Cuvânt la Duminica a XV-a după Pogorârea Sfântului Duh

din “Predici la duminici şi sărbători”

Cuvânt la Duminica a XV-a după Pogorârea Sfântului Duh
 

„ Să iubeÅŸti pe aproapele tău, ca însuÅ£i pe tine” (Mat 22, 38)

Pavel, ca model al adevăratei iubiri către aproapele

Sfântul Pavel, care, – deÅŸi om, – s-a răpit pana la al treilea cer ÅŸi a întrecut pe îngeri ÅŸi pe Arhangheli, ne îndeamnă întru-un loc, ca să urmăm lui ÅŸi cu dânsul lui Hristos, zicând: „Următori fiÅ£i mie, precum ÅŸi eu lui Hristos (I Cor. 11, 1). ÃŽn alt loc dimpotrivă el tace despre persoana sa ÅŸi deodată ne duce la Dumnezeu, când zice: „fiÅ£i următori lui Dumnezeu, ca niÅŸte fii iubiÅ£i” (Efes. 5, 1).

Iar prin acesta el arată, că noi cu nimic nu putem mai mult să fim următori lui Dumnezeu, decât atunci când întru toate ne sârguim a ajuta la binele aproapelui, ÅŸi de aceea adaugă: „umblaÅ£i întru dragoste” (Efes. 5, 2)

ÃŽndată ce a zis: „fiÅ£i următori lui Dumnezeu”, a adăugat: „umblaÅ£i întru dragoste”, ca să ne dea a înÅ£elege, că această faptă bună, mai mult decât toate ne face asemenea lui Dumnezeu.

Alte fapte bune mai mici se văd numai la oameni, de pildă lupta cu poftele, războiul împotriva îmbuibării, împotriva lăcomiei de avere ÅŸi împotriva mâniei; dragostea însă o avem noi de comun cu Dumnezeu. De aceea a zis Hristos: „rugati-vă pentru cei ce vă supără ÅŸi vă prigonesc, ca să fiÅ£i fiii Tatălui vostru, care este în cer” (Mat. 5. 44-45).

Fiind deci că Pavel ştia, că dragostea este cea mai mare dintre faptele cele bune, de aceea el se sârguia cu toată râvna pentru dobândirea ei.

Nimeni n-a iubit pe vrăjmaşii săi ca dânsul, nimeni n-a arătat atâtea binefaceri prigonitorilor săi, nimeni n-a suferit atât de mult pentru atacatorii săi. Adică el privea nu la ceea ce suferea, ci la comunitatea firii între el şi aceia, şi cu cât ei mai mult se înfuriau, cu atâta el mai mult compătimea nebunia lor, şi purtarea lui semăna cu a unui părinte iubitor către fiul său, care se afla în tulburarea frigurilor.

Cu cât mai mult bolnavul face zgomot şi ocărăşte şi loveşte, cu atâta Tatăl îl jeleşte şi tânguieşste. Deci cu cât mai mult îl necăjeau cei cuprinşi de duhurile cele rele, cu atâta el mai mult cunoştea, că ei sunt bolnavi, şi se îngrijea de ei cu atâta mai duios.

Ascultă numai, cu câtă blândeÅ£e ÅŸi compătimire vorbeÅŸte el despre dânÅŸii, care de cinci ori l-au biciut, care l-au împroÅŸcat cu pietre ÅŸi încătuÅŸat, care însetau de sângele lui ÅŸi în toate zilele doreau sa-l sfâşie. El zicea aÅŸa: „mărturisesc, că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoÅŸtinţă” (Rom. 10, 2). Åži în alt loc i-a smerit pe acei ce voiau a se ridica peste dânsul zicând: „nu te înălÅ£a cu mintea, ci te teme; că de n-a părtinit Dumnezeu ramurilor celor fireÅŸti, nu cumva ÅŸi Å£ie să nu-Å£i părtinească” (Rom. 11, 20-21).

El ÅŸtia bine, că Dumnezeu dăduse hotărârea Sa asupra vrăjmaÅŸilor Săi, dar totuÅŸi voia să facă pentru dânÅŸii ceea ce sta în puterea sa. De aceea el pururea plângea pentru dânÅŸii, avea compătimire pentru ei, nu suferea, ca cineva să se înalÅ£e peste dânÅŸii, când era cu putinţă, căuta să descopere măcar o umbră de desvinovăţire pentru dânÅŸii. Åži fiindcă pentru îndărătnicirea ÅŸi împietrirea inimii lor, el nu putea să-i câştige pentru credinţă, pururea se ruga pentru ei ÅŸi zicea: „FraÅ£ilor, bunăvoinÅ£a inimii mele, ÅŸi rugăciunea către Dumnezeu, pentru Israil este spre mântuire” (Rom. 10, 1). AÅŸa, el se sileÅŸte a le face încă nădejde bună, când zice: „Darurile ÅŸi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Rom. 11, 29). El zice aceasta pentru ca ei să nu se desnădăjduiască cu totul ÅŸi să piară.

