Comentariul capitolului 7 din Epistola I către Corinteni 1

(Migne,P.G. 61, 151-160)

„Despre cele ce mi-aÅ£i scris: bine este omului să nu se atingă de femeie, dar din pricina desfrâului fiecare bărbat să-ÅŸi aibă femeia lui ÅŸi fiecare femeie bărbatul ei” (I Corinteni 7, 1-2).

l. ÃŽndreptând cele mai grele trei probleme – mai întâi sfâşierea Bisericii, a doua cazul desfrânatului ÅŸi a treia cazul celui lacom – a întrebuinÅ£at mai departe un cuvânt mai blând. Åži a pus după [acestea] îndemnul ÅŸi sfâtuirea cu privire la nuntă ÅŸi feciorie, odihnind pe ascultător după cele mai împovărătoare2, în cea de-a doua epistolă face exact pe dos: începe de la cele mai blânde ÅŸi sfârÅŸeÅŸte în cele mai întristătoare. Dar ÅŸi aici, potrivind bine cuvântul despre feciorie, iarăşi ajunge la cele mai biciuitoare; ÅŸi nu le pune pe toate dintr-o dată, ci variază cuvântul în fiecare [caz], după cum cere momentul ÅŸi nevoia lucrurilor puse [în discuÅ£ie]. De aceea zice: „despre cele care mi-aÅ£i scris”. Căci i-au scris dacă trebuie să stea departe de femeie sau nu. Åži răspunzând la acestea ÅŸi legiuind pentru nuntă, introduce ÅŸi cuvântul despre feciorie: „bine este omului să nu se atingă de femeie”.

Dacă tu cauÅ£i ceea ce e bine ÅŸi ceea ce este în vârf de tot, mai bine este nicidecum să te însoÅ£eÅŸti cu femeie [omilein gynaiki]. Iar de cauÅ£i ceea ce e sigur ÅŸi de ajutor neputinÅ£ei tale, însoÅ£eÅŸte-te prin nuntă. Åži pentru că era firesc – ceea ce se întâmplă ÅŸi acum – ca bărbatul să vrea, iar nu femeia – deÅŸi se poate ÅŸi invers -, ia aminte cum vorbeÅŸte despre fiecare din cei doi3.

Iar unii zic că pentru preoÅ£i a fost spus prin el cuvântul acesta. Dar eu, privind la cele ce urmează, nu aÅŸ zice că aÅŸa stau lucrurile. Căci dacă nu, nu ar fi pus la modul general îndemnul. Dacă ar fi scris acestea numai pentru preoÅ£i ar fi spus: „Bine este celui ce învaţă [pe alÅ£ii] să nu se atingă de femeia”. Dar acum a dat îndemnul în general, zicând: „bine este omului”, nu numai preotului. Åži iarăşi: „Te-ai dezlegat de femeie, nu căuta femeie” (I Corinteni

7, 27). Nu a zis: „Tu, preotule sau învăţătorule [să nu cauÅ£i femeie]”, ci a spus-o  fără deosebire. Åži tot cuvântul în întregime este în acest fel rostit: [pentru toÅ£i, nu numai pentru preoÅ£i]. Åži spunând: „din pricina desfrâului fiecare bărbat să-ÅŸi aibă femeia lui”, a adus [în atenÅ£ie] însăşi pricina [nunÅ£ii]: îngăduinÅ£a [concesia] [sygkoresis] faţă de [neputinÅ£a] de înfrânare4.

„Bărbatul să dea femeii preÅ£ul [time] datorat5. Asemenea ÅŸi femeia bărbatului” (l Corinteni 7, 3). Ce este preÅ£ul datorat?

„Femeia nu este stăpână peste trupul ei” (I Corinteni 7, 4), ci este ÅŸi roabă ÅŸi stăpână a bărbatului6. Dacă te lepezi de robia cuvenită, L-ai jignit pe Dumnezeu. Iar dacă vrei să te lepezi de ea, [o poÅ£i face numai] când vrea bărbatul, chiar dacă este [numai] pentru scurt timp7. Căci de aceea ÅŸi datorie a numit lucrul, ca să arate că nimeni nu este stăpân peste sine, ci sunt robi unul altuia8. Iar când vezi vreo desfrânată care te ispiteÅŸte, spune-i: „Nu este
trupul meu, ci al femeii”. Acestea ÅŸi femeia să le spună către cei ce vor să-i sape întreaga ei înÅ£elepciune: „Nu este al meu trupul, ci al bărbatului”.

Iar dacă bărbatul sau femeia nu au stăpânire asupra trupului lor, cu mult mai mult n-au asupra banilor ÅŸi lucrurilor9. AuziÅ£i câte aveÅ£i bărbaÅ£i ÅŸi câţi aveÅ£i femei. Căci dacă nu trebuie să ai trupul tău, cu atât mai mult lucrurile ÅŸi banii tăi. ÃŽn altă privinţă, dă bărbatului multă întâietate ÅŸi în Noul ÅŸi în Vechiul Testament, zicând: „Către bărbatul tău întoarcerea ta ÅŸi el te va stăpâni” (Facerea 3,16). Iar Pavel face deosebire ÅŸi scrie astfel: „BărbaÅ£i, iubiÅ£i pe femeile voastre iar femeia să se temă de bărbat” (Efeseni 5, 25; 5, 33). Aici însă nu mai este „mai mare” ÅŸi „mai mic”, ci o singură stăpânie.

– Cum aÅŸa?
– Deoarece cuvântul său era despre întreaga înÅ£elepciune [feciorie], în celelalte [privinÅ£e] să fie mai mare bărbatul, unde însă e vorba de întreaga înÅ£elepciune, nu10. Bărbatul nu are stăpânire asupra trupului său, nici femeia. Multă este egalitatea ÅŸi nu este nici o superioritate.
„Nu vă lipsiÅ£i unul de altul decât din bună înÅ£elegere” (I Corinteni 7, 5).

– Ce înseamnă de fapt aceasta?
– Să nu se înfrâneze femeia dacă bărbatul nu vrea, nici bărbatul dacă femeia nu doreÅŸte.
– Cum aÅŸa?
– Fiindcă mari rele se nasc din înfrânarea aceasta. Căci ÅŸi adulterele ÅŸi desfrânările ÅŸi răsturnarea caselor adesea de aici se fac. Fiindcă dacă având femeile lor, desfrânează, cu mult mai mult dacă îi lipseÅŸti de această mângâiere. Åži bine a zis: „Să nu vă lipsiÅ£i” – numind-o aici lipsire ÅŸi mai sus datorie – ca să arate tăria stăpânirii [unuia asupra celuilalt]. Căci a se înfrâna fiecare fără să vrea amândoi înseamnă a se lipsi. Iar dacă e de bunăvoie, nu mai este [lipsire]11. Că dacă m-ai îndupleca să iei ceva de la mine, nu o numesc lipsire. Iar cel ce ia fără voia mea ÅŸi fiind eu silit, mă lipseÅŸte.

Lucrul acesta îl fac multe femei, lucrând [astfel] un păcat mai mare decât dreptatea, devenind prin aceasta vinovate de desfrâul bărbatului şi împrăştiind toate. Însă trebuie să se cinstească mai înainte de toate buna înţelegere [homonoia]12 fiindcă şi aceasta este mai importantă decât toate;  iar dacă vrei, să cercetăm acest lucru din fapte.

Fie o femeie şi un bărbat, şi femeia să se înfrâneze fără să vrea bărbatul. Aşadar, cum? Dacă acela din această pricină desfrânează, sau chiar dacă nu desfrânează, însă suferă şi se tulbură, şi se aprinde, şi se luptă, şi mii de probleme îi face femeii, care e câştigul postului şi al înfrânării, de vreme ce dragostea [agape] e sfâşiată? Nici unul! Căci câte ocări, câte probleme, cât război nu ies sigur de aici?

2. Pentru că atunci când într-o casă bărbatul ÅŸi femeia sunt dezbinaÅ£i, casa nu e cu nimic mai bună decât o corabie bătută de furtuni ÅŸi cu cârmaciul depărtat de la cârmă. De aceea zice: „Nu vă lipsiÅ£i unul de altul, decât din bună înÅ£elegere pentru o vreme, ca să zăboviÅ£i în post ÅŸi rugăciune”13. Aici vorbeÅŸte de rugăciunea cu mai multă râvnă14.

Căci dacă ar opri să se roage pe cei ce se împreunează unul cu altul, cum ar avea o anume vreme rugăciunea neîncetată15? AÅŸadar, este cu putinţă Åži a te însoÅ£i cu femeie, ÅŸi a lua aminte la rugăciune, însă rugăciunea este mai intensă când e ÅŸi înfrânare. Că nu a zis simplu „să vă rugaÅ£i”, ci „să zăboviÅ£i [scolazete] [în rugăciune]”. [Åži a spus aÅŸa], fiindcă [însoÅ£irea cu femeie] îţi ocupă [timpul ÅŸi mintea] [ascholia], iar nu că ar fi necurăţie16.

