Cuvant la Duminica a patra a Sfântului si Marelui Post

din “Omilii la Postul Mare”

„Iară fariseii grăiau:
cu domnul dracilor scoate pe draci”
(Mt.. 9. 34; Lc. 11, 15)

Despre post şi despre patima defăimării

Precum după sfârÅŸitul iernii, când începe vara corăbierul duce în mare vasul său, ostaÅŸul curăţă armele sale ÅŸi îşi pregăteÅŸte calul său de război, lucrătorul de pământ îşi ascute secera, călătorul începe cu curaj călătoria sa cea îndelungată ÅŸi luptătorul se găteÅŸte pentru arena, aÅŸa ÅŸi noi, când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostaÅŸii să curăţim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuÅ£im secerile noastre, precum corăbierii împotriva valurilor, poftelor celor fără de rânduială să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer ÅŸi precum luptătorii să ne gătim pentru luptă. Căci creÅŸtinul este un lucrător de pământ, un corăbier; un ostaÅŸ, un luptător ÅŸi un călător. De aceea zice ÅŸi Apostolul Pavel: „îmbrăcaÅ£i-vă cu toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, 11-13).
Dacă eşti tu luptător, trebuie sa paşeşti pe locul luptei dezbrăcat; dacă eşti ostaş, trebuie să te arăţi la bătălie înarmat. Cum însă sunt cu putinţă amândouă aceste deodată ? Totodată a fi dezbrăcat şi înarmat? Ascultă! Dezbracă-te de treburile lumeşti şi vei fi gol ca un luptător, armează-te cu armele duhului şi vei fi înarmat ca un ostas;  dezbracă grijile cele vremelnice, căci timpul postului este un timp de luptă, armează-te cu armele duhului, căci nouă ne stă înainte un greu război împotriva Satanei şi a puterii lui. De aceea noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca de nimic, şi să fim înarmaţi din toate părţile, pentru ca să nu putem fi răniţi de nicăieri. Lucrează acum ogorul sufletului tău, smulge spinii şi pălămida, seamănă în locul lor cuvântul lui Dumnezeu, pune şi sădeşte plantele cele frumoase ale înţelepciunii, şi atunci tu vei fi un duhovnicesc lucrător de pământ. Secera duhului tău, care se tocise prin necumpătare, prin post iarăşi se va ascuţi; pregăteşte-te de călătorie la cer, păşeşte pe calea cea aspră şi îngustă, căci cel subţiat prin post poate mai uşor să treacă prin uşa cea strâmtă. Furtuna patimilor trebuie acum să o linişteşti, valurile poftelor celor fără rânduială să le domoleşti, corăbioara sufletului tău să o scapi, să întrebuinţezi toată prevederea şi vei fi un cârmaci duhovnicesc. La toate acestea postul ne dă prilej şi învăţătură. Eu însă înţeleg nu postul cel obişnuit, ci postul cel adevărat, adică nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă şi înfrânarea de la păcate; căci nu, singur postul bucatelor în sine, ci numai postul cel adevărat poate mântui pe om.
