Cuvânt la 27 Decembrie

din “Predici la duminici si sarbatori”

Cuvânt la 27 Decembrie,
în ziua Sf. Arhidiacon Ştefan

„ Scoţându-l afară din cetate, îl ucidea cu pietre.
Iar martorii ş-au pus hainele sale lângă picioarele
unui tânăr, ce se chema Saul.” (Fapt. VII, 58)

Cugetare asupra morţii Sf. Ştefan şi întoarcerea Sf. Pavel

Inainte de întoarcerea sa la credinţă Pavel sau Pavlu a umplut Ierusalimul de sânge, el sugruma pe cei credincioÅŸi, prigonea pe Apostoli, ÅŸi a ajutat la uciderea sfântului Åžtefan, ÅŸi nu cruÅ£a nici bărbaÅ£i nici femei. Ascultă, cum vorbeÅŸte de aceasta ucenicul său Sf. Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor: „Pavel strică Biserica, mergând prin case si trăgând bărbaÅ£i ÅŸi femei îi da la temniţă” (Fapt. VIII, 3).

AÅŸadar lui nu-i ajungeau locurile publice, el străbătea încă ÅŸi prin case. Luca zice răspicat, nu că Pavel „scotea pe bărbaÅ£i ÅŸi pe femei”, ci că „ii trăgea afară”, spre a arăta, că furia lui se aseamănă unei fiare sălbatice. Åži nu numai bărbaÅ£i, ci ÅŸi femei trăgea afară, căci el nesocotea firea, nu cruţă nici sexul, ÅŸi nu simÅ£ea compătimire către slăbiciune, însă ceea ce il împingea la aceasta nu era ura, ci o râvnă mincinoasă.

Pentru aceasta alţi iudei care făceau aceeaşi, erau mai vrednici de osândă decât dânsul, căci ei o făceau din ură sau din dorul slavei, ca să-şi câştige un nume mare în popor; el însă făcea aceasta din râvnă către Dumnezeu, negreşit din o râvnă mincinoasă şi fără de minte.

Aceia nu prindeau femeile dintre cei credincioÅŸi, ci numai pe bărbaÅ£i, pentru că ei vedeau, că prin faptele ÅŸi prin minunile acelora ei îşi pierdeau stima, ce avusese până atunci; Pavel dimpotrivă, tocmai pentru că lucra din râvnă, s-a înfuriat asupra tuturor. Sfântul Luca ÅŸtia toate acestea. Văzând el însă, că setea lui Pavel de sângele creÅŸtinilor nu s-a potolit încă, de aceea povesteÅŸte el mai departe: „Pavel suflă cu groază ÅŸi cu ucidere asupra ucenicilor Domnului” (Fapt. IX, 1).

Moartea lui Åžtefan ÅŸi prigonirea Bisericii, urmată după aceea, nu l-au îndestulat pe dânsul, ci el a mers mai departe ÅŸi furia lui nu avea margini, pentru că el era mânat de râvna cea oarbă. Abia întors de la uciderea Sfântului Åžtefan, el prigonea pe Apostoli, ÅŸi se asemăna cu un lup furios, care năvălind într-un staul si răpind ÅŸi sfâşiind un miel, prin aceea se face mai furios ÅŸi mai lacom de sânge. Tocmai aÅŸa a năvălit Saul asupra cetei bărbaÅ£ilor apostolici, a răpit de acolo un mieluÅŸel al lui Hristos, adică pe Sf. Åžtefan, l-a sfâşiat, ÅŸi prin aceasta s-a făcut mai cumplit decât înainte. De aceea zice istoria Apostolilor: „Pavel încă suflând cu îngrozire”, s.c.

A cui sete de sânge nu s-ar fi săturat cu moartea Sfântului Åžtefan? Pe cine nu a fi împăcat blândeÅ£ea celui ucis? Pe cine n-ar fi muiat rugăciunea lui pentru ucigaÅŸi, când el a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapt. VII, 5, 9). Dar tocmai pentru că Domnul n-a socotit păcatul acesta, de aceea din gonaci s-a făcut încă un propovăduitor al Evangheliei. Adică curând după moartea lui Åžtefan, Pavel s-a întors la credinţă, ÅŸi Dumnezeu a ascultat rugăciunea aceluia, în adevăr, Åžtefan merită să fie ascultat, atât pentru viitoarea însemnătate a Apostolului Pavel, cât ÅŸi pentru cuprinderea cea slăvită a rugăciunii sale, căci în ea se zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”!

