din “Omilii la Postul Mareâ€
„Cine eÅŸti tu?”
(In. 1, 19)
Folosul mărturisirii si al cercetării conştiinţei în toate zilele
De vreme ce noi, ori aici, ori în viaÅ£a cea viitoare, neapărat trebuie să ne întristăm pentru păcatele noastre, apoi este mai bine ca noi să facem aceasta aici decât în acea lume. De unde reiese aceasta ? Din cuvintele Psalmistului, precum ÅŸi din Evanghelie. Adică Psalmistul zice: „Cine în iad se va mărturisi Å£ie ?” (Ps. 6, 6). El cu aceasta voieÅŸte să spună că cineva nu se va putea mărturisi Domnului în iad, ci că această mărturisire acolo nu va putea ajuta la nimic. AcelaÅŸi lucru ne-a învăţat Hristos într-o pildă (Lc. 16, 19 ÅŸi urm.). Era un sărac, cu numele Lazăr, peste tot plin ele bube ÅŸi ele umflături, ÅŸi cuprins de o boală nevindecată. Åži era un bogat, care nu da nimica săracului, măcar din firimiturile sale. Dar ce trebuie să povestesc eu toată pilda?    Voi o cunoaÅŸteÅ£i cu desăvârÅŸire: nemilostivirea bogatului, cum el nu hrănea pe sărac, dar ÅŸi nevoia ÅŸi foamea
acestuia, cu care el de-a pururea avea a se lupta. AÅŸa s-a petrecut cu dânÅŸii în viaÅ£a aceasta. Iară după ce amândoi au murit, bogatul acela a văzut pe cel sărac în sânul lui Avraam. Si ce a zis ? „Părinte Avraame”, a zis el, „trimite pe Lazar să-ÅŸi întingă vârful degetului său în apă, ÅŸi să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta” (Lc. 16, 24). Vezi răsplătire ? El nu dăduse aceluia nici măcar firimiturile ÅŸi ele aceea acum nu primeÅŸte nici o picătură ele apă; „căci cu ce măsură veÅ£i măsura, zice Hristos, cu aceeaÅŸi vi se va măsura ÅŸi vouă” (Mc. 4, 24). Åži ce a răspuns Avraam la rugămintea bogatului ? „Fiule! i-a zis el, tu ai primit cele bune în viaÅ£a ta, iară Lazăr cele rele. Iară acum acesta se mângâie, iară tu te chinuieÅŸti (Lc. 16, 25).
Dar să ne întoarcem iarăşi la propunerea noastră, că cineva trebuie să se pocăiască de păcatele sale încă în viaţa aceasta. Aşa că vă poftesc, vă rog şi vă conjur, ca aici să plângem pentru păcatele noastre, aici să suferim pentru dânsele. Aici trebuie să ne arunce în întristare cuvintele cele de pedeapsă ale preotului, ca să nu ne înspăimânte în acea lume adevăratele pedepse ale lui Dumnezeu. Aici trebuie să ne rănească predicarea, pentru ca să nu ne roadă în acea lume viermele cel neadormit. Aici arde-ne dojana şi mustrarea, pentru ca să nu ne ardă acolo focul iadului. Este drept ca aceia care suferă aici, acolo să se mângâie, iară aceia care aici trăiesc în desfătari şi cu uşurătatea minţii, şi nu le pasă nicidecum de păcatele lor, este drept ca acolo, neapărat, să plângă şi să se vaiete şi să scrâşnească din dinţi.
Aceste cuvinte nu sunt ale mele, ci sunt tocmai cuvintele Aceluia care are să ne judece în acea lume. El zice: „FericiÅ£i cei ce plâng, că aceia se vor mângâia; dar vai vouă, care râdeÅ£i acum, că veÅ£i plânge ÅŸi vă veÅ£i tângui” (Lc. 6, 25). AÅŸadar, este mult mai bine a schimba un necaz scurt si o durere scurtă pe niÅŸte bunuri ÅŸi bucurii veÅŸnice ÅŸi nepieritoare, decât a se desfăta cineva ÅŸi a fi uÅŸuratic la minte în această viaţă scurtă ÅŸi trecătoare, iar apoi a cădea într-o pedeapsă veÅŸnică.