AÅŸadar, pentru ca noi să nu ne ostenim în zadar si să ni se răpească folosul postului, să cercetăm cum ÅŸi în ce chip trebuie să postim. Fariseul acela din Evanghelie încă postea (Lc. 18, 10 ÅŸi urm.), dar aceasta nu i-a folosit la nimic, ci s-a întors deÅŸert în casa sa, pe cand vameÅŸul, care nu postise, 1-a întrecut. Ninivitenii au postit ÅŸi iarăşi au dobândit harul lui Dumnezeu. Dar ÅŸi jidovii posteau, fără ca aceasta să-i fi mântuit. Să vedem acum ce însuÅŸiri a avut postul ninivetenilor si prin ce au îmblânzit ei mânia cea mare a lui Dumnezeu. Era oare postul lor numai înfrânare de mâncare ÅŸi îmbrăcarea hainelor de jale ? Nicidecum, ci era o schimbare a toată viaÅ£a lor. De unde ÅŸtim aceasta ? De la însuÅŸi profetul. Când el vorbeÅŸte despre mânia lui Dumnezeu ÅŸi despre postul ninivetenilor, ÅŸi despre iertarea dumnezeiească, cea dobândită, arată ÅŸi temeiul acestei iertări prin cuvintele: „Căci Dumnezeu a văzut faptele lor” (Iona 3, 10). Care fapte? Oare înfrânarea lor de la mâncare ÅŸi purtarea hainelor ele jale? Nu, ci tăcând despre aceasta, zice: „Fiindcă fiecare a părăsit calea sa cea rea, Domnului i-a părut rău de nenorocirea ce voia a aduce asupra lor”. AÅŸadar, vezi că ninivetenii nu prin înfrânarea de la mâncare, ci prin schimbarea vieÅ£uirii lor au scăpat de primejdia cea mare ÅŸi iarăşi au împăcat pe Dumnezeu.
Dar eu zic aceasta nu pentru a înjosi postul, ci pentru a-1 cinsti cu adevărat, căci cinstea postului stă nu întru înfrânarea de la mâncare, ci întru înfrânarea de la păcate, iar cine mărgineşte postul său numai la a nu mânca, acela necinsteşte postul mai mult.
Tu posteÅŸti! Bine, dar arată-mi aceasta prin fapte ! Prin ce fapte ? – întrebi tu.
Iată: când vezi un sărac, fie-Å£i milă de dânsul; când vezi un vrăjmaÅŸ, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele tău norocit, nu-1 pizmui. Å¢ine ochii tăi în frâu, ca să nu arunce priviri poftitoare ÅŸi necurate. Nu numai gura ta trebuie să postească, ci încă ÅŸi ochii ÅŸi urechile, picioarele ÅŸi mâinile ÅŸi toate membrele trupului tău. Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă ÅŸi de lăcomia câştigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă ÅŸi cu aprindere. Privirea este mâncarea ochilor. Dacă privirea este neiertată, păcătoasă, vătăma postul, ducând tot sufletul la pierdere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui privirea cea păcătoasă. Tu te înfrânezi de carne. Bine. Dar nu-Å£i lăsa nici ochii a căuta la pofta cărnii, încă ÅŸi urechile tale trebuie să postească. Dar postul urechii stă în a nu asculta clevetirile ÅŸi vorbele cele rele asupra cuiva. Căci se zice în Sfânta Scriptură: „Să nu asculÅ£i vorbele cele mincinoase” (leÅŸ. 23, 1). încă ÅŸi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruÅŸine ÅŸi de înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi, dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca niÅŸte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun al fraÅ£ilor noÅŸtri ?
Defăimătorul, într-adevăr, sfâşie ÅŸi mănâncă pe aproapele său. Despre aceasta vorbeÅŸte Pavel, când zice: „Iară de vă muÅŸcaÅ£i unul pe altul ÅŸi vă mâncaÅ£i, căutaÅ£i să nu vă mistuiÅ£i unul de către altul” (Gal. 5, 15). DeÅŸi nu ai înfipt dinÅ£ii tăi în carnea, nici în trupul aproapelui tău, dar ai muÅŸcat sufletul lui cu clevetirea ta, 1-ai rănit cu bănuiala ta cea rea, Å£i-ai pricinuit Å£ie însuÅ£i, lui ÅŸi multor altora înmiite daune. Căci tu, prin clevetirea aproapelui tău, ai făcut mai rău pe cel ce te-a ascultat; de este el un păcătos, acum va fi mai îndrăzneÅ£, căci cunoaÅŸte un tovarăş al păcatului său; de este el un drept, acum uÅŸor se va amăgi întru mândrie ÅŸi prin păcatul altora va ti împins a cugeta lucruri înalte despre sine. Tu eÅŸti vinovat încă ÅŸi prin aceea că numele lui Dumnezeu se huleÅŸte; căci precum prin vederea faptelor celor bune numele lui Dumnezeu se cinsteÅŸte, aÅŸa prin descoperirea păcatelor El se defăima ÅŸi se necinsteÅŸte. Pe lângă aceasta, pe omul pe care îl defaimi, prin defăimarea ta 1-ai făcut mai fără de ruÅŸine ÅŸi totodată mai învrăjmăşit asupra ta.