Această rugăciune trebuie să o asculte toţi cei ce au vrăjmaşi, şi sunt jigniţi de dânşii. Când ţi-ar fi făcut vrăjmaşii tăi mii de jigniri, totuşi nu te-au ucis cu pietre, ca pe Ştefan. Dar uită-te, ce s-a întâmplat. S-a astupat un izvor al creştinătăţii, adică Sfântul Ştefan, dar s-a deschis în locu-i un altul, care a curs în mii de pâraie şi râuri.

Când a amuţit gura lui Ştefan, a răsunat trâmbiţa Sfântului Pavel. Aşa Dumnezeu nu părăseşte nici odinioară pe cei ce năzuiesc la dânsul, ci le dăruieşte mai mult, decât le-ar fi luat vrăjmaşii. Adevărat, iudeii prin uciderea Sfântului Ştefan au răpit un luptător slăvit din oastea creştinească, dar Hristos l-a înlocuit cu altul şi mai slăvit, adică cu Sfântul Pavel.

Cu toate acestea, „Pavel încă sufla cu îngrozire”. Acest „încă” ne duce la o altă gândire mai departe. Pe când el încă se înfuria, pe când el încă turba ÅŸi era la culmea zgomotului său, pe când el gândea încă la ucidere ÅŸi omor, Hristos l-a atras la sine. N-a aÅŸteptat, până ce patima lui se va domoli, sau furia lui să se potolească, sau urgia lui să se îmblânzească. Nu l-a atras la sine după ce s-ar fi liniÅŸtit, ci l-a îmblânzit tocmai, când acela era mai tare înfuriat, spre a arăta puterea sa prin aceea, că el pe prigonitorul cel mai grozav l-a biruit ÅŸi l-a învins în mijlocul zgomotului ÅŸi al turbării sale.

Noi mai mult admirăm pe un doctor, când el poate birui puterea frigurilor, în timpul când acelea sunt mai cumplite. Tocmai aceasta s-a întâmplat la Pavel. Pe când el era în fierbinţeala cea mai mare a frigurilor, s-a pogorât glasul Domnului ca o rouă asupra lui, şi l-a slobozit cu totul din boala lui.

„Pavel încă sufla cu îngrozire ÅŸi cu ucidere asupra ucenicilor Domnului”. El acum a lăsat mulÅ£imea cea mare în liniÅŸte ÅŸi s-a repezit asupra căpeteniilor Bisericii. Precum cel ce voieÅŸte să dezrădăcineze un arbore, lasă ramurile să stea, dar taie rădăcinile, aÅŸa a năvălit Saul asupra Apostolilor ÅŸi cu aceasta voia să smulgă rădăcinile propovăduirii Evangheliei, însă el a rătăcit; căci adevăratele rădăcini ale Evangheliei nu erau ucenicii Domnului, ci Domnul ucenicilor.

De aceea el a zis: „Eu sunt butucul viei, iar voi viÅ£ele” (Ioan. XV, 5). Cu cât viÅ£ele se taie mai mult, cu atâta odrăslesc altele noi, ÅŸi încă în număr mai mare decât înainte. Åžtefan s-a tăiat, iar Pavel a odrăslit în locul lui, ÅŸi împreună cu dânsul toate miile, care au crezut El.

Istoria Apostolilor povesteşte mai departe: „Şi a fost, când s-a apropiat Saul de Damasc, fără de veste a strălucit peste el lumină din cer. Şi căzând la pământ, a auzit glas zicându-i: Saule, Saule, de ce mă prigoneşti? (Fapt. IX. 3,4).

Pentru ce însă n-a venit glasul mai întâi? Pentru ce a trebuit să strălucească mai înainte lumina? Pentru ca el să poată auzi glasul în linişte. Căci un om, care cu totul a pironit gândirea sa la un lucru şi totodată este înfuriat, nu se poate lăsa de obiceiul său, chiar de ar striga la dânsul mii de glasuri. El este cu totul  cuprins de obiceiul său. Deci pentru ca să nu se întâmple aceasta şi cu Saul, şi pentru ca el, zăpăcit de smintirea faptelor sale de până acum, să nu audă glasul său, să-l nesocotească, căci toată ţintirea lui era îndreptată la stârpirea Bisericii lui Hristos; de aceea Domnul mai întâi i-a răpit vederea ochilor, a liniştit prin aceasta duhul lui cel întărâtat, a alinat furtuna sufletului său, şi a restatornicit odihna şi liniştea în duhul lui.

