din “Predici la duminici ÅŸi sărbătoriâ€
Cuvânt la Duminica Tuturor Sfinţilor
La cuvintele Apostolului: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm, ÅŸi în suferinÅ£e” (Romani 5, 3)
Este o muncă grea pentru lucrătorul de pământ a conduce plugul, a trage brazdele, a arunca sămânţa, a suferi vremea rea şi frigul, a abate de la ogor apa cea de prisos, a săpa canale prin mijlocul ogorului şi a fâneţelor. Dar această muncă obositoare şi foarte grea i se face uşoară şi suferită când priveşte cu duhul semănăturile cele înverzite, secera cea ascuţită, aria cea plină de snopi şi bucuria cu care se aduc acasă roadele coapte.
Tot aşa corăbierul cutează a se arunca în valurile sălbatice, nu se teme de furtună şi de marea cea foarte adeseori vuitoare, rabdă vânturile cele nestatornice, valurile cele grozave ale mării şi durata cea lungă a călătoriei pe mare. Toate acestea le rabdă şi le suportă, căci gândeşte la povara mărfurilor, la limanuri şi la pieţele de comerţ, şi vede cu duhul înaintea sa câştigul cel nemăsurat pe care-l nădăjduieşte.
De asemenea, ostaşul suferă cu bărbăţie rănile, nu se teme de armă, rabdă foamea şi frigul, marşurile lungi şi toate primejdiile bătăliei, gândind la biruinţă, la semnele triumfale şi la cununa biruinţei, pe care nădăjduieşte să o dobândească.
Dar ce zic eu acestea şi la ce trebuiesc toate aceste exemple? Eu am voit să mă folosesc de acestea, pentru ca să vă îndemn să ascultaţi cu sârguinţă cuvântul lui Dumnezeu, şi să vă faceţi râvnitori şi osârdnici la fapta cea bună. Căci dacă cei mai sus numiţi, lucrătorul de pământ, corăbierul şi ostaşul, cu linişte suferă greutăţile pentru nădejdea şi privirea la lucrurile viitoare, deşi acelea sunt numai nişte lucruri care se sfârşesc odată cu viaţa pământească, cu cât mai vârtos sunteţi voi datori să ascultaţi fără obosire învăţătura cea dumnezeiască şi să luptaţi pentru viaţa cea veşnică, să răbdaţi cu tărie de suflet toate ostenelile şi greutăţile? Nădejdea ce o au aceia se întinde numai la nişte bunuri pământeşti, şi acestea foarte nesigure. Ba încă adeseori ei mor, fără de a fi putut vedea împlinirea aşteptărilor lor; ei se bucură de nădejdile lor, dar adeseori nu dobândesc nimic, deşi au răbdat tot felul de supărări.
Lucrătorul de pământ, de pildă, după toate ostenelile şi luptele sale, tocmai când gândea să-şi ascute secera şi să înceapă secerişul, trebuie să se întoarcă acasă cu mâinile deşarte, căci grâul s-a pălit, sau l-au stricat lăcustele, ori o ploaie peste măsură, sau a venit altă nenorocire de la vremea cea rea. El a întrebuinţat toată osteneala şi a făcut tot lucrul, însă nu gustă roadele nădejdii sale.
La fel se întâmplă adeseori corăbierului. încă de mult se bucura de încărcătura sa cea mare şi scumpă, cu multă satisfacere dezvelea vâslele şi naviga pe marea cea întinsă. Acum este aproape a intra în liman, dar deodată se izbeşte de un mal sau de un şir de stânci ascunse sub apă, sau i se întâmplă altă nenorocire neprevăzută şi pierde toată încărcătura, ba încă adeseori abia poate el însuşi cu trupul gol a scăpa.
Tot aşa soldatul, poate că a rezistat la sute de bătălii şi a biruit pe vrăjmaşi, dar se întâmplă ca în momentul biruinţei celei hotărâtoare el să-şi piardă viaţa, şi toate ostenelile şi zbuciumările lui să fi fost zadarnice.
Dar cu creÅŸtinul nu merge aÅŸa. Nădejdile lui sunt tari, sigure ÅŸi nepieritoare; ele nu pier împreună cu moartea, ci sunt îndreptate către viaÅ£a cea veÅŸnică, fericită, nemuritoare, ÅŸi nu se pot zădărnici aici de vremea cea rea, nici de nenorociri neaÅŸteptate, ÅŸi nici chiar de moarte. Astfel, împlinirea nădejdii noastre ÅŸi marea răsplătire cea viitoare ne luminează chiar în mijlocul nenorocirii. De aceea zice Sfântul Pavel: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm ÅŸi în suferinÅ£e” (Romani 5, 3).