AÅŸa lucrează prietenul cel plin de iubire ÅŸi îngrijorat, care tot este aprins de râvna pentru dânÅŸii. MiÅŸcat de acest simÅ£ zice el încă: „Veni-va din Sion izbăvitorul, ÅŸi va întoarce necurăţiile de la Iacov” (Rom. 11, 26).

Adică era pentru dânsul un cumplit chin ÅŸi o muncă roditoare, ca să vadă el, că vrăjmaÅŸii săi se duc în pieire. De aceea căuta vreo micÅŸorare la această durere, uneori zicând: „va veni izbăvitorul”, iar alteori grăind: „aceÅŸtia acum n-au crezut, dar prin harul căruia voi v-aÅ£i făcut părtaÅŸi, ÅŸi ei vor ajunge la har” (Rom. 11, 31). Tot aÅŸa făcea odinioară Ieremia, care de asemenea din toate puterile voia să găsească o desvinovăţire pentru păcate, uneori zicând: „DeÅŸi faptele cele rele mărturisesc împotriva noastră, o Doamne, ajută-ne pentru numele Tău (Ierem. 14, 7); altă dată, zicând: „fapta omului nu stă în puterea sa, ÅŸi nu este în puterea omului, ca să umble ÅŸi să-ÅŸi îndrepte paÅŸii săi” (Ierem. 10, 23). Åži iarăşi un alt prooroc zice: „adă-Å£i aminte, că noi suntem pulbere” (Ps. 102, 14).

Acesta este adică obiceiul acelora, care la noi mijlocesc pentru cei vinovaţi, ca ei, chiar când nu le este cu putinţă nici o dezvinovăţire temeinică, totuşi născocesc vreo umbră de apărare, care măcar, că nu totdeauna suferă o pătrunzătoare cercetare, dar totuşi celui îngrijit pentru cel vinovat îi dă cel puţin o mângâiere.

Deci astfel de dezvinovăţiri să nu le cercetăm cu prea mare pătrundere, ci să le socotim ca nişte semne ale sufletului celui necăjit, care ar zice ceva spre priinţa păcătosilor! În acelaşi chip trebuie să judecăm noi şi despre cuvintele cele mai sus aduse ale lui Pavel.

Dar oare Pavel numai către Iudei, conaÅ£ionalii săi, era aÅŸa plin de iubire, sau ÅŸi către cei străini? El întru adevăr era cel mai bogat în dragoste, atât către patrioÅ£i, cât ÅŸi către străini. Ascultă numai, cum grăieÅŸte către Timotei: „Slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie către toÅ£i, învăţător, suferitor, cu blândeÅ£e certând pe cei ce stau împotrivă; poate cândva le va da lor Dumnezeu pocăinţă, spre cunoÅŸtinÅ£a adevărului, ÅŸi vor scăpa din cursele diavolului, care i-a prins spre a lui voie” (II Tim. 2, 24-26).

Iar de voieÅŸti să vezi, cum vorbeÅŸte Pavel cu cei păcătoÅŸi, ia aminte, cum scrie el către Corinteni: „Mă tem, nu cumva, daca voi veni, să vă aflu pe voi, precum nu voiesc” (II Cor. 12, 20).

Åži ceva mai târziu zicea: „iarăsi ma tem, nu cumva, daca voi veni, să mă smereasca Dumnezeul meu la voi, ÅŸi voi plânge pe mulÅ£i, care au greÅŸit mai înainte, ÅŸi nu s-au pocăit de necurăţia, ÅŸi curvia ÅŸi spurcăciunea, care au făcut” (II Cor. 12, 21).

Iar către Galateni scrie: „Fii mei, pe care iarăşi cu durere vă nasc, până ce se va închipui Hristos întru voi” (Gal. 4, 19). Ascultă-l acum ÅŸi despre amestecatorul de sânge de la Corint, cum el este supărat mai mult decât acela, ÅŸi apelează la Corinteni pentru dânsul: „rogu-vă să întăriÅ£i spre acela dragostea” (II Cor. 2, 8). Åži când a fost silit să-l depărteze de la trupul bisericii, a făcut aceasta cu  multe suspinuri ÅŸi lacrimi. El zicea aÅŸa: „Că din multă scârbă ÅŸi necaz al inimii am scris vouă cu multe lacrimi; nu ca să vă întristaÅ£i, ci ca să cunoaÅŸteÅ£i dragostea, pe care o am mai mult spre voi” (II Cor. 2, 4).