Dar poate că te ruşinezi a-ţi mărturisi păcatele tale ?
O, ce nebunie ! Mai vârtos trebuie să te ruÅŸinezi de a săvârÅŸi păcatele ! Noi însă facem dimpotrivă. Noi săvârÅŸim păcatul fără nici o ruÅŸine ÅŸi fără groază, dar când trebuie să ne mărturisim, atunci ne ruÅŸinăm ÅŸi stăm pe gânduri, pe când ar trebui să fim voioÅŸi ÅŸi gata la aceasta. Căci nu este ruÅŸine a se pârî cineva pe sine pentru păcat, ci este o faptă dreaptă ÅŸi îmbunătăţită. Dacă aceasta nu ar fi o faptă dreaptă ÅŸi bună, Dumnezeu n-ar fi îngăduit răsplătire pentru dânsa. Iară, cum că mărturisirea păcatelor se răsplăteÅŸte ele Dumnezeu, poÅ£i a te încredinÅ£a de la Profet, cand zice: „Spune tu faradelegile tale întâi, ca să te îndreptezi” (Is. 43, 26).
Şi cine poate să se ruşineze de mărturisirea păcatelor sale, prin care tocmai are să se libereze de păcate ? Sau nu cumva Dumnezeu ne porunceşte a mărturisi păcatele noastre, pentru ca să ne poată pedepsi ? Nici vorbă că El nu ne porunceşte aceasta pentru ca să ne poată pedepsi, ci pentru _ca să ne poată ierta.
La judecătoriile lumeÅŸti, într-adevăr, se întâmplă că după mărturisirea vinovăţiei, urmează pedeapsa. Pentru ca cineva să nu tăgăduiască de frica pedepsei păcatele sale ÅŸi înaintea lui Dumnezeu, de aceea Psalmistul a zis: „MărturisiÅ£i-vă Domnului, că este bun, iar mila Lui este veÅŸnică” (Ps. 106, 1). Nu cumva El nu ÅŸtie păcatele tale, dacă tu nu I le mărturiseÅŸti ? Iară dacă El le ÅŸtie, atunci ce-Å£i foloseÅŸte tăcerea ? Sau poÅ£i tu oare să te ascunzi cumva ele ochii Lui ? Chiar de n-ai mărturisi tu păcatele tale,
El totuşi le ştie. Iară dacă le mărturiseşti, El le uita.
„Iată, zice El, Eu sunt Dumnezeu, Cel ce ÅŸterg fărădelegile tale ÅŸi păcatele tale nu le voi mai pomeni” (Is. 43, 25). Vezi ? El zice: „Nu le voi mai pomeni”. Prin aceasta arată El iertarea. Tu însă trebuie să pomeneÅŸti păcatele tale pentru ca să ai prilej de a te îndrepta. Sfântul Pavel, ÅŸtiind aceasta, totdeauna amintea păcatele sale deÅŸi Dumnezeu nu le mai pomenea, ÅŸi zicea: „Nu sunt vrednic a mă chema apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu.” (I Cor. 15, 9); ÅŸi: „Hristos a venit în lume pentru ca să mântuiască pe cei păcătoÅŸi, dintre care cel dintâi sunt eu.” (I Tim. 1, 15). El nu zice „am fost cel dintâi”, ci „sunt cel dintâi”: deÅŸi Dumnezeu îi iertase păcatele sale, totuÅŸi la Pavel niciodată nu s-a stins pomenirea păcatelor sale celor iertate. Cele pe care Dumnezeu le ÅŸtersese, el însuÅŸi le făcea cunoscute. Dumnezeu 1-a numit pe Sfântul Pavel „vas ales”, (F. A. 9, 15). Iară el se numea pe sine „cel dintâi între păcătoÅŸi”. Deci, fiindcă el însuÅŸi necontenit pomenea păcatele sale, poÅ£i tu să judeci cât de mult a pomenit Dumnezeu faptele cele îmbunătăţite.
