Cuvânt la Duminica a VI-a după Pogorârea Sfântului Duh

din “Predici la duminici şi sărbători”

Cuvânt la Duminica a VI-a după Pogorârea Sfântului Duh

„ FraÅ£ilor, la rugăciune stăruiÅ£i!” (Rom. 12, 12)

Tâlcuire la  „Tatăl nostru…”

„Strâmtă este uÅŸa, zice Domnul, ÅŸi îngustă calea, care duce în viaţă, ÅŸi puÅ£ini sunt cei ce o află pe ea; dar largă este uÅŸa ÅŸi lată calea care duce în pierzare, ÅŸi mulÅ£i sunt cei ce intră printr-însa” (Mat. 7, 13-14).

De câte ori aud aceste cuvinte şi socotesc grijile cele multe ale oamenilor pentru lucruri deşarte; de atâtea ori mă uimesc despre adevărul acestor cuvinte. Toţi merg pe calea cea largă, toţi umblă numai după lucrurile cele pământeşti, şi niciodată nu se îndeletnicesc cu gândirea la cele veşnice. Toţi aleargă după poftele trupului, iar sufletele lor le lasă să se istovească de foame, măcar că sufletul lor în toate zilele de mii de ori se răneşte de păcat, ei însă nu simt răul, care i-a ajuns.

Când ne îmbolnăvim cu trupul, îndată alergăm la doctori, ba îi chemăm la locuinţele noastre, îi plătim cu îndestulare, le arătăm mare răbdare, şi ne supunem la cea mai dureroasă cură, pentru ca iarăşi să ne facem sănătoşi trupeşte, însă, dacă se îmbolnăveşte sufletul, cineva nu se tulbură de aceea, nici nu se îngrijeşte, ca iarăşi să se însănătoşeze, deşi noi ştim, că trupul este trecător şi muritor şi se aseamănă cu florile primăverii. Precum ele, aşa şi el se usucă, se vestejeşte şi putrezeşte. Despre suflet dimpotrivă ştim, că este împodobit cu nemurire, este făcut după chipul lui Dumnezeu, şi este stăpânitorul trupului.

Căci ceea ce este vizitiul pentru trăsuri, cârmaciul pentru corabie şi muzicantul pentru strune, aceea este, după voia plăsmuitorului, sufletul pentru vasul cel pământesc al trupului. El ţine frâul, el poartă cârma, el loveşte strunele, si când face aceasta într-un chip nimerit, trebuie să se producă melodia cea slăvită a faptei celei bune. Iar dacă el lasă să cadă tonurile, sau le suie peste cuviinţă, atunci piere atât meşteşugul, cât şi armonia. Deci de suflet nu se îngrijesc cei mai mulţi oameni, şi nu-l învrednicesc nici de puţină luare aminte, ci aplică tot timpul vieţii lor la îngrijirile trupeşti.

Unii se îndeletnicesc cu corăbieria, se luptă cu valurile şi cu vânturile, se clatină de-a-pururi între moarte şi viaţă, şi şi-au pus toată nădejdea pe o scândură stricăcioasă. Alţii aleg sudoarea lucrării pământului, înjugă taurii la plug, brăzdează şi răresc pământul, seamănă şi seceră, plantează şi adună roadele, şi tot timpul trece în astfel de osteneli. Iarăşi alţii aleg negustoria, de aceea fac călătorii depărtate pe apă şi pe uscat, preferă patriei străinătatea, îşi lasă rudele, prietenii, nevasta şi copiii şi aleargă în depărtare pentru un mic câştig.

Dar să număr eu oare toate meşteşugurile, pe care le-a născit omul pentru dragostea trupului, de care el este zi şi noapte buimăcit, pentru a se îngriji de trup, pe când sufletul îl iasă tulburat de foame, de sete, de necurăţie şi de murdărie, şi bântuit de mii de rele. Şi cu toată această sudoare, cu toate aceste osteneli, nu-şi scapă de moarte nici măcar trupul ci împreună cu trupul cel muritor, aruncă şi sufletul cel nemuritor în chinul cel veşnic.