„Şi iarăşi să fiÅ£i împreună, ca să nu vă ispitească Satana” (l Corinteni 7,5).
Ca să nu creadă că lege este lucrul, adaugă ÅŸi pricina17. Åži care e aceasta? „Ca să nu vă ispitească Satana”. Åži ca să înveÅ£i că nu numai diavolul lucrează ceea ce Å£ine de adulter, a adăugat: „Din pricina neînfrânării voastre” (7, 5).
„Aceasta o spun ca îngăduinţă nu ca poruncă. Căci vreau ca toÅ£i oamenii să fie ca ÅŸi mine” (I Corinteni 7, 6-7), în înfrânare. Aceasta o face pretutindeni când îndeamnă pentru lucruri anevoioase. Pe sine se pune în mijloc ÅŸi zice: „FiÅ£i următori mie” (I Corinteni 11, 1).
„Însă fiecare are darul [charisma] lui de la Dumnezeu, unul aÅŸa, altul în alt fel” (I Corinteni 7, 7).

Pentru că i-a osândit foarte când le-a zis: „din pricina neînfrânării voastre”, iarăşi îi mângâie, adăugând: „fiecare are darul lui de la Dumnezeu”. Iar prin aceasta nu arată lămurit că virtutea nu are nevoie de sârguinÅ£a noastră, ci ceea ce am zis: o spune ca să-i mângâie18. Căci dacă e dar [charisma] ÅŸi omul nu aduce nimic de la sine, cum adaugă: „Le spun celor necăsătoriÅ£i ÅŸi văduvelor: bine este lor dacă rămân ca ÅŸi mine. Iar dacă nu se înfrânează, să se căsătorească” (I Corinteni 7, 8-9)? Ai văzut priceperea lui Pavel, cum ÅŸi în frânarea o arată mai bună ÅŸi nici nu îl sileÅŸte pe cel ce nu poate, înfricoşându-1 cum că ar fi vreo greÅŸeală [căsătoria]?

„Căci mai bine este să se căsătorească decât să ardă” (I Corinteni 7, 9). A accentuat tirania poftei. Ceea ce zice, ceva de felul acesta înseamnă: „Dacă suferi multă silă ÅŸi aprindere, renunţă la osteneli ÅŸi sudori, ca nu cumva să te răstorni vreodată”19.

„Iar celor căsătoriÅ£i le poruncesc nu eu, ci Domnul” (l Corinteni 7, 10).
Fiindcă urma să citească olege pusă chiar de Hristos – ca bărbatul să nu-ÅŸi lase femeia în afară de pricină de desfrânare – de aceea zice „nu eu”. Căci cele spuse înainte, chiar dacă nu au fost spuse direct [de Hristos], însă ÅŸi [El] este de acord cu ele. Această [lege] însă a predanisit-o chiar El. Deci „eu” ÅŸi „nu eu” au tocmai această deosebire20. Åži ca să nu socoteÅŸti că omeneÅŸti sunt cele ale lui [Pavel], de aceea a adăugat: „Cred că ÅŸi eu am Duhul lui Dumnezeu” (I Corinteni 7, 40).

AÅŸadar, ce înseamnă ceea ce le-a poruncit Domnul celor căsătoriÅ£i: „Femeia să nu se despartă de bărbat. Åži dacă chiar se desparte să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul. Åži bărbatul să nu-ÅŸi lase femeia” (I Corinteni 7, 10-11)? Fiindcă ÅŸi pentru înfrânare ÅŸi pentru alte pretexte ÅŸi micimi de suflet se întâmplă să fie dezbinări, mai bine este să nu se facă nici începutul acestora21. Dar dacă se întâmplă [asemenea necazuri în căsnicie], să rămână femeia cu bărbatul chiar dacă nu se mai împreunează; ci [să rămână] ca să nu intervină nici un alt bărbat22.

„Iar celorlalÅ£i le spun eu, nu Domnul. Dacă un frate are femeie necredincioasă ÅŸi aceasta vrea de bună voie să locuiască cu el, să nu o lase. Åži femeia dacă are bărbat necredincios ÅŸi el vrea de bunăvoie să locuiască cu ea, să nu-l lase” (I Corinteni 7, 12-13). Căci după cum, discutând despre despărÅ£irea de desfrânaÅ£i, a făcut uÅŸor acel lucru prin explicaÅ£ia care a dat-o: „dar nu cu totul de desfrânaÅ£ii acestei lumi” (I Corinteni 5, 10), aÅŸa ÅŸi aici, s-a gândit mai înainte la o mare uÅŸurare când a zis: „dacă o femeie are bărbat necredincios sau un bărbat o femeie necredincioasă, să nu o lase”23.

– Ce zici? Dacă e necredincios să rămână cu femeia, iar dacă e desfrânat, nu? Åži asta cu atât mai mult cu cât desfrâul este [păcat] mai mic decât necredinÅ£a.
– Mai mic e desfrâul, însă Dumnezeu cruţă foarte pe cei ai tăi24. Aceasta o face ÅŸi în cazul jertfei, când zice: „lasă jertfa ÅŸi împacă-te cu fratele tău” (cf. Matei 5, 24). Aceasta [a făcut-o] ÅŸi în cazul celui dator cu zece mii de talanÅ£i (cf. Matei 18,21-35). Căci ÅŸi acela, fiind dator cu zece mii de talanÅ£i, nu a fost pedepsit, dar când a cerut o sută de dinari de la cel împreună rob cu el a fost pedepsit.

Apoi, ca să nu se teamă femeia [credincioasă] că devine necurată din pricina împreunării [cu bărbatul necredincios], zice „Căci s-a sfinÅ£it bărbatul necredincios prin femeie ÅŸi s-a sfinÅ£it femeia necredincioasă prin bărbat” (I Corinteni 7, 14). Iar dacă cel ce se lipeÅŸte de desfrânată este un singur trup cu ea, e lămurit că ÅŸi cea care se lipeÅŸte de un idolatru este un singur trup cu el. Åži un singur trup este, însă nu este necurat, ci biruieÅŸte curăţia bărbatului credincios necurătia femeii necredincioase25.

3. Deci, pentru că în acest caz este biruită necurătia, de aceea şi este îngăduită însoţirea.
– Dar [atunci |, in cazul femeii care desfrânează, nu este osândit bărbaÅ£ii care o leapădă?
– [Nu], pentru că aici este nădejde să se mântuiască prin nuntă parte pierdută, pe când acolo nunta deja a fost destrămată26. Acolo [în cazu desfrâului] amândoi s-au stricat, aici [cazul necredinciosului] este doar vina unuia. Ce vreau să spun? Cea care a desfrânat odată este întinată. Deci dacă cel ce se lipeÅŸte de desfrânată, este un singur trup cu ea, ÅŸi el devine întinat odată ce se amestecă cu cea desfrânată27. Åži de aceea s-a dus toată curăţia Aici însă nu e aÅŸa.

– Dar cum?
– Necurat este [bărbatul] idolatru, dar femeia nu este necurată. Dacă ar fi avut părtăşie cu el în ceea ce era el necurat – adică în necredinţă [asebeia]28 -, ÅŸi ea urma să devină necurată. Acum însă idolatrul este necurat în ceva iar femeia are părtăşie [koinonei] cu el în altceva, în care el nu este necurat29. Căci nunta este ÅŸi amestecare a trupurilor, precum [se înÅ£elege] prin [cuvântul] „părtăşie” [koinonia]. Åži iarăşi, acesta30 nădejde a fost numit pentru femeie, căci ea este strâns legată [de bărbatul ei]31. Acela32 însă [nu poate fi numit] foarte uÅŸor [nădejde pentru soÅ£ia lui]. Căci pentru cea care a necinstit timpul de mai înainte ÅŸi a fost a altuia ÅŸi a distrus cele ce Å£in pe drept de nuntă, cum va mai putea să-i fie [soÅ£ul] nedreptăţit numit [„nădejde”] de vreme ce acesta i-a rămas ca un străin? Iarăşi, în acel caz, după desfrâu bărbatul nu mai este bărbat [al femeii sale]31. Aici însă, chiar dacă idolatră este femeia, nu se nimiceÅŸte dreptul bărbatului34. Åži nu a spus simplu: „să locuiască împreună cu cel necredincios”, ci cu cel [necredincios] care vrea [ÅŸi el să stea cu ea].

De aceea a zis: „Şi el vrea de bunăvoie să locuiască împreună cu ea”. Căci, spune-mi, când ÅŸi cele ale dreptei credinÅ£e rămân curate ÅŸi sunt si nădejdi bune pentru cel necredincios35, ce fel de vătămare este ca cei deja însoÅ£iÅ£i să rămână [împreună] ÅŸi să nu se introducă pricină de războaie de prisos? Că nu despre cei ce nu au fost vreodată însoÅ£iÅ£i se vorbeÅŸte acum, ci despre cei care sunt deja însoÅ£iÅ£i36. Că nu a zis: „dacă cineva vrea să ia un [soÅ£] necredincios”, ci „dacă cineva are [soÅ£] necredincios”. Adică dacă cineva, după ce s-a însurat sau s-a măritat, a primit cuvântul dreptei credinÅ£e [eysebeia] iar cealaltă parte a rămas în necredinţă. Dacă [partea necredincioasă] iubeÅŸte să locuiască împreună, [cel credincios] să nu se despartă. „Căci s-a sfinÅ£it bărbatul necredincios prin femeie”. Atât de mare e bogăţia curăţiei tale!

