din “Predici la duminici ÅŸi sărbătoriâ€
Cuvânt la Duminica a XXVII-a după Pogorârea Sfântului Duh
„S-au ruÅŸinat toÅ£i cei ce erau împotriva Lui” (Luca 13, 17)
Ne este de folos să fim dojeniţi
Cine laudă toate fără deosebire, atât faptele noastre cele vrednice de ocară, cât şi pe cele vrednice de laudă, acela nu ne este prieten, ci un amăgitor sau batjocoritor.
Când cineva laudă ceea ce este lăudabil, dar, pe de altă parte, ocărăşte greÅŸelile ÅŸi păcatele, acesta este prietenul cel adevărat. Åži ca să vedeÅ£i că cel care în toate ne laudă ÅŸi în toate ne proslăvesc nu ne este prieten, ci un amăgitor, ascultaÅ£i ce grăieÅŸte Dumnezeu prin Proorocul Isaia: „Poporul meu, cei ce vă fericesc vă înÅŸeală pe voi ÅŸi cărarea picioarelor voastre o strică” (Isaia 3, 12).
Pe un vrăjmaÅŸ nu-l putem suferi, chiar când ne laudă, iar pe un prieten îl îmbrăţişăm, chiar ÅŸi când ne dojeneÅŸte. Acela ne este potrivnic chiar ÅŸi când ne sărută, iar acesta ne este plăcut chiar ÅŸi când ne răneÅŸte. Sărutarea vrăjmaÅŸului este foarte bănuitoare, iar rana ce ne face un prieten purcede de la grija lui pentru noi. Pentru aceea, înÅ£eleptul Solomon zice: „Mai bune sunt rănile prietenului, decât sărutările cele făţarnice ale vrăjmaÅŸului” (Pilde 27, 6).
„Cum zici tu?”. AÅŸa, rănile sunt mai bune, ca semne ale prieteniei, căci el nu se uită la ceea ce se face, ci la inima ÅŸi gândurile oamenilor de la care vine rănirea sau sărutarea.
De pildă, Iuda a sărutat pe Domnul, dar sărutarea lui era plină de trădare, gura sa plină de otravă, limba sa plină de răutate.
Dimpotrivă, Pavel a rănit pe amestecătorul de sânge din Corint, dar tocmai prin aceea l-a mântuit. Tu întrebi: „Cum l-a rănit?”. Prin aceea că l-a predat satanei ÅŸi l-a izgonit de la Biserică. El scrie aÅŸa: „Să daÅ£i pe unul ca acela satanii spre chinuirea trupului”. Pentru ce? Pentru „ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului” (I Corinteni 5, 5).
Văzut-ai acum rănile cele ce mântuiesc şi sărutarea cea plină de trădare? Tu recunoşti acum că, într-ade-văr, rănile ce le pricinuieşte prietenul sunt mai bune decât sărutarea cea făţarnică a vrăjmaşului.
Aceasta însă se întâmplă nu numai la oameni, ci ÅŸi în privinÅ£a lui Dumnezeu ÅŸi a satanei. Acela este prietenul nostru, acesta potrivnicul nostru; Acela mântuitorul ÅŸi îngrijitorul nostru, acesta amăgitorul ÅŸi duÅŸmanul nostru. Dar tocmai satana a sărutat odinioară pe om, ÅŸi Dumnezeu l-a rănit. Te întrebi cum satana l-a sărutat ÅŸi cum Dumnezeu l-a rănit? Satana a zis: „VeÅ£i fi ca Dumnezeu” (Facerea 3, 5). Aceasta este o sărutare. Iar Dumnezeu a zis: „Pământ eÅŸti ÅŸi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19). Aceasta este o rană. Deci, cine ne-a folosit mai mult: cel ce a zis: „VeÅ£i fi ca Dumnezeu”, sau Cel ce a zis: „Pământ eÅŸti ÅŸi în pământ te vei întoarce”! Acesta din urmă ne-a ameninÅ£at cu moartea; acela, satana, ne-a făgăduit nemurirea. Dar tocmai el, care ne-a făgăduit nemurirea, ne-a scos din rai. Dimpotrivă, Cel ce ne-a ameninÅ£at cu moartea ne-a deschis cerul.