De aceea eu tânguiesc neÅŸtiinÅ£a, care înveleÅŸte sufletele tuturor oamenilor, ÅŸi întunericul cel gros de care sunt înconjuraÅ£i, ÅŸi aÅŸ dori să pot striga tuturor oamenilor cu cuvintele lui David: „Fiii oamenilor, până când se va îngreuna inima voastră, pentru ce iubiÅ£i deÅŸertăciunea ÅŸi căutaÅ£i minciuna?” (Ps. 4, 3), preferând cele pământeÅŸti celor cereÅŸti, cele vremelnice celor veÅŸnice, cele trecătoare celor netrecătoare? Până când veÅ£i închide ochii voÅŸtri până când veÅ£i astupa urechile voastre, până când nu veÅ£i auzi glasul cel Dumnezeesc, care în toate zilele strigă către voi: „CereÅ£i ÅŸi se va da vouă, căutaÅ£i ÅŸi veÅ£i afla, bateÅ£i ÅŸi se va deschide vouă; căci tot cel ce cere ia, ÅŸi cel ce caută află, ÅŸi cel ce bate i se va deschide” (Mat. 7, 7-8). Dar fiindcă unii sunt aÅŸa de nedesăvârÅŸiÅ£i, aÅŸa de plecaÅ£i către cele pământeÅŸti, gândurile lor sunt aÅ£intite numai la cele pământeÅŸti, ÅŸi pentru aceea nu pricep a se ruga bine, de aceea Domnul ne-a prescris, cum trebuie să ne rugăm.

Aceasta este rugăciunea Domnului, sau Tatăl nostru, ÅŸi noi vom cerceta, ce înseamnă cuvintele acestei rugăciuni, ÅŸi vom lua aminte, ce ne învaţă Domnul prin ele. Se începe aÅŸa: „Tatăl nostru, carele eÅŸti în ceruri” (Mat. 6, 9).

O ce covârşire a dumnezeieştii iubiri de oameni şi ce împlinire de cinste pentru noi!. Ce cuvinte pot fi deajuns, spre a mulţumi după cum se cade Aceluia, care ne arată atâta bunătate?

Cumpăneşte, iubitule, jositatea firii tale şi a mele; socoteşte înrudirea noastră cu pământul, cu pulberea, cu noroiul şi cu cenuşa! Căci din pământ ne-am format noi si iarăşi în pământ ne întoarcem.

CumpăneÅŸte aceasta ÅŸi te uimeÅŸte de nespusă bogăţie a bunătăţii lui Dumnzeu către noi, când El se învoieÅŸte a-L numi Tată! Cel pământesc pe cel ceresc, cel muritor pe cel nemuritor, cel trecător pe cel netrecător, cel vremelnic pe cel veÅŸnic, cel ce încă ieri era pulbere cutează a-L numi Tată pe Cel ce este Dumnezeu din veÅŸnicie! ÃŽnsă nu în zadar te înveÅ£i tu a-l numi tată, ci din respectul către numele tată, pe care limba ta l-a rostit, să urmezi ÅŸi tu bunătăţii sale, precum Hristos a zis în alt loc: „fiÅ£i asemenea Tatălui vostru celui din cer, care răsare soarele Său peste cei buni ÅŸi peste cei răi, ÅŸi plouă peste cei drepÅ£i ÅŸi peste cei nedrepÅ£i” (Mat. 5, 45).

Dar pe Dumnezeu cel bun nu poate a-L numi tată acela, care însusi este nemilostiv ÅŸi cumplit ca o fiara salbatica; caci el nu poartă caracterul bunătaÅ£ii părintelui ceresc, ci s-a făcut asemenea ca o fiară răpitoare, ÅŸi a pierdut nobleÅ£ea sa cea dumnezeiească, precum zice David: „Omul n-a cunoscut cinstea sa, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte ÅŸi s-a asemănat lor” (Ps. 48, 21).

Cine împunge ca un taur sălbatic, cine loveşte ca un cal, cine sfâşie ca un leu, înghimpă ca o scorpie, şi umblă pândind cu vicleşug ca o vulpe, cum poate unul ca acela să rostească cuvintele, care se cuvin numai unui fiu a lui Dumnezeu, cum poate el să numească pe Dumnezeu tată al său? Dar ce nume trebuie să dăm noi unor asemenea oameni? Trebuie oare să-i numim fiare? însă fiarele au numai câte una din relele însuşiri cele numite; el dimpotrivă le are pe toate împreună, şi este încă mai fără de minte decât dânsele.