– AÅŸadar, ce? Sfânt [hagios] este elinul?
– Nicidecum. Că nu a zis „sfânt este”, ci „s-a sfinÅ£it prin femeie”. A zis aceasta  nu ca să-l arate pe acela [pe păgân] sfânt, ci ca să alunge frica femeii, având în vedere bogăţia ei37 [duhovnicească] ÅŸi să-l aducă pe acela către dorirea adevărului. Căci necurăţia nu Å£ine de trupuri – de ele Å£ine părtăşia [koinonia] -, ci de libera alegere ÅŸi de gânduri [proairesis kai loghismoi].
Apoi dă ÅŸi dovedirea [acestui fapt]. Căci dacă ai naÅŸte rămânând necurată38, copilul, nefiind numai din tine, ar fi fost necurat sau pe jumătate curat39. Acum însă [copilul] nu este necurat. De aceea a ÅŸi adăugat: „Fiindcă copiii voÅŸtri ar fi fost necuraÅ£i. Acum însă sunt sfinÅ£i” (I Corinteni 7, 14), adică nu sunt necuraÅ£i. I-a numit sfinÅ£i [agia] printr-un abuz de limbaj, lepădând [astfel] frica unei asemenea bănuieli?0.

„Iar dacă cel necredincios se desparte, despartă-se” (I Corinteni 7, 15). Căci în acest caz lucrul nu mai este desfrâu. Dar ce înseamnă „dacă cel necredincios se desparte”? De pildă, dacă îţi porunceÅŸte, [luând ca pretext] nunta, să jertfeÅŸti [idolilor] ÅŸi să fi părtaşă cu el la necredinţă sau să te depărtezi [de credinţă), mai bine este să se piardă nunta, iar nu dreapta credinţă. De aceea a adăugat: „Nu este robit fratele sau sora în unele ca acestea” (I Corinteni 7, 15). Dacă în fiecare zi ar porni război pentru aces lucru, mai bine este să se despartă. Căci aceasta o spune în ghicitură, când zice: „Şi în pace ne-a chemat pe noi Dumnezeu” (I Corinteni 7, 15). Căci acela41 , [iar nu cel credincios], a dat pricina [de despărÅ£ire], ca ÅŸi cel ce desfrânează.

„Că ce ÅŸtii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul?” (I Corinteni 7, 16)
Pe lângă „Să nu-l laÅŸi”, zice ÅŸi aceasta: „Dacă el nu se împotriveÅŸte rămâi cu el. Căci are ÅŸi el câştig. Rămâi ÅŸi îndeamnă-l, ÅŸi sfatuieÅŸte-l, ÅŸi înduplecă-l. Că nimeni nu va putea să fie învăţător aÅŸa de puternic precun femeia42. Åži nici nu pune asupra ei vreo silă43, nici nu-i spune să lase cu totul baltă acest lucru, ca nici să nu producă ceva prea împovărător [femeii], dar nici să-i poruncească să renunÅ£e, ci lasă lucrul pe seama nesiguranÅ£e viitorului, atunci când zice: „Căci ce ÅŸtii tu, femeie, dacă îţi vei mântu bărbatul ÅŸi ce ÅŸti tu, bărbate, dacă îţi vei mântui femeia?”

Åži iarăşi: „însă fiecăruia după cum i-a împărÅ£it Dumnezeu, cum l-a chemat Domnul, aÅŸa să umble. A fost chemat cineva fiind tăiat împrejur? Să nu se ascundă. A fost chemat cineva în netăiere împrejur, în aceasta să rămână. Ai fost chemat rob, nu te îngriji” (cf. I Corinteni 7,17-21). Acestea nu aduc nimic mai mult credinÅ£ei. AÅŸadar, nu te supăra, nici nu te tulbura. Căci credinÅ£a le întrece pe toate acestea44.

„Fiecare în chemarea în care a fost chemat în aceea să rămână” (I Corinteni 7, 20). Ai fost chemat având femeie necredincioasă? Rămâi ci ea. Nu îţi alunga femeia din pricina credinÅ£ei. Ai fost chemat fiind rob? Nu te griji. Rămâi rob. Ai fost chemat netăiat împrejur? Rămâi netăiat împrejur. Ai crezut fiind tăiat împrejur? Rămâi tăiat împrejur. Căci aceasta înseamnă „fiecăruia după cum i-a împărÅ£it Dumnezeu”. Fiindcă acestea nu sunt opreliÅŸti pentru dreapta credinţă. Tu ai fost chemat fiind rob, altul având femeie necredincioasă, altul fiind tăiat împrejur45.

4. Vai, vai! Unde a pus robia! După cum tăierea împrejur nu foloseÅŸte nimic iar netăierea împrejur nu vătăma cu nimic, aÅŸa nici robia sau libertatea. Åži ca să arate aceasta mai limpede, zice prin abuz de limbaj: „însă ÅŸi dacă poÅ£i să fii liber, mai degrabă foloseÅŸte-te” (I Corinteni 7, 21), adică mai degrabă rămâi rob46. Åži de ce porunceÅŸte ca cel ce poate să se elibereze [din robie] să rămână totuÅŸi rob? [Face asta] vrând să arate că robia nu vătăma cu nimic, ci chiar ÅŸi foloseÅŸte.

Åži nu trec cu vederea faptul că unii spun că „mai degrabă foloseÅŸte-te” s-a zis despre libertate [nu despre robie]. Ei spun că [el ar vrea să zică aici]: „De poÅ£i să te eliberezi, eliberează-te”, însă, dacă aÅŸa pricep ei, mult se împotriveÅŸte cuvântul [lor] la ceea ce a vrut să spună Pavel. Căci spre a-l mângâia pe rob ÅŸi a-i arăta că nu este nedreptăţit cu nimic [prin starea lui de robie], de aceea a poruncit să nu fie liber.

[Åži asta a spus-o] pentru că, [poate] ar fi zis careva: „Păi cum? Dacă nu pot, să fiu nedreptăţit ÅŸi înjosit?”. Nu aceasta o spune, ci ceea ce am zis: vrea să arate că, [în ceea ce priveÅŸte credinÅ£a], nimic mai mult nu are cel devenit liber [decât cel rob]. Chiar dacă ar fi în puterea ta eliberarea, rămâi mai bine rob. Apoi adaugă ÅŸi pricina.
„Căci cel chemat în Domnul rob este eliberat al Domnului. Asemenea ÅŸi cel chemat liber este rob al lui Hristos” (I Corinteni 7, 22). Fiindcă în cele ce Å£in de Hristos amândoi sunt egali. La fel ÅŸi tu ÅŸi stăpânul tău sunteÅ£i robi ai lui Hristos. Deci cum este robul liber? Pentru că te-a eliberat pe tine cel ce rămâi rob nu numai de păcat, ci ÅŸi de robia din afară. Căci nu a lăsat pe rob să fie rob, nici pe om să rămână în robie. Căci aceasta este minunăţia47. Åži cum este liber robul, rămânând rob? Când se leapădă de patimi ÅŸi de bolile sufletului, când dispreÅ£uieÅŸte banii ÅŸi lucrurile, ÅŸi mânia, ÅŸi celelalte astfel de patimi.

„AÅ£i fost cumpăraÅ£i cu preÅ£. Nu fiÅ£i robi oamenilor” (I Corinteni 7, 23). Acest cuvânt nu este doar pentru slugi, ci a fost spus ÅŸi pentru cei liberi. Căci există ÅŸi rob care nu e rob, dar ÅŸi liber care e rob. Åži cum, rob fiind, nu este rob? Când le face toate pentru Dumnezeu, când nu făţărniceÅŸte, nici nu face ceva de ochii oamenilor. Asta înseamnă ca cel ce robeÅŸte oamenilor să fie de fapt liber. Åži cum, iarăşi, fiind cineva liber, se face rob? Când slujeÅŸte oamenilor vreo slujbă rea fie pentru lăcomia pântecelui, fie pentru pofta banilor, fie pentru putere48. Căci unul ca acesta este mai rob decât toÅ£i, chiar dacă este liber.

