din “Omilii la Postul Mareâ€
Zis-a Domnul către iudei:
„Cine dintre voi Mă vădeÅŸte pre Mine pentru păcat ?”
(In. 8, 46)
Conştiinţa noastră ne pârăste pe noi
Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit ÅŸi priveghetor necontenit – conÅŸtiinÅ£a. Intr-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care să fie aÅŸa de treaz, precum conÅŸtiinÅ£a noastră. Dintre judecătorii omeneÅŸti, unii se mituiesc, alÅ£ii se câştigă prin măguliri, alÅ£ii se intimidează prin frică, ÅŸi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conÅŸtiinÅ£ei nu se biruieÅŸte prin toate acestea, ci poÅ£i să măguleÅŸti, să dai daruri, să ameninÅ£i sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar ÅŸi asupra gândurilor tale celor păcătoase. Si tocmai cel ce a săvârÅŸit păcatul se osândeÅŸte pe sine, chiar când nu-1 părăsesc alÅ£ii. Si aceasta nu se întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viaÅ£a. De ar fi trecut oricât de mult timp, conÅŸtiinÅ£a niciodată nu uită cele petrecute, atât în timpul când se săvârÅŸeÅŸte păcatul, cât ÅŸi înainte ÅŸi dupa săvârÅŸirea lui, se ridică asupra noastră ca un pârâş complet, iară mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în timpul săvârÅŸirii păcatului, suntem beÅ£i ÅŸi nu băgăm seama la conÅŸtiinţă aÅŸa de bine, dar după ce păcatul s-a săvârÅŸit ÅŸi s-a isprăvit, iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al căinÅ£ei. Aici se întâmplă cu totul împotriva celor ce zice Sfânta Scriptură despre femeile născătoare, înainte de naÅŸtere pătimesc dureri multe ÅŸi nesuferite, iară după ce au născut, ele simt uÅŸurare ÅŸi durerile trec (In. 16, 21). La păcat, dimpotrivă. Câtă vreme purtăm în noi voinÅ£a cea păcătoasă, ne bucurăm ÅŸi suntem veseli, iar după ce am născut în lume copilul cel rău, adică păcatul, atunci cunoaÅŸtem urâciunea lui, atunci simÅ£im durerile, atunci păţim chinuri mai mari decât femeile ce se află în durerile naÅŸterii. De aceea vă îndemn, păziÅ£i-vă chiar de la început, să nu zămisliÅ£i în voi o poftă rea; iară dacă am zămislit-o atunci să înăbuÅŸim în noi sămânÅ£a cea rea. Dacă însă ÅŸi la aceasta am fost leneÅŸi, atunci, îndată ce păcatul s-a arătat în faptă, să-1 omoram prin mărturisire ÅŸi lacrimi ÅŸi prin paza asupra noastră înÅŸine. Căci nimic nu este pentru păcat aÅŸa de omorâtor ca pâra asupra noastră înÅŸine ÅŸi osândirea de noi înÅŸine, unită cu pocăinÅ£a ÅŸi cu lacrimile. De aceea osândeÅŸte păcatul tău, ÅŸi te vei libera de o grea povară.
După ce un părinte a pedepsit de multe ori pe fiul său, dar cunoaşte că acela rămâne neîndreptat, atunci el public se leapădă de dânsul, îl goneşte din casa sa şi-1 desparte de familie. Dar conştiinţa nu urmează aşa. După ce a grăit o dată, şi de două ori, şi de trei ori, şi de zece mii de ori, fără ca tu s-o fi ascultat, ea totuşi vorbeşte din nou şi nu încetează până la răsuflarea cea mai de pe urmă. Acasă, pe uliţă, la masă, la târg, pe cale, ba adeseori şi în visuri, pune înaintea ochilor noştri icoanele păcatelor noastre.