Dar ce zic eu, că nu este ruşine a-şi mărturisi cineva păcatele sale pomenirea păcatelor noastre este cu mult mai mărită decât pomenirea faptelor noastre celor bune.
Pomenirea faptelor noastre celor bune nu numai că nu ne dă vreo strălucire, ba chiar aduce asupra noastră ruşine şi osândire; pe când pomenirea păcatelor noastre ne umple de o veselă asigurare şi îndreptare la Dumnezeu. Cine ne spune aceasta ? Fariseul şi vameşul. Acesta din urmă şi-a mărturisit păcatele sale şi s-a dus îndreptat de dânsele; iară celălalt şi-a numărat faptele sale cele bune şi s-a pogorât mai jos decât vameşul. Vezi câtă vătămare se aduce cand cineva pomeneşte faptele sale cele bune şi cât folos se pricinuieşte cand cineva nu uită păcatele sale ? Si aceasta nu este de mirare.
Căci cine pomeneÅŸte faptele sale cele bune, cade în mândrie ÅŸi semeÅ£ie, dispreÅ£uindu-i pe ceilalÅ£i oameni, ca fariseul acela. El n-ar fi ajuns la o fală aÅŸa de mare ÅŸi n-ar fi zis: „nu ca ceilalÅ£i oameni” (Lc. 17, 11) dacă n-ar fi pomenit postul ÅŸi zeciuielile sale. Dimpotrivă, pomenirea păcatelor noastre smereÅŸte duhul nostru, ne învaţă a fi cumpătaÅ£i, si prin cumpătare ne dobândeÅŸte bunăvoinÅ£a lui Dumnezeu. Ascultă numai, cum ne porunceÅŸte Hristos să nu pomenim faptele noastre cele bune: „Când aÅ£i făcut toate, ziceÅ£i: robi netrebnici suntem” (Lc. 17, 10). El vrea să zică: mărturiseÅŸte tu numai că eÅŸti un rob netrebnic, iar Eu nu te voi face aÅŸa, dacă tu vei mărturisi înjosirea ta, ci te voi mări ÅŸi te voi încununa.
Ai văzut tu oare dovezile cele multe ce Å£i-am înfăţiÅŸat, că pomenirea păcatelor noastre ne este ele folos, că pomenirea faptelor noastre celor bune ne este foarte păgubitoare; pe de altă parte, că noi vom fi pedepsiÅ£i dacă nu vom pomeni păcatele noastre ÅŸi că, dimpotrivă, vom primi răsplătire dacă vom pierde din pomenire faptele noastre cele bune ? Trebuie oare să vă mai arăt ÅŸi în alt chip că tocmai pomenirea păcatelor este cea mai mărită faptă bună ? Ascultă pe cucernicul Iov ! Cum el, printre altele, a fost mărit ÅŸi strălucit cu deosebire prin mărturisirea păcatelor sale, când zicea: „Nu m-am ruÅŸinat de mulÅ£imea gloatei ca să nu mărturisesc păcatele mele” (Iov 31, 33-34). El cu aceasta voieÅŸte să zică: nici când mulÅ£imea oamenilor celor asemenea mie nu m-a adus la aceea, ca să mă ruÅŸinez de mărturisirea păcatelor. Si ce ar folosi a ascunde păcatele înaintea oamenilor, când Judecătorul ÅŸtie toate ? Si ce poate vătăma, când oamenii ÅŸtiu păcatele mele, dar Judecătorul mă liberează de pedeapsă ?
