-a dat multe şi diferite căi de pocăinţă, ca să taie în noi orice început de nesârguinţă.
Ai păcătuit? Vino în Biserică şi şterge păcatul tău. Ori de câte ori cazi pe un drum, tot de atâtea ori te şi ridici; astfel, ori de câte ori păcătuieşti, de atâtea ori să te şi pocăieşti. Nu deznădăjdui, nu fi nesârguincios, ca să nu-ţi pierzi nădejdea în bunătăţile cereşti care s-au pregătit pentru noi. Şi chiar dacă şi la bătrâneţe ai păcătuit, pocăieşte-te şi vino în Biserică. Aici este spital, nu tribunal. Aici se dă iertare, nu ţi se cere a răspunde pentru păcate. Spune-I lui Dumnezeu, „Ţie unuia am greşit şi răul în faţa Ta l-am făcut†(Psalmi 50, 4), şi te va ierta. Arată-I pocăinţă şi te va milui. Căci unele depind de noi iar altele de Dumnezeu. Dacă noi facem ceea ce depinde de noi, va face şi Dumnezeu ceea ce depinde de El.
Aşadar, de vreme ce Domnul tuturor este atât de iubitor de oameni, să nu fim nepăsători faţă de mântuirea noastră. Ne aşteaptă împărăţia cerurilor, pe care ochiul n-a văzut-o şi urechea n-a auzit-o şi la inima omului nu s-a suit. Nu trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca să n-o pierdem? Nu trebuie să dăm ceva, fie şi cât de mic, pentru a le dobândi pe cele mari şi nepreţuite? Să ne pocăim, deci, să obişnuim mâinile noastre să dea milostenie, să ne smerim, să ne întristăm, să plângem. Toate acestea sunt mici. Mari, mai presus de puterile noastre, sunt cele pe care ni le va da Dumnezeu, raiul şi împărăţia cerurilor, în care fie să intrăm cu toţii, cu harul Lui.