Vă rog să nu trecem fără atenÅ£ie peste aceste cuvinte, ci fiindcă vorba noastră a intrat în limanul marelui cârmaci Pavel, să ne oprim cu plăcere la gândirea asupra graiurilor sale, care deÅŸi sunt scurte, totuÅŸi cuprind multă învăţătură înÅ£eleaptă. Ce înseamnă aceasta, ÅŸi ce voieÅŸte el să înÅ£elegem, când zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm ÅŸi în suferinÅ£e”? Cuvintele: „nu numai atât”, arată că el a vorbit înainte de alte bunuri, la care acum adaugă avantajul pe care îl avem din suferinÅ£e. De aceea a zis el: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm ÅŸi în suferinÅ£e”. Dar pentru ca să înÅ£elegem mai bine aceste cuvinte, aveÅ£i puÅ£ină răbdare, ca să vorbim despre aceasta mai cu de-amănuntul.
Când învăţătura cea dumnezeiască s-a propovăduit de către Apostoli şi ei s-au dus în toate laturile lumii spre a răspândi cuvântul despre cucernicie, când ei se sileau a stârpi rătăcirea din rădăcină, respingeau aşezămintele închinătorilor la idoli, războiau toată răutatea, Curăţeau pământul, răsturnau capiştile idoleşti, altarele şi sărbătorile păgâneşti, şi în locul acestora învăţau a cunoaşte pe Unul Adevăratul Dumnezeu, deşteptau nădejdea la viaţa din cealaltă lume şi grăiau despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, răspândeau învăţătura cea înţeleaptă despre înviere şi vesteau împărăţia cerească, atunci, din această pricină, a izbucnit un război cumplit şi înspăimântător, cel mai grozav dintre toate. Mare zgomot, larmă şi răscoală era în toate cetăţile şi satele şi casele, în locurile cele locuite şi în pustie, pentru că se stricau obiceiurile cele vechi, păgâneşti, se răsturnau prejudecăţile cele de mult timp înrădăcinate şi se introduceau învăţături noi, de care mai înainte nimeni nu auzise, împotriva acestei învăţături s-au alarmat domnii, iar împăraţii cei puternici ai pământului s-au aprins de mânie, oamenii simpli s-au tulburat, toate locurile publice clocoteau de zgomot, scaunele judecătoreşti s-au înfuriat, săbiile s-au scos din teacă, armele s-au apucat şi legile s-au mâniat. Pedepsele, muncile, schingiuirile şi tot ce omului i se pare groaznic ameninţau.
Precum este marea când se tulbură şi este îngreunată cu grozavele sfărâmări de corăbii, aşa era atunci starea lumii. Tatăl se lepăda de fiul său pentru credinţa cea sfântă, mama se despărţea de fata sa şi fratele de frate, stăpânul se înfuria asupra slugii, toată firea era răsculată, şi nu a izbucnit numai un război civil, ci luptă şi război în fiecare casă, în fiecare familie. Căci cuvântul Domnului pătrundea ca o sabie, şi despărţind mădularele bolnave de cele sănătoase, pricinuia pretutindeni dezbinare şi luptă şi aducea mii de lupte şi prigoniri asupra credincioşilor. De aici a urmat că unii au fost aruncaţi în temniţă, alţii târâiţi la judecători, iar alţii erau duşi la moarte. Unora li se răpeau bunurile şi averea, alţii se trimiteau în surghiun, alţii erau căzniţi. Ticăloşia şi nenumărate nenorociri cădeau asupra lor mai numeroase decât zăpada în zilele cele tulburi ale iernii; înlăuntru era lupta, afară frica de prieteni şi de Străini, şi chiar de cei cu care erau legaţi prin legătura firii şi a sângelui.