Chiar de m-ar osândi toţi, iară Judecătorul mă iartă, nu-mi pasă de toate osândirile lor! Şi iarăşi, de m-ar lăuda şi m-ar admira oricine, iară Acela, Judecătorul, m-ar osândi, nu mi-ar fi de nici un folos hotarârea cea priitoare a tuturor celorlalţi. La El, la Judecătorul cel dumnezeiesc, trebuie să ne uităm pretutindeni şi de-a pururea, făcând cu păcatul tocmai aşa cum facem cu averea noastră, în toate zilele ne chemăm slugile înaintea noastră şi le cerem socoteală de ceea ce au cheltuit, şi noi putem vedea ce ne-a mai rămas. Si dacă vedem că ne-a rămas prea puţin, ne silim în tot chipul a spori veniturile noastre, ca să nu ajungem la lipsă şi nevoi. Aşa sa facem şi în privinţa faptelor noastre. Să chemăm conştiinţa noastră, ca să ne dea socoteală de-spre vorbele şi faptele, despre gândurile şi poftele noastre. Să ispitim dacă aici toate sunt curate şi dacă nu s-a făcut ceva spre vătămarea noastră, să cercetăm ce cuvânt rău s-a rostit spre hulă, spre ruşine şi spre batjocură; să cercetăm ce gând a ademenit ochiul nostru la o privire necurată şi ce plan am făcut noi spre vătămarea noastră, fie cu mâinile, fie cu limba, fie cu ochii. Să ne lăsăm de risipele cele netrebnice, iar ce am cheltuit cu fără socotinţă, să împlinim în alt chip.
In locul cuvintelor celor nefolositoare, în viitor să facem rugăciune, în locul privirii celei necurate să punem postul şi milostenia.
Dacă noi nu vom aduna comoară în chipul acesta şi nu vom depune în această comoară fapte bune, vom cădea în cea mai mare sărăcie a sufletului şi ne vom arunca în osânda focului celui veşnic. Când e vorba de averea noastră, noi adeseori dimineaţa facem socoteală, când suntem singuri şi nimeni nu ne împiedică, nici nu ne tulbură. Atunci să dăm noi înşine socoteală de toate cele ce am făcut şi am vorbit ziua. Dacă vedem că am păcătuit, să înfrânăm sufletele noastre, să pedepsim inima noastră, iar duhul nostru să-1 umplem cu chinul pocăinţei, pentru ca după ce ne vom scula iarăşi, niciodată să nu mai cutezăm a ne arunca în aceeaşi prăpastie a păcatului, căci se vor simţi încă urmele pedepsei din ziua trecută.
Pe lângă aceea, nici un timp nu este mai potrivit pentru această îndeletnicire cu cercetarea conÅŸtiinÅ£ei ca timpul serii. Ascultă ce zice Psalmistul: „Cele ce ziceÅ£i întru inimele voastre, întru aÅŸternuturile voastre vă umiliÅ£i” (Ps. 4, 5).
Multe se întâmplă cu noi în curgerea zilei, care noi am dori să nu se fi întâmplat; prietenii noştri ne jignesc, slugile ne duc la mânie, femeia ne supără, fiul ne necăjeşte, vuietul grijilor şi al treburilor vremelnice şi lumeşti ne înconjoară din toate părţile. Dar când noi suntem liberi de toate acestea, seara, când suntem singuri si în linişte, atunci să ne judecăm pe noi înşine, pentru ca prin aceasta să facem pe Dumnezeu milostiv către noi. Căci precum focul repede mistuie si stârpeşte spinii, aşa de uşor sufletul stârpeşte păcatele sale, când cu osârdie gândeşte la dânşele.
Iară Dumnezeu, al cărui har este mai mare decât păcatele noastre, El, care şterge fărădelegile noastre, să ierte şi greşalele noastre şi să ne facă părtaşi împărăţiei cerurilor, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia, împreună cu Tatăl şi Sfântul Duh, se cuvine cinstea, acum şi în vecii vecilor! Amin.