Ia aminte la amândouă aceste [situaÅ£ii]. Rob era Iosif, însă nu rob oamenilor. De aceea ÅŸi în robie era mai liber decât toÅ£i cei liberi. Nu a îngăduit stăpânei ceea ce ea a vrut. Iarăşi, liberă era aceea, dar mai roabă decât toÅ£i, de vreme ce se linguÅŸea ÅŸi se ruga de sluga ei. ÃŽnsă nu l-a înduplecat pe cel liber să facă ceea ce ea vroia. Prin urmare, nu robie era lucrul acesta, ci  libertatea cea mai înaltă. Căci cu ce l-a împiedicat robia pe acela spre virtute? Să audă cei robi ÅŸi cei liberi! Cine era rob? Slujitorul sau stăpâna? Cea care îl ruga sau cel care dispreÅ£uia pe cea care îl implora? Căci sunt ÅŸi hotare pentru robi, puse de Dumnezeu. Åži până unde trebuie ca ei să păzească [poruncile stăpânilor lor] ÅŸi peste ce nu trebuie să treacă – chiar ÅŸi aceasta este legiuit. Căci atunci când stăpânul nu porunceÅŸte ceva din cele ce nu sunt în acord cu Dumnezeu, trebuie ca robii să urmeze [poruncilor] ÅŸi să se lase convinÅŸi [să facă ce li se spune]. Dar mai mult, nu. AÅŸa devine cel rob liber.

Iar dacă faci mai mult [decât îngăduie Dumnezeu], chiar dacă eÅŸti liber, te-ai făcut rob. Aceasta o spune în chip tainic când zice: „Nu fiÅ£i robi oamenilor”49. Iar dacă nu acesta [e înÅ£elesul], ci ar fi poruncit să lepădăm pe stăpâni ÅŸi să ne luptăm să devenim liberi, cum îndeamnă: „Fiecare în ceea ce a fost chemat în aceasta să rămână”? Åži în altă parte: „Câţi sunteÅ£i robi sub jug socotiÅ£i pe stăpânii voÅŸtri vrednici de toată cinstea ÅŸi cei ce au stăpâni credincioÅŸi ÅŸi au parte de binefacerile lor să nu-i dispreÅ£uiască pentru că sunt fraÅ£i” (I Timotei 6, 1-2)?

Când le scrie şi efesenilor şi colosenilor, le porunceşte şi le legiuieşte aceleaşi [lucruri]50. De unde e limpede că [Pavel] nu nimiceşte această robie [văzută], ci pe cea în care sunt şi cei liberi de pe urma răutăţii, care [robie] este preacumplită, chiar dacă liber ar fi cel ce robeşte ei.
Ce folos au avut fraţii lui losif că erau liberi? Nu erau mai robi decât toţi robii, de vreme ce şi minţeau faţă de tatăl lor şi către neguţători grăiau cele ce nu erau [adevărate] şi către fratele lor? Însă cel liber nu este astfel, ci pretutindeni şi întru toate adevărat. Şi nimic nu poate să-l robească pe el, nici lanţul, nici robia, nici dragostea stăpânei, ni străinătatea, ci el rămâne liber pretutindenea. Căci aceasta, mai cu seamă, este libertate: când şi în robie luminează.

5. Astfel e creştinismul. Dăruieşte libertate în robie. Şi după cum un trup, prin fire nerănit, atunci se arată nerănit, când primind o săgeată nu pătimeşte nimic rău, aşa şi cel cu adevărat liber, atunci se arată [liber] când, şi stăpâni având, el de fapt nu este rob. De aceea şi porunceşte să rămână rob. Iar dacă nu e cu putinţă ca un rob să fie creştin aşa cum trebuie, păgânii vor osândi multa slăbiciune a dreptei credinţe. Dar tot aşa, dacă vor învăţa că robia nu vătăma cu nimic dreapta credinţă, vor admira propovăduirea [noastră].

Căci dacă moartea nu ne vătăma, nici biciuirile, nici lanţurile, cu atât mai mult robia, focul şi fierul, şi miile de tiranii, şi bolile, şi sărăcia, şi fiarele sălbatice, şi alte mii de lucruri mai cumplite decât acestea, nu au vătămat pe cei credincioşi, ci i-au făcut chiar mai puternici.
Şi cum va putea să vatăme robia? Nu această robie vătăma, iubitule, ci cea care e prin fire robie, adică cea a păcatului. Căci dacă nu eşti rob cu robia aceasta a păcatului, îndrăzneşte şi te veseleşte. Nimeni nu va putea să

50 Ar fi de cugetat dacă creştinii ar putea face răscoale pentru drepturi socio-politicc Căci orice revoluţie sau răscoală se face pentru o schimbare pământească, pe când creştinul tinde către o schimbare duhovnicească, pentru veşnicie. Dacă ar fi dezlegaţi de lumea aceasta, nu ar face aşa ceva sau, cel puţin, nu ar face-o pentru ei înşişi, ci doar ca să ajute pe  fraţii lor.

te nedreptăţească cu nimic, căci e deprindere [ethos] nerobită. Iar dacă eşti robit cu această robie [a păcatului], chiar de ai fi de mii de ori liber, nu ai nici un folos din libertate.
Că ce folos este, spune-mi, când nu robeÅŸti omului, dar te pleci patimilor? Căci oamenii adesea ÅŸtiu să cruÅ£e, dar acei stăpâni [patimile] niciodată nu se satură de pierzania ta. RobeÅŸti omului? ÃŽnsă ÅŸi stăpânul tău robeÅŸte Å£ie, îngrijindu-se de hrana ta, purtând grijă de sănătatea ÅŸi hainele, ÅŸi încălţămintea ta, ÅŸi de toate celelalte. Åži nu te temi tu – [desigur], dacă nu te iei la certă cu stăpânul -, cât se teme acela ca să nu-Å£i lipsească ceva din cele necesare.

– ÃŽnsă acela [stăpânul] zace, pe când tu stai în picioare.
– Åži ce dacă? Pentru că asta nu o face numai el, ci ÅŸi tu. Adesea, pe când tu zaci ÅŸi dormi cu plăcere, acela nu numai că n-a stat nici măcar în picioare, ci suferă mii de siliri în for ÅŸi priveghează mai abitir decât tine. Deci cum? Oare a pătimit Iosif din partea stăpânei ce a pătimit aceea de pe urma poftei? Acesta nu a făcut cele ce aceea a vrut să-i poruncească, pe când aceea a făcut toate câte le-a poruncit stăpâna ei, adică desfrânarea. Åži nu a lăsat-o până când nu a făcut-o de ruÅŸine. Ce fel de stăpână porunceÅŸte acestea? Care tiran este atât de crud? „Roagă-te de robul tău”, îi zicea [desfrânarea], „imploră-l pe cel robit, linguÅŸeÅŸte-l pe cel cumpărat cu bani. Chiar dacă te scuipă, rabdă. Chiar dacă îi spui adesea ÅŸi el nu te suferă, lasă-te pustiită ÅŸi sileÅŸte-te ÅŸi fă-te de ocară”. Ce este mai lipsit de cinste? Ce este mai ruÅŸinos decât aceste cuvinte?

Nimic nu te zoreşte aşa [ca desfrâul]: „Acuză-ţi soţul pe nedrept şi înşeală-l.” Ia aminte cât de lipsite de libertate, cât de ruşinoase sunt poruncile, cât de lipsite de milă şi crude şi nebuneşti! Ce stăpână porunceşte aşa ceva precum a poruncit desfrâul atunci acelei femei de neam împărătesc? Şi nici nu a îndrăznit să nu asculte. Iar losif nimic de acest fel nu a suferit, ci toate dimpotrivă şi care i-au adus multă slavă şi cinste.
Vrei să vezi şi un alt bărbat căruia i s-au poruncit multe de o stăpână cumplită şi nu a îndrăznit nicidecum să n-o asculte? Cugetă la Cain şi la câte i-au fost poruncite de invidie. Aceea i-a poruncit să ucidă pe fratele [său], să mintă pe Dumnezeu, să întristeze pe tatăl său, să fie fără de ruşine. Toate le-a făcut şi nimic nu a trecut cu vederea. Şi ce te minunezi, dacă această stăpână a avut atâta putere asupra unuia singur? Adesea a pierdut popoare întregi. Căci femeile madianiţilor i-au luat pe iudei aproape prizonieri legaţi, avându-i în mâna lor pe toţi aceştia prin poftirea frumuseţii lor.

Aşadar, această robie lepădând-o Pavel, a zis: „Nu fiţi robi oamenilor” adică „Nu vă lăsaţi înduplecaţi de oamenii care vă poruncesc cele nelalocul lor, însă nici vouă înşivă [nu vă fiţi robi]. Apoi ridicând mintea şi făcând-o înaltă zice:
„Despre fecioare poruncă de la Domnul nu am, însă vă dau sfatul meu, ca unul care am fost miluit de Domnul să fiu vrednic de crezare” (I Corinteni 7,25).
ÃŽnaintând cu rânduială, pomeneÅŸte mai departe ÅŸi de feciorie. Fiindcă i-a antrenat ÅŸi i-a strunit cu cuvinte despre înfrânare, trece ÅŸi la ceea ce e mai bun. „Poruncă nu am”, zice, „însă socotesc că e bine”.

– De ce?
– Pentru aceeaÅŸi pricină pe care a pus-o ÅŸi la înfrânare.
„Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie” (I Corinteni 7, 27).
Acestea nu sunt potrivnice celor de mai înainte, ci foarte potrivite. Căci ÅŸi acolo zice „Decât din împreună învoire”. Åži aici, iarăşi: „Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare”. Aceasta nu este contrară [aceleia]. Căci „Iară bună voie” [para gnomen] înseamnă dezlegare. Iar dacă de bună voie [kata gnomen] amândoi se înfrânează, atunci nu este dezlegare.