Acestea le-a văzut Sfântul Pavel, acest mare Apostol al lumii, acest învăţător al adevărurilor cereşti. Necazurile erau de faţă, înaintea mâinilor şi a ochilor săi. Bunurile erau numai nădăjduite şi făgăduite, adică împărăţia cerească, învierea şi îndulcirea de bunurile care covârşesc cu mult toată gândirea şi toată vorba. Dimpotrivă, cuptoarele cele înfocate, uneltele de schingiuire, sabia, pedeapsa de tot felul şi uciderea erau nu numai aşteptate, ci şi simţite. Iar cei care trebuiau să se lupte contra tuturor acestora abia se lepădaseră de altarele şi de statuile idolilor, de desfrânări, de îmbuibare şi de desfătare şi se întorseseră la creştinătate; încă nu erau obişnuiţi cu gândirea cea înaltă despre viaţa cea veşnică, ci erau încă lipiţi de lucrurile cele de faţă, şi pentru aceea era de temut că mulţi vor fi mici la suflet şi vor cădea, când ei în toate zilele vedeau prigonirea.
Vezi, acum ce face înÅ£elepciunea lui Pavel, care s-a învrednicit de la Dumnezeu de taine negrăite! El necontenit le vorbea de cele viitoare, le înfăţiÅŸa premiul luptei, le arăta cununile de biruinţă, îi întărea ÅŸi îi îmbărbăta prin nădejdea bunătăţilor celor veÅŸnice. Åži cum grăieÅŸte el? „Eu socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18). Prin aceasta el vrea să zică: „Ce-mi vorbeÅŸti mie de răni, de grămezile de lemne aprinse, de Călăi, de pedeapsă, de foame, de pierderea averii, de sărăcie, de temniţă ÅŸi de legături? Adu aici tot ce vrei, tot ce oamenilor li se pare grozav ÅŸi totuÅŸi nu ai putea numi nimic care să poată preÅ£ui cununile ÅŸi răsplătirile acelea. Toate aceste pătimiri încetează cu viaÅ£a aceasta, iar răsplătirile cele veÅŸnice nu au sfârÅŸit. Cele dintâi sunt vremelnice ÅŸi trecătoare, cele din urmă netrecătoare ÅŸi veÅŸnice. Aceasta învaţă Pavel ÅŸi în alt loc, zicând: „Necazul de acum este trecător ÅŸi uÅŸor” (II Corinteni 4, 17).
AÅŸadar, el le declară neînsemnate, după mărime ÅŸi fel, ÅŸi micÅŸorează frica greutăţii lor prin scurtimea timpului. Căci chiar dacă nenorocirile, după firea lor, ar fi grele ÅŸi nesuferite, totuÅŸi greutatea lor slăbeÅŸte prin scurtimea timpului, căci necazul nostru de acum, cel uÅŸor ÅŸi trecător, ne aduce o slavă veÅŸnică, care covârÅŸeÅŸte totul, neprivind la cele văzute, ci la cele nevăzute, „căci cele văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute veÅŸnice” (II Corinteni 4, 17-18).
Dar poate va zice cineva că toate aceste bunuri sunt numai nădăjduite, iar omul cel mic la suflet şi greoi nu se atrage, precum se cuvine, prin arătarea acestor bunuri, ci caută să găsească chiar în viaţa de acum mângâiere şi odihnă. De aceea, acest înţelept învăţător, Pavel, nu ia temeiuri de mângâiere numai din cele viitoare, ci încă şi din viaţa de acum. Mai întâi numără toate bunurile ce s-au săvârşit pe faţa pământului şi pe care cineva nici nu le nădăjduia, dar de care se îndulceşte. Iar aceste bunuri prezente sunt cea mai mare şi mai sigură dovadă pentru cele pe care noi încă le nădăjduim.
ÃŽnsă în ce se cuprind acele bunuri, cărora noi ne-am ÅŸi făcut părtaÅŸi? ÃŽntru aceea, zice Apostolul Pavel, că Dumnezeu a dat pe Fiul Său, pe Fiul Său cel Unul-Născut ÅŸi iubit, pentru noi, robii cei prihăniÅ£i, ÅŸi pe noi cei îngreuiaÅ£i cu nenumărate păcate ÅŸi apăsaÅ£i de povara cea mare a nelegiuirilor, nu numai ne-a izbăvit de păcat, ci încă ne-a prefăcut în drepÅ£i. Fără a pune asupră-ne ceva greu ÅŸi ostenitor, ci numai cerând de la noi credinţă, ne-a făcut drepÅ£i ÅŸi sfinÅ£i, ne-a declarat fii ai lui Dumnezeu, moÅŸtenitori ai împărăţiei cerului ÅŸi împreună-moÅŸtenitori ai lui Hristos; ne-a făgăduit învierea, nestricăciunea trupului, petrecerea cu îngerii, o fericire care covârÅŸeÅŸte toată gândirea – locuinÅ£a în cer. Ne-a făgăduit legătura cu ÃŽnsuÅŸi Dumnezeu, a revărsat aici jos harul Sfântului Duh peste noi ÅŸi ne-a slobozit de sub stăpânirea diavolului ÅŸi a duhurilor rele; a stârpit păcatul, a ridicat blestemul, a sfărâmat porÅ£ile iadului, a deschis iarăşi raiul ÅŸi a trimis nu un înger sau arhanghel, ci pe propriul Său Fiu, spre a ne face fericiÅ£i, precum a vestit prin gura proorocilor: „Nu un trimis, nici înger, ci însuÅŸi Domnul ne-a mântuit” (Isaia 63, 9).