Åži în alt loc zice el: „Şi m-am făcut iudeilor, ca un iudeu, ca pe iudei să-i dobândesc. Celor de sub lege, ca un supus legii, ca pe cei de sub lege să-i dobândesc. M-am făcut celor neputincioÅŸi, ca un neputincios, ca pe cei neputincioÅŸi să-i dobândesc. Tuturor toate m-am făcut, ca oricum pe unii să mântuiesc”. (I Cor. 9, 20-22).

Åži iarăşi în alt loc scrie el: „noi învăţăm pe tot omul întru toată înÅ£elepciunea, ca să punem de faţă pe tot omul desăvârÅŸit întru Hristos Iisus” (Colos. 1, 28).

Cunoşti tu acum sufletul lui, care covârşeşte toate cele pământeşti? El voia a desăvârşi pe tot omul întru Hristos, şi el a şi făcut aceasta, pe cât a fost în puterea lui. El era aşa de îngrijat, şi cu aşa râvnă alerga în toate părţile, ca şi cum toate popoarele ar fi fost copii lui, şi îşi da toată osteneala a-i aduce la împărăţia cerului, vindeca, sfătuia, făgăduia, plângea, se ruga, speria duhurile cele rele, şi pe toţi vrăjmaşii mântuirii sufleteşti ai oamenilor, prin venirea sa de faţă, prin epistolii, prin cuvinte, prin fapte, sprijinea pe cei ce cădeau, parte prin el, parte prin ucenicii săi, întărea pe cei ce stăteau, ridica pe cei surpaţi, mângâia pe cei zdrobiţi, întărea pe cei uşori la minte, înspăimânta pe vrajmaşi cu glasul cel puternic şi căuta la potrivnici cu o privire ameninţătoare. El se asemăna unui comandant de oaste, şi unui doctor ales, purta însuşi armele, sprijinea pe ai săi, sta cu dânsii şi era în oaste totul întru toate.

Åži nu numai în cele duhovniceÅŸti, dar încă ÅŸi în lucrurile cele pământeÅŸti a arătat el totdeauna o mare îngrijire ÅŸi o neobiÅŸnuită râvnă. Ascultă numai, cum scrie ÅŸi zice el către un popor mare pentru o singuratică femeie: „Şi laud vouă pe Fivi sora noastră, care este slujitoarea Bisericii din Chenhrea, ca să o primiÅ£i pe ea întru Domnul, după cum se cuvine sfinÅ£ilor, ÅŸi să-i fiÅ£i ajutători ei întru tot lucrul, orice ar pofti de la voi” (Rom. 16, 1-2). Asemenea vorbeÅŸte el într-altă Epistolă: „ŞtiÅ£i casa lui Åžtefana, care spre slujba sfinÅ£ilor s-a randuit pe sine. Să cunoaÅŸteÅ£i dar pe unii ca aceÅŸtia ÅŸi să-i aveÅ£i întru cinste” (I Cor. 16-18). Adică dragostea sfinÅ£ilor este astfel formată, ca ea sa dea ajutor ÅŸi în lucrurile cele vremelnice.

AÅŸa proorocul Elisei, pe femeia, care l-a primit, a răsplătit-o nu numai cu lucruri duhovniceÅŸti, ci ÅŸi cu binefaceri trupeÅŸti (IV Regi. 4, 13, s.urm). Åži trebuie cineva să se minuneze, că Pavel de multe ori în epistolele sale, când recomanda pe cineva, nu socoate mai prejos de vrednicia sa a se îngriji chiar ÅŸi de călătorie ÅŸi de cheltuiala confraÅ£ilor săi, ÅŸi aceasta a grăit-o chiar în epistolă. Adică în epistola sa către Tit, el zice: „Pe Zenas ÅŸtiitorul legii ÅŸi pe Apolos de grabă să-i trimiÅ£i mai înainte; (îngrijeÅŸte) ca nimica lor să nu le lipsească” (Tit. 3, 13).

Iar dacă Pavel pentru oamenii cei împreună cu dânsul recomandă atâta îngrijire, cu mult mai vârtos el ar fi făcut toate, când i-ar fi văzut în primejdie. Vezi numai, cât de îngrijit este el în epistola către Filimon pentru Onisim, şi cu ce dibăcie şi râvnă scrie pentru dânsul! Iar daca el a putut să scrie o epistolă întreagă pentru un rob, şi pe lângă aceea pentru un rob fugar şi mai înainte necredincios; socoteşte, ce ar fi trebuit el să simtă pentru un om din cei împreună cu dansul!