6. Apoi ca să nu creadă că lege este aceasta51, a adăugat: „Dacă te vei însura, n-ai păcătuit” (I Corinteni 7, 28). Apoi pune ca pricină cele prezente ÅŸi nevoia de acum, ÅŸi vremea scurtă, ÅŸi necazul. Căci multe atrage după sine nunta, pe care le-a sugerat ÅŸi aici, ÅŸi în cuvântul despre înfrânare, acolo zicând: „Nu are femeia stăpânire asupra sa”, aici zicând: „te-ai legat”. „Iar dacă te vei însura, n-ai păcătuit”. Nu vorbeÅŸte despre cea care a ales fecioria, căci aceasta deja a păcătuit [dacă se mărită]. Căci dacă văduvele, care au ales odată văduvia, însoÅ£indu-se cu a doua nuntă, au osândă, cu mult mai mult fecioarele.

„Necaz în trup vor avea unii ca aceÅŸtia” (I Corinteni 7, 28).
– „Dar ÅŸi plăcere”, ar zice [careva].
-  ÃŽnsă ÅŸi pe aceasta [plăcerea], ia aminte cum a trecut-o repede cu vederea, pentru scurtimea timpului ei, zicând: „Vremea s-a scurtat” (l Corinteni 7, 29), adică: „Poruncim să te depărtezi ÅŸi să o laÅŸi, iar tu alergi mai înăuntru?”. Åži chiar dacă nimic împovărător nu ar fi avut nunta, ÅŸi atunci ar fi trebuit să fie pusă mai prejos de cele viitoare52. Dar când ÅŸi necaz are, de ce mai trebuie să-Å£i pui ÅŸi povară? De ce trebuie să iei atâta greutate, când ÅŸi după ce o iei, aÅŸa trebuie să te foloseÅŸti de ea ca ÅŸi când n-ai avea-o? Căci ÅŸi „cei ce au femei să fie ca ÅŸi cei care n-au” (I Corinteni 7, 29).

Apoi intercalând ceva ÅŸi din cele viitoare, iarăşi aduce cuvântul către cele prezente. Căci unele lucruri [ce privesc nunta] sunt duhovniceÅŸti – [de pildă], „una se îngrijeÅŸte de ale bărbatului, iar alta de ale lui Dumnezeu” (cf. Corinteni 7, 32-33) -, altele Å£in de viaÅ£a aceasta – [de pildă], „Vreau să fiÅ£i fără grijă”53, însă ÅŸi aÅŸa îi lasă stăpâni [să aleagă ei]. Căci cel care, după o demonstraÅ£ie, sileÅŸte iarăşi libera alegere pare că nu are îndrăznire în cuvintele sale. ÃŽncât, fiind mânat ÅŸi Å£inut mai degrabă de îngăduinţă, a spus: „Aceasta o spun spre folosul vostru nu ea să vă întind o cursă, ci spre bun chip ÅŸi buna stăruire” (cf. Corinteni 7, 35).

Să audă fecioarele că nu în aceasta stă fecioria. Că cea care se grijeÅŸte de cele ale lumii nu poate fi fecioară, nici cu bun chip. Căci zicând: „Se deosebeÅŸte femeia de fecioară”, a pus această deosebire prin care ele se deosebesc unele de altele. Åži punând o definiÅ£ie fecioarei ÅŸi celei ce nu e fecioară, nu a grăit de nuntă sau înfrânare, ci de lipsa de grijă ÅŸi de multa grijă. Căci nu împreunarea e răul [nuntii], ci faptul că ne împiedică de la filosofie.

„Iar dacă cineva socoteÅŸte că e necuviincios pentru fecioara lui” (I Corinteni 7, 36).
Aici pare că vorbeÅŸte pentru nuntă. Dar totul este [de fapt] despre feciorie. Fiindcă îngăduie ÅŸi a doua nuntă „numai în Domnul” (I Corinteni 7, 39). Ce înseamnă „în Domnul”? Cu întreagă înÅ£elepciune, cu cuviinţă. Căci pretutindeni e nevoie de aceasta ÅŸi trebuie să o urmăm54. Căci altfel nu este cu putinţă să vedem pe Dumnezeu.

Iar dacă trecem cu grabă pe lângă cele ce ţin de feciorie, nimeni să nu ne osândească ezitarea. Căci o carte întreagă am scris despre acest subiect55 şi am tratat acolo despre toate cu amănunţimea care ne stă în putinţă şi am socotit că este vorbire de prisos ca şi aici iarăşi să le punem.

De aceea, trimiţând pe ascultător pentru aceste lucruri acolo, aici vom spune aceea că trebuie să urmăm înfrânarea. „UrmaÅ£i pacea”, zice, „şi sfinÅ£irea [hagiasmos], fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14). Deci, ca să fim învredniciÅ£i să îl vedem, fie că suntem în feciorie, fie la prima nuntă, fie la a doua,pe aceasta [înfrânarea] să o urmăm56, ca să avem parte de împărăţia cerurilor cu harul ÅŸi cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, cu Care Tatălui ÅŸi Duhului Sfânt slavă, putere ÅŸi cinste acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin.

1 Omilia a XlX-a a Comentariului la Epistola l către Corinteni.
2  Esenţial în predică este ca omul să plece zidit. Uneori e nevoie să-l scuturi pe credincios, alteori să-l domoleşti, scopul fiind acela ca el să plece întărit şi hotărât spre a fiice cele auzite.
3 Sfântul Pavel spune ca şi bărbatul să aibă femeia lui şi femeia bărbatul ei.

4Deşi nu convine celor căsătoriţi acest adevăr, ar trebui întrebaţi pentru ce s-au căsătorit. Nu cumva a a avut şi atracţia trupească un cuvânt greu de spus? Sunt, într-adevăr, şi cazuri în care acest lucru nu a contat şi voia lui Dumnezeu arăta expres că cei doi trebuie să se căsătorească,  cum e Sfânta Marta, mama Sfântului Simeon din Muntele minunat, sau cazul Sfinţii Iulian şi Vasilissa (8 ianuarie), dar, în general, trebuie să recunoaştem că hormonii adesea joacă un rol important. Dacă cei doi sunt sinceri, vor ajunge treptat la conştiinţa că esenţa relaţiei lor este unirea duhurilor şi minţilor pentru veşnicie. Unii realizează rapid această conştientizare, cum e cazul Sfinţilor Adrian şi Natalia (26 august) şi al altora, alţii, mai târziu, cum e cazul Sfinţilor Andronic şi Anastasia (9 octombrie).

5 Poate fi tradus ÅŸi „să-i dea femeii cinstea datorată”. Dar asta presupune deja o conÅŸtientizare mult mai adâncă a căsătoriei, în acest caz intră în joc nu doar elementul sexual, ci respectul adânc faţă de persoana celuilalt.

6  Preţul este ascultarea de celălalt. Faptul de a fi în acelaşi timp stăpân şi slugă reprezintă plata datoriei.

7 De remarcat totuşi că nu e vorba de abuzuri sexuale. Femeia sau bărbatul nu pot fi obiecte la discreţia sexuală a celuilalt. E vorba de o cei căsătoriţi în Biserică. Abuzurile nu le pot face decât cei din afara Bisericii sau cei care se leapădă de Biserică, prin păcatele lor. Dacă trupul meu nu e al meu, atunci înseamnă că şi eu trebuie să îmi stăpânesc pofta şi dorinţele în funcţie de starea partenerului. Nu pot fi doar stăpân al celuilalt, ci şi rob al lui. Adică nu ţin doar de mine ci şi de el.

8 Dacă cei doi duc o viaţă în Hristos, o să înţeleagă că această robie poate fi prefăcută i una duhovnicească, încât să înveţe să-şi supună în chipul cel mai adânc voinţa unul altuia. Astfel căsătoria nu este cu nimic mai prejos decât monahismul. Cei doi (sau mai mulţi, dacă sunt şi copii) învaţă o necruţătoare crucificare prin lepădarea oricărei voinţe proprii. Această luptă foarte aspră aduce o bucurie imensă şi uneşte nespus de adânc. Atunci familia devine cu adevărat Biserică în chip deplin, când cei mulţi devin de un cuget şi de o simţire prin harul Duhului Sfânt.

9 ÃŽn casă nu trebuie să se facă nici cel mai mic lucru fără împreuna sfăţuire a celor doi. Åži pentru un „capăt de aţă” trebuie să se sfătuiască împreună. Adam ÅŸi Eva au căzut pentru că au lucrat de capul lor, fără ÅŸtirea unuia de celălalt.