Ce zic eu o fiară? El este mai cumplit decât toate fiarele. Căci acestea, deşi sunt din fire sălbatice, se pot îmblânzi prin meşteşugul omului. Omul însă, care sălbăticiunea lor cea firească a putut să o prefacă într-o blândeţe nefirească, cum se va putea oare desvinovăţi, când el blândeţea sa cea firească a prefacut-o într-o sălbăticie nefirească? Cum se va putea dezvinovăţi el, care domoleşte pe lei, când duhul lui este mai mânios şi mai neîmblânzit, decât un leu? El face întrucâtva pe leu om, şi nu bagă de seamă, că pe om, adice pe sine însuşi, îl face leu. Aceluia, adică leului, îi împărtăşeşte, el ceea ce este peste firea lui, iar pe sine însuşi se pune mai jos decât firea sa.

Cum ar putea unul ca acesta să numească pe Dumnezeu Tată? Dar cel ce este către aproapele său bun şi îndurat, care nu se răzbună asupra celui ce l-a atacat, ci stârpeşte atacurile prin binefaceri, acela poate cu dreptate să numească pe Dumnezeu Tată al său.

AÅŸadar cumpăneÅŸte înÅ£elesul acelor cuvinte ale rugăciunii, cât de frumos Domnul, în graiul: „Tatăl nostru” ne îndeamnă la iubirea aproapelui, cum leagă el pe toÅ£i unul cu altul în dragoste! El nu zice, ca noi să ne rugăm: „Tatăl meu cel din cer”, ci „Tatăl nostru cel din cer”.

Noi trebuie să învăţăm dintru aceasta, că noi avem un tată obştesc, şi că pentru aceea noi trebuie să ne întâmpinăm unul pe altul cu dragoste frăţească.

Mai departe ne învaţă, că noi nu trebuie să ne uităm la pământ ÅŸi la cele pământeÅŸti, ÅŸi să nu umblăm după cele de jos, ci să luăm aripile credinÅ£ei, să ne înălţăm în eter, ÅŸi să căutăm pe acela, pe care noi îl numim Tată. Aceasta arată el în cuvintele: „Tatăl nostru, care eÅŸti în ceruri”. El zice aceasta, nu pentru că Dumnezeu ar fi numai în cer, ci pentru ca să ne îndemne pe noi, cei ce ne zbuciumăm pe pământ, să ne ridicăm privirea la cer, El ne arată frumuseÅ£ea bunurilor celor cereÅŸti, spre a îndrepta la dânsele toata dorinÅ£a ÅŸi pofta noastră.

După aceea Hristos, adaugă cuvintele: „SfinÅ£ească-se numele tău”! însă nimeni nu trebuie să fie atât de nepriceput, încât să creadă, că s-ar putea da lui Dumnezeu încă un spor de sfinÅ£enie, căci El este în faptă cel sfânt, cel în totul sfânt ÅŸi cel prea sfânt între sfinÅ£i. Această laudă i-o dau lui Serafimii, când neîncetat strigă: „sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot; plin e cerul ÅŸi pământul de slava sa” (Is. 6, 3).

Dar vedeÅ£i, acei ce primesc pe un împărat cu pompă ÅŸi cu triumf ÅŸi îi strigă cu cuvintele: „o ÃŽmpărate ÅŸi Doamne”, ei nu dau împăratului ceea ce el n-ar avea, ci proslăvesc întru el ceea ce este propriu al său. Căci rostirea: „SfinÅ£ească-se numele Tău”, nu înseamnă altceva, decât: „proslăvit fie numele Tău”.

Prin aceste cuvinte noi ne învăţăm încă, a dirija viaÅ£a noastră prin fapte bune, pentru ca oamenii, văzând aceasta, să proslăvească pentru aceasta pe Tatăl cel ceresc, potrivit cu graiul lui Hristos: „Să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, pentru ca ei, văzând faptele noastre cele bune, să proslăvească pe Tatăl vostru cel ceresc” (Mat. 5, 16).

Mai departe Hristos ne învaţă a ne ruga: „vie împărăţia ta”. Fiindcă noi suntem tiranizaÅ£i de poftele trupului ÅŸi năpăstuiÅ£i de mii de ispite, de aceea împărăţia lui Dumnezeu este foarte trebuitoare, pentru că păcatul să nu împărătească în trupul nostru cel muritor, ÅŸi noi să nu-i dăm ascultare întru poftele lui, nici să facem mădularele noastre arme ale nedreptăţii.