Vedeţi că lovirile prietenului sunt mai bune decât sărutările vrăjmaşului? De aceea trebuie să mulţumim prietenilor care ne dojenesc. Aibă ei drept sau nu aibă, ei totdeauna fac aceasta pentru ca să ne îmbunătăţească, nu ca să ne vatăme.
Vrăjmaşii, dimpotrivă, chiar şi când cu dreptate ne ocărăsc, fac aceasta nu spre a ne face mai buni, ci spre a ne defăima. Mai departe, când prietenii ne laudă, ei prin aceasta voiesc a spori râvna noastră; iar vrăjmaşii ne laudă cu scopul ca mai lesne să ne ducă la cădere, însă ori de la cine ar veni ocara, ea este pururea de mare folos, dacă cineva poate să o sufere şi nu se întărâtă prin ea.
InÅ£eleptul Solomon, zice: „Cel ce urăşte certarea este fără de minte” (Pilde 12, 1). El nu zice: „Cine nu poate suferi certarea aceasta sau cealaltă”, ci zice: „Cel ce urăşte certarea”. Când prietenul tău te ceartă cu dreptate, îndreaptă-Å£i greÅŸeala ta. Iar dacă el te-a certat fără temei, laudă buna lui cuviinţă, aprobă scopul lui ÅŸi mulÅ£umeÅŸte prieteniei lui, căci certarea lui a purces numai din dragostea lui cea mare către tine.
Aşadar, să nu ne scârbim când cineva ne ceartă.
Căci ar fi de cel mai mare folos pentru viaţa noastră, dacă noi, pe de o parte, pururea am certa cu sinceritate greşelile celor de aproape ai noştri, iar pe de altă parte, dacă şi noi am asculta cu bucurie certarea ce se atinge de noi. Ceea ce este doctoria pentru răni, aceea este certarea pentru greşelile noastre. Precum este fără de minte cel ce leapădă doctoria, aşa este fără de minte şi cel care nu voieşte să primească nici o certare.
Dar mulÅ£i, când suferă certare, se întărâtă, căci gândesc ÅŸi zic întru sine: „Eu sunt atât de chibzuit ÅŸi priceput; trebuie eu să sufăr niÅŸte astfel de imputări de la acest om?”. Ei nu gândesc că tocmai cu aceste cuvinte dau mărturie de cea mai mare lipsă de minte. Sfânta Scriptură zice: „Dacă vezi un om care se crede înÅ£elept în ochii lui, să nădăjduieÅŸti mai mult de la un nebun decât de la el” (Pilde 26, 12).
Tocmai de aceea zice încă ÅŸi Sfântul Apostol Pavel: „Nu vă socotiÅ£i voi înÅŸivă înÅ£elepÅ£i” (Romani 12, 16). Oricât de înÅ£elept ai fi, oricât de mare pricepere ai avea, totuÅŸi eÅŸti om ÅŸi ai trebuinţă de un sfat bun. Numai Unul Dumnezeu nu are trebuinţă de sfat, ÅŸi numai despre Dânsul zice Apostolul: „Cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Romani 11, 34).
Noi, oamenii, însă, de am fi de o mie de ori mai înÅ£elepÅ£i, totuÅŸi, încă de o mie de ori am merita certare, căci stricăciunea firii noastre pururea se arată, înÅ£eleptul Sirah zice: „Nu poate desăvârÅŸirea să fie întru oameni”. Pentru ce? „Pentru că nu este nemuritor fiul omului”. „Ce este mai luminos decât soarele”, zice el mai departe, „Şi totuÅŸi el se întunecă” (Sirah 17, 25-26). Precum ÅŸi această strălucită lumină ÅŸi razele cele luminoase uneori se întunecă, aÅŸa ÅŸi priceperea noastră, chiar când se pare a scânteia în toată strălucirea sa cea de amiază, se întunecă prin neajungere.
Adeseori se întâmplă că un înţelept nu vede ceea ce trebuia să vadă, ci, dimpotrivă, un altul, care stă mult mai jos, mai repede observă unele lucruri. Şi aceasta se întâmplă pentru ca cel înţelept să nu se mândrească, iar cel mai neînsemnat să nu se creadă nenorocit.
Aşadar, este o mare faptă bună, un mare bine, când cineva poate suferi certarea, precum, pe de altă parte, este un folos slăvit, a putea certa cineva pe fraţii săi într-un chip drept şi plin de dragoste, căci aceasta este una dintre cele mai însemnate datorii pe care le avem către aproapele nostru.