Atunci a venit glasul de sus, pentru ca el, curăţit de mândria cea deÅŸartă, să socotească cu mintea trează ÅŸi cugetătoare cuvintele cele mai departe ale Domnului. „Saule, Saule, ce mă goneÅŸti”? Acestea mai nu seamănă a fi cuvintele unui pedepsitor, ci mai vârtos ale unuia, care voieÅŸte să se îndrepteze. „Ce mă goneÅŸti”? Aceasta vrea să zică: despre ce lucru mare sau mic ai tu să te jeluieÅŸti asupra mea? De ce ai tu să te tânguieÅŸti asupra mea? Poate pentru că eu am sculat morÅ£ii voÅŸtri, am curăţit leproÅŸii voÅŸtri, am izgonit duhurile cele rele? Dar pentru aceasta eu trebuie să fiu închinat, iar nu prigonit! „Saule, Saule, ce mă goneÅŸti? Iată tu acum zaci la pământ ÅŸi eÅŸti legat fără lanÅ£uri. Ca ÅŸi când un stăpân prinde pe robul său cel fugar, care a făcut multe rele, porunceÅŸte să-l lege, si apoi zice către dânsul: „Ce trebuie să fac eu acum cu tine? Iată acum ai căzut în mâinile mele”: aÅŸa a grăit acum Hristos către Pavel, când acesta prins, zăcea pe pământ, plin de frică ÅŸi de tremur, lipsit de toată puterea ÅŸi miÅŸcarea. „Saule, Saule, ce mă goneÅŸti”? Ce o să iasă din această pornire a ta? Ce vrea această turbare? La ce slujeÅŸte această râvnă fără de vreme? Ce alergi tu pretutindeni, ca să duci pe oameni legaÅ£i la Ierusalim? (Fapt. IX. 2). De ce această nebunie? Iată acum tu nu te mai poÅ£i miÅŸca, nici măcar a vedea pe cei ce îi prigoneÅŸti! Tu, care cutreieri pretutindeni cu atâta râvnă, acum singur ai nevoie de un conducător, ÅŸi fără dânsul nu poÅ£i merge un pas! AÅŸadar Hristos de aceea a zis către dânsul: „Ce mă goneÅŸti”? pentru ca Saul să cunoască, că tot ce făcuse el înainte împotriva credincioÅŸilor, Hristos numai a îngăduit; cele dinainte nu sunt dovadă de slăbiciune, întâmplarea cea de faţă nu este semn al asprimii Domnului, ci întru cele de mai înainte el a arătat îndelungă-răbdare ÅŸi păsuială, în cele de faţă îngrijirea sa pentru Saul.

Ce a făcut acum Pavel? El a zis: „Doamne cine eÅŸti tu”? (Fapt. IX, 5). Din îngăduinÅ£a cea de mai înainte ÅŸi din orbirea sa cea de acum el a cunoscut că este Domnul; era convins acum despre puterea lui, ÅŸi zicea: „cine eÅŸti tu, Doamne”?

Vezi tu felul cel bun al sufletului său şi duhul lui cel slobod? Vezi tu inima lui cea sinceră? El nu se împotriveşte, nu se oţărăşte, ci îndată cunoaşte pe Domnul. El nu face ca iudeii, care, când vedeau morţi sculaţi, orbi cu vederea dobândită, şi leproşi curăţiţi, nu numai nu alergau la marele făcător de minuni, ci încă îl porecleau înşelător, şi în mii de chipuri căutau a-L vătăma. Pavel n-a făcut aşa, el îndată s-a întors.

Dar ce zice acum Hristos către dânsul: „Eu sunt Iisus, pe care tu goneÅŸti”. (Fapt. IX, 5). Pentru ce nu zice El: „Eu sunt Iisus cel înviat, Iisus cel ce sade de-a dreapta Tatălui”? Pentru ce zice El: „eu sunt Iisus, pe care tu goneÅŸti”?

Pentru ca să atingă inima lui, ÅŸi să frângă sufletul lui. Ascultă pe însuÅŸi Sfântul Pavel, cum el încă după mulÅ£i ani, după ce el săvârÅŸise nenumărate fapte mari, pururea vedea înfrângerea ÅŸi căinÅ£a sa si zicea: „Eu sunt mai micul apostolilor, si nu sunt vrednic a mă chema Apostol, pentru că am gonit Biserica lui Dumnezeu” (1 Cor. XV, 9).