Mai vârtos ele trebuie a fi arme ale dreptăţii spre slujirea Domnului, şi noi să fim cu ele ostaşi ai împăratului cel veşnic. Afară de aceasta, cuvintele acestea ne învaţă, a nu preţui peste măsură viaţa de acum, a socoti puţin lucrurile pământeşti, a alerga după cele viitoare, ca unele ce sunt rămâitoare, şi a căuta împărăţia cerească cea veşnică.

Noi nu trebuie să ne lipim de bucuriile acestei lumi, nici de frumuseţea trupului, nici de mărimea avuţiei, nici de mulţimea bunurilor, nici de luxul caselor, nici de putere, nici de precădere, nici de stăpânire, de porfiră şi de coroană, nici de mâncările cele scumpe, nici de mesele cele desfătate, nici de altceva, ce gâdilă simţurile noastre, ci trebuie a ne despărţi de toate aceste lucruri, şi de-a pururi a năzui la împărăţia lui Dumnezeu.

După ce ne-a învăţat această faptă bună, ne cheamă apoi a ne ruga: „fie voia ta, precum în cer, ÅŸi pe pământ”. Adică după ce în cele dinainte ne-a umplut de iubirea către bunurile cele viitoare ÅŸi de dorul împărăţiei celei cereÅŸti, ne duce apoi, – plini de acest dor – la cuvintele: „fie voia Ta, precum în cer, ÅŸi pe pământ”.

El voieşte a zice cu aceasta: Dă-ne, Doamne harul, ca noi acea viaţă cerească să o urmăm încă şi pe pământ, si ca ceea ce tu voieşti, să voim şi noi. Vino deci întru ajutorul voinţei noastre cele slabe, care deşi ar putea împlini poruncile tale, dar este împiedicată la aceasta de slăbiciunea trupului! întinde mâna acelora, care deşi cu bucurie ar putea alerga, dar singuri n-ar putea! Deşi sufletul nostru are aripi, deşi el voieşte a se ridica la cer, însă greutatea trupului îl împiedică.

Acela voieÅŸte repede a se ridica jn sus, dar carnea îl atârnă la pământ. Dar când, o Dumnezeule, ajutorul tău ne însoÅ£eÅŸte, atunci se face uÅŸor ceea ce altminterea era cu neputinţă. De aceea „fie voia ta, precum în cer, ÅŸi pe pământ”!

După ce Hristos în acea rugă a pomenit de pământ, a trebuit să amintească şi de acei ce se produc din pământ şi locuiesc pe el, şi care sunt închişi în trupul cel pământesc, precum şi de hrana cea cuviincioasă, şi de aceea a adăugat: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-o nouă astăzi”.

El ne porunceşte să cerem numai pâinea cea trebuitoare, nu pentru traiul cel bun, ci numai pentru saţ, pentru ca puterea cea scăzută a trupului iarăşi să se restabilească şi foamea să se ostoiască. Nu pentru mesele cele încărcate cu bucate trebuie noi să ne rugăm, nu pentru bucatele cele gustoase, nu pentru felurile de bucate cele scump gătite, nu pentru vinurile cele mirositoare, şi nici pentru tot ce gâdilă cerul gurii, dar îngreuiază stomacul, întunecă duhul, întărâtă trupul a se împotrivi sufletului, şi pe care îl face nesupus celui ce trebuie să-l cârmuiasca.
 
Pentru toate acestea după regula lui Hristos noi nu trebuie sa ne rugăm, numai pentru pâinea cea neapărat trebuitoare, adică, pentru mijloacele de hrană, de care trupul nostru are trebuinţă, şi care îi sunt lui suferite, încă şi această pâine noi nu trebuie să o cerem înainte pentru un timp îndelungat, ci să ne rugăm numai pentru atâta, cât ajunge pentru o zi.

Hristos zice încă ÅŸi în alt loc: „nu vă îngrijiÅ£i de ziua de mâine” (Mat. 6, 34). Căci pentru ce trebuie un om să se îngrijească încă ÅŸi pentru ziua cea viitoare, când el nu ÅŸtie, dacă va trăi încă pentru acea zi? Dar cel ce lucrează, nu trebuie oare să secere ÅŸi rodul? NădăjduieÅŸte numai în Dumnezeu, care „dă hrana la tot trupul” (Ps. 135, 25). El, care Å£i-a dat trupul ÅŸi Å£i-a insuflat sufletul, El care te-a format fiinţă cuminte, ÅŸi Å£i-a gătit toate bunurile înainte de a te face, cum ar putea acum, după ce te-a făcut, să te uite, El, care, răsare soarele peste cei buni ÅŸi peste cei rai, ÅŸi plouă peste cei drepÅ£i ÅŸi peste cei nedrepÅ£i”? (Mat. 5, 45). încrede-te dar întru El, ÅŸi cere hrană numai pentru astăzi; iar grija pentru mâine las-o asupra Lui, precum zice David: „aruncă spre Domnul grija ta, ÅŸi el te va hrăni” (Ps. 54, 23).

