Sari la conținut

Cuvânt la Duminica Vameşului si a Fariseului


din “Omilii la Postul Mare”

Ideea ÅŸi vrednicia smereniei

Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ÅŸtie pe sine că a făcut multe ÅŸi mari fapte bune, ÅŸi totuÅŸi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă ÅŸtiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (/ Cor. 4, 4). Åži iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoÅŸi, dintre care cel dintâi sunt eu” (/ Tim, l, 15).
Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toÅ£i, ÅŸi totuÅŸi se înjoseÅŸte înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoaÅŸteÅ£i cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiÅ£i-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; ÅŸi veÅ£i vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aÅŸa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Åži trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea ÅŸi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârÅŸeÅŸte puterea păcatului si ne ridică până la cer, aÅŸa pe de altă parte, mândria, prin greutatea ÅŸi povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate ÅŸi o doboară la pământ.
Si ca să vezi că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru, adu-Å£i aminte ele fariseul ÅŸi ele vameÅŸul din Evanghelie. „MulÅ£umesc Å£ie, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalÅ£i oameni, răpitori, nedrepÅ£i, desfrânaÅ£i, sau ca ÅŸi acest vameÅŸ” (Lc. 18, 11). O, ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalÅ£e pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameÅŸul, care sta nu departe de dânsul. Dar acesta ce a făcut? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduinţă, însă săgeata vrăjmaÅŸului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, pâra – cununa de cinste.
Astfel de bine este smerenia, astfel de câştig urmează, când cineva nu se tulbură de batjocoriri ÅŸi nu se iuÅ£eÅŸte ele semeÅ£ia altora. Căci noi ÅŸi ele la cei ce ne batjocoresc putem să tragem mare folos, precum aceasta s-a întâmplat cu vameÅŸul. Adică, pe când el primea batjocura, s-a dezbrăcat de păcate, ÅŸi după ce a strigat: „Milostiv fii mie, păcătosului”, el s-a întors miluit la casa sa, iară acela nu. De această dată cuvintele au biruit faptele.
Fariseul, adică, a numărat înaintea lui Dumnezeu dreptatea sa, postul său şi plata zeciu-ielilor, celălalt însă a grăit cuvintele smereniei, şi păcatele sale i s-au iertat. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a ascultat numai cuvintele acelea, ci s-a uitat în inima elin care ieşeau, şi aflâncl-o smerită şi înfrântă, s-a îndurat de dânsul, în a Sa iubire de oameni.
Totuşi, în toate acestea nu se zice că noi am putea păcătui ca vameşul, ci numai că noi trebuie să fim smeriţi ca dânsul. Căci dacă vameşul, acest mare păcătos, a dobândit harul lui Dumnezeu, pentru că a fost smerit, în ce treaptă înaltă trebuie să eiobânelească bunăvoinţa lui Dumnezeu aceia care totodată cu smerenia lor unesc fapte mari şi îmbunătăţite ? De aceea, vă rog, vă îndemn şi vă conjur să mărturisiţi totdeauna cu smerenie păcatele voastre înaintea Domnului!
Aşa, deschide conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, arată-I lui rănile tale, şi cere ele la Dânsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi pentru acestea, ci le va vindeca; şi dacă tu ai vrea să le taci către Dânsul, El totuşi ştie totul. Spune-le dar pentru ca aceasta să-ţi folosească; spune-I Lui păcatele tale, pentru ca tu să te eliberezi ele ele, să te duci de acolo curăţit si să scapi de scaunul cel înfricoşat al Judecăţii.
Noi am şi cunoscut în cele zise până acum vrednicia cea înaltă a smereniei, însă ea ni se arată mai mărită în cele următoare.
