din „”Margaritare””
Încep prin a aduce mulţumită lui Dumnezeu, care m-a învrednicit să am în faţă această mult dorită carte ajunsă în ziua de azi o raritate; dar pe cât este de rară pe atât este de bună. O adevărată comoară de învăţături. Cunoscând deci marea bogăţie ce se ascunde în ea, m-am îndemnat şi eu cu smeritele mele mijloace, dar mai mult cu nădejdea la Bunul Dumnezeu să înmulţesc şi eu după putere cuvântul adevărului, spre folosul tuturor ce îl vor citi.
Căci deÅŸi suntem într-o epocă a maximei dezvoltări ÅŸtiinÅ£ifico-tehnologice, totuÅŸi pe plan spiritual, duhovnicesc nu am progresat cu nimic. Căci tot acelaÅŸi patimi ÅŸi păcate stăpânesc pe oameni ca ÅŸi pe vremea Sf. Ioan celui cu gură “de aurâ€. Åži fiecare din noi poate constata acest lucru, această stare de fapte. TotuÅŸi oare ce s-a schimbat? Doar forma păcatului, fondul în sine rămânând acelaÅŸi. Ca urmare ÅŸi astăzi după 16 veacuri aceste cuvinte au rămas valabile. Ne par vii cu o mare putere de înrîurire în sufletele noastre. Ele ne ating le simÅ£im puterea de parcă ni s-ar adresa ÅŸi nouă în chip profetic. Mari bărbaÅ£i trăitori ai cuvântului au fost sfinÅ£ii. Ei au ÅŸtiut să deosebească fondul de formă să pună accentul pe rădăcina păcatului ÅŸi nu pe formele lui care nu au număr.
Rădăcina este voinÅ£a pătimaşă iar frunziÅŸul, mulÅ£imea de forme ale păcatului, ca voinţă pătimaşă materializată. Căci desăvârÅŸirea nu-i altceva decât stârpirea acestei rădăcini (voinÅ£a pătimaşă ca potenţă a libertăţii voinÅ£ei), îndreptându-ne cu toată libertatea spre Virtutea supremă – Dumnezeu iubire.
Şi pentru că nu toţi avem darul pătrunderii raţiunilor lucrurilor, să ne punem nădejdea în călăuzele pe care ni le-a dat Dumnezeu, şi anume pe Sf. Părinţi, care se fac prezenţi peste veacuri în lume prin cuvânt, şi prin rugăciunea lor neîncetată pentru noi către Dumnezeu.