Vrei să ştii că, oricât de înţelept şi priceput, şi oricât de îmbunătăţit ai fi tu, totuşi, de-a pururea ai trebuinţă de un sfetnic şi de un prieten care să te îndrepte şi să te dojenească? Atunci ascultă o istorie din Vechiul Testament.
Nimeni nu se putea asemăna cu Moise. El era, zice Sfânta Scriptură, „om blând foarte, mai mult decât toÅ£i oamenii cei ce sunt pe pământ” (Numerii 12, 3), era prieten al lui Dumnezeu, era foarte procopsit în ÅŸtiinÅ£ele lumeÅŸti ÅŸi, pe lângă aceasta, plin de înÅ£elepciunea cea duhovnicească, ba încă, precum se zice în Faptele Apostolilor, el era „învăţat întru toată înÅ£elepciunea egiptenilor” (Fapte 7, 22).
Vezi cât era el de înÅ£elept întru toate lucrurile? Åži istoria apostolilor zice despre dânsul mai departe: „Şi era puternic în cuvinte ÅŸi în fapte” (Fapte 7, 22). Mai ascultă încă ÅŸi o altă mărturie despre aceasta. Sfânta Scriptură zice despre Moise: „Şi mai mult nu s-a sculat prooroc în Israil ca Moise, cu care să fi vorbit Dumnezeu faţă către faţă” (Deuteronomul 34, 10).
Ce dovadă mai mare poţi să doreşti tu despre însemnătatea lui?
El era, aşadar, bine învăţat, atât întru înţelepciunea egiptenilor, cât şi întru înţelepciunea poporului lui Dumnezeu; era puternic în cuvânt şi în faptă şi domnea peste făptură, căci el era prieten al Stăpânului tuturor făpturilor. El a scos din Egipt un popor aşa de mare, a despărţit marea şi iarăşi a împreunat-o. Atunci s-a văzut o minune neauzită. Atunci pentru întâia dată a văzut soarele că marea nu se trecea cu corabia, ci cu picioarele uscate. Nu corăbii şi vâsle se vedeau acum în mare, ci cai şi trăsuri.
Şi cu toate acestea, înţeleptul acesta, Moise, cel puternic în cuvânt şi în faptă, acest prieten al lui Dumnezeu, acest domnitor al firii, acest mare făcător de minuni nu observă un lucru, pe care însă foarte mulţi oameni îl văd. Socrul său, un om străin şi foarte mic în asemănare cu dânsul, a văzut aceasta, şi i-a întors luarea aminte la ceea ce el scăpase din vedere. Ce era oare aceasta?
Luaţi aminte ca să cunoaşteţi ca fiecare om are trebuinţă de sfat, chiar de ar fi aşa de însemnat ca Moise, şi că adeseori ceea ce nu văd oamenii cei mari şi vrednici de mirare, de multe ori văd cei neînsemnaţi şi mici.
După ce Moise ieÅŸise din Egipt ÅŸi se oprise în pustie, îl împresurau cei ÅŸase sute de mii de oameni, ÅŸi Moise singur trebuia să pună la cale toate jeluirile ÅŸi certurile ce se iscau între dânÅŸii. Aceasta văzând-o socrul său Ietro, ÅŸi măcar că el altmintrelea era un om neiscusit, neÅŸtiutor de legi ÅŸi de tocmelile statului, totuÅŸi a băgat de seamă că aici Moise face o greÅŸeală, ÅŸi a îndreptat pe Moise cel atât de dibaci ÅŸi înÅ£elept, pe prietenul lui Dumnezeu. El a zis către dânsul: „Pentru ce ÅŸezi tu singur, si tot poporul stă înaintea ta de dimineaţă până seara?… Nu faci bine lucrul acesta. Căci te vei prăpădi si tu si poporul acesta, care este cu tine. Greu este Å£ie lucrul acestea, nu-l vei putea face tu singur” (IeÅŸirea 18, 14, 17- 18). El a însoÅ£it sfatul său de o dojana.