Iar toate acestea, adică sfinÅ£irea ÅŸi îndreptarea noastră încă de aici, ÅŸi numai prin credinţă, trimiterea Unuia-Născut, a Fiului lui Dumnezeu, din cer pentru noi, darea pentru noi de către Tatăl a Fiului Său cel preaiubit, primirea Sfântului Duh, dobândirea unor haruri atât de bogate ÅŸi a unor binefaceri atât de multe, nu sunt, oare, toate acestea mai preÅ£ioase decât miile de cununi ÅŸi de bunuri cărora avem a ne face părtaÅŸi? După ce Pavel a arătat toate acestea în puÅ£ine cuvinte, iarăşi vine a vorbi despre nădejde. După ce a zis: „Deci, fiind îndreptaÅ£i din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am avut ÅŸi apropiere, prin credinţă, la harul acesta, în care stăm, ÅŸi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5, 1-2), el adaugă îndată: „Noi ne lăudăm ÅŸi în suferinÅ£e”.
AÅŸadar, după ce a spus ceea ce se săvârÅŸise, că ne-am îndreptat, ÅŸi că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi ÅŸi prin El avem apropiere la Tatăl, ÅŸi ne-am făcut părtaÅŸi harului ÅŸi darurilor Lui, ÅŸi că ne-a slobozit din păcate, ÅŸi după ce a pomenit de bunurile cele viitoare, adică de „slava cea viitoare cu care noi ne lăudăm”, totuÅŸi, observă că această nădejde nu este de ajuns spre a trezi pe cei mici la suflet ÅŸi a-i îmbărbăta.
SocoteÅŸte acum înÅ£elepciunea Sfântului Pavel. Chiar din lucrurile care par a întrista pe ascultători, a-i tulbura ÅŸi a-i nedumeri, tocmai dintr-acelea el împleteÅŸte cununi de mângâiere ÅŸi de laudă. Căci după ce a enumerat toate acestea, zice: „Eu însă socotesc binefaceri nu numai cele înÅŸirate până acum, că noi ne-am sfinÅ£it ÅŸi ne-am îndreptat prin Fiul lui Dumnezeu, că noi ne-am îndulcit de harul lui Dumnezeu, ne-am slobozit din păcat, că ni s-au dăruit atât de multe, ÅŸi încă atât de multe ni s-au făgăduit în cealaltă lume, adică slava cea negrăită, nemurirea, învierea trupului, petrecerea cu îngerii ÅŸi cu Hristos, locuinÅ£a în cer”, ci el adaugă la acestea ÅŸi cele ce se socotesc de oameni înfricoÅŸate, adică judecăţile, temniÅ£a, moartea, ameninţările, foamea, schingiuirile, munca, cuptoarele înfocate, surghiunirea, luptele, răscoala ÅŸi cearta; toate acestea le adaugă la darurile ÅŸi binefacerile lui Dumnezeu.
El socoteÅŸte că cineva trebuie să se bucure nu numai de lucrurile acelea, ci să se laude ÅŸi în suferinÅ£e, precum zice: „Mă bucur de suferinÅ£ele mele pentru voi ÅŸi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos” (Coloseni 1, 24). Vezi tu acest suflet viteaz, acest suflet înalt ÅŸi acest duh nebiruit, care se laudă nu numai pentru cununi, ci se bucură încă ÅŸi de lupte; nu numai pentru răsplătiri se veseleÅŸte, dar saltă de bucurie chiar ÅŸi pentru luptă; se veseleÅŸte nu numai pentru plată, ci ÅŸi pentru strădanie? Nu-mi spune mie de împărăţia cerului ÅŸi de cununile neveÅŸtejite ÅŸi de premiul luptei, ci de lucrurile de acum, cele pline de osteneală ÅŸi de grijă. Despre ele să vorbeÅŸti cu mine, ÅŸi eu îţi voi arăta că noi, ÅŸi pentru acestea trebuie să ne bucurăm, ba încă cu deosebire să ne bucurăm foarte în luptele pământeÅŸti.