Căci cu adevărat smerenia stă mai sus chiar decât mucenicia. Când fiii lui Zevedeu s-au rugat Domnului, ca să le dea locurile cele mai dintâi întru împărăţia Sa, după povestirea Evanghelistului Marcu, Domnul le-a zis aÅŸa: „DeÅŸi veÅ£i bea paharul Meu ÅŸi vă veÅ£i boteza cu botezul Meu [adică veÅ£i fi munciÅ£i ca ÅŸi Mine], însă a ÅŸedea de-a dreapta Mea ÅŸi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit” (Mc. 10, 39-40).
Din acest răspuns noi învăţăm taina că chiar moartea mucenicească nu este de ajuns pentru cinstirea cea mai înaltă şi pentru locul cel mai de sus în cer. Căci vedeţi, Domnul a zis către dânşii, că măcar de ar suferi ei moartea cea mucenicească, prin aceasta totuşi nu vor dobândi locurile cele dintâi.
AÅŸadar, trebuie să fie alÅ£ii, care vor putea să arate încă ÅŸi mai mare vrednicie. Aceasta a însemnat ÅŸi Hristos prin cuvintele: „PuteÅ£i să beÅ£i paharul pe care Eu îl beau, ÅŸi cu botezul, cu care Eu mă botez, să vă botezaÅ£i; iară a ÅŸedea de-a dreapta Mea ÅŸi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit’1. El nu vorbeÅŸte numai de ÅŸedere, ci ele ÅŸedere de-a dreapta ÅŸi de-a stânga, spre a rosti îndulcirea de cea mai înaltă cinste, de posedarea locurilor celor mai de sus. El vrea să zică prin aceasta: „PreoÅ£ia ele a fi mai cinstiÅ£i decât alÅ£ii ÅŸi ele a fi ridicaÅ£i peste toÅ£i, nu o puteÅ£i dobândi numai prin mucenicie. DeÅŸi voi veÅ£i rabda acestea, nu sta în puterea Mea de a vă da vouă cea mai înaltă cinste,ci ea se cuvine acelora cărora li s-a gătit”.
Dar care sunt aceÅŸtia ? Voim să vedem cine sunt acei fericiÅ£i ÅŸi ele trei ori fericiÅ£i, care vor dobandi aceste mărite cununi. Cine sunt ei oare, ÅŸi ce au făcut ei oare ca să se încununeze atât ele mărit? Ascultă ce zice Domnul! Cand ceilalÅ£i Apostoli s-au supărat pe cei doi fii ai lui Zevedeu, pentru că aceÅŸtia ar fi vrut să aibă numai pentru dânÅŸii locurile cele dintâi, iată cum Hristos aduce orânduială patimii acelora ÅŸi acestora. El a strigat către dânÅŸii si a zis: „Căpeteniile neamurilor le stăpânesc pe ele, ÅŸi cei mai mari ai lor peste ele domnesc. Iară între voi nu va fi aÅŸa; ci care va vrea să fie mai mare între veri, să fie vouă slugă; ÅŸi care va vrea să fie mai întâi, să fie cel mai ele pe urmă decât toÅ£i” (Mc. 10, 42-43).
Vezi, ei voiau să fie cei dintâi, cei mai mari, cei mai însemnaÅ£i, asemenea principilor. Pentru aceasta a zis Iisus: „Care vrea să fie cel mai mare, acela trebuie tuturor slugă să fie. Dacă voi voiÅ£i să dobândiÅ£i locul cel dintâi ÅŸi cinstea cea mai înaltă, sârguiÅ£i-vă a fi cei mai de jos, cei mai smeriÅ£i, cei mai mici ÅŸi mai ascultători”.
Aşadar, fapta bună a smereniei dă cinstea cea mai înaltă, precum şi Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, spre a întemeia împărăţia Sa cea mare şi a dobândi milioane şi milioane de slujitori. Iar tu, creştine, te vei teme oare ca nu cumva să te înjoseşti prin smerenie ? Atunci vei fi tu mai mare şi mai înalt decât alţii, mai strălucit şi mai mărit, când te vei înjosi pe tine însuţi, când nu vei umbla după rangul cel dintâi, când vei răbda de bună voie umilinţa, jertfirea de sine şi primejdia, când tu te vei sârgui a fi sluga tuturor, gata a face şi a suferi toate pentru aceasta.
Să cumpănim acestea, iubiţilor, şi cu toată râvna să ne sârguim la smerenie. De am fi trataţi de alţii cu semeţie, de am fi batjocoriţi, luaţi în râs şi dispreţuiţi, să le suferim toate cu răbdare! Căci nimica nu ne poate aşa înălţa, nici face aşa de cinstiţi şi mari, ca fapta bună a smereniei. Dacă noi vom întipări-o în viaţa noastră, atunci vom fi părtaşi tuturor bunătăţilor, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, mărirea şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor ! Amin.