Să nu-mi zică nimeni că numai când ar vorbi cineva neadevărul despre aproapele său, atunci 1-ar defăima, iară nu când vorbeşte adevărul. Nu, nu este aşa; căci si aceea este o călcare de lege, când cineva vorbeşte asupra aproapelui ceva de rau, care este adevărat. Fără îndoială şi fariseul acela numai adevăr a vorbit despre vameşul, şi totuşi aceasta nu i-a ajutat, iar toate faptele lui cele bune au fost zadarnice. Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe fratele tău, văzându-i păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-1 îndeosebi, povăţuieşte-1, mângâie-1.
Arată păcătosului că tu îl iubeşti, dovedeşte-i că numai din îngrijire pentru dânsul si pentru că voieşti binele lui, iară nu spre a-1 ruşina, pomeneşti păcatele lui. Arată-i cea mai mare dragoste şi prietenie, fără să te ruşinezi a face toate, dacă ţinta ta este de a-1 face mai bun. Aşa fac adeseori doctorii, care măgulesc pe bolnavii cei nesupuşi, spre a-i îndemna să primească doctoriile cele vindecătoare. Fă şi tu aşa şi arată preotului rănile aproapelui tău. Aceasta înseamnă a te îngriji de dânsul şi a te interesa ele îmbunătăţirea lui.
Dar sfătuirea mea nu priveÅŸte numai pe aceia care vorbesc rău de alÅ£ii, ci ÅŸi pe aceia care aud niÅŸte asemenea vorbe. Pe aceÅŸti din urmă îi sfătuiesc eu aÅŸ astupa urechile ÅŸi a urma psalmistului, care zice: „Urât-am pe cel ce grăieÅŸte rău în ascuns despre aproapele său” (Ps. 100, 5). VoieÅŸte cineva să-Å£i spună ceva despre altul, zi-i: dacă voieÅŸti, să lauzi pe cineva cu bucurie, voi pleca urechea mea. Iară de voieÅŸti să vorbeÅŸti rău despre cineva, eu voi astupa urechile mele la vorbele tale. Căci ce-mi va folosi mie a afla că acesta sau acela este un păcătos ? Mai zi defăimătorului: „Pentru noi înÅŸine trebuie să ne îngrijim, cum am putea să dăm seamă de păcatele noastre ÅŸi să întoarcem grija la cercetarea propriei noastre vieÅ£i”. Căci cu ce ne-am putea noi dezvinovăţi ÅŸi afla iertare, cand noi nu ne îngrijim de treburile noastre proprii, dar ne ocupăm aÅŸa de mult cu cele străine ? Este necuviincios când cineva trece pe lângă o casă, a se uita înăuntru cu curiozitate, iscodind ce se face acolo. Dar încă mai necuviincios ÅŸi mai nemoral este a iscodi viaÅ£a ÅŸi purtarea altor oameni.
Oamenii aceştia, care pururea se îngrijesc de cele străine, săvârşesc însă si o altă nebunie foarte mare. Dacă iarăşi au iscodit ceva, îndată o spun altuia, dar opresc pe acesta cu asprime de a mai spune cuiva, şi tocmai prin aceasta dau a înţelege că ei au săvârşit ceva vrednic de prihănit. Căci, dacă tu doreşti ca ceva să nu se mai spună, ar fi trebuit tu însuţi mai întâi de toate să nu spui. Voieşti tu ca ceva să nu fie cunoscut, atunci trebuie ca tu însuţi să o faci mai întâi. Dar dacă tu însuţi nu poţi tăcea, în zadar îndemni pe alţii la tăcere.