Dacă el şi după un timp atât de îndelungat, şi după ce săvârşise atâtea fapte mari, totuşi pururea se pâra pe sine, ce trebuie oare să fi suferit el în acea clipă, când Domnul a atins inima lui şi a frânt sufletul lui, atunci când el nu avea în conştiinţa sa nici o faptă bună, ci numai prigonirea sa cea înfricoşată?

Cu toate acestea unii ne aruncă împotrivire si zic: „Ce minune mare este aceasta, că Pavel s-a întors, când Dumnezeu i-a aruncat acel glas aÅŸa zicând ca o funie pe grumaz ÅŸi l-a tras la sine cu de-a sila”? Rogu-vă îngăduiÅ£i-mi luare aminte a voastră. Această împotrivire o fac oamenii cei ce vor a-ÅŸi dezvinovăţi necredinÅ£a lor. AÅŸadar ce zice reclama lor? „Cu de-a sila, zic ei, a tras Dumnezeu pe Pavel la sine, ÅŸi dacă s-ar întâmpla ÅŸi cu noi aceasta, ÅŸi noi am crede ÅŸi ne-am îmbunătăţi”. Dar spune mie, o omule, cu ce de-a sila a tras Dumnezeu la sine pe Pavel? „L-a chemat din cer”, zici tu. Bine, dar Dumnezeu te cheamă si pe tine astăzi, tocmai prin cuvintele, pe care le-ai auzit; totuÅŸi tu nu asculÅ£i.

Vezi tu că aici nu este vorba de nici o silă? Căci dacă Dumnezeu ar sili, ÅŸi tu ar trebui să asculÅ£i. Iar dacă neascultarea ta vine de la voia cea slobodă, tot aÅŸa slobodă trebuie să fi fost ÅŸi ascultarea lui Pavel. Dar ca să vedeÅ£i, că strigarea ce a venit la Pavel, deÅŸi a confăptuit mult la mântuirea lui, el însă totuÅŸi de bună voia sa s-a lipit de Domnul, voiesc să vă arăt aceasta ÅŸi din altă întâmplare, încă ÅŸi iudeii au auzit odinioară un glas din cer, ÅŸi încă glasul Tatălui, care la Iordan public a declarat pe Hristos de Fiu al Său cu cuvintele: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru carele am bine-voit” (Mat. III, 17).

Dar măcar că iudeii au auzit aceasta, totuÅŸi ziceau: „Acesta este un înÅŸelător ÅŸi amăgitor” (Mat. XXVII, 63). AÅŸadar ei s-au împotrivit InsuÅŸi lui Dumnezeu ÅŸi au grăit împotriva glasului celui dumnezeiesc.

Spre a asculta de acest glas, se cerea o inimă bine formată ÅŸi sinceră, ÅŸi un suflet, care să nu fi fost mai dinainte cuprins de patimi. Aici a venit glas din cer, ÅŸi acolo glas din cer, însă cu deosebire, că Pavel a ascultat de acest glas, iar iudeii i s-au împotrivit. Ba încă ei n-au auzit numai glasul, ei au văzut încă ÅŸi pe Sfântul Duh în chip de porumb, ÅŸi au auzit mărturia lui Ioan, care zicea: „Eu nu sunt vrednic, ca să dezleg cureaua încălţămintelor Lui” (Ioan. l, 27; Luc. III, 16). Ei totuÅŸi nu au crezut. Cu totul altminterea a urmat Apostolul Pavel. El numai o singură dată a auzit glasul Aceluia, pe care el Il gonea, ÅŸi îndată a alergat la Dânsul, îndată a ascultat ÅŸi s-a întors din toată inima.