ÃŽn cuvintele cele de până acum Hristos ne-a învăţat înÅ£elepciunea cea mai înaltă. Dar fiind că El ÅŸtia, că pentru noi oamenii cei închiÅŸi întru-un trup stricăcios, este cu neputinţă, ca noi să nu facem greÅŸeli, de aceea ne-a învăţat a ne ruga: „iartă nouă greÅŸelile noastre, precum ÅŸi noi iertăm greÅŸiÅ£ilor noÅŸtri!” Cu aceste cuvinte El ne aduce un folos întreit. Pe cei mai îmbunătăţiÅ£i dintre noi îi învaţă a cugeta despre sine cu smerenie ÅŸi a nu se mândri cu faptele lor cele drepte, ci mai vârtos cu frică ÅŸi cu cutremur să-ÅŸi aducă aminte de păcatele lor cele mai dinainte, precum făcea ÅŸi Sfântul Pavel, care, după ce săvârÅŸise mii de fapte mari, totuÅŸi zicea: „Iisus Hristos a venit în lume, ca să mântuiască pe cei păcătoÅŸi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. 1, 15). El nu zice: „eu am fost cel dintâi”, el zice: „eu sunt”, spre a arăta, că păcatele lui cele trecute pururea le avea în proaspătă amintire.

Celor mai îmbunătăţiţi dintre noi aşadar Hristos, prin acele cuvinte ale rugăciunii le insuflă smerenia şi prin aceasta siguranţa despre păcate în viitor; iar pe aceia, care după botezul lor au căzut, nu-i lasă a se îndoi despre mântuirea lor, ci îi îndeamnă a se ruga Doctorului sufletelor pentru leacul iertării păcatelor.

Totodată în aceste cuvinte ale rugăciunii se cuprinde încă şi învăţătura despre blândeţea duhului. Adică Hristos, voieşte, ca noi să fim cu dragoste către duşmanii noştri, să nu ne răzbunăm asupra celor ce ne-au vătămat, şi iertându-i pe dânşii, înşine să dobândim de la Dumnezeu iertare.

Noi trebuie să aplicăm mai întâi măsura bunătăţii cu care Dumnezeu are a ne măsura nouă. Aşa noi în acele cuvinte cerem, ca: Dumnezeu să ne ierte nouă pe atâta, pe cât noi iertăm altora, şi cerem întocmai aşa de mare iertare de datorie, pe cât noi îngăduim altora.

ÃŽn sfârÅŸit noi trebuie să ne rugăm: „nu ne duce în ispită, ci ne izbăveÅŸte de cel rău” Adică mult rău vine de la Satana, dar încă mult de la oameni, care ne pândesc sau făţiÅŸ sau în ascuns, încă de multe ori trupul se revoltă contra sufletului, ÅŸi-i pricinuieÅŸte mare vătămare, însă adeseori însuÅŸi trupul este încercat de tot felul de boli, ÅŸi ne pricinuieÅŸte multe dureri ÅŸi suferinÅ£e.

AÅŸadar fiindcă asupra noastră din toate părÅ£ile atât de multe ÅŸi atât de felurite rele năpădesc, de aceea Hristos ne-a învăţat să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne scape de toate aceste rele. Căci când El ajută, trebuie să înceteze toată furtuna. Valurile cele mugitoare se întorc la liniÅŸte, ÅŸi satana, de depărtează de la noi ruÅŸinat; căci cum ar putea el birui pe oamenii cei priveghetori, care sunt cu luare aminte, ÅŸi stau sub ocrotirea lui Dumnezeu împăratul lor? Căci „dacă Dumnezeu este pentru noi, atunci cine poate fi împotriva noastră?” (Rom. 8, 31). „Puterea Lui întru neputinţă se săvârÅŸeÅŸte” (II Cor. 12, 9). Amin.