Lupta aduce cu sine numai povară ÅŸi osteneală, dar BiruinÅ£a face plăcere. Aici, însă, la luptele pentru împărăţia cerului, este altfel, căci chiar înainte de biruinţă, chiar în timpul luptei, are cineva deplin temei a se lăuda a triumfa. Iar pentru ca să vezi că aÅŸa se întâmplă, priveÅŸte la sfinÅ£ii din toate neamurile ÅŸi din toate veacurile, iau cum zice Iacov: „LuaÅ£i pildă de suferinţă ÅŸi de robire îndelungată pe proorocii care au grăit întru numele Domnului” (Iacov 5, 10). AÅŸa, însuÅŸi Pavel, care îndeamnă la această luptă, vorbeÅŸte de nenumăratele pătimiri ale sfinÅ£ilor, pe care ar fi cu neputinţă a le număra pe toate, ÅŸi apoi adaugă: „Au pribegit în piei de oaie ÅŸi de capră, lipsiÅ£i fiind, strâmtoraÅ£i, rău primiÅ£i; ei, de care lumea nu era vrednică” (Evrei 11, 37-38), ÅŸi cu toate aceste necazuri, erau veseli. Aceasta poate să o vadă oricine din purtarea lor, atunci când Apostolii au fost mai întâi aruncaÅ£i în temniţă ÅŸi apoi biciuiÅ£i. Ce Ziceau ei atunci? „S-au dus bucurându-se de la faÅ£a sinedriului, că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (Fapte 5, 41).
Vedeţi că şi necazurile au slava şi răsplătirea lor? Priviţi numai la Sfântul Pavel, cum zăcea el în temniţă, Cum se ţâra înaintea judecătorilor, cât de slăvit, cât de strălucit, cât de admirabil se părea el tuturor, mai vârtos Celor care îl prigoneau şi-l pândeau!
Dar ce zic eu că el atunci se părea oamenilor slăvit? Ba încă tocmai când el era bătut, era înfricoÅŸat chiar ÅŸi duhurilor rele. Când era în temniţă, sau când suferea sfărâmare de corabie, atunci el săvârÅŸea cele mai multe minuni, atunci el era mai învingător asupra puterilor ÅŸi stăpânirilor vrăjmaÅŸe. Deci, fiindcă el ÅŸtia bine ce câştig trage sufletul său din necazuri, de aceea zicea: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10), ÅŸi pentru aceasta zice în acelaÅŸi loc: „Pentru aceea mă bucur întru slăbiciunile mele, în defăimări, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos” (II Corinteni 12, 10 ÅŸi 9). De aceea, când el în epistola sa, voind să dojenească pe unii dintre corintenii care aveau înaltă socotinţă despre sine ÅŸi dispreÅ£uiau pe alÅ£ii, a fost silit să vorbească despre propriile sale însuÅŸiri covârÅŸitoare.
Nu s-a lăudat nici cu minunile, nici cu semnele sale, nici cu vrednicia ÅŸi înălÅ£imea sa, ci s-a lăudat cu temniÅ£a, cu judecătoriile, cu foamea, cu frigul, cu luptele ÅŸi cu prigonirile ce a suferit, zicând: „De sunt ei slugi ale lui Hristos, eu sunt încă mai mult” (II Corinteni 11, 23). Iar întru ce stă acest „mai mult”, arată în cele următoare: „întru osteneli mai mult, în temniţă mai mult, întru bătăi peste măsură, la moarte adeseori” (II Corinteni 11, 23). Åži apoi adaugă: „De se cuvine a mă lăuda, întru suferinÅ£ele mele mă voi lăuda” (II Corinteni 11, 30).
Vezi cum el întru acestea găseÅŸte mai multă slavă decât în cununile ÅŸi însuÅŸirile sale cele slăvite, ÅŸi de aceea zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm ÅŸi în suferinÅ£e” (Romani 5, 3).