10 Ar părea că e vorba de inegalitate ÅŸi de faptul că femeia ar fi bună doar pentru plăcerile bărbaÅ£ilor.  Feministele jubilează acuzând „misoginismul” sfinÅ£ilor. Numai că lucrurile stau puÅ£in altfel. E vorba de o inegalitate „funcÅ£ională” nu „principială” între bărbat ÅŸi femeie. Celelalte lucruri în care bărbatul are întâietate, în ultimă instanţă, sunt subordonate trupului ÅŸi trebuinÅ£elor proprii. Deci ele sunt de speţă mai joasă decât propriul trup (de pildă, oricine îşi va lăsa munca pentru a-ÅŸi tămădui vreo boală). AÅŸa încât egalitatea în cele importante surclasează inegalitatea în cele neimportante. Oare nu este nebunie, de pildă, să punem mai mult preÅ£ pe deosebirea culorii ochilor decât pe faptul că suntem înzestraÅ£i în comun cu raÅ£iune? Cam aÅŸa e cu pretinsa inegalitate dintre bărbat ÅŸi femeie. Când femeia se curăţă cât de cât de patimi, înÅ£elege exact ce înseamnă supunerea ei ÅŸi că această supunere nu lezează nicidecum egalitatea cu bărbatul. Ea va găsi în această supunere (sau, în limbaj monahal, „ascultare”) o mare odihnă, odihnă de care sunt private mai toate femeile agitate ÅŸi mândre ale societăţii contemporane. La fel, bărbatul care trăieÅŸte în Hristos va pricepe stăpânirea sa asupra femeii ca responsabilitate ÅŸi va fugi cât va putea, asemenea cum fugeau sfinÅ£ii de conducere ÅŸi preoÅ£ie. Când femeia ÅŸi bărbatul îşi asumă impunerea respectiv conducerea ca ascultări faţă de Hristos, Harul le dă o mare odihnă ÅŸi Unire. Dar când acestea se fac în afara lui Hristos, duc la răzvrătire. SituaÅ£ia actuală de emancipare fără înÅ£elepciune e urmarea firească a pierderii harului. E greu de explicat omului lumesc, care are doar criterii sociologice, psihologice ÅŸi biologice, în ce constă această inegalitate ÅŸi cum trebuie fiecare să se raporteze le ea. Cert este că rodul egalităţii – mai bine zis al uniformizării fără minte – pe care o doresc cei de azi este faptul că pruncii cresc fără dragoste, pentru că mama nu mai are timp de ei, deoarece are de făcut curieră ÅŸi condiÅ£ie fizică. Vina este ÅŸi a bărbaÅ£ilor că cer femeilor să fie obiecte de satisfacere a sexului, nu mame ÅŸi soÅ£ii.

11Deci relaţiile sexuale nu sunt absolut necesare în căsătorie, dacă cei doi se hotărăsc pentru împreună nevoinţă, având ca ajutor harul dumnezeiesc.

12 Etimologic: unirea de cuget. De fapt, esenÅ£a problemei nu este înÅ£elegerea sexuală a celor doi, ci înÅ£elegerea lor, armonia lor lăuntrică. Nevoinţă în căsătorie este ca cei doi să se ÅŸlefuiască până când dobândesc acelaÅŸi cuget – cel al lui Hristos. Căci pot avea cei doi acelaÅŸi cuget ÅŸi în satisfacerea patimilor.

13 Prin aceasta se sugerează celor căsătoriÅ£i că postul ÅŸi rugăciunea au puterea să-i întărească în înfrânare. Dar totul Å£ine de voinÅ£a lor, căci harul conlucrează cu ei. Prin aceasta cei căsătoriÅ£i sunt ridicaÅ£i încet-încet la sublimarea relaÅ£iei lor, la prefacerea ei în una adânc duhovnicească. Cei doi trebuie să ajungă la conÅŸtiinÅ£a – nu numai la cunoÅŸtinÅ£a – că în veacul viitor nu se mai căsătoreÅŸte nimeni ÅŸi că esenÅ£a relaÅ£iei lor în veacul viitor nu va avea nimic carnal.

14 O rugăciune formală nu va avea putere să-i întărească pe cei doi. De fapt, esenÅ£a unei relaÅ£ii sexuale este dorinÅ£a de comuniune cu o persoană, chiar dacă noi pervertim iicesl aspect fundamental. Rugăciunea este o comuniune cu Persoana deplină ÅŸi e deci infinit mai suplă ÅŸi mai complexă. Dacă omul trăieÅŸte comuniunea cu Dumnezeu intens, nu mai are nevoie de latura sexuala, iar relaÅ£ia cu celalalt se va subÅ£ia mult. E nevoie ÅŸi de post, pentru că postul face mai transparent trupul ÅŸi pentru a exprima miÅŸcările sufletului. Printr-un trup înduhovnicit se dezvăluie mult mai amplu o persoană decât printr-unul întunecat ÅŸi îngroÅŸat de patimi. De pildă, chiar trupul unui dansator este capabil să exprime mult mai mult decât un trup obez; cu atât mai mult se va întâmpla aceasta când trupul se va face purtător de har. (TotuÅŸi poate exista ÅŸi trup obez – desigur din vreo dereglare biologică, nu de pe urma lăcomiei – purtător de har sau trup paralizat purtător de har. în acest caz trupul este la fel de mult un vehicul al harului). Deci postul ÅŸi rugăciunea ridică persoana întreagă – trup ÅŸi suflet – într-un plan mai propice manifestărilor Duhului ÅŸi adânceÅŸte uluitor de mult relaÅ£ia celor doi. Atunci gesturile trupeÅŸti ale celor doi devin pline de har. Spre exemplu, Sfântul Ioan Evanghelistul se sprijină cu capul pe pieptul lui lisus la Cina cea de Taină. ÃŽntre bărbaÅ£i pătimaÅŸi acesta ar putea fi un gest homosexual, dar toÅ£i sfinÅ£ii au înÅ£eles acest gest ca izvorul teologiei dumnezeiescului Ioan. ÃŽn gesturile trupeÅŸti ale Mântuitorului este prezentă întreaga lucrare a Dumnezeirii. Până la urmă trupul devine instrument al harului. Cei doi căsătoriÅ£i pot trăi stări duhovniceÅŸti prin gesturi trupeÅŸti, când acestea sunt curăţite de patimă. Åži atunci relaÅ£ia celor doi devine o necontenită revărsare de inimă a unuia în altul ÅŸi o privire fără patimă a unuia faţă de altul. Dar trebuie înÅ£eles că faptul de a fi căsătorit nu scuteÅŸte de patimă, ci căsătoria este doar o îngăduinţă temporară a patimii, nu o cantonare în ea. Prin harul cununiei se dă posibilitatea ca cei doi să iasă din trupescul grosier. Să fim conÅŸtienÅ£i că există desfrâu ÅŸi în căsătorie, cum adesea atenÅ£iona părintele Arsenie Boca.

15 Sfântul Pavel spune în epistola întâi către tesaloniceni: „RugaÅ£i-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17). Aceasta era învăţătura lui generală, nu doar cea adresată tesalonicenilor. Acest îndemn le era adresat unor oameni căsătoriÅ£i. Dacă ar fi fost incompatibilă rugăciunea cu căsătoria, nu le-ar fi spus unor căsătoriÅ£i să se roage neîncetat. Un anumit timp de înfrânare e însă necesar pentru cei căsătoriÅ£i spre a gusta din dulceaÅ£a unei rugăciuni mai îndelungate ÅŸi mai intense. De aceea e limpede de ce posturile, zilele de praznic, duminica, zilele de miercuri ÅŸi vineri sunt răstimpuri de înfrânare a soÅ£ilor. Se va spune că poate ei nu vor aceasta. Poate exista îngăduinţă de la caz la caz, însă, dacă sunt mădulare vii ale Bisericii, îşi supun cugetele ÅŸi dorinÅ£ele rânduielilor Bisericii.

16 RelaÅ£iile sexuale nu sunt întinate ÅŸi incompatibile cu rugăciunea. Dar ele arată că omul este încă trupesc ÅŸi rugăciunea lui nu are vigoarea necesară. De aceea se recomandă înfrânarea ÅŸi nu pentru că ar fi necurate relaÅ£iile trupeÅŸti. ÃŽn general – deÅŸi nu e neapărat regulă – o relaÅ£ie sexuală slăbeÅŸte tăria minÅ£ii ÅŸi ea nu se mai poate încorda în rugăciune. Ne referim la rugăciunea adâncă, nu la rostirea unor cuvinte.

17 Ideea este: „Ca să nu se creadă că cei căsătoriţi trebuie neapărat să se împreuneze. Dacă rezistă, ei pot trăi în înfrânare spre slava lui Dumnezeu. Cauza împreunării est neputinţa de a purta un război duhovnicesc, nu o lege imuabilă. Deci nu cutuma social sau alte criterii stabilesc împreunarea căsătoriţilor, ci capacitatea de a purta război duhovnicesc, sau în cazuri speciale, porunca expresă a lui Dumnezeu (cazul Sfintei Marta amintit mai sus, căreia i-a poruncit Dumnezeu să se căsătorească, deşi ea nu ar fi vrut).