Dar poate tu vei zice: „Este foarte dulce ÅŸi plăcut a defăima pe altul”. Dimpotrivă, a nu defăima este plăcut. Cine a defăimat pe altul, cade în încurcături, se teme de urmările cele rele, se căieÅŸte, ÅŸi adeseori ÅŸi-ar muÅŸca limba; ÅŸi tremură, ca nu cumva ceea ce a spus să îi aducă o mare primejdie ÅŸi o cumplită daună. Dimpotrivă, cine stăpâneÅŸte limba sa, este liber de toată această mâhnire ÅŸi trăieÅŸte într-o liniÅŸte dulce. ,,De ai auzit ceva – zice înÅ£eleptul Sirah, las-o să moară în tine; fii liniÅŸtit, nu vei crăpa din aceasta” (Sir. 19, 10). Ce vrea să zică aceasta: „Lasă-o să moară în tine” ? Aceasta vrea să zică: stârpeÅŸte-o, îngroap-o, fă-o să nu mai iasă afară.
Aşadar, înainte de toate, trebuie să te fereşti a asculta pe cel ce vorbeşte rău de aproapele tău. Iară dacă ai auzit ceva asemenea, îngroap-o, omoar-o în tine, dă-o uitării, ca să fie ca şi cum nu ai fi auzit-o. Atunci vei putea să petreci o viaţă liniştită, paşnică. Dacă defăimătorii vor vedea că dispreţul nostru îi ajunge mai degrabă pe dânşii decât pe cei defăimaţi, atunci ei curând se vor lăsa de obiceiul lor cel rău, vor părăsi păcatul lor, iar pe viitor vor grăi bine despre aproapele; iară despre noi vor spune cu laudă că suntem mântuitorii şi binefăcătorii lor.
Deci să fugim, iubiţilor, de defăimări, şi să recunoaştem că patima defăimării este o cursă a Satanei şi o groapă plină de răutate şi de pândituri.
Căci diavolul pentru aceea ne-a împins la acest obicei rău, pentru ca noi să nu ne îngrijim de mântuirea sufletului nostru, iar ca răspunderea noastră să o facă mai mare. Şi defăimarea nu numai pentru aceea este ceva rău, pentru că noi avem să dăm seamă despre fiecare cuvânt, ci şi pentru aceea că defăimarea ne răpeşte orice dezvinovăţire pentru păcatele noastre, făcându-le mai grele şi mai de osândit.
Cine critică cu amărăciune păcatele altora, acela nu are a aÅŸtepta nici o iertare pentru păcatele sale. Căci Dumnezeu ne va judeca nu numai după mărimea păcatelor noastre, ci ÅŸi după cum am judecat noi pe alÅ£ii. De aceea Hristos a zis: „Nu judecaÅ£i, ca să nu fiÅ£i judecaÅ£i” (Mt. 7, 1).
Aşadar, păcatul nostru în acea lume se va arăta nu numai aşa cum este el în sine, ci, prin judecata noastră cea aspră despre aproapele, el se va face mai grozav şi mai vrednic de osândă. Dimpotrivă, cel domol, cel iubitor de oameni, cel blând micşorează mărimea păcatelor sale.
Aşadar, în acest sfânt timp al postului să alungăm toată defăimarea din gura noastră, fiind convinşi, că de am mânca numai cenuşă, această viaţă aspră nu va putea folosi, dacă nu ne vom înfrâna totodată de prihanire şi de defăimare. Să postim deci, iubiţilor, în aşa chip, ca noi să ne înfrânăm nu numai de la mâncare, ci şi de la păcate. Atunci noi încă din viaţa de acum vom avea bună nădejde de mântuire, iară în viaţa cea viitoare ne vom apropia de Hristos cu o veselă încredere şi vom putea gusta bunurile cele negrăite ale cerului, de care fie să ne împărtăşim cu toţi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor ! Amin.