Moise însă nu s-a supărat de aceasta, ci acest bărbat înţelept şi dibaci, acest prieten al lui Dumnezeu, acest domnitor peste miriade, a primit povaţa prieteneşte. Nici mulţimea minunilor ce săvârşise el, nici mărimea puterii sale nu l-au îngâmfat; el nu s-a ruşinat că a primit povaţa în faţa a tot poporul. Mai vârtos gândea el că de ar fi făcut încă pe atâtea minuni, totuşi, el pururea poartă în sine firea omenească cea stricăcioasă, căreia atât de multe lucruri îi rămân necunoscute. De aceea a primit el aşa de bine sfatul şi dojana lui Ietro.
Dimpotrivă, mulţi voiesc a se lipsi de folosul ce le-ar aduce un sfat bun, numai ca să nu pară că ei ar avea trebuinţă de sfatul cuiva. Ei voiesc mai bucuroşi a rămâne întru neştiinţă, decât a învăţa ceva de la alţii, şi nu socotesc că nu învăţarea de la alţii, ci neştiinţa este ruşine.
De asemenea, nu trebuie să ne ruşinăm când suntem dojeniţi, ci numai atunci să ne ruşinăm când nu părăsim greşelile noastre. Un om mare şi înţelept poate totuşi să greşească într-un punct, în care nimereşte altul mai mic. Moise ştia aceasta, şi de aceea a primit el cu atâta bunăvoinţă sfaturile.
Acest sfat se cuprindea în aceea că Ietro a zis: „Alege-Å£i bărbaÅ£i puternici ÅŸi îi pune mai mari peste mie, ÅŸi mai mari peste sută, ÅŸi mai mari peste cincizeci, ÅŸi mai mari peste zece, ÅŸi să judece poporul în tot ceasul; iar lucrul cel mare să-l aducă la tine, iar judeÅ£ele cele mici să le judece ei” (IeÅŸirea 18, 21-22).
Moise a ascultat acest sfat fără a se ruÅŸina ÅŸi a roÅŸi, nu l-a jignit, că supuÅŸii lui erau martori la dojana ce primise, ÅŸi n-a zis întru sine: „SupuÅŸii mei mă vor nesocoti, văzând că eu, povăţuitorul lor, trebuie să învăţ de la altul ce este de făcut”.
Mai vârtos el a ascultat acest sfat şi l-a împlinit, şi pentru aceea nu s-a ruşinat nici de contemporanii săi, nici de urmaşi. Ba încă el însuşi, ca şi cum ar fi fost aceasta pentru dânsul o mare cinste, prin cărţile sale şi prin însemnările sale scripturistice a făcut cunoscut tuturor oamenilor din toate timpurile, până la venirea lui Hristos în ziua cea de pe urmă, adică la toată lumea, că el nu a văzut drept şi a învăţat de la socrul său ce trebuie să facă.
Noi, dimpotrivă, ne supărăm şi ne tulburăm când cineva ne ceartă şi numai în faţa unui singur om, şi ni se pare că ne-ar fi luat viaţa. Dar Moise nu făcea aşa. Măcar că mii şi iarăşi mii au auzit şi au văzut cum el fusese certat, totuşi el nu s-a ruşinat, ba încă nu s-a ruşinat nici de miliarde care au trăit după aceea, şi vor trăi până la sfârşitul lumii, ci propovăduieşte la toţi în fiecare zi greşeala sa, prin Sfânta Scriptură.
Dar pentru ce, oare, ne-a însemnat el aceasta prin scrisoare? Pentru ca să ne înveţe că niciodată nu trebuie să gândim despre noi înşine lucruri mari, chiar de am fi mai înţelepţi decât toţi, şi că nu trebuie să dispreţuim sfatul vreunuia din cei de aproape ai noştri, fie acela mai de jos decât toţi.
Dacă cineva îţi dă un sfat bun, primeşte-l, chiar de ţi l-ar fi dat sluga ta.
Dacă cineva îţi dă un sfat rău, nu-l urma, fie acest sfetnic cel mai însemnat om din lume. Căci nu trebuie a căuta la rangul sfetnicului, ci la firea şi însuşirea sfatului.
Aşadar, Moise a însemnat acea întâmplare pentru ca să ne înveţe că nimeni nu trebuie să se ruşineze de dojana, chiar dacă toată lumea ar fi de faţă la ea.
Într-adevăr, nu este puţină laudă, nu este o slavă mică şi nu este un slab semn de înţelepciune, când cineva poate suferi certarea cu mărime de suflet. Moise fie deci modelul nostru, căruia să-i râvnim întru aceasta. Amin.