Şi socoteşte înţelepciunea lui Dumnezeu ! Conştiinţa n-are trebuinţă să ne pârască necontenit, căci noi n-am putea purta povara cand ea ar vorbi contra noastră neîncetat. Dar Dumnezeu n-a făcut conştiinţa aşa de slabă, încât să slăbească după întâia şi a doua amintire. Dacă ea în toate zilele şi în toate ceasurile ne-ar chinui cu boldul său, noi am fi înăbuşiţi de descurajare. Dacă din contră, după întâia sau a doua amintire ar înceta cu pâra sa, foarte puţin folos ne-ar aduce. De aceea Dumnezeu a rânduit aşa, ca să ne mustre conştiinţa de multe ori şi cu sârguinţă, dar totuşi nu neîncetat; de multe ori, pentru ca să nu cădem în uşurătatea minţii, ci până la moarte să rămânem treji; nu neîncetat şi fără răgaz, ca să nu ne descurajăm, ci câteodată să ne liniştim, să ne mângâiem şi să putem iarăşi răsufla. Pe cât de pierzător şi aducător de grosolană nesimţire ar fi daca păcatele nu ne-ar pricinui nici o durere, tot aşa de vătămător ar fi dacă ar trebui ca noi să suferim această muncă de-a pururea şi peste măsură. Căci covârşirea necazului poate lipsi pe om de minte, copleşindu-i sufletul şi făcându-1 incapabil de orice bine. De aceea conştiinţa ne mustră numai din timp în timp, căci ea este destul de aspră, chinuindu-1 pe păcătos mai cumplit decât strămutarea.
Pe lângă aceasta, conştiinţa se deşteaptă şi strigă cu multă putere asupra noastră, nu numai când noi înşine păcătuim, ci şi când vedem pe alţii păcătuind. Când desfrânatul, tâlharul ş. a., măcar că nu se pârăşte pe sine, dar aude pâra asupra altora care au săvârşit aceleaşi păcate, se crede pe sine însuşi pedepsit, căci imputând altuia păcatele sale, iarăşi se înfăţişează cu vioiciune şi aceluia aducându-i aminte păcatele sale proprii. Acela se pârăşte, iar acesta, care a săvârşit aceleaşi păcate, nepârât de nimeni simte durerile pedepsei.
Dar tot aşa se întâmplă şi cu faptele cele mărite. Când alţii se laudă si se încununează, se bucură toţi cei ce au făcut aceleaşi fapte nobile, ca şi cum lauda aceea i-ar privi pe dânşii.
Deci cine poate fi mai nenorocit decât păcătosul care se doboară singur pe sine, când alţii se parase? Dimpotrivă, cine poate fi mai norocit, decât cel îmbunătăţit care se poate bucura împreuna şi atunci când alţii se laudă, căci lauda altora îi aduce aminte de faptele sale cele mărite. Aceasta este cu adevărat o întocmire care mărturiseşte înţelepciunea cea dumnezeiască, cu adevărat un semn al proniei lui Dumnezeu! Mustrarea conştiinţei, iubiţilor, este o ancoră sfântă a sufletului, care nu ne lasă să ne cufundăm cu totul în cursa păcatului. Căci nu numai când săvârşim păcatul, ci adeseori mulţi ani după aceea, conştiinţa iarăşi ne aminteşte nelegiuirile noastre cele vechi.
AÅŸa s-a întâmplat feciorilor lui Iacov. Când Iosif a zis către dânÅŸii: „LăsaÅ£i pe unul dintre voi aici, ÅŸi aduceÅ£i pe fratele vostru, iară dacă nu, veÅ£i muri”. Ce ziceau ei atunci între dânÅŸii ? „Noi suntem vinovaÅ£i pentru fratele nostru, că nu ne-a fost milă, când se ruga de noi” (Fac. 42, 16-21). AÅŸadar, iată, după cât de multă vreme ei iarăşi ÅŸi-au adus aminte de păcatul acela. Ei spuseră tatălui lor: „O fiară sălbatică a mâncat pe Iosif” (Fac. 37, 33), ÅŸi acum, când Iosif era de faţă ÅŸi-i asculta, se înfăţiÅŸează păcatul lor. Ce poate fi mai minunat decât acesta ? Aici vedem noi o judecată fără jeluire, o apărare fără pâră, o dovedire fără martori, fiindcă făptuitorii singuri s-au pârât, iar cele făcute în taină le-au vădit la lumină. Cine i-a convins, cine i-a silit să atingă iarăşi ceea ce săvârÅŸiseră de un timp atât de îndelungat ? Nu este oare limpede că conÅŸtiinÅ£a acest judecător nemituit ÅŸi neamăgit de-a pururea, zguduia sufletele lor, umplându-ÅŸi inimile lor de neliniÅŸte ? AÅŸa ni se întâmplă ÅŸi nouă adeseori cu păcatele noastre cele de mai înainte. Când suntem în nenorocire, iarăşi ne aducem aminte de vechile noastre călcări de lege.