Ce înseamnă aceasta: „nu numai atât”! El vrea să zică: „Noi rămânem întru necazuri ÅŸi suferinÅ£e nu numai cu curaj ÅŸi fără supărare, ba le ÅŸi socotim cinste ÅŸi ne lăudăm cu aceste suferinÅ£e”. După ce a spus că necazurile duc la cea mai mare cinste, la laudă ÅŸi la slavă, aÅŸadar, neapărat ÅŸi la bucurie, căci unde este slavă ÅŸi cinste, acolo este ÅŸi bucurie, după ce el a arătat cât de slăvit si lăudat este a suferi necazuri, vorbeÅŸte de altă roadă mare ÅŸi slăvită a suferinÅ£elor. Care este aceea? El zice: „SuferinÅ£a aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruÅŸinează” (Romani 5, 3-4). Ce vrea să zică aceasta: „SuferinÅ£a aduce răbdare”!
Acesta este cel mai slăvit rod al suferinţelor, că ele împuternicesc şi întăresc pe omul cel asuprit. Aici se întâmplă ca şi cu arborii. Arborii care cresc la umbră şi sunt apăraţi de toate vânturile, deşi se par la privirea pe dinafară că înverzesc şi înfloresc frumos, ei sunt molăi şi bureţoşi şi se vătăma uşor de orice furtună. Dimpotrivă, arborii care stau pe înălţimile munţilor, izbiţi de multe şi puternice vânturi, răbdând toate vremile cele rele, suportând furtunile cele mai silnice şi suferind mult de zăpadă, aceştia sunt mai tari decât fierul. De asemenea, şi acele trupuri omeneşti care sunt crescute în multe Şi felurite îndestulări, care sunt împodobite cu haine moi, care necontenit întrebuinţează băi şi unsori şi se îndulcesc cu bucate bune, acestea sunt cu totul incapabile de toate ostenelile şi greutăţile pe care trebuie să le rabde cineva pentru cucernicie, şi aşa se fac vinovate de foarte mare pedeapsă.
De asemenea, şi sufletele care duc o viaţă fără supărare, care au prisosinţă de îndestulări, care află bucurie numai în cele de aici, aceste suflete, zic, sunt mai moi decât ceara, slabe şi incapabile de fapta cea bună şi, în fine, ajung pradă focului celui veşnic. Iar sufletele care necontenit suferă primejdii şi osteneli şi necazuri pentru Dumnezeu, sunt oarecum crescute cu acestea, ele sunt mai vârtoase, mai tari decât diamantul şi mai nobile. Tocmai prin necontenitele necazuri se fac neînvinse de potrivnicii lor şi dobândesc o iscusinţă în răbdare şi în statornicie, care prin nimic nu se poate clăti. Precum cei care pentru prima dată fac călătorie pe mare ameţesc şi se îmbolnăvesc cumplit, iar cei care au făcut îndelungate călătorii pe mare, care de sute de ori au ţinut lupta cu valurile şi care au suferit încă şi sfărâmare de corabie intră în noile călătorii pe mare plini de curaj şi de vitejie, aşa şi sufletul care a răbdat multe ispite şi a suferit multe necazuri, pe viitor se obişnuieşte şi se întăreşte în osteneli, fără a se mai teme şi a se înfricoşa şi fără a se buimăci. Adică, prin necontenita îndeletnicire în suferinţe, sufletul ajunge a suporta cu uşurinţă toate împotrivirile.
Tocmai aceasta o spune Sfântul Pavel, acest mare dascăl al căii celei cereÅŸti, când zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm ÅŸi în suferinÅ£e”, adică noi, înainte de a ajunge la împărăţia cea veÅŸnică ÅŸi la cununile cele cereÅŸti, tragem din necazuri un folos slăvit, că prin necontenitele suferinÅ£e sufletul nostru se întăreÅŸte ÅŸi priceperea noastră se face mai tare ÅŸi mai înÅ£eleaptă.
Ştiind toate acestea, iubiţilor, să suportăm cu răbdare şi cu statornicie necazurile şi suferinţele care ne vin, căci Dumnezeu le lasă şi ele ajută la mântuirea noastră. Să nu fim fără inimă, să nu cădem biruiţi de ispite, ci să ne întărim cu puterea bărbătească şi totdeauna să mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile ce ne-a arătat, ca să ne îndulcim atât de bunurile de acum, cât şi de cele viitoare să ne facem părtaşi, prin harul şi prin mila şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh se cuvine slava şi cinstea, acum şi în vecii vecilor. Amin.