Numai un lucru socotea el mai jos de vrednicia sa, adică, a pregeta întru ceea ce putea sluji spre binele altora. De aceea el totul punea în miÅŸcare, ÅŸi nu pregeta a întrebuinÅ£a toate pentru mântuirea altora, cuvinte, bani ÅŸi propria sa viaţă. Când el de mii de ori se expunea la moarte pentru alÅ£ii, cu cât mai vârtos n-ar fi întrebuinÅ£at el pentru dânÅŸii bani ÅŸi avuÅ£ie, dacă le-ar fi avut? Ce zic eu: dacă le-ar fi avut? Eu pot să arăt, că el nu cruÅ£a bani ÅŸi avere, deÅŸi nu poseda nimic. Nu gândi, că cuvintele mele ar fi o zgârcitura, ci ascultă, ce zice el însuÅŸi: ” Dar eu prea cu dulceaţă voi cheltui, ÅŸi mă voi cheltui ÅŸi pe mine pentru sufletele voastre” (II Cor. 12, 12-15). Åži vorbind cu Efesenii el zice: „Singuri voi ÅŸtiÅ£i, că trebuinÅ£elor mele ÅŸi ale acelora ce erau cu mine, au slujit mâinile mele acestea” (Fapt. Ap. 20, 34).

El era înalt şi sta la vârful faptei celei bune; dar el cu deosebire prin văpaia dragostei către aproapele său a covârşit căldura oricărui foc. Precum fierul, când se pune în foc, cu totul se înfochează, aşa era Pavel aprins de dragoste, însuşi cu totul era dragoste.

Åži fiindcă el era părinte al întregii lumi, de aceea urma el tuturor părinÅ£ilor, ba încă îi întrecea cu îngrijirea pentru nevoile duhovniceÅŸti ÅŸi trupeÅŸti ale fiilor săi, ÅŸi a jertfit avere ÅŸi bunuri, trupul ÅŸi viaÅ£a ÅŸi totul pentru iubiÅ£ii săi. Pentru aceea a numit el dragostea suma de căpetenie a legii, legătură a desăvârÅŸirii, mamă a tot binelui, începutul ÅŸi sfârÅŸitul tuturor faptelor celor bune. El zice anume: „sfârÅŸitul poruncii este dragostea din inimă curată, ÅŸi din ÅŸtiinţă bună” (I  Tim. 1, 5), ÅŸi în alt loc: “Porunca: să nu curveÅŸti, să nu ucizi, ÅŸi oricare altă poruncă, întru acest cuvant se cuprinde: să iubeÅŸti pe aproapele tău ca însuÅ£i pe tine” (Rom. 13, 9).

Ştiind deci, că dragostea este începutul şi sfârşitul tuturor faptelor celor bune, să urmăm şi noi întru acesta sfântului Pavel, căci tocmai prin dragoste s-a făcut el aşa de mare şi înalt!

Nu-mi vorbi de morţii, pe care el i-a înviat, nici de leproşii, pe care i-a curăţit. Astfel de fapte Dumnezeu nu cere de la tine. Dar sârguieşte-te a-ţi câştiga astfel de dragoste ca Pavel, şi vei dobândi cununa cea cerească.

Cine spune aceasta?

Tocmai acela însuÅŸi, care a posedat dragostea în o aÅŸa de înaltă treaptă, ÅŸi care a preferat-o minunilor ÅŸi semnelor ÅŸi altor mii de fapte bune. Căci fiindcă el însuÅŸi o săvârÅŸea cu atâta râvnă, de aceea ÅŸi cunoÅŸtea aÅŸa de bine puterea ei. Prin ea s-a făcut el însuÅŸi aÅŸa de slăvit, ÅŸi nimic nu i-a dat lui o aÅŸa înaltă vrednicie, decât tocmai puterea dragostei. De aceea zicea el: „să râvniÅ£i darurile cele mai bune, ÅŸi încă mai înaltă cale vă arăt vouă” (I Cor. 12, 31). El prin aceasta gândeÅŸte la dragostea, pe care o numeÅŸte calea mai bună ÅŸi mai aleasă. Să umblăm deci ÅŸi noi pururea pe această cale, pentru ca ÅŸi noi odinioară să vedem pe Pavel, ba chiar pe Domnul ÅŸi Dascălul lui Pavel, ÅŸi să dobândim cununile cele netrecătoare prin harul ÅŸi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava ÅŸi cinstea în vecii vecilor! Amin.