Până aici am văzut că conştiinţa este judecătorul cel mai nemituit şi neobosit; să cumpănim acum în scurt adevărul: conştiinţă bună este cea mai mare mângâiere în nenorocire.
Pentru ce ne temem noi de moarte ? Pentru că nu avem o conştiinţă bună. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice alta. Căci pe cei îmbunătăţiţi nu-i poate vătăma nimic din toate acestea, nici nu le poate răpi norocirea lor cea lăuntrică.
Cine se nutreşte cu nădejdile cele mai mărite, nimic nu-l poate întrista.
Sau cine poate face ceva care să poată nelinişti pe un asemenea om nobil? Presupuneri că cineva îi răpeşte averea. Dar el are o comoară în cer! Cineva îl izgoneşte din patrie. Dar el are patria sa în cer ! Poate că cineva îl ferecă cu lanţuri. Dar el are o conştiinţă liberă, şi nu bagă în seamă închisoarea cea din afară ! însă poate că cineva ucide trupul lui. Totuşi el iarăşi va învia.
Precum cel ce se lupta cu umbra si bate aerul nu poate rani pe nimeni, asa si cel ce se lupta impotriva celui drept, se lupta numai cu umbra, cheltuieste zadarnic puterea sa, si nu poate sa aduca aceluia nici o lovire.
Daca poti tu să-mi asiguri dobândirea cerului, atunci poţi să mă omori astăzi, şi eu încă îţi voi mulţumi pentru aceasta, că tu aşa de repede m-ai pus în stăpânirea acelor bunuri mărite. Dar, va răspunde cineva, tocmai de aceea suntem noi îngrijiţi de moarte, căci din pricina mulţimii păcatelor noastre, avem puţină nădejde la împărăţia cerului. Dacă este aşa atunci încetează a te tângui împotriva morţii, tânguieşte-te mai vârtos asupra păcatelor tale, spre a te curati de dansele. Grozăvia morţii, aşadar, nu este însăşi moartea, ci conştiinţa cea rea; căci conştiinţa cea bună ridică chiar morţii groaza ei. Şi aşa este şi cu orice nenorocire.
In sfârÅŸit, să gândim ce dragoste mare ne-a arătat Dumnezeu prin aceea că ne-a dat conÅŸtiinţă! Fiindcă el cândva are să ne tragă la răspundere pentru păcatele noastre, de aceea a pus în inima noastră acest judecător nemituit, pentru ca el chiar aici pe pământ, să ne judece pentru păcatele noastre, să ne facă mai înÅ£elepÅ£i ÅŸi să ne mântuiască de înfricoÅŸata judecată viitoare. Pentru aceasta zice ÅŸi Pavel: „De ne-am fi judecat pe noi singuri, nu ne-am fi osândit” (I Cor. 11, 31). Deci, pentru ca să nu ne osândim acolo, ca să nu fim acolo traÅŸi la răspundere, să intre fiecare în conÅŸtiinÅ£a sa, să deschidă viaÅ£a sa ca pe o carte, să urmărească cu amănuntul toate păcatele sale, să spună hotărârea cea de judecată a sufletului care le-a săvârÅŸit, să pedepsească gândurile sale, să muncească ÅŸi să necăjească inima sa, iar pentru nelegiuirile sale singur să se supună la pedeapsă, osândindu-se pe sine, făcând pocăinţă aspră cu lacrimi, mărturisind păcatele sale, postind ÅŸi dand milostenie, săvârÅŸind înfrânare ÅŸi fapte de dragoste, pentru ca noi încă de aicea să lepădăm păcatele noastre; ÅŸi să ne puterm duce în acea lume cu o veselă siguranţă, prin harul ÅŸi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl ÅŸi cu Sfântul Duh se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.