Dacă veÅ£i voi să-mi mai hărăziÅ£i luare-amintea voastră, aÅŸ vrea să vă mai aduc ÅŸi o altă întâmplare. Åži iudeii au auzit o dată glasul a InsuÅŸi Fiului, ÅŸi tocmai aÅŸa ca Pavel, ÅŸi în asemenea împrejurări, ÅŸi totuÅŸi nu au crezut întru El. Pavel a auzit glasul în timpul, când el se înfuria, când el se turba, când el gonea. Tocmai aÅŸa s-a întâmplat ÅŸi cu iudeii. Cum ÅŸi când? Ei s-au dus noaptea, cu făclii, cu felinare ÅŸi cu arme, ca să-L prindă (Ioan. XVIII, 3). Ei socoteau că năvălesc asupra unui om simplu. Dar când Hristos a voit să le arate puterea Sa, ÅŸi să le dovedească, că El este Dumnezeu ÅŸi că ei calcă împotriva boldului (Fapt. IX, 5), aÅŸa a grăit către dânÅŸii: „pe cine căutaÅ£i”? (Ioan XVIII, 4). Ei sta cu totul aproape de El ÅŸi nu-L vedeau. El InsuÅŸi, pe care ei căutau, i-a adus la Sine, pentru ca ei să poată vedea, că El de bunăvoie se supune patimilor, ÅŸi că ei nu L-ar fi putut prinde, dacă El InsuÅŸi n-ar fi voit.

Sau cum L-ar fi putut ei prinde, dacă ei nu-L puteau afla? Ce zic eu: nu-L puteau afla? Ei nu putuse nici să-L vadă, când El sta înaintea lor. Ba chiar şi când El vorbea cu dânşii, ei încă nu ştiau, cine stă înaintea lor.

AÅŸa de tare lovise El ochii lor cu orbire. Dar glasul său a putut încă mai mult, că a aruncat pe prigonitorii săi la pământ. Adică, când El a zis: „Eu sunt”, ei s-au tras îndărăt ÅŸi au căzut la pământ (Ioan XVIII, 6). Precum glasul cel din cer a răsturnat pe Pavel, tot aÅŸa El a aruncat la pământ pe toÅ£i aceÅŸti iudei, ÅŸi precum Pavel nu putea să vadă pe acela, pe care el prigonea, tot aÅŸa nu puteau nici ei să vadă pe acela, pe care Il căutau.

Precum Pavel a fost lovit cu orbire tocmai în timpul furiei sale, aşa au fost şi ei loviţi cu orbire în mijlocul turbării lor. Lui i s-a întâmplat aceasta, când se ducea să prindă pe ucenicii lui Hristos, iar lor li s-a întâmplat, când ei voiau să prindă pe Insuşi Hristos.

Acolo erau legături, şi aici legături, acolo prigonire, şi aici prigonire, acolo orbire, şi aici orbire, acolo glasul Domnului, şi aici glasul Domnului, dovada puterii lui Hristos este aceeaşi aici şi acolo, aceleaşi mijloace mântuitoare pentru întoarcerea prigonitorilor s-au întrebuinţat în amândouă întâmplările, dar nu în amândouă întâmplările au urmat aceeaşi îndreptare.

Căci chiar între bolnavi era o foarte mare deosebire. Din toate acestea tu poţi trage încheierea, că Pavel n-a fost silit la credinţă şi la întoarcere, ci aceasta a venit din felul cel bun al sufletului său şi din inima lui cea sinceră. Aşadar voi ştiţi, că Dumnezeu nu face silă celor ce nu vor să vină la Dânsul, dar trage la sine pe cei ce au bunăvoinţă la aceasta.

Dumnezeu nu sileşte pe nimeni la mântuire cu puterea, dar el voieşte ca toţi să se mântuiască.

Aceasta o spune de-a dreptul Apostolul Pavel în întâia sa Epistolă către Timotei cu cuvintele: „Dumnezeu voieÅŸte, ca toÅ£i oamenii să se mântuiască ÅŸi la cunoÅŸtinÅ£a adevărului să vie” (l Tim. II, 4). Dar cum se întâmplă, că nu toÅ£i se mântuiesc, când totuÅŸi Dumnezeu voieÅŸte ca toÅ£i să se mântuiască? Aceasta vine de acolo, că nu fiecare voinţă omenească urmează voinÅ£ei lui Dumnezeu, iar el nu sileÅŸte pe nimeni cu puterea.

AÅŸa zice ÅŸi Domnul către Ierusalim: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, ÅŸi nu aÅ£i voit”, însă ce adaugă el la aceasta? „Iată se lasă casa voastră pustie”. (Luc. XIII. 34, 35). AÅŸadar vezi tu, că noi pierim, chiar când Dumnezeu voieÅŸte a ne mântui, noi însă nu voim a alerga la Dânsul.

Scriind noi acestea, să gândim la bunătatea Domnului nostru, şi după putere să căutăm a face viaţa noastră vrednică de harul său, pentru ca să dobândim mântuirea cea veşnică. De care fie ca să ne împărtăşim prin harul si prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine lauda si slava, acum, şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.