18 Mulţi vor să spună că nu poţi să te înfrânezi, pentru că Dumnezeu nu îţi dă darul acesta. Şi dacă eşti chemat la căsătorie e musai să te căsătoreşti. Şi de aceea îşi întemeiază neputinţa pe harul lui Dumnezeu, însă sfântul arată că Sfântul Pavel numeşte căsători harismă nu în sensul tare, ci pentru a-i mângâia şi a nu-i deznădăjdui. E cert că pentru cel ce îşi  asumă conştient căsătoria aceasta poate să-l ducă la măsuri pe care uneori puţini călugări le au, cum sugera cuviosul Paisie Aghioritul.

19Dacă omul nu poate lupta, este mai bine să se smerească, preferând căsătoria. Dar e important să-şi vadă neputinţa, nu să învinuiască fecioria sau să încerce să apere căsătoria ca fiind p cale egală. Fiecare trebuie să înţeleagă care este calea cea mai sigură pentru sine spre mântuire. Lupta pentru mântuire nu are locul doi, ci toţi cei care ajung la final sunt câştigători ai premiului întâi, fiecare la categoria sa. Căci nici în luptele sportive nu concurează categoria muscă cu cea grea, ci medaliile se dau pe categorii de aceleaşi valoare.

20 Faptul că a fost dată direct de Hristos înseamnă că El însuÅŸi S-a referit concret la ea (aceasta înseamnă „nu eu”). Faptul că Pavel spune ceva înseamnă că Hristos nu S-a referit concret la acel lucru, dar dacă i S-ar fi cerut părerea, ar fi spus exact ce a spus ÅŸi Pavel, căci în Pavel tot Hristos grăieÅŸte. Deci „eu” ÅŸi „nu eu” nu înseamnă că una este inspirată – cea de la Hristos – ÅŸi una oarecum mai omenească – cea a lui Pavel -, cum adesea înÅ£eleg unii.

21  În general, căsătoria, din cauza iubirii de sine a oamenilor, devine pricină de dezbinări, nu de unire cum îi este de fapt scopul. Pentru aceea sfântul avertizează că mai bine este să te lipseşti de ceva care ar putea produce nereguli decât să te scârbeşti după aceea de pe urma acelui lucru. În general, oamenii nu dau vina pe ei, ci pe căsătorie, pe diferite circumstanţe, şi astfel ajung să fie hulite lucrurile sfinte precum căsătoria.

22 Aici se dezvăluie caracterul foarte adânc al căsătoriei. Esenţa ei nu constă în relaţia sexuală ci într-o unire cu adâncul celuilalt. Chiar şi relaţia sexuală trebuie jertfită pentru a păstra unitatea familiei.

23  Nădejdea mântuirii soţului necredincios uşurează mult povara vieţuirii cu un necredincios. Partenerul credincios trebuie să rabde atacurile demonice venite prin soţul său care nu e conştient de ele. Prin această răbdare alungă duhurile răutăţii de la celălalt şi îi dă posibilitatea să aleagă calea credinţei. Dacă nu l-ar răbda, înseamnă că alege să-şi lase aproapele în mâna diavolului, şi prin aceasta dovedeşte că el însuşi nu este de fapt creştin adevărat.

24 Acrivia credinţei fără dragoste smerită nu face multe parale în ochii lui Dumnezeu. Dar nici faptele de dragoste fără dreapta credinţă nu sunt primite, cum e cazul sutaşului Corneliu.

25 Cazul cu unul din soţi credincios şi unul necredincios se referă la situaţia când cei doi vieţuiau împreună şi după aceea unul dintre ei a cunoscut credinţa creştină, nu la situaţia când un creştin drept slavilor se căsătoreşte cu o necreştină sau cu una de o crednţă eretică, în acest din urmă caz înseamnă că acel creştin nu este adevărat creştin, căci frumuseţea femeii sau bogăţia sau alte elemente au atârnat mai mult în inima lui decât dragostea pentru Hristos. În acest caz nu mai poate birui curăţia creştinului drept slăvitor necurătia ereticului sau necredinciosului. Se constată că, de multe ori, partenerul eretic sau necredincios îl determină pe cel credincios să renunţe la credinţa sa sau să se răcească faţă de ea. Această biruinţă a curăţiei credinciosului asupra necurăţiei necredinciosului nu
este o chestiune juridică şi formală, ci ea depinde de tăria cu care fiecare îşi trăieşte convingerea. Dacă cel necredincios este mai tare în patima lui decât soţul credincios, îl va birui pe acesta din urmă şi îl va supune patimii sale. Un caz celebru este Solomon, care a ajuns idolatru din cauza femeilor. Există desigur şi cazuri speciale când Dumnezeu blagosloveşte o relaţie între un credincios şi un necredincios sau eretic, dar aceasta se întâmplă din preştiinţa Sa că cel necredincios sau eretic se va întoarce la dreapta credinţă prin nevoinţa celui credincios. Spre exemplu, în acest sens, avem cazul Sfinţilor Nona şi Grigorie, părinţii dumnezeiescului Grigorie Teologul, însă regula Bisericii rămâne cea stabilită de canonul 72 al Sinodului VI ecumenic. Căsătoriile mixte sunt, în principiu, lepădare de Hristos. Cum pot cei doi să trăiască taina Bisericii şi a lui Hristos din momentce nu împărtăşesc taina dreptei credinţe?

26 Sfântul se leagă de aspectul trupesc al nunÅ£ii, anume de relaÅ£iile sexuale, deoarece ÅŸi acestea, Å£inând cont de slăbiciunea omului, pot fi folosite spre mântuire. Dacă omul necredincios, el nu poate înÅ£elege relaÅ£ia duhovnicească. RelaÅ£ia trupească în acest ca este mijlocul prin care el pricepe dragostea ce i-o poartă celălalt. Deci cât timp există o relaÅ£ie de deschidere între soÅ£i, ea poate fi folosită spre a converti pe cel necredincios la Hristos. Dar când chiar ÅŸi această relaÅ£ie este avariată, atunci, nemaifiind nici o legătură, nici măcar cea mai animalică ÅŸi pătimaşă, nu mai este nici o ÅŸansă de îndreptare. TotuÅŸi există ÅŸi cazuri în care prin răbdarea soÅ£ului credincios faţă de partenerul care desfrânează acesta din urmă îşi dă seama de greÅŸeală ÅŸi se întoarce la credinţă (a se vedea asemene cazuri în cartea cuviosului Paisie Aghioritul, ViaÅ£a de familie, Ed. Evanghelismos BucureÅŸti, 2003, cap. „Prin răbdare se menÅ£ine familia”, p. 47) Ca ÅŸi indicaÅ£ie generală mântuirea familiei depinde foarte mult de capacitatea de jertfă ÅŸi renunÅ£are a membrilor credincioÅŸi.

27 El se împreunează cu desfrânata de bunăvoie, ştiind că este păcat acest lucru Deci el acceptă să se întineze, în cazul soţului idolatru, el nu mai alege, ci este legat de nevoie de acela, prin relaţia pe care au avut-o înainte de a şti de Hristos. În cazul în care de bună voie se căsătoreşte cu un necredincios, din cauza poftei sau a banilor ele., atunci el de bună voie acceptă să se întineze. Neîntinarea are loc doar în cazul în care cei doi ai fost împreună mai înainte şi apoi unul s-a convertit la dreapta credinţă. Prin botez omul se dezleagă de legătura pătimaşă faţă de trup. Orice păcat nu face decât să lege sufletul în
chip pătimaş de trup şi de lume. Asta înseamnă că orice acţiune pătimaşă a trupului se transmite în suflet, dar şi invers. Deci, în omul care face păcatul, duhul său nu mai are stăpânire asupra trupului, ci situaţia se inversează. Pe când în omul botezat şi conştient de har, orice acţiune a trupului este supusă puterii duhului său. Orice necredincios sau eretic are duhul necurăţit. Starea duhului său se transmite şi trupului, ca unul ce, fiind lipsit de simţirea conştientă a harul Duhului Sfânt, are sufletul legat pătimaş de trup. Cel credincios, în momentul când se atinge de trupul celui necredincios, are, prin trupul său, o anume părtăşie cu starea de înşelare a partenerului necredincios sau eretic. Dacă el este în dreapta credinţă şi în simţirea nemincinoasă a harului, curăţia duhului său biruieşte înşelarea care încearcă să se lipească de trupul său prin intermediul trupului partenerului, ba mai mult, puterea harului imprimată în trupul celui credincios începe să înrâurească şi trupul celui necredincios şi prin acesta şi duhul aceluia. Deci, până la urmăreşte vorba de un război al tăriei duhurilor soţilor.

28 Asebeia desemnează nu doar lipsa de credinţă în Dumnezeu, ci şi falsa adică erezia.

29 Aşadar, necurăţia ţine de alegerea minţii şi de voinţă, nu de fire. Firea poate fi înrâurită de starea alegerii noastre, dar ea în sine nu e necurată. Trupul ereticulu pângărit prin persistarea lui în erezie, dar odată cu întoarcerea la dreapta credinţă trupul lui se sfinţeşte. În acest sens spune sfântul că trupul ereticului nu este necurat, căci e făptura lui Dumnezeu. Necurată este doar alegerea lui, starea duhului său în care stă de bună voie.

30 Bărbatul credincios care vieţuieşte cu femeie necredincioasă.

31  Pentru că este legată adânc de bărbatul ei, fie şi prin relaţie trupească – care, totuşi, în general, nu poate să aibă loc fără vreo participare a sufletului -, poate exista nădejdea mântuirii ei.

32 Bărbatul credincios al unei femei care desfrânează. În acest caz se rupe şi uiţi legătură dintre soţi.

33 De vreme ce ea a desfrânat.

34 Adică bărbatul este pe drept soţul ei şi are un cuvânt de spus în ceea ce o priveşte.

35 Dar dacă există pericolul să se vatăme dreapta credinţă, trebuie ca cel credincios să se despartă, în acest sens călugăria este mai puternică decât nunta, deÅŸi se vehicula ideea că nunta ar fi „taină”, iar călugăria „ierurgie”. ÃŽnsă nu stau chiar aÅŸa lucrurile. ÃŽn multe cazuri de sfinÅ£i care au plecat de acasă fără să ÅŸtie soÅ£ii lor ÅŸi copiii (Sf. Matroana, 9 noiembrie, Sf. Simeon ÅŸi Ioan – 21 iulie etc.). Acest fapt arată că nunta, în aspec trupesc, nu este scop în sine, ci un mijloc – ca ÅŸi călugăria în aspectul ei formal – ca omul să ajungă la unirea cu Dumnezeu. Dar în esenÅ£a lor, atât căsătoria, cât ÅŸi călugăria trebuie trăite de orice creÅŸtin adevărat. Nuntă numim dobândirea conÅŸtiinÅ£ei că toată omenirea este un trup, mai bine zis, toată creaÅ£ia (căci de aceea ia omul o soÅ£ie străină ÅŸi o iubeÅŸte mai mult decât pe cei de un sânge cu el, ca să se arate că scopul adânc al căsătoriei este de a ajunge la conÅŸtiinÅ£a că trebuie să iubească pe tot omul la fel de mult), iar călugărie faptul că omul este unit singur cu singurul Dumnezeu, fără să-i mai despartă nimic creat.

36 Adică despre cei care s-au căsătorit pe când erau păgâni sau eretici şi apoi unul din ei a trecut la creştinismul dreptslăvitor. Doar pentru acest caz, repetăm, este valabil ceea ce spune Sfântul Pavel, şi nu pentru căsătoriile mixte de bună voie. Căsătoriile mixte do bună voie conţin în germene lepădarea de bună voie de dreapta credinţă. Aşa a făcut Ahav cu Isabela, în Vechiul Testament (III Regi 16, 31).

37  Deci, înÅ£elesul este: sfinÅ£enia celui credincios este mult mai puternică decât necurăţia celui necredincios, încât starea aceluia aproape că se pierde în faÅ£a puterii celui credincios cu adevărat. Åži e firesc, căci în creÅŸtinul ortodox sălăşluieÅŸte puterea lui Hristos Care e Dumnezeu, iar în necredincios, puterea satanei care e făptură. Atât de mare este diferenÅ£a între sfinÅ£enia creÅŸtinului ÅŸi necurăţia păgânului, cât este între puterea dumnezeiască ÅŸi cea drăcească, în plus, acest mod de adresare este ÅŸi un impuls dat celui necredincios spre a dori ÅŸi el adevărul. De remarcat că omul nebotezat nu poate avea decât dorirea adevărului, nu adevărul. AcÅ£iunea celui credincios este tocmai să-l aducă pe celălalt la dorirea adevărului, căci adevărul se descoperă personal fiecăruia, fără ca omul să facă ceva din partea sa. Adevărul se descoperă omului ca răspuns la dorinÅ£a lui de adevăr, dar experienÅ£a adevărului nu poate fi produsă prin nici un act omenesc sau creat. Textul grecesc este acesta: ina ekperiusias tonfobon echele Å£es gynaikos. Periusia înseamnă îmbelÅŸugare, ceea de e de prisos. ÃŽn traducere l-am înÅ£eles cu referire la „bogăţia [periusia] curăţiei”, despre care a fost vorba mai sus. Dar se poate înÅ£elege ÅŸi cu privire la limbajul folosit de Sfântul Pavel, adică ceea ce numim azi un „abuz de limbaj” (atunci când se foloseÅŸte puÅ£in hiperbolic un cuvânt, pentru a se sublinia o idee anume). Åži atunci traducerea ar fi: „folosind un abuz de limbaj, ca să alunge frica femeii”. Adică a spus că bărbatul necredincios se sfinÅ£eÅŸte, nu pentru că se sfinÅ£eÅŸte realmente, ci pentru ca să alunge frica femeii cu privire la o eventuală necurăţie a ei.

38 Păgână sau eretică.

39 „Necurat” ar fi fost dacă ÅŸi mama ÅŸi tata ar fi fost necuraÅ£i ÅŸi lipsiÅ£i de dreapta credinţă, iar „pe jumătate curat”, dacă numai unul din soÅ£i e în dreapta credinţă iar celălalt nu e.

40 Copilul devine sfânt doar prin botez, adică printr-un act în care e implicată libera alegere şi lăuntrul omului. Sfinţi i-a numit prin faptul că sfinţenia soţului drept slavitor are mai multă greutate decât necurăţia celui necredincios.

41 Necredinciosul care insistă ca cel credincios să renunţe la credinţa sa.

42 Deci, rămânerea cu cel necredincios nu trebuie să fie o complacere în acea situaţie, o resemnare indiferentă sau al cărei scop ţine doar de lumea aceasta (de pildă, să nu rămână copiii fără tată, că nu am alt acoperiş etc.), ci partea credincioasă trebuie să se roage, sfătuiască, să lumineze pe celălalt şi toată râvna lui să fie numai spre acest lucru. Dar de multe ori cel credincios rabdă ocara credinţei sale nu de dragul mântuirii celuilalt ci pentru confortul propriu şi atunci răbdarea lui nu atrage harul şi convertirea celuilalt.

43  În sensul că nu e obligatoriu să-l mântuiască. Mântuirea femeii nu este strict condiţionată de mântuirea soţului, pentru că el are liberă alegere şi ea nu-l poate obliga Dacă el nu vrea să se mântuiască, nu înseamnă că femeia, pentru că e legată de el prin căsătorie, nu se mântuieşte.

44 Toate aceste diferenţe ţin de chipul lumii acesteia trecătoare. Credinţa însă priveşte realităţile veşnice. Pentru cel ce trăieşte acolo, cele de aici nu mai au valoare.

45 Deci, atâta timp cât aceste elemente accidentale nu vătăma dreapta credinţă, omul nu trebuie să-şi facă probleme şi să dorească altceva. Trebuie să ia atitudine doar atunci când împrejurările îl obligară se lepede de credinţă. De pildă, dacă femeia necredincioasă îi cere bărbatului să se lepede de credinţă, atunci el trebuie să se despartă. Dar dacă ea îl acceptă aşa, trebuie să rămână cu ea. În acest mod trebuie judecat faţă de toate celelalte care ţin de condiţia lumii acesteia trecătoare.

46 La fel inteligenţa, frumuseţea, talentele etc. sunt accidente care nu determină starea duhovnicească a omului. Depinde cum sunt folosite. Noi cei pătimaşi însă facem toate judecăţile de valoare în funcţie de accidente, nu de esenţa lucrurilor

47Prin botez, robul care avea până atunci conştiinţa de rob şi se întrista în starea aceea primea conştiinţa cîă el nu mai este rob. Nu se mai simţea rob chiar dacă în ochii oamenilor era încă rob. Criteriile sale lăuntrice nu mai ţineau de starea de rob.

48 Atunci când acceptă să facă păcatul pentru cele ale lumii.

49 Nu încălca pentru dorinţele oamenilor şi ale tale voia lui Dumnezeu.

52 De bunătăţile veacului viitor.

53 în sensul că nunta sau lipsirea de ea au implicaţii atât la nivelul realităţilor veşnice, cât şi la nivelul realităţilor trecătoare. Sfântul Pavel arată de ce e mai bună fecioria, dar îl Insă pe fiecare să aleagă.

54 Deci, întreaga înÅ£elepciune – fecioria lăuntrică ÅŸi înfrânarea, în general este scopul ÅŸi al nunÅ£ii dintâi, ÅŸi al celei de-a doua. Sinonime pentru întreaga înÅ£elepciune suni „înfrânarea” ÅŸi „sfinÅ£irea”.

55Se referă la tratatul Despre feciorie, EA. IBMBOR, Bucureşti, 2001.

56 Idee fundamentală. Scopul adânc atât al fecioriei, cât şi al nunţii este să-l aducă pe om la vederea lui Dumnezeu. Toate celelalte implicaţii şi scopuri ale nunţii sunt subordonate acestuia. Şi fiecare va primi darul în funcţie de scopul spre care tinde. Acest scop adânc a fost comentat de Sf. Maxim Mărturisitorul în Ambigua, când spune că la Schimbarea la Faţă erau prezenţi Moise şi Ilie, adică un căsătorit şi un necăsătorit. Scopul celor două căi, după Sf. Maxim, este vederea luminii taborice.